CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Statul Român şi aşa numita „cestiune israelită”

Gândirea politica a lui I. L. Caragiale

 

Addenda (justificarea unor expulzări)

(I)

Europa, în urma rasboiului ruso-româno-turc, a reclamat dela Statul român sa adopte principiul absolutei tolerante religioase, ca o dovada ca acest tânar Stat, ce pretindea sa fie admis a conlucra în marginile mijloacelor sale la opera de civilizatie a continentului, voeşte a îmbratisa în totul principiele de drept public ale lumii moderne.

Asfel, tratatul dela Berlin, a reclamat dela Statul nostru a ridica din Constitutia sa impedimentul din cauza de deosebire de cult la câstigarea cetateniei române.

Statul nostru a recunoscut cât era de îndreptatita exigenta aceasta unanima a puterilor; el a voit sincer a renunta în viata lui publica la un principiu de care odata avusese nevoe, dar care anume, în noua faza în care intra, ca Stat de sine statator, nu-i mai era de nicio trebuinta.

A modificat deci articolul respectiv din constitutie în sensul strict al exigentei Europei, deschizând poarta cetateniei române, fara nicio consideratie religioasa, tutulor acelora cari ar putea sa o merite si s’o câstige pe calea legala.
Cu aceasta s’a închis odata pentru totdeauna asa numita cestiune israelita, care desi nu era provenita decât numai din cauze economice, era cel putin interpretata de rauvoitorii nostri în sensul de intoleranta religioasa.

S’a modificat art. 7, s’a înlaturat toata posibilitatea unei asemenea false si rauvoitoare interpretatii, si, aceasta ultima exigenta europeana satisfacuta, Europa a recunoscut unanim independenta Statului român.
Odata principiul modern admis de noi în art. 7, el se aplica cu sinceritate de atunci încoace: o multime de israeliti, cari au întemeiat cererile lor de încetatenire pe merite si pe drept, au devenit pe cale legala cetateni români; ei sunt comercianti, profesori, advocati, medici si chiar ofiteri în armata, functionari publici; în fine sunt ceeace, fara deosebire, poate fi orice cetatean român, ei sunt români si ca atari se bucura si dânsii de toate drepturile si private si publice de câte se bucura tot cetateanul român. Care va sa zica, Statul român avea tot dreptul sa creaza ca a resolvat în sfârsit cestiunea israelita.

Ce s’a întâmplat însa? O seama de evrei dela noi, în genere de provenienta galitiana, – oameni pribegiti aci din cauza scurerii de acolo a acestui element, ce se înadusa traind multa vreme în masa la un loc prea stramt pentru libera miscare a pornirilor lui de rapacitate, – au început sa agite din nou cestiunea israelita, odata resolvata strict dupa litera tractatului dela Berlin.

Si agitarea aceasta noua si-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare ca Statul nostru se conduce de principiul intolerantei religioase.
Aceasta noua agitare, mai întâiu ascunsa, a început sa iasa câte putin la iveala, apoi sa se produca fatis si în fine sa ia niste proportiuni, daca nu primejdioase, dar cel putin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru.

S’a facut întâi agitari la sinagoge si la scolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presa; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul nerusinat, si infam si ridicul, dela Londra.

S’a comandat apoi în strainatate un agitator dibaci, care sa vie numaidecât sa provoace o miscare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitica, cu o directiune generala, recunoscuta de Stat, si care sa reprezinte puterea populatiei israelite în relatiile sale cu puterea Statului. Si cu ce ton, cu ce aere, s’au facut toate acestea ?
Ziarele evreesti au pornit contra Statului pe fata un rasboiu, care, daca n’ar fi cunoscut cineva traditionala impertinenta biblica, ar fi crezut ca este pornit din dementa.

Citind acele foi cineva, care n’ar fi cunoscut situatia evreilor în raport cu Statul român, ar fi crezut ca acesti evrei sunt aci poporul autochton, locuitorii stravechi ai acestor tari, si ca Românii sunt niste cuceritori de curând tabarâti aci, contra carora se ridica azi o formidabila lupta de revendicare a poporului autochton întemeiata pe un netagaduit drept istoric.
S’a aruncat asupra Statului si natiunii române prin acele foi fara nicio sfiala tot veninul si ura mozaica, tot clasicul foetur judaeicus: Natiunea româna? – inculta, intoleranta si stupida; Statul român ? – Stat asiatic, inuman si barbar.
Curat, pe fata, textual.
Si cine, cine cuteaza sa ia atitudine fata cu Statul nostru? Acei oameni streini cari, adapostiti aci la noi de furtunile si mizeria de aiurea, n’aveau înca drepturile de cetatenie.

Si din ce pricina aceasta furie semitica? Din dorinta de a capata acele drepturi.
Nu; înca odata: daca nu si-ar gasi lucrul explicare în traditionala impertinenta biblica, atunci nu ar putea avea decât o scuza: dementa.
Iata dar niste copii pribegi ai pamântului, – atât de bogat în deosebite spete de târâtoare necurate si veninoase – goniti de aiurea, si primiti aci la adapostul celei mai largi ospitalitati, maltratati aiurea ca vite si respectati aci ca oameni, nenorociti si mizeri aiurea si prosperi aci între noi, calomniind poporul nostru, batjocorind natiunea noastra si conspirând contra linistei si sigurantei Statului nostru.

Zicem „conspirând contra linistei si sigurantei Statului nostru” pentruca agitatia noua jidoveasca nu s’a marginit la insolente stilistice, la protestul infam dela Londra si la intentiunile smechere de a înfiinta un consistoriu israelit, cu oculte puteri guvernamentale asupra întregei mase israelite din tara.

Lucrul a mers mai departe. Europa, prin împrejurarile ivite în Orient acum în urma, este astazi chemata sa faca o noua punere la cale pentru restabilirea ordinei politice în mult-framântata peninsula balcanica.

În acest scop, conferenta ambasadorilor europeni, chemata a aviza în graba la primele masuri de luat pentru a evita o compromitere a pacii a hotarât ca o noua conferenta a puterilor sa vie a discuta în fond
chestiunea principala si toate chestiunile laterale ei, spre a stabili o ordine de lucruri politice cât s’ar putea mai durabila între statele si nationalitatile orientale.

Si în curând aceasta conferenta îsi va începe lucrarile.
Ei bine, acei streini adapostiti la noi cu omenie, lucrau, în întelegerea si cu ajutorul unor coreligionari din streinatate, la a face sa se ridice iarasi fata cu Europa cestiunea israelita din România, si cu intentia anumita a unei noua revizuiri a articolului 7.

S’au agitat spre a se strânge iscalituri pentru un memoriu, pentru un nou protest-monstru din partea acestor streini, în care
protest se repeta infama calomnie ca Evreii sunt din ura religioasa persecutati la noi, ca scoalele române le sunt închise; ca scoalele lor confesionale sunt susprimate cu brutalitate; ca averile, viata si onoarea – onoarea mozaica! – le sunt amenintate; ca natiunea si Statul nostru se da, fata cu ei, la cele mai extreme violente si cruzimi si ca, pentru restabilirea unei ordine de lucruri conforma cu ideile moderne, trebuesc aceste nenorocite victime sa fie salvate de barbaria Statului român; Europa trebue sa uzeze de toata presiunea posibila asupra Statului nostru spre a’l sili sa faca o colosala spartura în zidurile cetatii, pe unde sa poata intra toata aceasta enorma masa streina, pâna la unul, tot acest element eterogen si disolvant pâna la cea din urma picatura. Iata scopul final al nouei agitari semitice dela noi în capul careia se aflau câtiva belferi si hahami tineri, oameni de litere chip si seama, care, tot cu traditionala imodestie biblica, ne dadea câte odata, noua popor român, pe lânga lectii de toleranta religioasa si liberalism si lectii de limba româneasca.

Si Statul român sa stea nepasator fata cu toate acestea ? Nu, asta nu se poate. Daca natiunea noastra este prea curata ca sa nu se teama de întinarea balelor semitice; daca poporul nostru este prea cu minte ca sa nu rasplateasca ingratitudinea israelita decât cu un suveran dispret, – Statul român nu poate îngadui mai mult asemenea agitatii d’a dreptul criminale: el este dator sa le pilduiasca cu toata asprimea. Vom reveni.

(II)

Daca revenim astazi asupra streinilor carora Statul a trebuit sa le ridice avantajele ospitalitatii sale, din cauza ca ei, ingrati fata cu aceasta ospitalitate, au provocat o agitare pagubitoare linistii si autoritatii lui, nu o facem aceasta pentru a apara masurile luate de guvern fata de acei streini turburatori: guvernul are drept sa ia asemenea masuri, si deci nu mai are nevoe de aparare în aceasta. Revenim pentru alte doua cuvinte.

Întâiu: este la noi în tara o suma mare de streini de deosebitele [sic] confesiuni si nationalitati; numarul cel mai mare îl represinta elementul israelit.

E stiut ca toti acesti streini se bucura la noi de o ospitalitate cât se poate mai omenoasa: ei au ca streini libertatea cultului, a asociatiunilor în scopuri oneste, a scoalelor confesionale, a practicei meseriilor si comerciului ; se bucura în fine, ca si cetatenii români, de toate drepturile politice, pentru capatarea carora le este deschisa o cale legala, fara deosebita consideratie din punct de vedere national sau confesional.

Acesti streini daca sunt onesti si omenosi, daca respecta legile si Statul nostru, sunt respectati si dânsii; ei au relatii foarte strânse cu societatea noastra, care îi primeste în sânul ei cu o cordialitate câte odata chiar prea exagerata.

Ceva mai mult, pentru aceasta nu li se cere niciodata sa renunte la simpatiile lor nationale, sa renege provenienta sau confesiunea lor.

Acestor streini de omenie, fie ei ori de unde veniti, aiba orice religie, Statul si societatea noastra nu le va refuza si de aci înainte ospitalitatea pe care le-a acordat-o pâna acuma. Sada aici, munceasca onest, respecte autoritatea noastra, si vor gasi la noi stima si îngaduinta, pe cari nu le-ar putea gasi nicaeri în cea mai ospitaliera tara din lume. Sa stie însa oricine ca aceasta îngaduinta le-o acordam de buna voe, si nu le-o acordam acelora cari, adapostiti la noi, cuteaza sa nesocoteasca autoritatea noastra, si cu atât mai putin acelora cari agita si fac urziri contra linistii si sigurantei Statului.
Al doilea cuvânt pentru care revenim asupra cestiunii este acesta.
Foile opozitionale dela noi, mai însemnate, toate fara deosebire, s’au ridicat cu toata furia contra masurii luate de guvern fata cu aceia cari batjocoreau zilnic prin foile lor sordide natiunea si Statul, calificând natiunea de inculta, intoleranta si stupida, si pe Statul român de asiatic, infam si barbar si cu aceia cari faceau agitatii si urziri contra intereselor noastre.
Ne aducem aminte ca una dintre aceste foi, România, protestând contra expulsiunii directorului foii franceze L’indépendance Romanie, în luna trecuta, exclama:

„Protestam, ca sunt în tara foi nemtesti, unguresti si ovreesti cari, în toate ocaziunile, insulta institutiunile si demnitatea României si îi combat interesele, fara ca cineva sa se fi gândit a cere sa fie censurate sau pedepsite, necum sa atenteze la existenta lor prin departarea proprietarilor si redactorilor.”

Si astazi, aceeasi Românie, consecuenta neconsecuentei sale cunoscute, protesteaza contra masurii, reclamata de dânsa atunci si luata de guvern acuma, fata cu acei streini, cari, în toate ocaziunile, „insultau institutiile si demnitatea tarii.” Ce poate gândi opinia publica sanatoasa de masura luata de guvern fata cu atitudinea si cu agitarile criminale a acelor streini?

Poate opinia publica sanatoasa, opinia societatii române sa nu aprobe niste masuri luate în interesul ei contra unor streini cari o vrajmaseau si o injuriau prin publicitate în chipul cel mai insolent?

Masura legala luata de guvern contra acelor streini cari au facut aci pe agentii autorilor protestului calomnios si infam dela Londra, contra acelora cari strigau ca Statul român schingiueste pe evrei ca sa le smulga contraproteste, si cari propagau printre evreii linistiti, cari desaprobau sincer protestul dela Londra, ideea ca ei nu cumva sa iscaleasca de buna voe vreun contra-protest, – aceasta masura legala o poate condamna opinia sanatoasa?
Si cu toate acestea, foile opozitionale, care asurzesc lumea cu afirmatia ca ele represinta opinia publica, au gasit cu cale a desaproba aceasta masura legala, îndreptatita de asa hotarâtoare motive.
Marturisim ca oricât am fi crezut de desarta acea afirmatie gratuita a gazetelor opozitionale, oricât de putin simt politic si spirit de autoritate, oricât de putina seriozitate, stiam ca au opozantii nostri, nu am fi banuit ca îsi vor da singuri un testimoniu în care sa se dovedeasca într’un chip asa de clar si de hotarâtor cumca ei spun neadevarul când afirma ca reprezinta opinia publica.

Nu. Acei cari condamna masura luata de guvern nu pot fi reprezentantii opiniei publice române; caci aceasta opinie nu poate decât sa aprobe o masura legala luata pentru apararea linistei, dignitatii si autoritatii Statului si societatii române.

(III)

Ziarele opozitionale continua a face guvernului o vina capitala din aceea ca el a luat o masura legala fata cu niste streini cari agitau contra linistei si autoritatii Statului. Pentru cine urmareste miscarea presei politice dela noi, lucrul nu poate fi de mirare; e stiut: a luat guvernul o masura? Ea trebue numaidecât pentru foile opozitionale sa fie o masura grozav de rea, antipolitica, antipatriotica si antimorala.

Nici nu mai e prin urmare chip sa stea cineva la vorba cu niste oameni pentru care si existenta luminii zilei ar putea face obiectul unei discutii.
Caci sa cercetam înca odata cum sta lucrul.
Erau acei agitatori cetateni români? Nu. Meritau sa fie loviti de masura aspra care i-a lovit? Da. Dar sa raspundem mai pe larg acestor întrebari.
O seama de streini poate sa aiba în orice tara merite netagaduite pentru a capata cetatenia. Niste oameni streini, fie de buna voe, fie goniti de deosebitele împrejurari de aiurea, vin si se aseaza într’o tara dându-se aci, cu îngaduinta Statului, la deosebitele lor industrii.

Aci, traind timp îndelung, respectând societatea care i-a îmbratisat si legile ei, muncesc în pace si onest si nu neglijeaza nici o ocaziune pentru a dovedi ca ei nu mai vor sa se deosebeasca întru nimic de aceasta societate, ca doresc sincer a se contopi individual în masa ei, fara a mai tine câtusi de putin la alte streine relatii politice, fie aceste relatii politice întemeiate pe vreo comunitate confesionala sau de origine.

Acesti streini, oricât ar merita sa capete drepturile de cetatenie, de drept ei nu le pot reclama, pentruca una e meritul si alta e dreptul, si aceasta mai ales acolo unde natiunea si Statul sunt chemati a judeca daca si întrucât acel merit exista sau nu, si pot, dupa socoteala lor, sa acorde sau sa refuze acele drepturi.

Ceva mai mult: acel merit, acel titlu la o deosebita consideratie, scade, ba chiar se pierde cu totul când se traduce în pretentiune si înca violenta: caci este vorba de a dobândi niste drepturi, nu de a le smulge.

Dar înca atunci când pretentia se formuleaza, cu atât mai violent cu cât la spatele ei n’are nici un merit! Caci sa judecam în specie asupra acelor pe cari i-au lovit masura legala de care e vorba.
A turbura ca strein linistea unei societati nationale pacinice, a agita, în coniventa cu streinii din afara, contra autoritatii Statului care te îngadue în sânul sau, si a batjocori în chipul cel mai revoltator prin publicitate, si locala si streina, si societatea si natiunea si Statul, si a le face toate acestea ca un membru declarat al unei asociatiuni politice întemeiata pe comunitatii confesionale, universale si internationale – a face, zicem, toate acestea este oare a merita drepturile de cetatean pe care nu le ai si pe care le reclami ?

Cineva zice: traesc ca strein de îndelungata vreme pe pamântul românesc, ma port bine, iubesc tara, nu am nicio relatie politica cu vreun cerc neromânesc, rog prin urmare ca, în virtutea acestor titluri, sa mi se acorde drepturile de cetatean român, de oarece eu ma bucur de toate calitatile sociale si politice cerute pentru aceasta.

Iata ceva de înteles, ceva care de câte ori s’a pus înaintea locurilor competente nu a întâmpinat decât îndreptatire. Dar sa vie cineva sa zica: eu strein am cu
cutare cercuri streine niste vadite relatii politice întemeiate pe legaturi de origina si de comunitate confesionala; în coniventa cu aceasta, ca membru declarat al lor, ma ridic contra linistii societatii voastre, contra autoritatii Statului vostru, si pretind, numai si numai pe cuvântul ca ma gasesc aici, dreptul de cetatenie; daca nu mi le dati, fac scandal si încerc, cu ajutorul relatiilor mele politice exterioare, sa va smulg aceste drepturi, – este absurd.
Fata cu o asemenea ofensa si cu asemenea agitare criminala, Statul era dator sa dea raspunsul, aspru dar drept, pe care l-a dat.
Si spre a ilustra si mai bine cele ce spunem, vom da aci câteva pasaje dintr’o scrisoare a unui domn doctor în drept, Iosef Dulberg din Londra, – un strein israelit, ce, pe cât pare, a fost odinioara si prin România, – adresata catre primul nostru ministru.
D. dr. Dulberg, în aceasta scrisoare, scrisa în româneste cu câteva greseli de limba caracteristice, pretinde si d-sa drepturi pentru toti coreligionarii d-sale din România. Si sa vedem cum si d. dr. Dulberg îsi formuleaza pretentia.

Dupa ce tinde a demonstra, cu niste traditionale interpretatiuni, ca nu se aplica la noi sincer articolul 7 al Constitutiei modificat conform exigentei art. 44 al tractatului dela Berlin; dupa ce ne acuza de intoleranta religioasa; dupa ce explica ca ovreii „au toata dreptatea sa nu iubeasca Tara româneasca si sa apeleze la interventia streina în afacerile politice ale tarii”, d-sa adaoga textual în scrisoarea d-sale catre primul ministru al regatului nostru urmatoarele: „Se poate zice ca antisemitismul a parasit Germania spre a se aseza în România.

„Iata, d-le ministru care e situatia evreilor din România, situatia care cu totul ca stiu ca va este bine cunoscuta, am pus-o înaintea d-voastra cu scopul de ava arata ca noi în streinatate o
apreciam si ca vom sti la momentul oportun sa facem uz de dânsa.”

Si mai la vale, d. dr. Dulberg mai zice: „O conferinta europeana care se va ocupa înca odata cu toata cestiunea Orientului nu e tocmai asa departe si cu toata ca România este acum un regat independent, posibilitatea nu e exclusa ca în acel viitor congres decisiuni vor fi luate ce vor avea pentru ea o însemnatate mai tot asa de mare ca cele din 1878.”

Si în fine d. dr. Dulberg, simtind poate si d-sa ca a cam mers prea departe, intra la tocmeala: „Nu ar fi mai bine ca ea [România] sa evite amestecarea streina si sa acorde de voe buna etc.”

Oprim citatul, deoarece se întelege îndestul ce pretinde mai departe d. dr. Dulberg.
Ca sa sfârsim, trebue sa spunem ca aceasta scrisoare a fost pornita dela Londra cu trei-patru zile înainte de a ajunge agitarea semitica de aici la momentul ei acut.
Recomandam acest document, interesant atentiunii foilor opozitionale, care, precum am zis mai sus, continua a învinui guvernul pentru masura legala ce el a luat-o fata cu agitatorii streini, si a se da reprezentante ale opiniei publice române.

——————————————————————————–

CESTIUNEA EVREIASCĂ

Iată, în cuvintele lui I. L. Caragiale, imaginea zilei de 5.II.1893:

TRADAREA ROMÂNISMULUI ! TRIUMFUL STREINISMULUI !! CONSUMATUM EST !!!

Asa de june Moftul si deja mâhnit si trist? – iata ce-si va zice desigur publicul vazând foita noastra cernita.
Da, trist ! da, mâhnit ! da, cernit !

Durerea noastra e sobra de cuvinte, este muta Sa tacem dar si sa plângem:

Consumatum est !

Ieri s’a dat în dealul Mitropoliei, cu 95 bile albe, contra 22 negre, lovitura de moarte României !

Onoare celor 22 de bile negre ! ele singure sunt Români adevarati !

Caci – acele 95 bile albe nu sunt albe decât în batjocura: albul nu e coloarea doliului, nu e coloarea asasinatului si a mortii, nu e coloarea tradarii ! ele nu pot fi prin urmare, nu sunt adevaratii reprezentanti ai tarii.

Nu ! acea majoritate care, la amenintarile bancii ministeriale, îsi pleaca botul si da votul; acea majoritate, care odata macar nu e capabila a trece în minoritate, nu reprezinta România ! peste putinta !

A presupune un moment aceasta ar fi sa credem ca o natiune se poate sinucide singura pe sine însasi, si ar fi o nebunie sa banuim macar o clipa o natiune capabila de asa aberatiune ! Protestam energic dar! Iara si Istoria sa judece !

Ieri s’a votat monstruoasa lege a d-lui P.P. Carpp asupra scoalelor profesionale asa cum a voit ministrul neromân, care, ca briganzii, a pus Camerei servile cutitul la gât strigându-i fioros: votul sau viata !

Penibil ! teribil !! oribil !!!

Ieri s’a votat aservirea noastra economica !

Ieri s’a jertfit poftelor streine interesele române, salbaticiei streine corpul României, antropofagiei judaice carnea si sângele Natiunii !

Sarmana Românie !

De opt ori nefericiti iara, caci în adevar esti nefericita de atâtea ori câti sfetnici are Coroana de otel pe care ti-ai smuls-o din gura tunului inamic !

Mizera Românie ! Ai fost tradata, insultata, micsorata, murdarita, batjocorita, tavalita, maltratata, înjosorâta, ruinata, vânduta, calcata, sdrobita de catre regimul de urgie al bunului plac, al violentei faradelegilor, bandelor de puscariasi si de betivi, infamiei, crimei, aberatiunii, ignorantei, nebuniei, tradarii, murdariei, chinorosului!

Ieri, Vineri 5 Fevruarie [18]93, la orele 4 p.m., ieri, zi funesta si blestemata! S’a votat acea lege antisociala, antieconomica, antipatriotica, antinationala, antiromâna, acea lege prin care Evreii saraci nu sunt opriti de a învata vreo meserie !

Am zis ca durerea e sobra de vorbe. Atâta dar !

Iata prin urmare de ce, desi atât de june, Moftul este trist si cernit. Iata de ce Moftul a tinut ca o sfânta datorie fata cu patria sa, cu poporul sau, cu natiunea sa, sa apara astazi în chenarul de rigoare la asa lugubru-solemne ocaziuni !

Si daca mai regretam ceva este ca nu exista o coloare si mai închisa si mai posomorâta decât negrul pentru a reprezenta si mai bine doliul românismului tradat !

 

 

 

 

 

Intelectualii români si „chestia evreiasca”

de  Ovidiu Morar

 

L’antisémitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les représentants de l’orthodoxie et, on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves”, remarca în 1900 cu uimire amuzata A. Henry, ambasadorul Frantei la Bucuresti.

Doisprezece ani mai târziu, eminentul critic C. Dobrogeanu-Gherea, într-o scrisoare catre scriitorul rus Vladimir Korolenko, sustinea la rândul lui ca: „întreaga in-telectualitate româneasca (cu exceptia lui P. Carp, presedintele guvernului actual, a raposatului Caragiale si înca a doi-trei oameni mai putin mari), toti au predispozitii antisemite si sunt saturati de spirit antisemit.” (apud L. Volovici, p.41)

Oricât de exagerate ar putea parea acum aceste declaratii, ele reflectau totusi un fenomen real, întâlnit într-o masura mai mare sau mai mica si în alte tari europene si, desi deloc scuzabil, explicabil în contextul socio-cultural de atunci.

Ca evreul a fost dintotdeauna perceput de catre comunitatile traditionale crestine ca un strain indezirabil, demonizat de multe ori si, în consecinta, ostracizat sau, în cel mai bun caz, greu tolerat în ghetouri si mahalale periferice, e un trist adevar istoric.

Iar în acest proces cu urmari atât de grave, factorul catalizator l-au constituit, indiscutabil, foarte multe dintre figurile de prim rang ale intelectualitatii românesti din ultima jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului XX, i.e. monstrii sacri ai intelighentiei autohtone.

Istoria antisemitismului doctrinar românesc îsi are începutul, se pare, în momentul recunoasterii externe a independentei României, recunoastere conditionata la Tratatul de la Berlin din 1879 de modificarea articolului 7 al Constitutiei din 1866, care stipula ca „numai strainii de rit crestin pot dobândi calitatea de român”.

Printre intelectualii care s-au opus atunci modificarii acestui articol s-au numarat M. Kogalniceanu, I. Heliade-Radulescu, C. Bolliac, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. C. Bratianu, S. Barnutiu, B.P.Hasdeu, V.Conta, M.Eminescu, în vreme ce în cealalta tabara s-au situat doar T. Maiorescu, P. Carp si A. Costa-Foru.

În Motiunea nerevisionistilor în cestiunea israelita (Bucuresti, 1879), Alecsandri, de pilda, se arata de-a dreptul indignat: „Ce ne foloseste independenta daca suntem constrânsi a inaugura aceasta independenta printr-un act de supunere? (…) Acel articol 44, prin conditia pusa recunoasterii independentei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insulta care loveste demnitatea noastra româna.”

Dupa Alecsandri, a respinge încetatenirea evreilor însemna „a refuza sinuciderea neamului nostru”. (Ibid.)

De notat ca acelasi Alecsandri introdusese, în piesa de teatru Lipitorile satului, cliseul literar negativ al evreului cârciumar si camatar, rapace, înselator si otravitor al taranului, stereotip care, dupa o intensa campanie propagandistica, s-a impus în constiinta publica drept imaginea reala a evreului.

Astfel, de pilda, în dezbaterile din Adunarea generala din 1864 în „cestiunea israelita”, Kogalniceanu evoca „realitatea” din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emanciparii globale a evreilor:

„Domnilor, pentru ca sa cunoasteti pe evreii din Moldova nu aveti decât sa va duceti la teatru sa vedeti piesa Lipitorile satelor si sa credeti ca nu este o fictiune acea piesa, este adevarul cel mai real.” (apud L. Volovici, p.31)

În aceeasi perioada, B. P. Hasdeu vedea în evrei o „hidoasa cununie a trei calitati negative: tendinta de a câstiga fara munca, lipsa simtului de demnitate, vrajmasia contra tuturor popoarelor”. (Studiu asupra Judaismului. Industria nationala, industria streina si industria ovreiasca fata cu principiul concurentei, Bucuresti, 1866, p.30)

Pentru a domina lumea

Tot pentru a respinge modificarea articolului 7 din Constitutie ceruta de articolul 44 din Tratatul de la Berlin, filosoful Vasile Conta, deputat si ulterior ministru al instructiunii publice si al cultelor în guvernul Bratianu, încerca sa fundamenteze „stiintific” discriminarea evreilor, dupa „principiile stiintei moderne”.

Astfel, într-un discurs tinut în Parlament în septembrie 1879 sub genericul Chestia evreiasca, Conta considera ca la baza unui stat si a unei natiuni omogene trebuie sa se afle unitatea de rasa si de religie, astfel încât elementele alogene nu pot fi acceptate decât daca sunt de rit crestin si daca se amesteca prin casatorii cu cel autohton.

„Jidanii” însa reprezinta o exceptie: „Jidanii constituiesc o natiune distincta de toate celelalte natiuni si dusmanii acestora. Mai mult decât atâta: putem zice ca jidanii sunt natiunea cea mai bine constituita si cea mai distincta, din toate natiunile cari sunt pe lume.

„Religia lor este de fapt „o organizare sociala si politica îmbracata cu forma religiunei”, iar scopul lor suprem este sa „robeasca toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura „stapânirea lumii întregi de catre jidani”.

Asadar, evreii reprezinta un pericol universal, caci „pretutindeni pe unde au trecut au ruinat, au corupt si au ajuns chiar pâna a nimici poporul în mijlocul caruia au trait”.

Pentru a domina lumea, evreii au organizat mari conspiratii economice, au întemeiat Alianta Israelita Universala (care „nu este în realitate decât un guvern al poporului jidovesc”), au acaparat presa mondiala („trei din patru parti din jurnalistica lumii se afla în mâna jidanilor”) etc.

Apocaliptic, V. Conta îi previne pe români ca evreii au ales România pentru a întemeia „o tara curat jidoveasca, cu alte cuvinte sa stabileasca acea Palestina mult asteptata si anuntata de Talmud”, asadar „…noi daca nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune.” (apud L. Volovici, pp.34-35)

Aceeasi atitudine negativa fata de „chestia evreiasca” adopta în acelasi timp si Mihai Eminescu în mai multe articole publicate în ziarele Curierul de Iasi si Timpul, unele de un antisemitism extrem (spre deosebire de Conta, Eminescu îi considera pe evrei o rasa inferioara, care, inexorabil, le corupe si le distruge pe toate celelalte cu care vin în contact).

Întrucât evreii – sustine poetul – sunt „straini de rit necrestin” care „nu se pot contopi cu poporul nostru”, ei nu pot pretinde alte drepturi decât acela de a fi cel mult tolerati, în caz contrar n-au decât sa se duca în tarile civilizate, „ca sa se bucure de toate drepturile posibile”.

Eminescu e însa de parere ca ei se simt mai bine în tarile unde nu se bucura de egalitate, caci acolo e terenul cel mai propice pentru „neagra speculatiune”, singura lor menire fiind aceea de a parazita natiile care-i tolereaza:

„Putem spune cu drept cuvânt si tare: ca pozitia evreilor, în tarile în cari nu se bucura de egalitate e cu mult mai buna decât acolo unde ei se bucura de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculatiune, evreul e-acasa, iar vaietele si plângerile contra persecutiunii sunt mofturi cari sa acopere de mai nainte modul neomenos în cari sug tarile pe carile au cazut ca lacusta.” (Iarasi evreii [„Timpul” reproduce…], în Curierul de Iasi, IX, nr.133, 5 decembrie 1876).

Într-un alt articol, publicat dupa un an în aceeasi gazeta, Eminescu vede în evrei un morb social malign, „semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viata poporului, care, ca la Polonia, se sfârseste câteodata cu moartea nationalitatii.”

Evreii sunt prin definitie „o semintie care câstiga toate drepturile fara sacrificii si munca”, asadar ei „nu merita drepturi nicairi în Europa”.

Versatilitatea lor funciara îi face sa treaca de partea celui mai puternic, astfel încât e chiar periculos sa li se acorde încredere:

„În toate tarile tin cu cel tare, niciodata cu cel apasat, si se unesc cu acela întru traficarea si esploatarea puterilor pozitive ale poporului. (…) Pâna si ungurii – care numai-n gropi nu dau de cuminti – îsi închipuiau întrun rând o stapânire a Moldovei prin evrei si ceangai, pentru ca stiau ca evreul s-ar asocia cu orisicine împrotiva poporului românesc.”

Pentru a-si dobândi drepturile, evreii sunt gata sa se alieze chiar si cu dusmanii tarii, dovedindu-si prin aceasta, inevitabil, natura de tradatori, astfel încât concluzia „logica” nu poate fi decât una singura: „Merita un tradator drepturi? NU.” (Evreii si conferinta, în Curierul de Iasi, X, nr. 2, 9 ianuarie 1977).

Într-un alt articol, stabilirea evreilor („cea mai mizerabila si mai slugarnica” rasa omeneasca) pe pamântul românesc e vazuta de Emines-cu în imagini apocaliptice, ca o veritabila invazie a unui Eden fabulos de catre o specie inferioara, dezgustatoare:

„(…) Desi dupa dreptul vechi judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatra sa aiba, astazi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra tarii ei s-au zvârlit ca un pâlc negru de corbi, espropriind palma cu palma pe taranul încarcat de dari, saracit prin împrumuturi spre a-si plati darile, nimicit prin dobânzile de Iuda ce trebuie sa le plateasca negrei jidovimi.

Si asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeste a duce civilizatia în Orient. Oameni a caror unica stiinta sta în vânzarea cu cumpana strâmba si înselaciune au fost chemati sa civilizeze cea mai frumoasa parte a Moldovei. Poporul cel mai liber si mai îngaduitor si-au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile si mai slugarnice rase omenesti.

Pamântul cel mai înflorit încape palma cu palma în mânile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject. Si fiindca la toate aceste procese de expropriere agentii de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea si judecatorii merg mâna în mâna sub pajura crestina cu doua capete.

Fara a varsa o picatura de sânge, fara munca, fara inteligenta, fara inima o rasa care, în înjosirea ei, nu are asemanare pune astazi mâna pe un pamânt sfânt, a caruia aparare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de munca, toata inteligenta noastra trecuta, toate miscarile cele mai sfinte ale inimei noastre. (…)” ([„La anul 1774″], în Curierul de Iasi, X, nr.106, 30 septembrie 1877 )

Sursa:  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7466

08/09/2016 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primarul Chişinăului : mai devreme sau mai târziu Republica Moldova se va uni cu România

Dorin Chirtoacă: mai devreme sau mai târziu Republica Moldova se va uni cu România

 

28_chirtoacaDorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, a afirmat în cadrul emisiunii Deschide Lumea, de la Realitatea TV, privind scandalul legat de solistul Carla’s Dreams, că Rusia ar trebui să recunoască înfrângerea pentru că mai devreme sau mai târziu Republica Moldova se va uni cu România, scrie Romanian Global News.

„Dintotdeauna le-am stat ca un os în gât sau ca un ghimpe în talpă. Nici acum nu s-au împăcat cu această idee. Ar trebui să recunoască infrângerea. Chestiunea cu limba a fost impusa, iar limba modovonească este una inventată.

Bravo celor care au avut curajul să spună cum este, pentru că multi ajung la Moscova nu mai fac asta. Există accente, cum există şi în Ardeal, dar limba este română, punct. Oricum ne vom uni, mai devreme sau mai tarziu”, a spus primarul Chişinăului.

„Nimeni nu se mai poate lua de limba română, de faptul că, deocamndată, suntem un popor în două state, nimeni nu se mai poate luat de subiectul asta, nici măcar Statele Unite.

În 25 de ani, problema identitară a fost rezolvată, o să terminăm o dată cu frontiere asta”, a mai precizat Dorin Chirtoacă.

Întrebat dacă este următorul pas, primarul de la Chişinău a precizat că este nevoie de explicarea corectă a lucrurilor.

„Lucrurile trebuie spuse clar, nu mai pe ocolite. România Mare este motto-ul nostru pentru prezidenţiale. Însă, acest lucru se poate obţine doar în mod legal”, a mai  declarat Dorin Chirtoacă.

 

 

 

 

 

08/09/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (II)

 

 

 

 

 

Foto: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

 

 

 

 

CONTINUAREA ARTICOLULUI :

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (I)

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/14/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova/

 

Decizia nr. 5: Cetăţenia Republicii Moldova: „varianta zero”

În U.R.S.S., persoanele ajunse la vârsta de 16 ani, deveneau cetăţeni ai marii Uniuni. Conform articolului 33 al Constituţiei din 1977, în U.R.S.S. exista o cetăţenie unică unională: cetăţenii republicilor unionale erau cetăţeni ai U.R.S.S.. A existat şi o Lege despre cetăţenia U.R.S.S., aprobată la 19 august 1938, modificată în 1990. Cetăţenilor U.R.S.S. li se elibera un paşaport, care era de fapt un buletin de identitate, având înscrise în el datele principale ale persoanei.

Cea mai importantă înscriere din paşaportul sovietic era viza de reşedinţă. Fără viză de reşedinţă sau cu o viză de reşedinţă „compromiţătoare” (paşaport eliberat de una din secţiile de paşapoarte din cetăţeanul nu se putea angaja legal în câmpul muncii. Vorkuta, de exemplu[1]). Kremlinul era întotdeauna interesat să extindă cetăţenia sovietică; locuitorii teritoriilor anexate, fără a li se cere consimţământul şi împotriva voinţei lor, deveneau „cetăţeni ai U.R.S.S.”.

Asta pentru a beneficia de drepturile, oferite de Constituţia U.R.S.S., a presta obligaţiunile, prevăzute de Legea fundamentală a U.R.S.S., dar şi pentru a intra în jurisdicţia Statului „muncitorilor şi ţăranilor”. Aşa s-a întâmplat cu locuitorii Statelor Baltice, cu polonezii, basarabenii, bucovinenii, românii din Ţinutul Herţa, care, odată cu anexarea teritoriilor respective de către U.R.S.S., fără voia lor, au devenit „cetăţeni ai U.R.S.S.”. În 1991 U.R.S.S. s-a destrămat. Fostele republici unionale au devenit state independente, inclusiv – R.M. Statul are nevoie de cetăţeni. Noile state au pus problema cetăţeniei. Cum au rezolvat-o? Să analizăm rezolvarea acestei chestiuni de Statele Baltice.

Înainte de a examina legislaţia Statelor Baltice referitoare la cetăţenie, voi atrage atenţia asupra unei remarci, făcute la sfârşitul anilor 90 (secolul XX) de Vytautas Landsbergis, în acel timp preşedinte al Seimului (Parlamentului) Lituaniei: „De fiecare dată, când un oarecare om politic sau ziarist scrie despre Ţările Baltice ca „foste republici ale Uniunii Sovietice”, el îşi pune semnătura sub [textul] Pactului Ribbentrop-Molotov”[2]. Spus puternic! Cu două precizări: S.U.A., Occidentul în ansamblu (cu excepţia Suediei şi Finlandei, care era parţial dependentă de U.R.S.S.) nu au recunoscut anexarea Statelor Baltice de către U.R.S.S. în vara anului 1940. Nu acelaşi lucru cu România! Şi doi: pe teritoriul Statelor Baltice republici unionale sovietice, totuşi, au existat; republici în înţelesul stalinist al cuvântului, conduce de etnici „republicilor” respective, comunişti, profitori, trădători etc.; acestea au fost „republicile” lor. Dar, am putem discuta.

Cetăţenia Estoniei

În rezultatul destrămării Imperiului Rus, la 24 februarie 1918, a fost proclamată Republica Estonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 6 august 1940, Estonia a fost anexată de U.R.S.S.. La 8 mai 1990 Sovietul Suprem al R.S.S. Estoniene a pus în vigoare Constituţia Republicii Estonia din anul 1938. La 20 august 1991 Estonia şi-a proclamat Independenţa de Stat şi s-a declarat succesoarea de drept a Republicii Estone (celei din 1918). Respectiv, în 1992 conducerea Estoniei a pus în vigoare Legea despre cetăţenie, aprobată în anul 1938. Conform acestei Legi, deveneau cetăţeni ai Estoniei persoanele care aveau cetăţenie Republicii Estonia la data de 16 iunie 1940 (ziua înaintării ultimatumului U.R.S.S. conducerii Republicii Estonia) şi descendenţii acestora. Ceilalţi locuitori ai Estoniei, care nu au fost cetăţeni ai Republicii Estonia până la data de 16 iunie 1940, puteau primi cetăţenia Estoniei doar în rezultatul naturalizării, adică în rezultatul acceptării anumitor condiţii, impuse de legiuitorul estonian. În 1995 Estonia a adoptat o nouă Lege a cetăţeniei care înaintează noi cerinţe faţă de cunoaşterea limbii estoniene şi a adăugat obligativitatea susţinerii examenului la Constituţia Estoniei şi la Legea privind cetăţenia. De remarcat că, în conformitate cu legislaţia Estoniei, foştii ofiţeri ai armatelor străine sunt lipsiţi de dreptul naturalizării, cu excepţia celor ce sunt căsătoriţi cu estoniene[3].

Cetăţenia Letoniei

În urma destrămării Imperiului Rus, la 18 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Letonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 17 iunie 1940, Letonia a fost anexată de U.R.S.S.. La 4 mai 1991 Sovietul Suprem al RSS Letone a pus în vigoare Constituţia Republicii Letone din anul 1922. La 21 august 1991 Letonia şi-a proclamat Independenţa de Stat. Respectiv, în octombrie 1991, conducerea Letoniei a aprobat Decretul privind restabilirea drepturilor cetăţenilor Republicii Letone şi condiţiile naturalizării. Conform Decretului, decizia Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 7 septembrie 1940 (de acordare a cetăţeniei sovietice locuitorilor Letoniei) a fost abrogată, iar cetăţenia Republicii Letone a fost recunoscută persoanelor care o aveau până la data de 17 iunie 1940 şi descendenţilor acestora (circa 2/3 din populaţia ţării). Cetăţenia dublă a fost interzisă. În Letonia, pe parcursul timpului, în dependenţă de situaţia concretă, Legea despre cetăţenie a suferit anumite modificări privind condiţiile naturalizării (înăspririi sau, dimpotrivă, – liberalizării lor). Condiţiile naturalizării în Letonia: persoanele de la vârsta de 15 ani sunt obligate prin lege să cunoască limba letonă, principalele articole ale Constituţiei Republicii Letone, cuvintele Imnului de Stat al Letoniei, bazele istoriei şi culturii letone.

Cetăţenia Lituaniei

În august 1940 Lituania a fost încorporată în U.R.S.S.. Poporul lituanian a trecut prin acelaşi calvar ca şi estonienii, letonii, basarabenii, aflaţi sub regim sovietic. La 18 mai 1989 Sovietul Suprem al R.S.S. Lituaniene a declarat suveranitatea Republicii, iar la 11 martie 1990, fiind în componenţa U.R.S.S., conducerea Lituaniei a proclamat restabilirea Independenţei Lituaniei, recunoscută de Islanda (în februarie 1991, deci până la destrămarea U.R.S.S.!), independenţă confirmată prin dizolvarea Uniunii R.S.S. În comparaţie cu celelalte două State Baltice, prezentate mai sus, în perioada interbelică Lituania a avut o istorie mai complicată, datorită războiului civil, ce cuprinsese ţara după desprinderea de Imperiul Rus, şi cauzată de împărţirile teritoriale. Respectiv, legislaţia Lituaniei a evoluat de la 1990 până în prezent. Spiritul legii privind dobândirea cetăţeniei lituaniene este acelaşi cu al Letoniei şi Estoniei. Cetăţeni ai Lituaniei sunt persoanele care până la 15 iunie 1940 au avut cetăţenia Republicii Lituania (deci, până la anexarea Lituaniei de către U.R.S.S.), copiii, nepoţii şi strănepoţii lor (dacă copiii, nepoţii şi strănepoţii nu s-au repatriat). Cetăţeni ai Lituaniei sunt, de asemenea, persoanele care în perioada dintre 9 ianuarie 1919 şi 15 iunie 1940 au locuit pe teritoriul actual al Lituaniei, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor dacă la momentul adoptării legii locuiau permanent pe teritoriul Republicii Lituaniene şi nu sunt cetăţeni ai altor state[4]. Observăm că primele două articole ale Legii despre cetăţenie nu se referă la etnicii lituanieni. Urmează: cetăţeni lituanieni sunt persoanele de origine lituaniană, dacă nu posedă cetăţenia altui stat. Persoanele de origine lituaniană sunt considerate persoanele părinţii sau buneii cărora (sau unul din bunei) a fost lituanian şi care recunosc că sunt lituanieni. Celelalte persoane obţineau (obţin) cetăţenia Lituaniei în conformitate cu Legea despre cetăţenie, care prevede expres naturalizarea (cunoaşterea limbii lituaniene, istoriei, culturii acestei ţări, Constituţiei etc.).

Cetăţenia Republicii Moldova

În urma destrămării Imperiului Rus, la 27 martie 1918, cu majoritatea voturilor membrilor Sfatului Ţării (Parlamentul de atunci al Basarabiei) Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) s-a unit pe veci cu Patria-mamă România. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), în bună înţelegere cu Germania hitleristă, U.R.S.S. a anexat Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa. Conform prevederilor Constituţiei din 1938, valabilă la acel moment, locuitorii acestor teritorii româneşti erau cetăţeni ai României. Între altele, articolul acelei Constituţii prevedea: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de seminție străină” (art. 3). Dar asta este altceva. După lovitura de stat din 23 august 1944, regele Mihai I al României a reintrodus Constituţia din 1923, considerată de specialişti una din cele mai democratice din lume. La 23 iunie 1990 Republica Moldova îşi proclamă Suveranitatea de stat în cadrul U.R.S.S. La 5 iunie 1991 Parlamentul R.M. a aprobat Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova. Iată ce prevede articolul 2. „Apartenenţa la cetăţenia Republicii Moldova”:

„Cetăţeni ai Republicii Moldova sunt:

1. Persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutul Herţa şi R.A.S.S.M. şi urmaşii lor, dacă la data adoptării prezentei Legi domiciliau pe teritoriul Republicii Moldova.
2. Persoanele care s-au născut pe teritoriul republicii sau măcar unul din părinţi, bunei s-a născut pe teritoriul sus-numit şi dacă nu sunt cetăţeni ai altui stat.
3. Persoanele căsătorite până la 23 iunie 1990 cu cetăţeni ai Republicii Moldova sau cu urmaşi ai acestora şi persoanele care s-au reîntors în ţară la apelul Preşedintelui Republicii Moldova sau a Guvernului republicii”[5]. Urmează „Cireaşa de pe tort”:
„4. Alte persoane care, până la adoptarea Declaraţiei Suveranităţii Republicii Moldova inclusiv data adoptării ei, 23 iunie 1990, au avut loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi loc permanent de muncă sau o altă sursă legală de existenţă. Aceste persoane se vor decide singure referitor la cetăţenie în timp de un an de zile”[6].
Co-autorul acestui proiect de lege, profesorul universitar Ion Buga, scrie că proiectul iniţial prevedea un cens de timp de 18 ani pentru persoanele domiciliate pe teritoriul actual al Republicii Moldova după 28 iunie 1940. Dar oponenţii politici interesaţi şi unii autohtoni rătăciţi s-au opus vehement acestei practici internaţionale şi, în consecinţă, Parlamentul a adoptat varianta „zero”[7]. Asta dl. prof. univ., dr. hab. Ion Buga scrie în 2011. Atunci, însă, din mărturisirile deputaţilor din primul parlament, cel mai aprig promotor al „variante zero” (ceea ce însemna oferirea cetăţeniei Republicii Moldova tuturor locuitorilor ei, ajunşi la majorat, indiferent de modul şi felul aflării lor pe teritoriul R.M.) a fost chiar celălalt co-autor, patriotul român Gheorghe Ghimpu.

Iată aşa, având în faţă experienţa Statelor Baltice privind cetăţenia republicilor respective, ascultând argumentele unor parlamentari patrioţi ai R.M., totuşi a fost votată o lege care i-a pus în drepturi egale pe băştinaşii acestui teritorii românesc cu veniţii de pe aiurea, mari „specialişti” în rusificare şi îndoctrinare comunistă. Nici pomină de anexarea Basarabiei din 28 iunie 1940, nici pomină de cuvintele „ocupaţie sovietică”, nici pomină de cetăţenia română! Nici o aluzie, cât de vagă! – pe ce teritorii s-a creat R.S.S.M., nimic, Domnule! Urmările acestei decizii (legi) deosebit de nefaste le resimţim din plin şi astăzi: de la Interfront şi Partidul Comunist al lui Voronin până la Partidul Socialiştilor, condus de Dodon – baza electorală o constituie (majoritar) alolingvii, care refuză categoric să vorbească limba română şi mereu ne trag spre Est. Legea a fost promulgată de preşedintele R.S.S. Moldova Mircea Snegur.
18 august 2016.

[1] Am publicat ceva mai devreme istoria lui Vasile Celpan, căruia, după ce făcuse 10 ani de muncă silnică la Vorkuta, i se eliberase paşaportul cu inscripţia respectivă. „După ce am fost eliberat din lagăr, nu mă puteam angaja nicăieri la lucru, deoarece în documente (paşaport – n.n.) era scris „Vorkuta”. Vezi: „Din lagărul de exterminare nazist în lagărul de exterminare comunist: cazul Vasile Celpan, Chişinău”. În: Anatol Petrencu. Teroarea stalinistă în Basarabia. Studii, documente, memorii, Chişinău, Tipografia Balacron, 2013, p. 152.
[2] Rokas Tracevskis. Istinnaia istoria Litvî XX veka bez politiceskoi predvzeatosti, fanatizma i hanleskoi samoţenzurî [Istoria veridică a Lituaniei din secolul al XX-lea fără idei politice preconcepute, fanatism şi autocenzură făţarnică], Vilnius, 2014, p. 46.
[3] https://ru.wikipedia.org/wiki/гражданство эстонии
[4] http://lib.rada.gov.ua/static/LIBRARY/catalog/law/lit_gromadjan.html
[5] http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311903&lang=1
[6] Ibidem. Vezi şi: Ion Buga. Basarabia română la cumpănă de milenii (Antologia, 1988-2010), Chişinău, 2011, p. 86-88.
[7] Ion Buga. Op. cit., p. 88.

 

Decizia nr. 6 – Capturarea şi eliberarea lui Igor Smirnov

Constituţia R.S.S. Moldoveneşti, adoptată la 15 aprilie 1978, declara că R.S.S.M. este stat suveran, sovietic, socialist, care şi-a pus în faţă sarcina construirii societăţii comuniste, întăririi unităţii economice şi politice, asigurării securităţii şi apărării ţării; iar pentru a realiza cu succes sarcina formulată, împreună cu alte 14 republici, a constituit URSS. Articolul 69 al acelei Constituţii prevedea dreptul R.S.S.M. de a ieşi liber din componenţa Uniunii R.S.S.[1]. Următorul articol al Legii fundamentale a R.S.S.M. stipula că teritoriul R.S.S. Moldoveneşti nu poate fi modificat fără acordul republicii, iar frontiera R.S.S.M. poate fi modificată doar în acord reciproc cu altă republică unională şi cu aprobarea U.R.S.S.. Această Constituţie era în vigoarea la momentul adoptării Declaraţiei de Suveranitate din 23 iunie 1990 şi în perioada imediat următoare (până la proclamarea Intendenței de Stat a Republicii Moldova (27 august 1991).

În Declaraţia cu privire la Suveranitatea R.S.S. Moldova s-a fundamentat următorul principiu: „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil. Frontierele R.S.S. Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între R.S.S. Moldova şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”[2]. Deci, atât Constituţia în vigoare atunci, cât şi Declaraţia de Suveranitate a R.S.S. Moldova, fundamentau R.S.S. Moldova ca un stat integru şi indivizibil, iar posibilele modificări teritoriale urmau a fi realizate în conformitate cu voinţa poporului R.S.S. Moldova (a întregului popor!) şi în conformitate cu legislaţia internaţională. Perspectiva unor schimbări teritoriale ale R.S.S.M. i-a îngrijorat pe nomenclaturiştii sovietici, în special – pe cei de la Tighina şi Tiraspol. Deja pe data de 2 septembrie 1990, pe teritoriul R.S.S.M. se proclamă aşa-numita „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (R.S.S.M.N.)” cu un soviet suprem provizoriu în frunte cu Igor Smirnov.

Născut la 23 octombrie 1941, în oraşul Petropavlovsk-Kamciadskii din Extremul Orient, Igor Smirnov a trecut etapele fireşti ale unui tânăr din U.R.S.S: a fost sudor, muncitor la uzină, a făcut serviciul militar, a absolvit Universitatea Tehnică din Zaporojie, devenind inginer-mecanic, avansând la postul de vice-director al Uzinei de motoare electrice din oraşul Novaia Kahovka. Din 1987 locuieşte în Tiraspol, fiind director al Uzinei „Electromaş”. A fost ales deputat în Sovietul Suprem al R.S.S.M. I. Smirnov s-a implicat în politică, devenind liderul separatiştilor, ideologul de bază al autoproclamatei RSSMN, totodată – persoana care a comis infracţiunea anticonstituţională de nerespectare a integrităţii teritoriale a R.S.S.M., infracţiune ce se pedepsea prin prevederile art. 67 al Codului Penal al R.S.S.M. Aşa dar, Igor Smirnov a comis o crimă gravă de ciopârţire a teritoriului republicii, o crimă împotriva poporului R.S.S. Moldova, şi urma să fie tras la răspundere conform legii. La 19 august 1991, la Moscova, adversarii politicii lui Mihail Gorbaciov a încercat să preia putere în U.R.S.S., însă puciul a eşuat, deja la 22 august au fost arestaţi principalii organizatori ai loviturii de stat şi adepţii lor din teritorii. Conducerea autoproclamatei republici nistrene, inclusiv şi în primul rând – Igor Smirnov, a susţinut lovitura de stat de la Moscova. După eşecul puciului, situaţia liderilor separatişti de la Tiraspol devenise critică: în acele nopţi îşi găsiseră culcuş în cazărmile Armatei a 14-a, staţionate în Tiraspol. Aşa era mai sigur pentru ei. Aşa cum menţionează în excelenta sa carte generalul Ion Costaş, „duminică, 25 august, în secret, la subsolul uzinei « Kirov », a avut loc sesiunea Sovietului Suprem al aşa-numitei R.S.S.M. Nistrene, care a adoptat „Declaraţia de independenţă a R.S.S.M.N.” şi a adresat un apel către Sovietul Suprem al Ucrainei”[3].

Amintim că la 24 august 1991 Ucraina şi-a proclamat Independenţa de Stat. După ce separatiştii tiraspoleni şi-a proclamat şi ei „independenţa”, alături de Grigori Maracuţa, Vasilii Iakovlev şi Veaceslav Zagreadski, Igor Smirnov plecase de la Odessa spre Kiev cu avionul pentru a înmâna preşedintelui Ucrainei Leonid Cucima o copie a „Declaraţiei de independenţă a R.S.S.M.N.” şi a negocia perspectivele noii entităţi statale, realizate prin fraudă, prin crimă de stat. Toate aceste mişcări ale liderilor separatişti erau cunoscute de conducerea Republicii Moldova. La cererea autorităţilor de la Chişinău faţă de generalul I. Morozov, comandantul Districtului Militar Odessa de a-l extrăda pe criminalul de stat Igor Smirnov, răspunsul a fost negativ. Domnul General Ion Costaş a insistat mereu în faţa lui Snegur cu propunerea de a-i aresta pe capii separatiştilor din Transnistria şi Găgăuzia după eşuarea puciului de la Moscova. Pentru a-l aresta legal pe Smirnov, care se afla fugar la Kiev, era necesar ca ministrul afacerilor Interne să primească urgent mandat de arestare a liderului separatist din Transnistria. Procurorul general se opunea arestării lui Smirnov sub pretextul că Smirnov era deputat şi avea imunitate parlamentară. Snegur l-a convocat pe Dumitru Postovan, procuror general al Republicii Moldova şi cu mare greu l-a convins să emită mandat de reţinere şi arestare a lui Smirnov, decizie în baza căreia domnul General Ion Costas a trimis grupa de ofiţeri ai M.A.I. în Kiev pentru realizarea reţinerii criminalului Igor Smirnov. În situaţia descrisă, conducerea Republicii Moldova a luat decizia de a-l captura pe liderul separatiştilor de la Tiraspol care se afla în Kiev şi de a-l aduce în faţa instanţei de judecată la Chişinău.

Generalul Ion Costaş, responsabil de operaţiunea de capturare şi aducere a lui I. Smirnov la Chişinău, descrie amănunţit, cu publicarea documentelor de epocă, operaţiunea de prindere a lui I. Smirnov în Kiev şi aducerea lui la Chişinău[4]. Operaţiunea „Smirnov”, una plină de riscuri serioase (ofiţerii moldoveni şi-au pus viaţa în primejdie), a fost realizată cu succes datorită inteligenţei, curajului, devotamentului echipei realizatoare. Îi vom menţiona pe aceşti bravi eroi: Chiril Panteleev, Radu Stratan, Victor Breahnă, Gheorghe Ciobanu, Tudor Odobescu, Valeriu Apostol, Alexandru Zelinschii. Pe 30 august 1991 liderul separatist Igor Smirnov era la Chişinău, în subsolul clădirii M.A.I. al Republicii Moldova. El a fost învinuit de lovitură de stat şi urma a fi tras la răspundere conform prevederii art. 203, p. 1 al noului Cod Penal al Republicii Moldova, aprobat în iunie 1990. Igor Smirnov a fost anchetat de procurori, a fost vizitat de deputaţi ai Republicii Moldova, dar şi ai Dumei de Stat a Rusiei. Toate sursele media din Moscova, ziarele, TV centrale şi locale ale Rusiei au difuzat două zile la rând ca una de „urgenţă” ştirea arestării liderului separatiştilor de la Tiraspol. În apărarea lui I. Smirnov au sărit femeile din Tiraspol, conduse de Galina Andreeva: ele au blocat calea ferată, oprind circulaţia trenurilor. În aşa condiţii, neputând rezista presiunilor Moscovei, Tiraspolui şi nu fără acordul lui Mircea Snegur, la 1 octombrie 1991, alături de alţi câţiva separatişti, reţinuţi de organele de forţă ale Republicii Moldova, Igor Smirnov a fost eliberat „cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea (Tiraspolul) şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică”[5]. Generalul Ion Costaş nici nu fusese cel puţin informat despre decizia luată.

În pofida angajamentului dat în formă scrisă de a nu face politică, I. Smirnov a făcut politică, îndreptată împotriva Republicii Moldova: de la 2 septembrie 1990 până la 30 decembrie 2011 el a fost şeful nerecunoscutei de nimeni Republici Moldoveneşti Nistrene (R.M.N.). Domnul General Ion Costaş scrie că în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului 90, deputatul N. Slabu l-a întrebat pe M. Snegur: „De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru destrămarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?” Răspunsul lui M. Snegur a fost: „Nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în colectiv”. La rându-i, domnul General constată: „Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce colectiv anume nu se ştie nici în ziua de astăzi”[6].

Un an mai târziu, la împlinirea a 20 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat (2011), ziariştii publicaţiei periodice „Timpul” l-au rugat pe domnul M. Snegur să comenteze următoarele afirmaţii: „Generalul Ion Costaş face public, în cartea sa, actul prin care a fost eliberat din arest Igor Smirnov, în care figurează şi semnătura lui Ion Hadârcă. La rândul lor, Moşanu şi Druc afirmă că dvs. singur trebuia să semnaţi, dar l-aţi atras pe Hadârcă, ca să nu răspundeţi de consecinţe…”. Domnul Mircea Snegur a răspuns: „Vă rog să mă credeţi, nu ţin minte cine a semnat. Dar nu trebuie de căutat aici mare politică, pentru că s-a luat o decizie de comun acord. Calea ferată ne era blocată în prag de iarnă şi în Republica Moldova nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece. Am încercat să mutăm trecerea transportului feroviar prin Ocniţa, dar nu eram pregătiţi… Despre semnătura lui Hadârcă nu ştiu. Poate că era ceva legat de procedura de amnistiere…”[7]. Aşadar, în 1990-1991, evenimentele decurgeau vertiginos. Conducerea Republicii Moldova avea nevoie de capacitatea de a asimila informaţiile, venite buluc, avea nevoie de luciditate în luarea anumitor decizii, de corectitudinea cărora depindea viitorul politic, economic etc. al oamenilor. Consider, că decizia de a-l prinde pe Igor Smirnov şi a-l defini justiţiei a fost una corectă. Operaţiunea s-a desfăşurat excelent, fără vărsări de sânge şi pierderi umane. Smirnov a fost întemniţat. Era de aşteptat să fie reacţii. Din toate părţile, şi nu doar de condamnare a lui Smirnov, ci şi de eliberare a lui. Ce a făcut conducerea de vârf a RM, Mircea Snegur, personal, chiar dacă a convocat pe cineva anume în şedinţă? Pe cine anume, nici ministrul de Interne de atunci nu ştie.

Conducerea Republicii Moldova ia cea mai proastă decizie posibilă: de a-l elibera pe Igor Smirnov din detenţie! Decizia a fost luată fără a se gândi cel puţin o secundă la ce urmări va aduce: la victoria incontestabilă a separatiştilor, la încurajarea lor în perpetuarea operei nedemne de separarea a teritoriului Republicii Moldova şi de creare, în continuare, a unei entităţi statale, ostile Republicii Moldova.

Pentru a câta oară dl M. Snegur încearcă să argumenteze decizia luată prin necesităţi economice: „nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece”. Ce anume ne trebuia, lemne, cărbune, gaze, petrol? Rusia trecuse la relaţii de piaţă, pentru toate mărfurile importate am plătit bani, nimic nu ni s-a dat pe degeaba. Nu puteam noi oare găsi aceleaşi mărfuri în altă parte, cărbune în Polonia (mai ieftin decât la ruşi), petrol, energie electrică, gaze naturale – în România?”. Eu cred că puteam. Dar nu s-a dorit acest lucru. Noi, însă, suntem preocupaţi de decizii prosteşti.

În situaţia în care ai luat decizia să-l arestezi (în cazul dat e vorba de Smirnov), este firesc să analizezi urmările posibile: reacţia Kremlinului, cea a Tiraspolului, a opiniei publice, puterea mijloacelor de informare în masă, reacţia Occidentului etc. Se pare că toate acestea (posibil şi alte elemente) nu au fost examinate, gândite. Dacă aceste şi, posibil, alte elemente au fost analizate, atunci revenim la întrebarea, ce rost a avut emiterea ordinului de arestare a lui Smirnov, dacă după capturarea lui a fost eliberat? Înţelegeţi? Mai bine nu-l arestaţi, decât să-l arestaţi şi să-i daţi drumul.

[1] Era o declaraţie demagogică; profesorii de Istoria P.C.U.S. explicau că fiecare cetăţean căsătorit are dreptul la divorţ, dar nu este obligat s-o facă, sau dacă o face trebuie să ţină cont de legăturile stabilite în timp cu membrii familiei. Aşa era şi în cazul dreptului republicilor de a ieşi din cadrul U.R.S.S.
[2] Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, Chişinău, 2000, p. 18.
[3] General Ion Costaş. Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, Bucureşti, Editura RAO, 2012, p. 266.
[4] Ibidem, p. 266 şi urm.
[5] Ibidem, p. 279.
[6] Ibidem.
[7] http://www.timpul.md/articol/mircea-snegur-ne-am-achitat-cu-romania-cu-un-mig-29-27872.html

Decizia nr. 7: acceptarea staţionării forţelor militare străine pe teritoriul Republicii Moldova

În 1992 Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova. Staţionată în Tiraspol, Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse le-a dat armament rebelilor separatişti anticonstituţionali ai Republicii Moldova, le-a oferit logistica necesară războiului, iar în cazuri concrete – a intervenit cu tehnică militară grea împotriva forţelor de ordine ale Republicii Moldova. Există numeroase studii, memorii, documente publicate, care demonstrează modul de ducere a războiului de partea Republicii Moldova. Afară de faptul că militarii moldoveni au fost slab echipaţi şi instruiţi, iarconducerea politico-militară a Republicii Moldova a dat dovadă de lipsă de viziune, privind perspectivele războiului ruso-moldav, de lipsă de voinţă, de curaj etc.

Totuşi, conducerea Republicii Moldova a obţinut un succes: războiul „de pe Nistru” a fost internaţionalizat şi intrase în vizorul marilor cancelarii occidentale. După un şir de eforturi diplomatice, soldate cu acordul Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova de a înceta focul, la 21 iulie 1992, la Moscova, a fost semnată „Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”. Documentul a fost semnat de Boris Elţîn şi Mircea Snegur. Un document internaţional de acest gen este semnat de comun acord al părţilor semnatare şi în conformitate cu interesele naţionale ale fiecărei părţi semnatare. Fără îndoială, încetarea operaţiunilor militare a fost o prioritate a conducerii Republicii Moldova. Dar tot atât de important (sau, poate, chiar mai important) este şi esenţa acordului semnat.

În istorie, de foarte multe ori, zicala „o pace strâmbă este mai bună decât un război drept” a fost răsturnată. O demonstrează convingător rezultatele Primului Război Mondial cu sistemul de Tratate de Pace de la Versailles: la scurt timp Germania începe revizuirea Tratatului de Pace de la Versailles şi declanşează al Doilea Război Mondial. Deci, semnăm documente internaţionale, dar nu în detrimentul intereselor naţionale! Revenim la Convenţia Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992.

În document nu este menţionat motivul care a determinat părţile să semneze Convenţia, şi anume: răzvrătirea militară, anticonstituţională, a rebelilor separatişti de la Tiraspol, pe care autorităţile de la Moscova l-a susţinut pe faţă. A fost una din marile gafe, comise de parte moldovenească.

Articolul 4 al Convenţiei stipulează: „Unităţile Armatei a 14-a a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu stricteţe neutralitatea. Cele două părţi în conflict îşi asumă obligaţia de a respecta neutralitatea şi de a se abţine de la orice acţiuni ilicite faţă de patrimoniul militar, faţă de militarii acestei armate şi membrii familiilor lor. Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”[1].

Aşa cum subliniază Anatol Ţăranu şi Mihai Grecu, „încetarea ostilităţilor militare de pe Nistru a semnificat începutul unei noi faze în istoria trupelor ruse în Republica Moldova. Rusia a început căutarea unei formule juridice ce i-ar legaliza staţionarea trupelor sale în Moldova”[2]. Pentru ruşi, drept cadru legal a servit articolul 4 al Convenţiei Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992, citat mai sus. Autorii citaţi remarcă că în mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea „sincronizării” retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean.

Pe data de 15 mai 1993, în urma întrevederii lui Mircea Snegur cu preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţîn, a fost dat publicităţii un comunicat comun, în care, între altele, se stipula: „B.N. Elţîn şi M.I. Snegur au constatat că tratativele privind pregătirea Acordului cu privire la statutul, ordinea şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova, se desfăşoară în spirit constructiv. Preşedinţii au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei, despre aceea că termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova”[3].

În februarie 1994, alegerile parlamentare anticipate au fost câştigate de Partidul Democrat Agrar de orientare pro-rusă. Profesorul universitar dr.-hab. Nicolae Osmochescu a devenit noul şef al delegaţiei guvernamentale în cadrul tratativelor cu ruşii. Dl N. Osmochescu a acceptat de la bun început principiul „sincronizării” evacuării trupelor ruse cu reglementarea politică conflictului cu liderii separatişti.

Ca urmare, la 21 octombrie 1994, la Moscova, a fost semnat Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova.

Articolul 2 al Acordului subliniază: „Ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru instalarea trupelor la noul loc de dislocare, partea rusă s-a obligat să realizeze evacuarea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord. Acţiunile practice pentru evacuarea formaţiunilor militare […] în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova…”[4]. În prezenţa preşedinţilor B. Elţîn şi Mircea Snegur, Acordul a fost semnat de primii miniştri ai Rusiei şi Republicii Moldova, V. Cernomîrdin şi Andrei Sangheli.

În 2011, în dialog cu Eduard Volkov, amintindu-şi de semnarea Acordului cu Rusia din 21 iulie 1992, M. Snegur menţionează că până în prezent unele puncte ale acordului nu sunt îndeplinite, „sunt anumite nuanţe”, dar în orice caz, din acea zi, 21 iulie 1992, „pe Nistru nu a răsunat nici o împuşcătură”[5]. M. Snegur nici în 2011 nu a înţeles, că pentru ruşi era important nu atât încetarea focului, cât păstrarea Armatei a 14-a pe teritoriul RM, ca pilon de susţinere a separatiştilor tiraspoleni şi – respectiv – a Republicii Moldova în sfera de interese ale Federaţiei Ruse.

În capitolul „Trădarea comandantului suprem”, generalul Ion Costaş remarcă: „În funcţia sa de şef de stat, Mircea Snegur a dat dovadă de impotenţă diplomatică, nefiind capabil să organizeze şi să poarte independent tratativele de pace care erau realizate prin intermediul lui Birştein…”[6]. Atunci era clar, şi astăzi este clar: ruşii au promis să evacueze Armata a 14-a în timp de trei ani cu condiţia soluţionării politice a diferendului dintre Chişinăul oficial şi liderii separatişti de la Tiraspol. Odată conflictul nefiind soluţionat, armata rusă rămâne în continuare pe teritoriul Republicii Moldova cu toate urmările emergente. Prin urmare, decizia de a semna un astfel de Acord cu Rusia a fost una dintre cele mai nocive pentru Republica Moldova.
– Va urma –

[1] Anatol Ţăranu, Mihai Gribincea. Conflictul transnistrean. Culegere de documente şi materiale (1989-2012). Volumul I (1989-1993), Chişinău, Editura Lexon-Prim, 2012, p. 421.
[2] Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Trupe ruse în Republica Moldova (Culegere de documente şi materiale), Chişinău, Editura Litera, 2004, p. 14.
[3] Ibidem, p. 15.
[4] Ibidem, p. 16.
[5] Mircea Snegur, Eduard Volkov. Otkrovennîe dialoghi (promejutocinaia versia) [Dialoguri sincere. Versiunea intermediară], Chişinău, Fundaţia Draghiştea, 2001, p. 166.
[6] General Ion Costaş. Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, Bucureşti, Editura RAO, 2012, p. 486.

 

Autor: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu – Chisinau

 

 

 

Puteti citi primele sectiuni ale acestui articol accesand :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/14/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova/

08/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: