CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (II)


 

 

 

 

 

Foto: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

 

 

 

 

CONTINUAREA ARTICOLULUI :

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (I)

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/14/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova/

 

Decizia nr. 5: Cetăţenia Republicii Moldova: „varianta zero”

În U.R.S.S., persoanele ajunse la vârsta de 16 ani, deveneau cetăţeni ai marii Uniuni. Conform articolului 33 al Constituţiei din 1977, în U.R.S.S. exista o cetăţenie unică unională: cetăţenii republicilor unionale erau cetăţeni ai U.R.S.S.. A existat şi o Lege despre cetăţenia U.R.S.S., aprobată la 19 august 1938, modificată în 1990. Cetăţenilor U.R.S.S. li se elibera un paşaport, care era de fapt un buletin de identitate, având înscrise în el datele principale ale persoanei.

Cea mai importantă înscriere din paşaportul sovietic era viza de reşedinţă. Fără viză de reşedinţă sau cu o viză de reşedinţă „compromiţătoare” (paşaport eliberat de una din secţiile de paşapoarte din cetăţeanul nu se putea angaja legal în câmpul muncii. Vorkuta, de exemplu[1]). Kremlinul era întotdeauna interesat să extindă cetăţenia sovietică; locuitorii teritoriilor anexate, fără a li se cere consimţământul şi împotriva voinţei lor, deveneau „cetăţeni ai U.R.S.S.”.

Asta pentru a beneficia de drepturile, oferite de Constituţia U.R.S.S., a presta obligaţiunile, prevăzute de Legea fundamentală a U.R.S.S., dar şi pentru a intra în jurisdicţia Statului „muncitorilor şi ţăranilor”. Aşa s-a întâmplat cu locuitorii Statelor Baltice, cu polonezii, basarabenii, bucovinenii, românii din Ţinutul Herţa, care, odată cu anexarea teritoriilor respective de către U.R.S.S., fără voia lor, au devenit „cetăţeni ai U.R.S.S.”. În 1991 U.R.S.S. s-a destrămat. Fostele republici unionale au devenit state independente, inclusiv – R.M. Statul are nevoie de cetăţeni. Noile state au pus problema cetăţeniei. Cum au rezolvat-o? Să analizăm rezolvarea acestei chestiuni de Statele Baltice.

Înainte de a examina legislaţia Statelor Baltice referitoare la cetăţenie, voi atrage atenţia asupra unei remarci, făcute la sfârşitul anilor 90 (secolul XX) de Vytautas Landsbergis, în acel timp preşedinte al Seimului (Parlamentului) Lituaniei: „De fiecare dată, când un oarecare om politic sau ziarist scrie despre Ţările Baltice ca „foste republici ale Uniunii Sovietice”, el îşi pune semnătura sub [textul] Pactului Ribbentrop-Molotov”[2]. Spus puternic! Cu două precizări: S.U.A., Occidentul în ansamblu (cu excepţia Suediei şi Finlandei, care era parţial dependentă de U.R.S.S.) nu au recunoscut anexarea Statelor Baltice de către U.R.S.S. în vara anului 1940. Nu acelaşi lucru cu România! Şi doi: pe teritoriul Statelor Baltice republici unionale sovietice, totuşi, au existat; republici în înţelesul stalinist al cuvântului, conduce de etnici „republicilor” respective, comunişti, profitori, trădători etc.; acestea au fost „republicile” lor. Dar, am putem discuta.

Cetăţenia Estoniei

În rezultatul destrămării Imperiului Rus, la 24 februarie 1918, a fost proclamată Republica Estonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 6 august 1940, Estonia a fost anexată de U.R.S.S.. La 8 mai 1990 Sovietul Suprem al R.S.S. Estoniene a pus în vigoare Constituţia Republicii Estonia din anul 1938. La 20 august 1991 Estonia şi-a proclamat Independenţa de Stat şi s-a declarat succesoarea de drept a Republicii Estone (celei din 1918). Respectiv, în 1992 conducerea Estoniei a pus în vigoare Legea despre cetăţenie, aprobată în anul 1938. Conform acestei Legi, deveneau cetăţeni ai Estoniei persoanele care aveau cetăţenie Republicii Estonia la data de 16 iunie 1940 (ziua înaintării ultimatumului U.R.S.S. conducerii Republicii Estonia) şi descendenţii acestora. Ceilalţi locuitori ai Estoniei, care nu au fost cetăţeni ai Republicii Estonia până la data de 16 iunie 1940, puteau primi cetăţenia Estoniei doar în rezultatul naturalizării, adică în rezultatul acceptării anumitor condiţii, impuse de legiuitorul estonian. În 1995 Estonia a adoptat o nouă Lege a cetăţeniei care înaintează noi cerinţe faţă de cunoaşterea limbii estoniene şi a adăugat obligativitatea susţinerii examenului la Constituţia Estoniei şi la Legea privind cetăţenia. De remarcat că, în conformitate cu legislaţia Estoniei, foştii ofiţeri ai armatelor străine sunt lipsiţi de dreptul naturalizării, cu excepţia celor ce sunt căsătoriţi cu estoniene[3].

Cetăţenia Letoniei

În urma destrămării Imperiului Rus, la 18 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Letonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 17 iunie 1940, Letonia a fost anexată de U.R.S.S.. La 4 mai 1991 Sovietul Suprem al RSS Letone a pus în vigoare Constituţia Republicii Letone din anul 1922. La 21 august 1991 Letonia şi-a proclamat Independenţa de Stat. Respectiv, în octombrie 1991, conducerea Letoniei a aprobat Decretul privind restabilirea drepturilor cetăţenilor Republicii Letone şi condiţiile naturalizării. Conform Decretului, decizia Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 7 septembrie 1940 (de acordare a cetăţeniei sovietice locuitorilor Letoniei) a fost abrogată, iar cetăţenia Republicii Letone a fost recunoscută persoanelor care o aveau până la data de 17 iunie 1940 şi descendenţilor acestora (circa 2/3 din populaţia ţării). Cetăţenia dublă a fost interzisă. În Letonia, pe parcursul timpului, în dependenţă de situaţia concretă, Legea despre cetăţenie a suferit anumite modificări privind condiţiile naturalizării (înăspririi sau, dimpotrivă, – liberalizării lor). Condiţiile naturalizării în Letonia: persoanele de la vârsta de 15 ani sunt obligate prin lege să cunoască limba letonă, principalele articole ale Constituţiei Republicii Letone, cuvintele Imnului de Stat al Letoniei, bazele istoriei şi culturii letone.

Cetăţenia Lituaniei

În august 1940 Lituania a fost încorporată în U.R.S.S.. Poporul lituanian a trecut prin acelaşi calvar ca şi estonienii, letonii, basarabenii, aflaţi sub regim sovietic. La 18 mai 1989 Sovietul Suprem al R.S.S. Lituaniene a declarat suveranitatea Republicii, iar la 11 martie 1990, fiind în componenţa U.R.S.S., conducerea Lituaniei a proclamat restabilirea Independenţei Lituaniei, recunoscută de Islanda (în februarie 1991, deci până la destrămarea U.R.S.S.!), independenţă confirmată prin dizolvarea Uniunii R.S.S. În comparaţie cu celelalte două State Baltice, prezentate mai sus, în perioada interbelică Lituania a avut o istorie mai complicată, datorită războiului civil, ce cuprinsese ţara după desprinderea de Imperiul Rus, şi cauzată de împărţirile teritoriale. Respectiv, legislaţia Lituaniei a evoluat de la 1990 până în prezent. Spiritul legii privind dobândirea cetăţeniei lituaniene este acelaşi cu al Letoniei şi Estoniei. Cetăţeni ai Lituaniei sunt persoanele care până la 15 iunie 1940 au avut cetăţenia Republicii Lituania (deci, până la anexarea Lituaniei de către U.R.S.S.), copiii, nepoţii şi strănepoţii lor (dacă copiii, nepoţii şi strănepoţii nu s-au repatriat). Cetăţeni ai Lituaniei sunt, de asemenea, persoanele care în perioada dintre 9 ianuarie 1919 şi 15 iunie 1940 au locuit pe teritoriul actual al Lituaniei, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor dacă la momentul adoptării legii locuiau permanent pe teritoriul Republicii Lituaniene şi nu sunt cetăţeni ai altor state[4]. Observăm că primele două articole ale Legii despre cetăţenie nu se referă la etnicii lituanieni. Urmează: cetăţeni lituanieni sunt persoanele de origine lituaniană, dacă nu posedă cetăţenia altui stat. Persoanele de origine lituaniană sunt considerate persoanele părinţii sau buneii cărora (sau unul din bunei) a fost lituanian şi care recunosc că sunt lituanieni. Celelalte persoane obţineau (obţin) cetăţenia Lituaniei în conformitate cu Legea despre cetăţenie, care prevede expres naturalizarea (cunoaşterea limbii lituaniene, istoriei, culturii acestei ţări, Constituţiei etc.).

Cetăţenia Republicii Moldova

În urma destrămării Imperiului Rus, la 27 martie 1918, cu majoritatea voturilor membrilor Sfatului Ţării (Parlamentul de atunci al Basarabiei) Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) s-a unit pe veci cu Patria-mamă România. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), în bună înţelegere cu Germania hitleristă, U.R.S.S. a anexat Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa. Conform prevederilor Constituţiei din 1938, valabilă la acel moment, locuitorii acestor teritorii româneşti erau cetăţeni ai României. Între altele, articolul acelei Constituţii prevedea: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de seminție străină” (art. 3). Dar asta este altceva. După lovitura de stat din 23 august 1944, regele Mihai I al României a reintrodus Constituţia din 1923, considerată de specialişti una din cele mai democratice din lume. La 23 iunie 1990 Republica Moldova îşi proclamă Suveranitatea de stat în cadrul U.R.S.S. La 5 iunie 1991 Parlamentul R.M. a aprobat Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova. Iată ce prevede articolul 2. „Apartenenţa la cetăţenia Republicii Moldova”:

„Cetăţeni ai Republicii Moldova sunt:

1. Persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutul Herţa şi R.A.S.S.M. şi urmaşii lor, dacă la data adoptării prezentei Legi domiciliau pe teritoriul Republicii Moldova.
2. Persoanele care s-au născut pe teritoriul republicii sau măcar unul din părinţi, bunei s-a născut pe teritoriul sus-numit şi dacă nu sunt cetăţeni ai altui stat.
3. Persoanele căsătorite până la 23 iunie 1990 cu cetăţeni ai Republicii Moldova sau cu urmaşi ai acestora şi persoanele care s-au reîntors în ţară la apelul Preşedintelui Republicii Moldova sau a Guvernului republicii”[5]. Urmează „Cireaşa de pe tort”:
„4. Alte persoane care, până la adoptarea Declaraţiei Suveranităţii Republicii Moldova inclusiv data adoptării ei, 23 iunie 1990, au avut loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi loc permanent de muncă sau o altă sursă legală de existenţă. Aceste persoane se vor decide singure referitor la cetăţenie în timp de un an de zile”[6].
Co-autorul acestui proiect de lege, profesorul universitar Ion Buga, scrie că proiectul iniţial prevedea un cens de timp de 18 ani pentru persoanele domiciliate pe teritoriul actual al Republicii Moldova după 28 iunie 1940. Dar oponenţii politici interesaţi şi unii autohtoni rătăciţi s-au opus vehement acestei practici internaţionale şi, în consecinţă, Parlamentul a adoptat varianta „zero”[7]. Asta dl. prof. univ., dr. hab. Ion Buga scrie în 2011. Atunci, însă, din mărturisirile deputaţilor din primul parlament, cel mai aprig promotor al „variante zero” (ceea ce însemna oferirea cetăţeniei Republicii Moldova tuturor locuitorilor ei, ajunşi la majorat, indiferent de modul şi felul aflării lor pe teritoriul R.M.) a fost chiar celălalt co-autor, patriotul român Gheorghe Ghimpu.

Iată aşa, având în faţă experienţa Statelor Baltice privind cetăţenia republicilor respective, ascultând argumentele unor parlamentari patrioţi ai R.M., totuşi a fost votată o lege care i-a pus în drepturi egale pe băştinaşii acestui teritorii românesc cu veniţii de pe aiurea, mari „specialişti” în rusificare şi îndoctrinare comunistă. Nici pomină de anexarea Basarabiei din 28 iunie 1940, nici pomină de cuvintele „ocupaţie sovietică”, nici pomină de cetăţenia română! Nici o aluzie, cât de vagă! – pe ce teritorii s-a creat R.S.S.M., nimic, Domnule! Urmările acestei decizii (legi) deosebit de nefaste le resimţim din plin şi astăzi: de la Interfront şi Partidul Comunist al lui Voronin până la Partidul Socialiştilor, condus de Dodon – baza electorală o constituie (majoritar) alolingvii, care refuză categoric să vorbească limba română şi mereu ne trag spre Est. Legea a fost promulgată de preşedintele R.S.S. Moldova Mircea Snegur.
18 august 2016.

[1] Am publicat ceva mai devreme istoria lui Vasile Celpan, căruia, după ce făcuse 10 ani de muncă silnică la Vorkuta, i se eliberase paşaportul cu inscripţia respectivă. „După ce am fost eliberat din lagăr, nu mă puteam angaja nicăieri la lucru, deoarece în documente (paşaport – n.n.) era scris „Vorkuta”. Vezi: „Din lagărul de exterminare nazist în lagărul de exterminare comunist: cazul Vasile Celpan, Chişinău”. În: Anatol Petrencu. Teroarea stalinistă în Basarabia. Studii, documente, memorii, Chişinău, Tipografia Balacron, 2013, p. 152.
[2] Rokas Tracevskis. Istinnaia istoria Litvî XX veka bez politiceskoi predvzeatosti, fanatizma i hanleskoi samoţenzurî [Istoria veridică a Lituaniei din secolul al XX-lea fără idei politice preconcepute, fanatism şi autocenzură făţarnică], Vilnius, 2014, p. 46.
[3] https://ru.wikipedia.org/wiki/гражданство эстонии
[4] http://lib.rada.gov.ua/static/LIBRARY/catalog/law/lit_gromadjan.html
[5] http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311903&lang=1
[6] Ibidem. Vezi şi: Ion Buga. Basarabia română la cumpănă de milenii (Antologia, 1988-2010), Chişinău, 2011, p. 86-88.
[7] Ion Buga. Op. cit., p. 88.

 

Decizia nr. 6 – Capturarea şi eliberarea lui Igor Smirnov

Constituţia R.S.S. Moldoveneşti, adoptată la 15 aprilie 1978, declara că R.S.S.M. este stat suveran, sovietic, socialist, care şi-a pus în faţă sarcina construirii societăţii comuniste, întăririi unităţii economice şi politice, asigurării securităţii şi apărării ţării; iar pentru a realiza cu succes sarcina formulată, împreună cu alte 14 republici, a constituit URSS. Articolul 69 al acelei Constituţii prevedea dreptul R.S.S.M. de a ieşi liber din componenţa Uniunii R.S.S.[1]. Următorul articol al Legii fundamentale a R.S.S.M. stipula că teritoriul R.S.S. Moldoveneşti nu poate fi modificat fără acordul republicii, iar frontiera R.S.S.M. poate fi modificată doar în acord reciproc cu altă republică unională şi cu aprobarea U.R.S.S.. Această Constituţie era în vigoarea la momentul adoptării Declaraţiei de Suveranitate din 23 iunie 1990 şi în perioada imediat următoare (până la proclamarea Intendenței de Stat a Republicii Moldova (27 august 1991).

În Declaraţia cu privire la Suveranitatea R.S.S. Moldova s-a fundamentat următorul principiu: „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil. Frontierele R.S.S. Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între R.S.S. Moldova şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”[2]. Deci, atât Constituţia în vigoare atunci, cât şi Declaraţia de Suveranitate a R.S.S. Moldova, fundamentau R.S.S. Moldova ca un stat integru şi indivizibil, iar posibilele modificări teritoriale urmau a fi realizate în conformitate cu voinţa poporului R.S.S. Moldova (a întregului popor!) şi în conformitate cu legislaţia internaţională. Perspectiva unor schimbări teritoriale ale R.S.S.M. i-a îngrijorat pe nomenclaturiştii sovietici, în special – pe cei de la Tighina şi Tiraspol. Deja pe data de 2 septembrie 1990, pe teritoriul R.S.S.M. se proclamă aşa-numita „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (R.S.S.M.N.)” cu un soviet suprem provizoriu în frunte cu Igor Smirnov.

Născut la 23 octombrie 1941, în oraşul Petropavlovsk-Kamciadskii din Extremul Orient, Igor Smirnov a trecut etapele fireşti ale unui tânăr din U.R.S.S: a fost sudor, muncitor la uzină, a făcut serviciul militar, a absolvit Universitatea Tehnică din Zaporojie, devenind inginer-mecanic, avansând la postul de vice-director al Uzinei de motoare electrice din oraşul Novaia Kahovka. Din 1987 locuieşte în Tiraspol, fiind director al Uzinei „Electromaş”. A fost ales deputat în Sovietul Suprem al R.S.S.M. I. Smirnov s-a implicat în politică, devenind liderul separatiştilor, ideologul de bază al autoproclamatei RSSMN, totodată – persoana care a comis infracţiunea anticonstituţională de nerespectare a integrităţii teritoriale a R.S.S.M., infracţiune ce se pedepsea prin prevederile art. 67 al Codului Penal al R.S.S.M. Aşa dar, Igor Smirnov a comis o crimă gravă de ciopârţire a teritoriului republicii, o crimă împotriva poporului R.S.S. Moldova, şi urma să fie tras la răspundere conform legii. La 19 august 1991, la Moscova, adversarii politicii lui Mihail Gorbaciov a încercat să preia putere în U.R.S.S., însă puciul a eşuat, deja la 22 august au fost arestaţi principalii organizatori ai loviturii de stat şi adepţii lor din teritorii. Conducerea autoproclamatei republici nistrene, inclusiv şi în primul rând – Igor Smirnov, a susţinut lovitura de stat de la Moscova. După eşecul puciului, situaţia liderilor separatişti de la Tiraspol devenise critică: în acele nopţi îşi găsiseră culcuş în cazărmile Armatei a 14-a, staţionate în Tiraspol. Aşa era mai sigur pentru ei. Aşa cum menţionează în excelenta sa carte generalul Ion Costaş, „duminică, 25 august, în secret, la subsolul uzinei « Kirov », a avut loc sesiunea Sovietului Suprem al aşa-numitei R.S.S.M. Nistrene, care a adoptat „Declaraţia de independenţă a R.S.S.M.N.” şi a adresat un apel către Sovietul Suprem al Ucrainei”[3].

Amintim că la 24 august 1991 Ucraina şi-a proclamat Independenţa de Stat. După ce separatiştii tiraspoleni şi-a proclamat şi ei „independenţa”, alături de Grigori Maracuţa, Vasilii Iakovlev şi Veaceslav Zagreadski, Igor Smirnov plecase de la Odessa spre Kiev cu avionul pentru a înmâna preşedintelui Ucrainei Leonid Cucima o copie a „Declaraţiei de independenţă a R.S.S.M.N.” şi a negocia perspectivele noii entităţi statale, realizate prin fraudă, prin crimă de stat. Toate aceste mişcări ale liderilor separatişti erau cunoscute de conducerea Republicii Moldova. La cererea autorităţilor de la Chişinău faţă de generalul I. Morozov, comandantul Districtului Militar Odessa de a-l extrăda pe criminalul de stat Igor Smirnov, răspunsul a fost negativ. Domnul General Ion Costaş a insistat mereu în faţa lui Snegur cu propunerea de a-i aresta pe capii separatiştilor din Transnistria şi Găgăuzia după eşuarea puciului de la Moscova. Pentru a-l aresta legal pe Smirnov, care se afla fugar la Kiev, era necesar ca ministrul afacerilor Interne să primească urgent mandat de arestare a liderului separatist din Transnistria. Procurorul general se opunea arestării lui Smirnov sub pretextul că Smirnov era deputat şi avea imunitate parlamentară. Snegur l-a convocat pe Dumitru Postovan, procuror general al Republicii Moldova şi cu mare greu l-a convins să emită mandat de reţinere şi arestare a lui Smirnov, decizie în baza căreia domnul General Ion Costas a trimis grupa de ofiţeri ai M.A.I. în Kiev pentru realizarea reţinerii criminalului Igor Smirnov. În situaţia descrisă, conducerea Republicii Moldova a luat decizia de a-l captura pe liderul separatiştilor de la Tiraspol care se afla în Kiev şi de a-l aduce în faţa instanţei de judecată la Chişinău.

Generalul Ion Costaş, responsabil de operaţiunea de capturare şi aducere a lui I. Smirnov la Chişinău, descrie amănunţit, cu publicarea documentelor de epocă, operaţiunea de prindere a lui I. Smirnov în Kiev şi aducerea lui la Chişinău[4]. Operaţiunea „Smirnov”, una plină de riscuri serioase (ofiţerii moldoveni şi-au pus viaţa în primejdie), a fost realizată cu succes datorită inteligenţei, curajului, devotamentului echipei realizatoare. Îi vom menţiona pe aceşti bravi eroi: Chiril Panteleev, Radu Stratan, Victor Breahnă, Gheorghe Ciobanu, Tudor Odobescu, Valeriu Apostol, Alexandru Zelinschii. Pe 30 august 1991 liderul separatist Igor Smirnov era la Chişinău, în subsolul clădirii M.A.I. al Republicii Moldova. El a fost învinuit de lovitură de stat şi urma a fi tras la răspundere conform prevederii art. 203, p. 1 al noului Cod Penal al Republicii Moldova, aprobat în iunie 1990. Igor Smirnov a fost anchetat de procurori, a fost vizitat de deputaţi ai Republicii Moldova, dar şi ai Dumei de Stat a Rusiei. Toate sursele media din Moscova, ziarele, TV centrale şi locale ale Rusiei au difuzat două zile la rând ca una de „urgenţă” ştirea arestării liderului separatiştilor de la Tiraspol. În apărarea lui I. Smirnov au sărit femeile din Tiraspol, conduse de Galina Andreeva: ele au blocat calea ferată, oprind circulaţia trenurilor. În aşa condiţii, neputând rezista presiunilor Moscovei, Tiraspolui şi nu fără acordul lui Mircea Snegur, la 1 octombrie 1991, alături de alţi câţiva separatişti, reţinuţi de organele de forţă ale Republicii Moldova, Igor Smirnov a fost eliberat „cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea (Tiraspolul) şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică”[5]. Generalul Ion Costaş nici nu fusese cel puţin informat despre decizia luată.

În pofida angajamentului dat în formă scrisă de a nu face politică, I. Smirnov a făcut politică, îndreptată împotriva Republicii Moldova: de la 2 septembrie 1990 până la 30 decembrie 2011 el a fost şeful nerecunoscutei de nimeni Republici Moldoveneşti Nistrene (R.M.N.). Domnul General Ion Costaş scrie că în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului 90, deputatul N. Slabu l-a întrebat pe M. Snegur: „De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru destrămarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?” Răspunsul lui M. Snegur a fost: „Nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în colectiv”. La rându-i, domnul General constată: „Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce colectiv anume nu se ştie nici în ziua de astăzi”[6].

Un an mai târziu, la împlinirea a 20 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat (2011), ziariştii publicaţiei periodice „Timpul” l-au rugat pe domnul M. Snegur să comenteze următoarele afirmaţii: „Generalul Ion Costaş face public, în cartea sa, actul prin care a fost eliberat din arest Igor Smirnov, în care figurează şi semnătura lui Ion Hadârcă. La rândul lor, Moşanu şi Druc afirmă că dvs. singur trebuia să semnaţi, dar l-aţi atras pe Hadârcă, ca să nu răspundeţi de consecinţe…”. Domnul Mircea Snegur a răspuns: „Vă rog să mă credeţi, nu ţin minte cine a semnat. Dar nu trebuie de căutat aici mare politică, pentru că s-a luat o decizie de comun acord. Calea ferată ne era blocată în prag de iarnă şi în Republica Moldova nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece. Am încercat să mutăm trecerea transportului feroviar prin Ocniţa, dar nu eram pregătiţi… Despre semnătura lui Hadârcă nu ştiu. Poate că era ceva legat de procedura de amnistiere…”[7]. Aşadar, în 1990-1991, evenimentele decurgeau vertiginos. Conducerea Republicii Moldova avea nevoie de capacitatea de a asimila informaţiile, venite buluc, avea nevoie de luciditate în luarea anumitor decizii, de corectitudinea cărora depindea viitorul politic, economic etc. al oamenilor. Consider, că decizia de a-l prinde pe Igor Smirnov şi a-l defini justiţiei a fost una corectă. Operaţiunea s-a desfăşurat excelent, fără vărsări de sânge şi pierderi umane. Smirnov a fost întemniţat. Era de aşteptat să fie reacţii. Din toate părţile, şi nu doar de condamnare a lui Smirnov, ci şi de eliberare a lui. Ce a făcut conducerea de vârf a RM, Mircea Snegur, personal, chiar dacă a convocat pe cineva anume în şedinţă? Pe cine anume, nici ministrul de Interne de atunci nu ştie.

Conducerea Republicii Moldova ia cea mai proastă decizie posibilă: de a-l elibera pe Igor Smirnov din detenţie! Decizia a fost luată fără a se gândi cel puţin o secundă la ce urmări va aduce: la victoria incontestabilă a separatiştilor, la încurajarea lor în perpetuarea operei nedemne de separarea a teritoriului Republicii Moldova şi de creare, în continuare, a unei entităţi statale, ostile Republicii Moldova.

Pentru a câta oară dl M. Snegur încearcă să argumenteze decizia luată prin necesităţi economice: „nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece”. Ce anume ne trebuia, lemne, cărbune, gaze, petrol? Rusia trecuse la relaţii de piaţă, pentru toate mărfurile importate am plătit bani, nimic nu ni s-a dat pe degeaba. Nu puteam noi oare găsi aceleaşi mărfuri în altă parte, cărbune în Polonia (mai ieftin decât la ruşi), petrol, energie electrică, gaze naturale – în România?”. Eu cred că puteam. Dar nu s-a dorit acest lucru. Noi, însă, suntem preocupaţi de decizii prosteşti.

În situaţia în care ai luat decizia să-l arestezi (în cazul dat e vorba de Smirnov), este firesc să analizezi urmările posibile: reacţia Kremlinului, cea a Tiraspolului, a opiniei publice, puterea mijloacelor de informare în masă, reacţia Occidentului etc. Se pare că toate acestea (posibil şi alte elemente) nu au fost examinate, gândite. Dacă aceste şi, posibil, alte elemente au fost analizate, atunci revenim la întrebarea, ce rost a avut emiterea ordinului de arestare a lui Smirnov, dacă după capturarea lui a fost eliberat? Înţelegeţi? Mai bine nu-l arestaţi, decât să-l arestaţi şi să-i daţi drumul.

[1] Era o declaraţie demagogică; profesorii de Istoria P.C.U.S. explicau că fiecare cetăţean căsătorit are dreptul la divorţ, dar nu este obligat s-o facă, sau dacă o face trebuie să ţină cont de legăturile stabilite în timp cu membrii familiei. Aşa era şi în cazul dreptului republicilor de a ieşi din cadrul U.R.S.S.
[2] Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, Chişinău, 2000, p. 18.
[3] General Ion Costaş. Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, Bucureşti, Editura RAO, 2012, p. 266.
[4] Ibidem, p. 266 şi urm.
[5] Ibidem, p. 279.
[6] Ibidem.
[7] http://www.timpul.md/articol/mircea-snegur-ne-am-achitat-cu-romania-cu-un-mig-29-27872.html

Decizia nr. 7: acceptarea staţionării forţelor militare străine pe teritoriul Republicii Moldova

În 1992 Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova. Staţionată în Tiraspol, Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse le-a dat armament rebelilor separatişti anticonstituţionali ai Republicii Moldova, le-a oferit logistica necesară războiului, iar în cazuri concrete – a intervenit cu tehnică militară grea împotriva forţelor de ordine ale Republicii Moldova. Există numeroase studii, memorii, documente publicate, care demonstrează modul de ducere a războiului de partea Republicii Moldova. Afară de faptul că militarii moldoveni au fost slab echipaţi şi instruiţi, iarconducerea politico-militară a Republicii Moldova a dat dovadă de lipsă de viziune, privind perspectivele războiului ruso-moldav, de lipsă de voinţă, de curaj etc.

Totuşi, conducerea Republicii Moldova a obţinut un succes: războiul „de pe Nistru” a fost internaţionalizat şi intrase în vizorul marilor cancelarii occidentale. După un şir de eforturi diplomatice, soldate cu acordul Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova de a înceta focul, la 21 iulie 1992, la Moscova, a fost semnată „Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”. Documentul a fost semnat de Boris Elţîn şi Mircea Snegur. Un document internaţional de acest gen este semnat de comun acord al părţilor semnatare şi în conformitate cu interesele naţionale ale fiecărei părţi semnatare. Fără îndoială, încetarea operaţiunilor militare a fost o prioritate a conducerii Republicii Moldova. Dar tot atât de important (sau, poate, chiar mai important) este şi esenţa acordului semnat.

În istorie, de foarte multe ori, zicala „o pace strâmbă este mai bună decât un război drept” a fost răsturnată. O demonstrează convingător rezultatele Primului Război Mondial cu sistemul de Tratate de Pace de la Versailles: la scurt timp Germania începe revizuirea Tratatului de Pace de la Versailles şi declanşează al Doilea Război Mondial. Deci, semnăm documente internaţionale, dar nu în detrimentul intereselor naţionale! Revenim la Convenţia Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992.

În document nu este menţionat motivul care a determinat părţile să semneze Convenţia, şi anume: răzvrătirea militară, anticonstituţională, a rebelilor separatişti de la Tiraspol, pe care autorităţile de la Moscova l-a susţinut pe faţă. A fost una din marile gafe, comise de parte moldovenească.

Articolul 4 al Convenţiei stipulează: „Unităţile Armatei a 14-a a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu stricteţe neutralitatea. Cele două părţi în conflict îşi asumă obligaţia de a respecta neutralitatea şi de a se abţine de la orice acţiuni ilicite faţă de patrimoniul militar, faţă de militarii acestei armate şi membrii familiilor lor. Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”[1].

Aşa cum subliniază Anatol Ţăranu şi Mihai Grecu, „încetarea ostilităţilor militare de pe Nistru a semnificat începutul unei noi faze în istoria trupelor ruse în Republica Moldova. Rusia a început căutarea unei formule juridice ce i-ar legaliza staţionarea trupelor sale în Moldova”[2]. Pentru ruşi, drept cadru legal a servit articolul 4 al Convenţiei Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992, citat mai sus. Autorii citaţi remarcă că în mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea „sincronizării” retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean.

Pe data de 15 mai 1993, în urma întrevederii lui Mircea Snegur cu preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţîn, a fost dat publicităţii un comunicat comun, în care, între altele, se stipula: „B.N. Elţîn şi M.I. Snegur au constatat că tratativele privind pregătirea Acordului cu privire la statutul, ordinea şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova, se desfăşoară în spirit constructiv. Preşedinţii au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei, despre aceea că termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova”[3].

În februarie 1994, alegerile parlamentare anticipate au fost câştigate de Partidul Democrat Agrar de orientare pro-rusă. Profesorul universitar dr.-hab. Nicolae Osmochescu a devenit noul şef al delegaţiei guvernamentale în cadrul tratativelor cu ruşii. Dl N. Osmochescu a acceptat de la bun început principiul „sincronizării” evacuării trupelor ruse cu reglementarea politică conflictului cu liderii separatişti.

Ca urmare, la 21 octombrie 1994, la Moscova, a fost semnat Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova.

Articolul 2 al Acordului subliniază: „Ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru instalarea trupelor la noul loc de dislocare, partea rusă s-a obligat să realizeze evacuarea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord. Acţiunile practice pentru evacuarea formaţiunilor militare […] în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova…”[4]. În prezenţa preşedinţilor B. Elţîn şi Mircea Snegur, Acordul a fost semnat de primii miniştri ai Rusiei şi Republicii Moldova, V. Cernomîrdin şi Andrei Sangheli.

În 2011, în dialog cu Eduard Volkov, amintindu-şi de semnarea Acordului cu Rusia din 21 iulie 1992, M. Snegur menţionează că până în prezent unele puncte ale acordului nu sunt îndeplinite, „sunt anumite nuanţe”, dar în orice caz, din acea zi, 21 iulie 1992, „pe Nistru nu a răsunat nici o împuşcătură”[5]. M. Snegur nici în 2011 nu a înţeles, că pentru ruşi era important nu atât încetarea focului, cât păstrarea Armatei a 14-a pe teritoriul RM, ca pilon de susţinere a separatiştilor tiraspoleni şi – respectiv – a Republicii Moldova în sfera de interese ale Federaţiei Ruse.

În capitolul „Trădarea comandantului suprem”, generalul Ion Costaş remarcă: „În funcţia sa de şef de stat, Mircea Snegur a dat dovadă de impotenţă diplomatică, nefiind capabil să organizeze şi să poarte independent tratativele de pace care erau realizate prin intermediul lui Birştein…”[6]. Atunci era clar, şi astăzi este clar: ruşii au promis să evacueze Armata a 14-a în timp de trei ani cu condiţia soluţionării politice a diferendului dintre Chişinăul oficial şi liderii separatişti de la Tiraspol. Odată conflictul nefiind soluţionat, armata rusă rămâne în continuare pe teritoriul Republicii Moldova cu toate urmările emergente. Prin urmare, decizia de a semna un astfel de Acord cu Rusia a fost una dintre cele mai nocive pentru Republica Moldova.
– Va urma –

[1] Anatol Ţăranu, Mihai Gribincea. Conflictul transnistrean. Culegere de documente şi materiale (1989-2012). Volumul I (1989-1993), Chişinău, Editura Lexon-Prim, 2012, p. 421.
[2] Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Trupe ruse în Republica Moldova (Culegere de documente şi materiale), Chişinău, Editura Litera, 2004, p. 14.
[3] Ibidem, p. 15.
[4] Ibidem, p. 16.
[5] Mircea Snegur, Eduard Volkov. Otkrovennîe dialoghi (promejutocinaia versia) [Dialoguri sincere. Versiunea intermediară], Chişinău, Fundaţia Draghiştea, 2001, p. 166.
[6] General Ion Costaş. Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, Bucureşti, Editura RAO, 2012, p. 486.

 

Autor: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu – Chisinau

 

 

 

Puteti citi primele sectiuni ale acestui articol accesand :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/14/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova/

08/09/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

1 comentariu »


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: