CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ziua de 20 septembrie în Istoria Românilor


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

20 septembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1347: Atestarea documentară al orașului Baia Mare,intr-un act emis de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei.

  Orașul a fost atestat documentar pentru prima data în anul 1329  sub numele  Râul Doamnelor, (Rivulus Dominarum) într-un act al cancelariei regelui Ungariei Carol Robert de Anjou .și s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele 14-15.

Actul eliberat de cancelaria regelui Ludovic I de Anjou   la data de 20 septembrie 1347, reprezinta una dintre  cele mai timpurii mărturii scrise care s-au păstrat, privind importanța minelor din Baia Mare și Săsar (maghiară Zazurbanya, inclusă acum în Baia Mare)  si  cuprinde o serie de privilegii acordate centrelor  miniere și locuitorilor săi de către rege, orașul Baia Mare fiind deja un oraș liber regal.

In 1446 orașul a devenit proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara, iar în 1469, sub conducerea regelui maghiar Matia Corvinul (fiul lui Iancu de Hunedoara), acesta este fortificat.

 

 

 

 

1444: S-a declansat Campania anti-otomană  în careia oştile creştine conduse de Iancu de Hunedoara au asediat cetatea Varna.

  În ofensiva spre Constantinopol, armata regelui Vladislav, comandată efectiv de către Iancu de Hunedoara, însumând circa 15.000 oameni, a pătruns pe teritoriul Imperiului Otoman pe la Orşova, în marşul de-a lungul Dunării au fost obţinute câteva victorii uşoare la Cladova, Vidin şi Nicopol.

Traseul era mai lung, dar evita trecătorile din Munţii Balcani, care puteau fi apărate uşor de forţele otomane.

La 16 octombrie, oastea Ţării Româneşti comandată de voievodul Vlad Dracul s-a adăugat armatei lui Iancu. Astfel, efectivele au sporit la circa 20.000 de oameni. Armata cruciată a continuat înaintarea spre ţărmul Mării Negre, pentru a parcurge drumul de pe litoral spre Constantinopol.

La 9 noiembrie, ea a ajuns la Varna, unde a intrat în contact cu armata otomană, care a sosit chiar în noaptea precedentă.

 

 

 

 

Bătălia de la Varna reprezentată într-o cronică poloneză de la 1564

 

 

Armata lui Murad II, care a ocupat poziţii la vest de Varna a putut atinge un efectiv foarte mare, estimat între 80.000 şi 100.000 de oameni, deoarece au putut fi transbordate trupele din Asia.

Atacul crestin a fost respins cu uşurinţa, regele Ungaro-Polon (Vladislav III Jagello pentru polonezi și Vladislav I pentru unguri), fiind  ucis,  trupele cruciate din centrul dispozitivului retragandu-se  în fugă spre nord. Bătălia a fost pierdută pentru că planul pus la cale de voievodul Transilvaniei a fost compromis de acţiunea necugetată a lui Vladislav. Iancu de Hunedoara a reuşit să scape. Rămăşiţele armatei cruciate s-au retras în Dobrogea, de unde au trecut în Ţara Românească.

 

 

 

 

1459:  Prima menţiune documentară a cetăţii Bucureştilor, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti (1448; 1456-1462; 1476).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In acest hrisov dat „în cetatea Bucureşti”, în limba slavonă, limba oficială de cancelarie a Ţării Româneşti, Vlad Tepes  întărea lui Andrei cu fiii săi, lui Iova, lui Drag şi unui al patrulea, al carui nume nu se mai poate citi, proprietatea lor, scutindu-i totodată de dări şi „slujbe”.

 

 

 

 

 

document

Foto: Primul  document in care se face referire la  București

 

 

 

 

Legenda spune ca Bucuresti a fost fondat de un oier pe nume Bucur, insa conform altei variante mai probabile, Bucuresti a fost intemeiat de catre Mircea cel Batran, la sfarsit de secol XIV.

Pe malurile Dambovitei si ale Colentinei este atestata cultura paleolitica si neolitica.

Pana in 1800 i. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunitati in zonele Dudesti, Lacul Tei si  Bucurestii- Noi de astazi.

Sapaturile arheologice arata trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului si pana in anul 100 i. Hr., in timpul caruia zonele Herastrau, Radu Voda, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Voda, Popesti-Leordeni si Popesti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci).

Primele locuinte dupa retragerea aureliana din 273 d. Hr. sunt atestate in secolele III – XIII, pana in Evul Mediu.

Asezarea este atestata documentar la 20 septembrie 1459 intr-un act emis de Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti, prin care se intareste o mosie unor boieri.

 Cetatea a fost preferată şi de alţi domnitori munteni precum Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugarul, Mihnea cel Rău.

In timpul domniei lui Mircea Ciobanul, Bucureştii au fost „îngrăditi cu lemne mari ( trunchiuri ) de stejar”, după cum ne relatează un cronicar sas, lucrare ce a fost executată din porunca domnitorului.

„Zidurile acestui oraş sunt trunchiuri groase de copaci, înfipte în pământ unul lângă celălat şi legate împreună prin grinzi de-a curmezisul, prinse de zisele trunchiuri prin cuie lungi şi groase de lemn”.

 Cetatea Dambovitei, cum mai apare in primii ani orasul, avea rol strategic, urmand sa supravegheze drumul ce mergea de la Targsor la Giurgiu, in ultima asezare aflandu-se o garnizoana otomana.

In scurt timp, Bucurestiul se afirma, fiind ales la 14 octombrie 1465 de catre Radu cel Frumos ca resedinta domneasca.

In anii 1558 – 1559, la Curtea Veche este construita Biserica Domneasca, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta ramanand pana astazi cel mai vechi lacas de cult din oras pastrat in forma sa initiala.

 

 

 

 

 

Bucuresti, secolul al XVII- lea

 

 

 

 

In 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucurestiul devine capitala Tarii Romanesti, moment in care se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatra de rau (1661), se infiinteaza prima institutie de invatamant superior, Academia Domneasca (1694) si este construit Palatul Mogosoaiei (Constantin Brancoveanu, 1702), edificiu in care astazi se afla Muzeul de Arta Feudala Brancoveneasca.

In 1704, ia fiinta la initiativa spatarului Mihai Cantacuzino Spitalul Coltea, care a fost avariat ulterior intr-un incendiu si un cutremur si recontruit in 1888.

In scurt timp, Bucurestii se dezvolta din punct de vedere economic; se remarca cresterea numarului mestesugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, panzarilor, salvaragiilor, zabunarilor s.a). Odata cu acestea continua modernizarea orasului.

Sunt create primele manufacturi, cismele publice, iar populatia se mareste continuu prin aducerea de locuitori din intreaga Muntenie (catagrafiaul din 1798 indica 30.030 de locuitori, in timp ce cea din 1831 numara 10.000 de case si 60.587 de locuitori).

Incet-incet apar o serie de institutii de interes (Teatrul National, Gradina Cismigiu, Cimitirul Serban Voda, Societatea Academica din Bucuresti, Societatea Filarmonica din Bucuresti, Universitatea din Bucuresti, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Gradina Botanica din Bucuresti, Ateneul Roman, Banca Nationala, cinematografe) si inovatii in materie de tehnologie si cultura (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Bucuresti este astazi cel mai mare oras, centru industrial si comercial al tarii.

Populatia de peste doua milioane de locuitori face ca Bucurestiul sa fie a sasea capitala dupa marime din Uniunea Europeana.

Bucurestiul are un statut special in tara, fiind singurul oras care nu apartine nici unui judet.

Totusi, populatia sa este mai numeroasa decat a oricarui judet.

 

 

 

http://youtu.be/evhVC6jEwJM

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1702: A fost inaugurat Palatul de la Mogoșoaia, eveniment mentionat  in  pisania din foișorul de pe latura de răsărit a acestuia.

 

 

 

 

 

 

 Imagini pentru photos palatul-mogosoaia

 

 

 

 

 

 

 

Palatul Mogoșoaia, situat în apropiere de București, pe malul lacului Mogoșoaia, este un complex construit în stil arhitectural brâncovenesc,  de domnul  Țării Românești Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și a fost unul dintre locurile cele mai dragi acestuia.

Nu se cunoaște data începerii construcției Palatului din Mogoșoaia, ci doar data terminării ei — anul 1702, conform pisaniei existente în foișorul de pe latura sa de răsărit. Istoricii cred că denumirea Palatului este dată de numele văduvei boierului Mogoș, proprietara pământului pe care imobilul a fost ridicat.

Palatul a aparținut lui Constantin Brâncoveanu și descendenților săi timp de 120 de ani. După execuția lui Brâncoveanu, în 1714, palatul a fost transformat în han. Ștefan Cantacuzino a răscumpărat apoi proprietatea de la Mogoșoaia, care a revenit ulterior marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului, ai cărui urmași au stăpânit complexul de clădiri până la începutul secolului al XIX-lea. Ultimul proprietar în linie directă din familia Brâncoveanu care a stăpânit Palatul de la Mogoșoaia a fost Grigore Brâncoveanu (1767—1832).

Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia a fost devastat în mai multe rânduri, precum în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 și în vremea Revoluției din 1821, dar a rezistat de-a lungul vremurilor, având ziduri puternice.

Din 1832, palatul a trecut în proprietatea familiei Bibescu, prin căsătoria lui Zoe Mavrocordat (fiica adoptivă a lui Grigore Brâncoveanu) cu domnitorul Gheorghe Bibescu.

Palatul va rămâne în proprietatea familiei Bibescu până în 1947, timp în care imobilul a fost supus mai multor lucrări de renovare, inițiate de Nicolae Bibescu și continuate de Martha Bibescu, care a început în 1912 lucrările de restaurare a  sa, apelând la o echipă de meșteri italieni, condusă de arhitectul venețian Domenico Rupolo. De la Veneția au fost aduse și materialele necesare decorării interioarelor palatului.

Lucrările de restaurare au fost întrerupte în timpul Primului Război Mondial, iar în noiembrie 1916 palatul a fost bombardat de aviația germană.

În 1920, Martha Bibescu a reluat lucrările de restaurare, sub conducerea aceluiași arhitect venețian Rupolo, apoi sub conducerea arhitectului George M. Cantacuzino. Lucrările de amenajare a interioarelor au continuat și între 1930-1935, sub conducerea lui George M. Cantacuzino. Martha Bibescu a strâns în încăperile palatului obiecte de artă dintre cele mai valoroase legate de familiile Brâncoveanu, Bibescu, Mavrocordat.

Domeniul de la Mogoșoaia a fost naționalizat de comuniști în anul 1949.

 

 

 

 

 

 

1850: A apărut la Paris, “România viitoare”, revistă politică redactata de un  grup de exilaţi români printre care se numarau Nicolae Balcescu, Vasile Alexandri si Alecu Russo, care, după înăbuşirea Revoluţiei române de la 1848, au fost obligaţi să se refugieze în Franţa.

 

In primul numar sunt publicate manfifestul Poporului Roman, prin care erau formulate scopul si programul de lupta a viitoarei revolutii romanesti, sub deviza „Dreptate, Fratie, Unitate”.

Mai este publicat poemul Cântarea Romaniei, de Alecu Russo.

 

 

 

 

1859: S-a născut la Târgu Frumos, judeţul Iaşi, poetul Dumitru Theodor Neculuţă; (m. 1904).

De profesie a fost cizmar. Autodidact, s-a format ca poet sub influenţa folclorului, a lui Mihai Eminescu şi George Coşbuc. S-a legat de mişcarea muncitorească şi s-a alăturat lui I.C. Frimu la refacerea Partidului social-democrat al muncitorilor.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos Dumitru Theodor Neculuta

 

 

 

 

 

 

În versurile sale abordează teme sociale, înfăţişează viaţa grea a ţărănimii. A publicat în diverse reviste ale vremii, precum „România muncitoare” sau „Adevărul ilustrat”.

A decedat în 17 octombrie 1904, la Bucuresti. Poeziile sale au fost editate postum, în 1907, în volumul „Spre ţărmul dreptăţii”.

În 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, fiind considerat primul poet-muncitor român.

 

 

 

 

 

 

 

1862: La Bucureşti, in Principatele Romane unite, s-au inaugurat cursurile Şcolii Militare, într-o clădire nouă de pe Uliţa Târgoviştei (în prezent Calea Griviţei, în imobilul unde astăzi functionează Universitatea Natională de Arte si în căminele ASE cu intrarea din Str. Mihail Moxa).  

La festivitatea de deschidere, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a spus:

“Sunt fericit de a prezida astăzi inaugurarea unei singure şcoli militare a României, unde întâia oară se găsesc împreună elevi de dincoace şi de dincolo de Milcov”.

 

 

 

 

 

1863: A murit  Jakob Grimm, unul din cei doi frati Grimm, considerati întemeietorii scolii mitologice în folcloristica; (n. 1785).

 

 

 

 

 

 

 

1866: S-a nascut la Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, azi localitatea Coșbuc, marele  poet român George Coşbuc, al șaptelea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu; (d. 9 mai 1918).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română.

George Coșbuc (d. 9 mai 1918, București), a fost  membru titular al Academiei Române din anul 1916.

 

 

 

 

1883: A murit la Iasi, Alexandru Lambrior, filolog şi folclorist, primul cercetător care a emis ideea întocmirii unei antologii a literaturii populare române.

A terminat cursurile secundare la Colegiul Național, instituție de învățământ continuatoare a Academiei Mihăilene, fiind șef de promoție alături de Calistrat Hogaș, dupa care a urmat cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității din Iași și, între anii 1869–1872.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A adus contributii importante la studiul folclorului român și al limbii române, publicând studii de fonetică, de ortografie și gramatică istorică și descriptivă.  Studiul Gramatica română. Fonetica și morfologia a fost publicat abia postum, în 1892, într-o ediție îngrijită de Gheorghe Ghibănescu.

A colaborat cu articole la revistele România, Convorbiri literare, Revista pentru istorie, arheologie și filologie.

Face parte din grupul Junimii si a fost sprijinit de Titu Maiorescu, sa plece între anii 1875-1878 pentru studii la École des Hautes Etudes de la Paris ca bursier al statului român.

Este interesat de lingvistică și publică studii de specialitate, devenind membru al Societății Franceze de Lingvistică. Reîntors la Iași ocupă posturi de profesor la Liceul Militar și Liceul Național.

S-a stins din viață la numai 38 de ani, în 1883 la Iași, și a fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași.

A fost membru al societăţii literare „Junimea” (în anul 1882) si  membru corespondent al Academiei Române; (n. 12 ianuarie 1845, Falticeni).

 

 

 

 

 

 

1896: S-a nascut poetul, dramaturgul si ziaristul  român Scarlat Callimachi, descendent din familia de boieri moldoveni Callimachi, neam ce a dat Moldovei patru domnitori şi un mitropolit.

 

 

 

 

 

 

Scarlat Callimachi

 

 

 

 

 

 

 

Scarlat Callimachi (d.2 iunie 1975, Bucureşti) a fost descendentul  unor vechi răzeşi moldoveni din neamu­l Calmăş, din zona Câmpulungului.

Callimachi numără printre strămoşi câţiva care au jucat un rol im­portant în istoria Moldovei, patru dintre ei ocupând chiar tronul ţării: Grigore, Ioan, Alexandru şi Scarlat, acesta din urmă fiind creatorul Codului Callimachi, tipărit în 1812 şi rămas în vigoare, ca lege fundamentală, până la Unirea Principatelor Române.

Bunicul scriitorului, Theodor, era văr cu Al I.  Cuza şi a fost învestit cu diferite demnităţi de către domnitor.

Tatăl său, Alexandru, cărturar şi om politic, bun prieten cu N. Iorga, se retrage la moşia Stânceşti-Botoşani, loc în care îşi petrece copilăria şi Callimachi, sub atenta supraveghere a bunicii  sale Zenaida.

A urmat cursurile Facultăţii de Drept la Paris. Revenit în ţară, colaborează la ziarele „Facla” şi „Chemarea”, editate de N.D. Cocea.

 În 1933, este condamnat la un an de închisoare de Tribunalul Militar din Iaşi pentru articolul Căderea Babilonului, publicat în „Clopotul”.

Îmbrăţişează o ideologie de stânga, devenind un susţinător al  mişcării comuniste si are o contribuţie importantă în apărarea muncitorilor arestaţi după greva de la Atelierele CFR „Griviţa Roşie”. Aduce avocaţi celebri din Franţa pentru a-i apăra în instanţă pe fruntaşii greviştilor.

De atunci, i s-a spus „Prinţul Roşu”, poreclă romantică pentru unii, ironică pentru alţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scarlat Calimachi a fost  membru al Partidului Naţional Ţărănist Democrat, condus de N. Lupu si  director al „revistei de artă constructivistă” „Punct” (1924-1925), în paginile căreia semnau Şt. Roll, F. Brunea-Fox, F. Aderca, Marcel Iancu, I. Vinea şi Ilarie Voronca.

Obiectivul declarat al publicaţiei viza găsirea unor forme noi de exprimare artistică şi contestarea literaturii conservator-paseiste. Împreună cu B. Fundoianu, Armând Pascal şi Sandu Elias, Callimachi întemeiază gruparea de teatru modern Insula, printre susţinători numărându-se şi soţia sa, actriţa Dida Solomon. 

Ulterior  se alătură revistei „Contimporanul”, editată de Ion Vinea.

Între anii 1937 şi 1939, a făcut parte din „Comitetul mondial împotriva războiului şi fascismului”, înfiinţat în Franţa de Henri Barbusse şi de Paul Vayllant-Couturier. Între 1941 şi 1944, este trimis pe frontul rusesc. Era ofiţer de cavalerie şi făcea parte din Regimentul Trei Călăraşi.

După război, colaborează la ziarul „Victoria”, alături de alţi gazetari ai vremii.

Dezamăgit de politică, se retrage din viaţa publică şi se dedică istoriografiei. Din 1948 a fost director al Muzeului Româno-Rus, o instituţie creată pentru  amplificarea legăturilor culturale dintre România şi Uniunea Sovietică, până în 1963, când acest muzeu a fost desfiinţat, ca urmare a distanţării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de influenţa URSS.

Prinţul Roşu a fost căsătorit cu Dida Solomon, importantă actriţă a teatrului românesc, celebră pentru frumuseţea şi talentul său. Au avut un singur copil, Dimitrie Callimachi.

Pe 2 iunie 1975, Sacarlat Callimachi moare si este inmormantat la Cimitirul Bellu din Bucuresti.

„La răscruce de vremuri„,  romanul publicat postum al Prinţului Roşu Scarlat Callimachi, este o frescă a societăţii româneşti  din zona Moldovei, în anii tulburi de dinainte şi de după cel de-al doilea război mondial.

Avand multe nuanţe autobiografice, este si povestea unui aristocrat moldovean sedus şi dezamăgit de credinţele comuniste.

 

 

 

 

 

 

1896: A avut loc  la Blaj, premiera operei „La seceriș” de Tiberiu Brediceanu.

 

 

 

 

 

1909: A încetat din viaţă poetul Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kernbach), a făcut parte din grupul de literaţi apropiaţi lui B.P. Haşdeu care a început redactarea primului dicţionar etimologic al limbii române; (n. 10 ianuarie 1863).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kernbach)photos

 

 

 

 

 

 

 

Biografii săi consemneaza faptul că între anii 1873-1978 a fost elev al Liceului Laurian din Botoşani, iar ulterior a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, trecându-şi examenul de licenţă în anul 1884. Avea şi studii de statistică, în anul 1893 urmând cursul de statistică ţinut  la Universitatea din Roma.

A lucrat în magistratură şi a avut şi o notabilă activitate politică, îndeplinind funcţia de prefect în judeţele Iaşi şi Botoşani.

În anul 1881, editează la Tipografia “Concurenţa”, împreună cu Gheorghe Velea revista “Albina”, publicaţie bilunară, care din anul 1882 îşi va schimba numele în “Albina Botoşanilor”, în anul 1889 se numără printre personalităţile care au înfiinţat filiala botoşăneană a Ateneului Român, iar în anul 1904, ca prefect al judeţului Botoşani, pune bazele a două edificii monumentale : Palatul Administrativ şi Tribunalul Botoşani.

Activitatea sa literară, marcată de publicarea unui însemnat număr de poezii, dar şi a unor articole cu tematică diversă şi proză, o găsim răspândită în publicaţii care au apărut la Bucureşti, Iaşi sau Botoşani, între care „Emanciparea”, editată de Cercul Socialist din Bucureşti în anul 1884, din al cărei colectiv redacţional a făcut parte, „Contemporanul”, „Lupta”, „Curierul de Iaşi”, „Fântâna Blanduziei”, „Adevărul Ilustrat”, „Lumea Ilustrată”, „Lectorul Român”, „Curierul Român” (Botoşani) „Viaţa Românească” etc. şi în două volume de versuri “Poezii”, apărut la Bucureşti în anul 1894 şi “Versuri şi proză”, editat în anul 1912 la Iaşi.

 

 

 

 

 

 

1913: A avut loc primul meci oficial de rugby din România.

Jocul de rugby a fost introdus în România de studenți reveniți de la studii făcute la Paris, care au înființat cluburi cum au fost Stadiul Român, începând cu anul 1913.

La aceasta dată s–a întâmplat primul meci în care Tennis Clubul Român a jucat cu Sporting Club. Intâlnirea s–a terminat cu un scor egal (3–3), astfel incat cele două echipe s–au întâlnit din nou, în 13 octombrie.

 

 

 

 

 

 

https://i2.wp.com/frr.ro/wp-content/uploads/2013/09/tcr.jpg

Tennis Club Roman – 1913.

 

 

 

 

 

De data aceasta Tennis Clubul Român a învins cu 6–0, cu 2 încercări. Punctajul acelor vremuri acorda 4 puncte pentru un drop–gol şi 3 puncte pentru o încercare sau transformarea unei lovituri de pedeapsă. Transformarea unei încercări era 2 puncte.

Meciurile s–au desfăşurat pe un teren aflat pe Şoseaua Bonaparte (astazi Iancu de Hunedoara).

Ulterior, s-au înființat 17 alte echipe în București.

În 1919, Comitetul Olimpic Român solicită Comitetului Olimpic Internațional reintroducerea rugbyului ca probă olimpică. Această propunere este într-un final adoptată, C.O.R. fiind anunțat printr-o adresă din data de 21 noiembrie 1919. Dar, din lipsa fondurilor, sportivii români nu au putut participa la ediția de la Anvers a Jocurilor Olimpice.

Primul meci internațional de rugby al jucatorilor romani (supranumiti  „Stejarii”), s-a jucat în 1919, împotriva SUA.

România a fost una dintre cele trei echipe participante la Jocurile Olimpice de vară din 1924, pierzând ambele meciuri jucate, împotriva Franței (cu 59-3) și a SUA (cu 39-0). România a terminat astfel pe locul 3, obținând medalia de bronz, prima din istoria participării sportivilor români la Jocurile Olimpice. Federația Română de Rugby s-a înființat în 1931, iar în anul 1939 s-a înființat la Brașov, la fabrica de avioane, prima echipă de club din afara Bucureștiului.

 

 

 

 

 

 

1915: A încetat din viaţă omul de cultură şi teologul Ioan Micu Moldovan, membru al Academiei Române; a desfăşurat o intensă activitate politică şi culturală pentru emanciparea românilor transilvăneni, fiind unul dintre autorii “Delclaraţiei”de la Blaj ; (n. 13 iunie 1833).

 

 

 

 

1918 (20.09/3.10) : S-a constituit  la Paris, “Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti”, organ reprezentativ al României, care va desfăşura o intensă activitate în străinătate în favoarea idealurilor de unitate naţională (preşedinte – Take Ionescu; vicepreşedinţi – Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan T. Florescu).

Consiliul va fi recunoscut ulterior de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român.

 

 

 

 

 

 

1923: S-a înfiintat la Bucuresti, „Liga sportiva – liga de hipism” constituita pentru a apara adevaratii sustinatori ai sportului hipic de lacomia organizatorilor de pariuri.

 

 

 

 

 

 

 

 

1934:  S-a nascut actorul roman de comedie Marian Hudac ; (teatru: „Ondine”, „Bădăranii”, „Coana Chiriţa”) ; (d.29.01.1996).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1940: A început evacuarea populației romane din teritoriul cedat Bulgariei (Cadrilaterul), în urma tratatului de la 7 septembrie 1940, proces încheiat la 1 octombrie 1940.

 

 

 

 

 

Harta Cadrilaterului

 

 

 

 

 

1946: A reapărut, la Bucureşti săptămânalul politic, social şi cultural, “Contemporanul”.

Deşi s-a dorit prin titlu şi program o continuatoare a tradiţiei lansate în 1881 de revista lui Constantin Dobrogeanu Gherea, noua publicaţie nu a fost, până în anii ’60, decât o copie mai puţin reuşită a celorlalte reviste, deoarece aparea ca tribuna oficială a comunismului, promovând literatura şi arta „nouă” în spirit proletcultist.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru revista “Contemporanul” photos

 

 

 

 

 

 

Revista a apărut ca săptămânal al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste la Bucureşti, între 1946-1989. Până în anul 1972 a avut subtitlul „Săptămânal politic, social, cultural”. De-a lungul anilor, “Contemporanul” bucureştean i-a avut ca directori pe G. Călinescu (1962-1964), G. Ivaşcu (1964-1966), acesta deţinând şi funcţia de redactor-şef între anii 1957-1964, şi 1966-1971.

 

 

 

 

 

 

1946: S-a nascut in satul Costisa, comuna Fratautii Noi, judetul Suceava, renumita cantareata de muzica populara Laura Lavric.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A avut o prestatie frumoasa  la Festivalul National al Cooperativelor Mestesugaresti la Targu-Mures, unde a castigat primul premiu important din cariera.

A urmat   in 1967 „Dialog la distanta”, cel mai mare festival national televizat in vremea aceea , la care Laura a luat numai note de 10 – i-a batut pe toti la sectiunea folclor.

Incepe inregistrari la  Electrecord, iar apoi urmeaza aparitii la televiziunea TVR, fiind invitata adesea si la populara emisiune Tezaur focloric a Marioarei Murarescu. 

Succesul castigat atrage dupa sine si primul disc, realizat cu George Sarbu din Suceava, alaturi de Ansamblul “Ciprian Porumbescu”.

Dupa acesta, Laura Lavric lanseaza numeroase albume: “Zi-i un cantec de pahar”, 1997, “Hai la sarba moldoveni”, 2000 RBA Records, “Dragu-mi-i la veselie”, 2002 RBA Records, “Tare-mi place sa joc”, 2003, “S-o dat o veste asara”, 2005, “Buna vreme, bun gasit”, 2010.

Albumele semnate Laura Lavric au fost inregistrate fie impreuna cu Orchestra Ciprian Porumbescu din Suceava, fie cu  ansamblul Rapsozii Botosanilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1959: A murit actorul Velimir Maximilian, interpretul unor  roluri de operetă, comedie şi dramă, fost codirector la Compania „Bulandra-Maximilian-Storin”; (n. 1882).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru actorul Velimir Maximilian

 

 

 

A scris cartea „Teatru, actor și public” (1913)  si un volum de amintiri.

 

 

 

 

 

1964: A decedat (la New York) Sabin Manuilă, medic, demograf, statistician, editor şi publicist stabilit în SUA (1948).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Sabin Manuilă,photos

Dr.Sabin Manuilă. Foto: Wikipedia.ro

 

 

 

 

Inainte de a emigra, a deţinut o serie de funcţii de conducere, printre care cea de director al Institutului Central de Statistică, în cadrul căruia a înfiinţat un serviciu de demografie.

A fost colaborator al lui Dimitrie Gusti în re­dactarea lucrării de mare anvergură Recensământul populației României (1930, în 9 volume). Printre cele mai cunoscute studii demografice ale sale se numără „Populația României” (1937)  și „Structura evoluției populației rurale”. Sabin Manuilă este considerat a fi organizatorul statisticii științifice în România.

Studiile sale privind compoziția etnică a Transilvaniei și perspectiva raporturilor cu populația maghiară sunt un model de cercetare științifică statistică. El a sesizat tendința de creștere a ponderii populației românești, ca o consecință directă a fertilității mai ridicate decât cea a minoritarilor, maghiari și germani. De asemenea, procesul de românizare a centrelor urbane.

A făcut parte din delegația română la Conferința de la Turnu Severin, pentru tratative cu reprezentanții guvernului ungar în chestiunea Transilvaniei și apoi din delegația participantă la „arbitrajul” de la Viena. El este cel care a propus un schimb de populație cu ajustarea corespunzătoare a frontierei.

A urmat arbitrajul de la Viena, acceptat de regele Carol al II-lea și de guvern, în urma căruia, România a pierdut aproape jumătate din Transilvania, împreună cu o numeroasă populație românească. Referindu-se la Transilvania, Sabin Manuilă spunea :
„ Minoritatea maghiară din Transilvania este revendicată (de Ungaria) pe temeiul unor drepturi etnice. Dar aceste drepturi etnice nu pot fi valorificate fără a se călca în picioare drepturile etnice mult mai mari ale românilor. Nici un județ nu poate fi luat din Transilvania fără a se lua cu el populație românească care constituie majoritate absolută, oriunde s-ar încerca o astfel de operațiune.”

 Un  studiu important al lui Sabin Manuilă intitulat Evoluția numerică regională a populației evreiești din România, publicat in colaborare cu Dr. Wilhelm Filderman,  fostul lider al Uniunii Comunităților Evreiești din România în timpul războiului,  și președinte al Comitetului Reunit de Distribuție, acoperă perioada dintre anul 1930 și sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Studiul a fost prezentat pentru prima dată la Congresul Mondial al Institutului Internațional de Statistică de la Stockholm, în 1957. Ulterior, a fost publicat la Roma și New York. El este cu atât mai remarcabil cu cât cei doi autori erau cei mai calificați pentru a se pronunța asupra subiectului demografiei populației evreiești din România în timpul celui de-al doilea război mondial. 

Concluzia generala: „In nici o tara dominata de nazisti, n-a supravietuit o asa mare proportie a populatiei evreiesti”.

A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1937 si membru titular din 1941; (n. 19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad 1894).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii 20 noiembrie 1964.

 

 

 

 

 

 

1972: S-a nascut la Bucuresti, juristul si omul politic social-democrat roman  Victor Viorel Ponta, fost prim-ministru al Guvernului Romaniei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost prim-ministru al României din 7 mai 2012,  preşedinte al PSD (din februarie 2010), copreşedinte, alături de Crin Antonescu (PNL)  al Uniunii Social Liberale (februarie 2011 – februarie 2014),  preşedinte al TSD (noiembrie  2003 – noiembrie  2006),  ministru pentru relaţia cu Parlamentul în Cabinetul Boc (decembrie 2008 – septembrie  2009),  ministru delegat, în Cabinetul Năstase, pentru controlul implementării programelor de finanţare internaţională şi urmărirea aplicării acquis-ului comunitar (martie – decembrie 2004); deputat (din 2004).

 

 

 

 

 

1974: A murit, în Engelberg, Elveţia, profesorul de teologie şi istoricul Gheorghe Moisescu; a publicat lucrări de istoria bisericii şi a culturii române; (n. 1906).

 

 

 

 

 

1974: Inaugurarea oficială a drumului național Transfăgărășan, o magistrală cu o lungime de peste 90 de km., situată la cea mai înaltă altitudine din ţară – 2 045 metri –  care cuprinde cel mai lung tunel rutier din România (887 m).

 

 

 

 

 

 

Transfagarasan

 

 

 

 

 

 

 

1986: A încetat din viaţă  la Bucuresti, marele lingvist şi filolog  Iorgu Iordan, membru titular și vicepreședinte  al Academiei Române, întemeietor al Institutului de Filologie Română “Al. Philippide” din Iaşi;  (n. 29 septembrie/11 octombrie 1888, Tecuci).

A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Iași dupa care s-a specializat   la universitățile din Bonn, Berlin și Paris. Devine profesor la Universitatea din Iași (1926-1946), apoi profesor de romanistică la Universitatea din București (1946-1962).

A întemeiat și a editat la Iași „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»” (1934-1945). A devenit membru al Partidului Comunist Român după 1945, iar intre anii 1945-1947 a fost ambasador al României la Moscova.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos Iorgu_Iordan

 

 

 

 

 

 

A fost director al Institutului de Lingvistică din București, până în 1962, doctor honoris causa al Universității Humboldt din Berlin, precum și al universităților din Montpellier, Gand și Roma.

A scris lucrări în domeniul lingvisticii românești și al celei romanice, fiind preocupat îndeosebi de aspectele contemporane ale limbii române și de onomastică. Împreună cu Alexandru Graur și Ion Coteanu, a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR).

A îngrijit și editat Letopisețul Țării Moldovei de Ion Neculce și opera lui Ion Creangă.

A fost redactor responsabil al publicațiilor „Revue de linguistique” (1956-1963) și „Limba română” (1964-1986).

 

 

 

 

 

 

 

2011: In scopul de a accelera absorbţia fondurilor europene, a fost înfiinţat Ministerul Fondurilor Europene. A fost numit initial Ministerul Afacerilor Europene, denumirea actuală dândui-se în decembrie 2012.

În cadrul ministerului funcționează Agentul Guvernului României pentru Curtea de Justiție și Tribunalul UE.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ASTAZI ESTE ZIUA BUCURESTIULUI

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua Bucureştiului a fost hotarâta în sedinta solemna a Consiliului Local al Municipiului Bucuresti, din 21 septembrie 1990.

In 1459, domnitorul muntean Vlad Tepes pomeneste pentru prima oara numele de Bucuresti, într-un hrisov redactat în slavonă, limba de cancelarie a acelor timpuri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/20/o-istorie-a-zilei-de-20-septembrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

 

 

20/09/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: