CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UE a respins propunerea României şi a altor 5 state est- europene de condamnare a crimelor comunismului

 

 

 

 

 

 

 

  Comisia Europeana a respins solicitarile mai multor state din estul Europei care doreau introducerea unei legi a genocidului dublu.

Aceasta lege prevedea interzicerea negarii crimelor facute de regimurile comuniste in acelasi mod in care unele state din Uniunea Europeana interzic negarea crimelor Holocaustului, informeaza The Guardian.

Trist, dar previzibil, Comisia Europeana a respins cererea a sase state foste comuniste, membre ale Uniunii Europene, de a se pune semn de egalitate intre crimele nazismului si cele ale comunismului.

Opozitia vine mai intii din partea statelor europene cu o prezenta masiva a fortelor de stinga, care s-ar simti condamnate in mod implicit de o asemenea identificare.

Este clar ca ideologia comunista are inca piata buna in Europa de vest si ca actiunile de intoxicare ale KGB-ului din perioada razboiului rece aduc beneficii si acum, la peste 20 de ani de la incheierea acestuia.

A doua sursa de opozitie o reprezinta comunitatea evreiasca. Aceasta argumenteaza ca identificarea celor doua ideologii ar stirbi unicitatea Holocaustului.

Important, pentru ei, este sa-si vada proprii saci in caruta. Ce se intimpla cu restul victimelor totalitarismelor din aceasta lume, nu pare sa fie problema lor.

Sincer, era de asteptat  mai multa solidaritate din partea unor victime, dar se vede ca, si in acest caz, ideologia orbeste si dezumanizeaza.

Executivul european va susţine într-un raport că opiniile în această privinţă sunt prea divizate şi că nu există nicio bază legală care i-ar permite Bruxelles-ului să acţioneze în această problemă.

„Nu există un consens în această privinţă. Statele membre au abordări foarte diferite”, a explicat pentru The Guardian purtătorul de cuvânt al UE pentru justiţie, Matthew Newman.

Potrivit acestuia, deşi Comisia consideră problema „foarte serioasă”, „în acest moment, nu au fost îndeplinite condiţiile pentru a face o propunere legislativă, însă Comisia va continua să evalueze această chestiune”.

Săptămâna trecută, şase state s-au adresat comisarului european pentru justiţie, Viviane Reding, pentru a-i cere interzicerea „apologiei publice, negării şi banalizării crimelor totalitarismului”.

Miniştrii de externe ai Lituaniei, Letoniei, Bulgariei, Ungariei, României şi Cehiei susţin că aceste crime „trebuie tratate după aceleaşi standarde’ ca şi crimele regimurilor naziste, în special în acele ţări unde există legi privind negarea Holocaustului.

Comisia susţine însă că niciun instrument juridic nu menţionează totalitarismul şi respinge ideea de genocid dublu. Potrivit purtătorului de cuvânt al Comisiei, ororile comunismului au fost cumplite, însă ‘regimurile comuniste nu au vizat minorităţile etnice”.

Potrivit Lituaniei, al cărei ministru de externe conduce campania pentru elaborarea unei noi legi, felul în care UE înţelege genocidul ar trebui extins pentru a include crimele împotriva grupurilor definite de „statutul social sau de convingerile politice”.

Andrius Grikienis, purtător de cuvânt al misiunii Lituaniei la UE, preciza: „În primii ani de ocupaţie sovietică, Lituania a pierdut peste 780.000 de rezidenţi. 444.000 au fugit din Lituania sau au fost repatriaţi, 275.697 au fost deportaţi în gulag sau trimişi în exil, 21.556 de luptători în rezistenţă şi de susţinători ai lor au fost ucişi, iar 25.000 au murit pe front.”

Prin comparaţie, a adăugat el, „peste 200.000 de cetăţeni de origine evreiască au fost ucişi de către nazişti şi de către colaboratorii lor”.

Comisia este îngrijorată, de asemenea, de faptul că intră într-o zonă extrem de controversată. Un număr de ţări occidentale ale UE se opun propunerii celor şase, sugerând că este vorba de o încercare transparentă de reabilitare a colaboraţioniştilor interni, în timp ce antisemitismul rămâne o problemă vie, atât pe străzile cât şi în mass-media din Est.

La 25 noiembrie, şapte ambasadori din state ale UE, prezenţi în capitala Lituaniei, Vilnius, au trimis o scrisoare preşedintelui ţării în care protestau faţă de un articol scris de către un istoric al Ministerului de Interne, Petras Stankeras, care descria Holocaustul drept o „legendă” .

În scrisoare, ambasadorii deplângeau totodată faptul că o instanţă a decis în luna mai că zvastica este un „simbol tradiţional lituanian”, alături de „tentativele false de a echivala genocidul unic al evreilor cu crimele sovietice împotriva Lituaniei, care, deşi mai mari în anvergură, nu pot fi considerate ca fiind echivalente nici în intenţia lor, nici în ceea ce priveşte rezultatul”.

De asemenea, Efraim Zuroff, directorul Centrului Simon Wiesenthal din Israel, descrie efortul celor cele şase state drept o „simetrie falsă”.

„Nu avem nicio problemă cu o zi de comemorare a crimelor comuniste, şi într-adevăr, aşa ceva trebuie să existe, însă Holocaustul a fost o tragedie unică în istorie”, a explicat el.

„Cu toate crimele teribile ale URSS, nu poţi compara oamenii care au construit Auschwitzul cu oamenii care l-au eliberat. Germania nazistă nu ar fi fost probabil învinsă fără Rusia”, adaugă el.

 

 

 

 

 

Foto: Groapa comuna la inchisoarea NKVD din Vinitsa, Ukraina (sursa AICI)

 

 

Surse: epochtimes-romania.com; hotnews.ro; danutm.wordpress.com


Legaturi utile pentru cercetarea crimelor comunismului:

Institutul de investigare a crimelor comunismului

Procesul comunismului

Arhivele Nationale

Miscarea Paul Goma

02/09/2016 Posted by | ISTORIE, POLITICA | , , | 10 comentarii

Cronologia primei ocupaţii sovietice a teritoriilor româneşti de la Est de Prut (1940 – 1941). VIDEO

 

 

 

28 iunie 1940 este o zi neagră din istoria românilor, ziua începutului primei ocupaţii sovietice a teritoriilor româneşti de la Est de Prut.

Una din consecinţele ocupaţiei a fost instituirea terorii comuniste pe teritoriul R.S.S.Moldovenești – creatură nelegitimă al U.R.S.S.

 

Cronologia terorii comuniste din prima ocupaţie sovietică a teritoriilor româneşti de la Est de Prut (1940 – 1941).

 

 

 

1940, 23-26 iunie

Comisarul poporului pentru Afacerile Externe ale URSS V. Molotov îl informează pe ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich Werner von der Schulenberg, despre intenţia guvernului sovietic de a cere României cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de a recurge la forţă, dacă guvernul roman nu se declară imediat de accord cu aceste cedări teritoriale.

1940, 23 iunie

Un număr de circa 23 de avioane sovietice depăşesc frontiera cu România şi pătrund până deasupra oraşului Chişinău. Această activitate aeriană depăşeşte cadrul recunoaşterii din zilele precedente şi constituie o agresiune aeriană asupra României.

1940, 26 iunie Comisarul poporului pentru Afacerile Externe ale URSS V. Molotov înmânează ministrului României la Moscova Gh. Davidescu, nota ultimativă a guvernului sovietic, prin care cere cedarea imediată teritoriilor româneşti de la Est de Prut, conform unei hărţi anexate.

1940, 27 iunie, ora 17.00

La Bucureşti are loc o întrevedere între regele Carol al II-lea şi ambasadorul german von Killinger. Întrebat ce atitudine va avea guvernul roman faţă de untimatumul sovietic, regele Carol al II-lea s-a pronunţat hotărât că armata română poate să opună rezistenţă URSS cu condiţia ca Germania să împiedice ca Ungaria şi Bulgaria să atace pe la spate România.

1940, 27 iunie Guvernul sovietic cere evacuarea teritoriilor revendicate în decurs de patru zile începând cu 28 iunie, ora 14.00 (ora Moscovei).

1940, 27 iunie Guvernul român declară că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea decurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede nevoit să satisfacă condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”

1940, 29 iunie
În dimineaţa zilei de 28 iunie guvernul de la Bucureşti a fost constrâns să accepte oficial cedarea teritoriilor rămâneşti de la Est de Prut sovieticilor.

1940, 28 iunie – Forţele Armatei Roşii au ocupat oraşele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă.

1940, 28 iunie – Autorităţile comuniste sovietice încep arestările în masă a funcţionarilor ce au activat în timpul administraţiei româneşti.

1940, 28 iunie – 3 iulie În timp ce se retrageau mulţi militari români au fost reţinuţi şi dezarmaţi de sovietici.

1940, 30 iunie – Apare primul număr al ziarului „Basarabia sovietică”, în limbile română şi rusă. Iniţial ziarul era difuzat gratuit.

1940 28 iunie-1 iulie – Administraţia sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor ortodoxe  de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultăţii de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Haşdeu”, Liceului „A. Russo”, Şcoalii Normale de Băieţi, Liceului „Regina Maria”, Facultăţii de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Şcolii Naţionale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Saracilor din Piaţa Nouă, 20, celor trei biserici militare, şi Bisericii greceşti.

1940, iunie-august Autorităţile sovietice au arestat toţi foştii deputaţi din Sfatul Ţării care au rămas pe teritoriile ocupate.

1940, 2 iunie La Moscova a avut loc şedinţa Biroului Politic al CC al PC(b) din URSS la care au participat Stalin, Molotov, Kaganovici, Beria, Hruşciov, Kalinin, Voroşilov la care s-au pus în discuţie „Problemele CC al PC(b) din Ucraina”.

1940, 3 iulie, ora 12.00 – La ora 14.00 autorităţile sovietice de ocupaţie au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reuşit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

1940, 3 iulie – Preşedinţia Consiliului de Coroană a declarat această zi – Zi de Doliu în România.

Doliu pentru Basarabia,in  București, România, 1940

La ora 13.00 toată populaţia Ţării a păstrat un minut de reculegere. Circulaţia a fost complet suspendată în întreaga ţară la aceeaşi oră pentru un minut.

1940, 9 iulie – Conform hotărârii CCP din URSS pe teritoriile româneşti ocupate au început a activa tribunalele militare care urmau să examineze „infracţiunile contarevoluţionare şi de banditism”.

În acest fel, autorităţile de la Kremlin legalizează fabricarea dosarelor politice locuitorilor de pe teritoriile româneşti ocupate şi judecarea lor conform legislaţiei RASSM – stat fantomă creat cu scopul sovietizării ţinutului dintre Nistru şi Prut.

1940, 10 iulie – Organele de stat sovietice, împreună cu conducerea unicului partid politic din URSS-PCUS, au decis unirea teritoriului Basarabiei cu cel al RASSM.

1940, 10 iulie – Administraţia sovietică de la Kremlin a decis suplimentarea trupelor NKVD-iste şi majorarea numărului unităţilor militare de escortă pe teritoriul Moldovei de la Est de Prut, totul în scopul arestării imediate a funcţionarilor administraţiei româneşti rămaşi pe teritoriile ocupate de sovietici.

1940, iulie – Liderii de la Kremlin au creat la Chişinău o comisie ce avea sarcina să recruteze tineri la muncă pe „şantierele comuniste” din raioanele estice şi nordice ale URSS.

1940, 23 iulie – La indicaţia autorităţilor comuniste de la Kremlin au fost lichidate breslele-sindicatele româneşti fiind declarate a fi reacţionare deoarece din ele făceau parte atât muncitorii, cât şi patronii, iar factorul principal în doctrina sovietică era concepţia luptei de clasă .

1940, iulie

Ostaşii Armatei Roşii au arestat şi împuşcat pe teritoriul morii din Orhei colectivul orchestrei simfonice de la Chişinău care decisese să revină pe teritoriile ocupate dintr-un turneu de la Bucureşti.

1940, iulie – La indicaţia NKVD-ului de la Moscova, foştii ofiţeri din Armata Albgardistă, stabiliţi pe teritoriile ocupate erau chemaţi la secţiile locale, iar în timpul nopţii – arestaţi.

1940, 1 august – În conformitate cu legislaţia URSS, veniturile muncitorilor, funcţionarilor, oamenilor de artă, poeţilor, precum şi a medicilor, avocaţilor şi a altor categorii sunt supuse impozitării sovietice.

1940, 2 august – Autorităţile de stat din URSS decid ca pe teritoriul ocupat de la Est de Prut să fie constituită o nouă republică unională. Se formează RSSMoldoveneasca. Preşedinte este desemnat comunistul transnistrean T. Konstantinov, originar din Transnistria.

1940, 3-4 august
A avut loc un nou val de arestări în masă a mai multor funcţionari, deţinători de funcţii în administraţia românească..

1940, 8 august
Autorităţile sovietice de ocupaţie au creat NKVD-ul local – organ de teroare şi represiune. Conducerea acestuia i-a fost încredinţată maiorului de securitate sovietic Nicolai Sazâkin.

1940, 9 august
Conducerea sovietică continuă politica de depopulare a teritoriului românesc al Moldovei de la Est de Prut solicitând a fi recrutaţi încă 20 000 muncitori pentru industria grea şi extractivă unională.

1940, 12 august
Administarţia sovietică lichidează sistemul românesc de învăţământ,substituindu-l cu cel sovietic şi introduce studierea obligatorie în şcoli a limbii ruse.

1940, 14 august
Conform directivei Moscovei, Comitetului regional al Partidului Comunist (bolşevic) din RASS Moldoveneasca – Moldobkomul – i s-a conferit statutul de Partid Comunist al RSS\Moldovenesti. Astfel,  organele de partid sovietice se extind şi pe teritoriile de la Est de Prut. Prim-secretar a fost numit o sluga credincioasa a Kremlinului -P. Borodin – rus de naţionalitate.

1940, 15 august
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul „Cu privire la restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legislaţiei sovieticere reritoare la naţionalizarea pământuilui”. Conform acestuia, tot pământul şi subsolul, pădurile şi apele au trecut în posesia statului sovietic.

1940, 15 august
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul „Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi a căilor de comunicaţii din Basarabia”.

1940, 21 august
În baza unei hotărâri a organelor de conducere de la Kremlin şi preluată de cele de partid locale s-a stabilit refacerea şi concentrarea industriei Moldovei. În pofida faptului că proprietar se considera URSS, majoritatea investiţiilor de capital – şase milioane ruble – au fost alocate din bugetul republican şi nicidecum de cel unional.

1940, 28 august
Conducerea sovietică continuă politica de depopulare a teritoriului românesc ocupat dintre Nistru şi Prut solicitând a fi recrutaţi încă 21 000 muncitori pentru industria grea unională.

1940, 31 august
La indicaţia autorităţilor sovietice de la Kremlin, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSU a înaintat un proiect de lege: „Cu privire la repartizarea populaţiei Basarabiei, Nordului Bucovinei, RASS Moldovenesti (creata in 1924 dincolo de Nistru), între RSS Ucraineana şi RSS Moldoveneasca”. Conform acestuia RSSUcrainene i s-a atribuit un teritoriu populat de 337 122 de români, ceea ce constituie 20,94% din numărul de locuitori.

1940, august

La indicaţia organelelor NKVD-ului de la Moscova, la sfârşitul lunii organele NKVD-ului de la Chişinău au organizat transferarea mai multor mii de reprezentanţi ai administraţiei publice care au activat în perioada românească, în lagărele de corecţie prin muncă din RSS Kazahstan, regiunea Kazan (RASS Tatară), Karaganda, Siberia, lagărele Vâtegorsk, Veatsk, Cerepoveţ.

1940, 1 septembrie – Banca Naţională a URSS a emis o înştiinţare în conformitate cu care toate operaţiile bancare din teritoriile româneşti ocupate urmau să se înfăptuiască în valută sovietică. Din acest moment leul românesc e scos din circulaţie şi substituit cu rubla sovietică.

1940, 10 septembrie

În conformitate cu hotărârea CCP din URSS nr.1667, oraşul Chişinău a fost trecut în categoria oraşelor cu regim special de gradul II, în care nu aveau dreptul să locuiască persoanele consamnate penal în baza articolelor: 58 – crime contrarevoluţionare; 59-3 – banditism; 74 – acte de huliganism din partea indivizilor cu două condamnări; 107 – speculă; 193-24 – spionaj (Codul Penal al RSSU a fost în vigoare pe teritoriul RSSM până în anul 1961).

1940, 13 septembrie
CC al PC(b) din URSS şi CCP al URSS au adoptat rezoluţia despre cotele maxime de suprafaţa ale unei gospodării ţărăneşti în teritoriile româneşti recent anexate  la Est de Prut. Conform acesteia cota maximă în judeţele de Sud era de 20 ha, iar în cele din judeţele de la Nord 10 ha, în două raioane ale fostului judeţ Hotin (Briceni şi Lipcani) – 7 ha. Drept consecinţă au fost distruse vii şi livezi particulare, iar 2 765 ha de vii şi 2 414 ha de livezi au fost luate cu forţa de la 1 433 ţărani înstăriţi.

1940, 13 septembrie
Noua administraţiede ocupatie moscovită instituită cu forţa la Est de Prut a decis confiscarea cărţilor bisericeşti şi distrugerea sectelor religioase. Timp de zece zile au fost organizate comisii speciale orăşeneşti şi judeţene împuternicite să aduca la indeplinire  acest lucru.

1940, 20 septembrie
Bazându-se pe rezoluţia unională din 13 septembie 1940, CC al PC (b)din Moldova şi CCP din RASS Moldoveneasca au adoptat o hotărâre despre exproprietărirea surplusurilor, adică a pământuirilor peste cotă. Ca consecinţă imediată 106 119 ha de pământ arabil, vii şi livezi au fost fărâmiţate şi împărţite ţăranilor cu puţin pământ.

1940, 24 septembrie
În conformitate cu hotărârea CCP din URSS, Instituţia Asigurării de Stat era obligată ca în decursul anilor 1940-1941 să evalueze costul construcţiilor aflate în proprietatea locuitorilor de la sate, adică a gospodăriilor ţărăneşti.

1940, octombrie, prima duminică
Ca reacţie la nelegiuirile sovietice comise pe teritoriile româneşti ocupate un grup de tineri de la Liceul „V. Lupu” şi ai Şcolii de Fete „Doamna Maria” din Orhei au constituit organizaţia antisovietică „Maidahonda”.

1940, 3 octombrie
Conform directivelor Kremlinului a fost luată decizia „Cu privire la paşaportizarea populaţiei Basarabiei”. Pe baza acesteea în perioada 1 noiembrie 1940 -1 ianuarie 1941 au fost eliberate paşapoarte sovietice lociuotorilor din oraşe, orăşele, centre raionale, localităţi unde erau SMT-uri, în localităţile de frontieră, muncitorilor din construcţii, transport feroviar şi sovhozuri.

1940, 5 octombrie
În cadrul unei şedinţe extraordinare a organelor locale de partid ale republicii tampon RASS Moldovenesti din componenţa RSS Ucrainene s-a decis organizarea alegerilor în Sovietul Suprem de la Chişinău.

1940, 7 octombrie
Guvernul sovietic a informat că evacuarea persoanelor solicitate de Statul Român s-a încheiat la 27 septembrie şi că se evacuaseră în total 13 750 de persoane.

1940, 12 octombrie
Noua administraţie moscovită instituită cu forţa în Moldova de la Est de Prut a stabilit normele maxime de livadă şi vie pentru o gospodărie ţărănească. În consecinţă au fost luate de la 15 100 ţărani înstăriţi 102 200 ha de pământ (aproximativ 37,6% din proprietatea lor funciară).

1940, 12 octombrie
La iniţiativa autorităţilor sovietice de la Kremlin s-a decis organizarea a 20 de staţii de maşini şi tractoare pe teritoriile româneşti ocupate. În acest scop urmau a fi folosite moşiile naţionalizate, înzestrate cu imobile şi case de locuit, cu inventarul aferent.

1940, 28 octombrie
Organele locale de partid au gestionat organizarea colhozurilor în fostele colonii nemţeşti, în judeţul Cahul – şapte, iar în judeţul Tighina – şase colhozuri.

Colhozurile au fost asigurate cu utilaje, imobile, vite de tracţiune şi animale de productie, rămase de la cei plecaţi, iar colhoznicii primeau în proprietate casele de locuit părăsite de nemţi.

1940, 4 noiembrie
Prin decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS referitor la delimitarea frontierei dintre RSS Ucraineana şi RSS Moldoveneasca, au fost stabilite frontierele RSS Moldovenesti recent constituite pe teritoriul Basarabiei ocupate de sovietici, care pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15 000 km pătraţi), in favoarea  RSS Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât cel al fostei RASS Moldovenesti (create in 1924),  din care o buna parte (opt raioane) i-a fost date RSS Ucrainene.

1940, 14 noiembrie
Organele locale de partid au coordonat strămutarea colhoznicilor din raioanele de peste Nistru în judeţele Cahul şi Tighina. În scurt timp au fost strămutate 102 familii din raionul Grigoriopol şi 96 familii din raionul Camenca.

1940, 14 decembrie
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS printr-un decret special a impus folosirea codurilor penal, civil, de procedură penală, civilă, codul muncii şi codul familiei al RSS Ucrainene, pe teritoriile româneşti de la Est de Prut.

1940, noiembrie
Administraţia sovietică instituită cu forţa pe teritoriile româneşti de la Est de Prut au transformat Mănăstirea Frumoasa din Orhei în casă de odihnă. Mănăstirea Suruceni din judeţul Orhei a fost transformată în spital, mănăstirea Hârjauca din judeţul Chişinău a devenit spital republican. Mănăstirea Curchi a fost transformată în spital pentru bolnavii de tuberculoză, iar mănăstirea Hârbobăţ a fost reorganizată în azil pentru copii orfani.

1940, noiembrie
La ordinul organelor sovietice de la Kremlin, pe teritoriului Moldovei de la Est de Prut au fost create primele colhozuri.

1940, 31 octombrie
Pe teritoriul dintre Nistru şi Prut au fost strămutate 9 700 familii ţărăneşti de ucraineni din Ucraina de Est şi 6 000 de familii ţărăneşti de aceeaşi etnie din regiunile de Vest ale RSS Ucrainene.

1940, 4 decembrie – Comisariatul român pentru refugiaţi a înregistrat 220 500 de refugiaţi din teritoriile româneşti ocupate de sovietici.


1940, 21 decembrie – Organele locale de partid au recunoscut, că din cele 315 688 tone de cereale aduse la punctele periferice greu accesibile pentru transport, se păstrau în grămezi 65 000 tone, dintre acestea 50 500 tone aflându-se sub cerul liber.

1940, 29 decembrie – Autorităţile sovietice au ordonat închiderea Bisericii „Al. Nevskii” din Chişinău.

1941, 12 ianuarie – Administraţia sovietică instituită cu forţa pe teritoriile româneşti de la Est a organizat primele pseudo-alegeri în stil sovietic, în Sovietul Suprem de la Chişinău.

1941, 15 ianuarie – Autorităţile sovietice au decis închiderea Bisericii ortodoxe de pe lângă Spitalul „Costiujeni”, biserica „Sfântul Nicolae” din Chişinău şi biserica de pe lângă Penitenciarul din Bălţi.

1941, 10 februarie – A apărut decretul despre trecerea limbii române la grafia slavonă. Conform acestuia, începând cu 1 martie 1941, pe teritoriile româneşti ocupate urma să se folosească doar grafia chirilică.

1941, 10 februarie – În scopul legiferării ocupaţiei sovietice a teritoriilor de la Est de Prut, Kremlinul a promovat Constituţia RSS Moldovenesti, care era o copie a Constituţiei sovietice.

1941, februarie – La indicaţia organelelor NKVD-ului de la Moscova, catre  cele de la Chişinău, au fost transferaţi în lagărele de corecţie prin muncă din Vâtegorsk, Veatsk şi Cerepoveţ din RSFS Rusa,  ţăranii arestaţi şi judecaţi deoarece nu erau în stare să achite la stat dările exagerate.

1941, 13 februarie – Autorităţile sovietice au decis închiderea Sinagogii Mari din Nisporeni şi a Sinagogii nr. 6 din Tighina.

1941, 25 februarie – În cele şase judeţe dintre Nistru şi Prut activau 111 colhozuri care includeau 14 362 gospodării ţărăneşti şi aveau 32 833 membri apţi de muncă.

1940, 8 martie – Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a aprobat decretul „Cu privire la cetăţenia locuitorilor Basarabiei şi Bucovinei de Nord”. Conform acestuia, tuturor persoanelor care au fost supuşi ai Imperiului Rus la 7 noiembrie 1917 şi care locuiau pe teritoriul provinciei Basarabia a 28 iunie 1940 (şi copiii lor), li se atribuia cetăţenie sovietică.

În privinţa populaţiei Bucovinei de Nord, care nu făcuse parte niciodată din Imperiul Rus, decretul menţiona că aceştea dobândesc cetăţenia sovietică de la 28 iunie 1940.

Referitor la locuitorii permanenţi ai Basarabiei, dar care nu se aflau la 28 iunie 1940 pe teritoriul Basarabiei, acestia erau datori până la 1 mai 1941 să se înregistreze la consulatele şi ambasadele sovietice ca cetăţeni sovietici. Aceasta nu se răsfrângea asupra persoanelor care dobândisera o cetăţenie străină până la 28 iunie 1940 – cetăţenia română nu se lua în consideraţie.

1941, 10 martie – La indicaţia organelor organelelor NKVD-ului din Moscova, cele de la Chişinău, în colaborare cu cele de partid şi Comisariatul Poporului pentru Învăţământ, în scopul cunoaşterii opiniilor intelectualilor cu viziuni proromâneşti, şi pentru a-i depista, a fost organizată o Consfătiure la care s-au discutat multiple probleme lingvistice. Drept consecinţă a început operaţiunea de arestare în masă a intelectualilor.

1941, 18 martie – Autorităţile sovietice au decis confiscarea inventarul Mănăstirii Căpriana.

1941, martie – La indicaţia autorităţilor sovietice, este vandalizat o parte din inventarul mănăstirii Frumoasa.

1941, 25 martie – În conformitate cu politica antireligioasă promovată de comunişti a fost închisă Mănăstirea Condriţa.

1941, 12 aprilie – Conform deciziei autorităţilor comuniste a fost închisă Sinagoga „Averbuh” din Soroca.

1941, 12 aprilie – Administraţia sovietică a stabilit închiderea Bisericii greceşti din Chişinău.

1941, aprilie – La indicaţia organelelor NKVD-ului de la Moscova, organele NKVD-ului de la Chişinău, la sfârşitul lunii, au transferat în lagărele de corecţie prin muncă din RSS Kazahstan, regiunea Kazan (RASS Tatară), Karaganda, Siberia, lagărele Vâtegorsk, Veatsk, Cerepoveţ, mai multe mii de reprezentanţi ai administraţiei publice care au activat în perioada românească.

1941, 29 aprilie – La indicaţia autorităţilor comuniste, a fost închisă Biserica „Bunavestire” din Chişinău.

1941, mai-iunie – Centralismul specific economiei sovietice s-a răsfrânt şi asupra teritoriile româneşti ocupate, unde funcţionau 91 de SMT-uri. Organizând SMT-urile statul sovietic a concentrat în mâinile sale principalele mijloace de producţie din agricultură. Colhozurile şi gospodăriile ţărăneşti erau obligate să încheie contracte de muncă cu SMT-urile, în conformitate cu „Contractul-model”, elaborat de Comisariatul republican pentru Problemele Financiare şi confirmat de CCP şi CC al PC(b) de la Chişinău.

1941, 31 mai – După ce au fost torturaţi şi maltrataţi o parte dintre membrii organizaţiei antisovietice „Maidahonda” sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare.

1941, 11 iunie – Organele  sovietice  au confiscat în mod organizat toate difuzoarele din familiile băştinaşilor. Începând cu 11 iunie postul de radio din Bulgaria transmitea periodic că „în Basarabia se pregătesc acţiuni de masă” (se referea  la deportări).

1941, 13 iunie – 24 345 de băştinaşi au fost declaraţi de către regimul sovietic de ocupaţie „categorii speciale de criminali” şi au fost deportaţi în  lagărele de muncă din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în RSS Kazahstan şi RASS Komi.

1941, 24 iunie –  Este convocat  Tribunalul militar regional special din Odesa care a judecat şi condamnat un grup de 12 elevi membri ai organizaţiei antisovietice „Maidahonda”, împreună cu învăţătoarea lor Maria Majar, în baza art. 54-4, 54-6, 54-11 al Codului Penal al RSS Ucrainene, drept „spioni şi trădători de ţară” şi „duşmani ai poporului”.

Şase dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, unsprezece au fost arşi de vii în penitenciarul din Orhei, iar ceilalţi au fost condamnaţi la 25 de ani închisoare.

1941, 28 iunie – Autorităţile comuniste decid deschiderea unui Muzeu Antireligios în incinta fostei Capele a Liceului de fete.

1941, 26 iulie – Reinstaurarea autorităţilor româneşti la Chişinău. Armata română, împreună cu cea germană, a participat la eliberarea teritoriilor româneşti de ocupaţia sovietică. Eliberarea a durat 35 de zile: 22 iunie-26 iulie şi s-a petrecut în două perioade distincte: aşteptarea strategică (10 zile) şi ofensiva (25 de zile). Ritmul de înaintare  a fost 3-7 km în 24 de ore (în Bucovina circa 12 km pe zi).

1941, iulie  – La retragerea sovieticilor, într-o pivniţă din localitatea  Sculeni au fost găsite cinci cadavre: patru de bărbaţi şi unul de femeie. Tuturor acestor victime , originare din judeţul Bălţi, le-au fost legate mâinile la spate, după care au fost strangulate.

1941, iulie – Pierderile armatei române în timpul eliberării teritoriilor de la Est de Prut până la 31 iulie s-au cifrat la 24 396 militari (5 011 morţi, 14 898 răniţi, 4 487 dispăruţi), ceea ce reprezenta câte 610 ostaşi zilnic, timp de 40 de zile.

1941, septembrie – În beciul sediului NKVD-ului (politia secreta sovietica) din strada Viilor 97 din Chisinau, au fost descoperite 87 de cadavre dintre care 15 într-o groapă comună, având mâinile şi picioarele legate.

1941, septembrie – Autorităţile române au stabilit că în subsolurile Palatului Metropolitan din Chişinău fuseseră amenajate celule individuale pentru „naţionaliştii români” unde erau torturaţi cu curent electric.

1941, septembrie – În curtea fostului Consulat Italian din Chisinau , unde NKVD-ul îşi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 de cadavre, majoritatea rămase neidentificate deoarece fuseseră mutilate, pângărite şi arse în timpul „anchetelor”, iar ulterior fuseseră „tratate” cu var nestins şi cu acizi.

După resturile de îmbrăcăminte,  s-a dedus că trupurile aparţinuseră unor preoţi, studenţi şi elevi.

 

Autor: Mariana S. ŢĂRANU, doctor în ştiinţe istorice

 

Sursa: ISTORIA.MD

 

 

 CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/imagini-document-atrocitatile-bolsevice-descoperite-dupa-dezrobirea-basarabiei-de-catre-armata-romana-in-1941/

 

 

VIDEO:

 

Pentru ca au ridicat drapelul Romaniei pe cladirea NKVD-ului  din orasul Orhei in Basarbia ocupata, au fost torturati bestial si ingropati de vii de catre călăii sovietici.

 

 

 

 

 

02/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Originea toponimului Banat

Imagini pentru banat map

 

 

Harta – Banatul, Romania, Serbia

 

 

 

 

 

,,Banatul ca denumire”

 

 

Denumirea regiunii nu are nicio legătură cu originea, etnia, limba sau religia locuitorilor săi, aşa cum se întâmplă în multe alte locuri.

Originea regionimului Banat este şi acum controversată.

Unii susţin că ea ar proveni din rădăcina unui verb ce apare la mai multe neamuri germanice, ban, care înseamnă a proclama sau a anunţa.

De-acolo a trecut în latina medievală, sub forma bannum, care înseamnă – la neamurile france, de exemplu – proclamaţie, dar şi districtul asupra căruia respectiva proclamaţie urma să aibă efecte.

Alţii consideră că ban provine din persană, unde înseamnă stăpân. Din acea limbă, el ar fi fost preluat de avari şi adus în zona Pannoniei, unde aceştia au stăpânit în secolele VI-VIII.

Tot de avari este legată şi o altă interpretare, conform căreia originea cuvântului ban ar veni de la numele unui mare comandant militar, Bajan Khagan Aceste opinii sunt contrazise de cei care cred că ban vine dintr-o veche rădăcină proto-indoeuropeană, bha, care înseamnă a vorbi.

În sfârşit, o altă opinie acordă termenului ban o origine slavă.

Funcţia de ban ar fi existat la slavii sudici, în zona Croaţiei şi Bosniei, încă înainte de venirea maghiarilor, care l-ar fi preluat de la slavi.

Indiferent de originea lor – germanică, proto-indoeuropeană, persană, avară sau slavă -, termenii ban şi Banat au fost folosiţi în Evul Mediu sud-est-european pentru a desemna o funcţie militar-administrativă, respectiv teritoriul asupra căruia acea funcţie se exercita.

În partea de sud-est a Europei au existat, în acea vreme, mai multe Banaturi. În Croaţia se aflau demnitari denumiţi Ban, ca şi în Bosnia, al cărei teritoriu constituia o Banovina. În zonă, termenul Ban pare să fi desemnat ceea ce pentru spaţiul germanic era un Markgraf, conducătorul unui ţinut de graniţă, cu importante atribuţii militare.

În Evul mediu, între regatul Ungariei şi principatul Valahiei era aşezat Banatul de Severin, care s-a aflat când sub suzeranitatea regilor maghiari – care, probabil, i-au dat numele -, când în stăpânirea principilor valahi.

În el era cuprinsă doar partea de sud-est, dinspre Dunăre, a Banatului de mai târziu, din vremea stăpânirii austriece.

După înfrângerea armatelor ungare la Mohacs, în 1526, ţinutul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi, organizat până atunci în mai multe comitate ungare, a intrat sub stăpânire otomană. Războiul dintre habsburgi şi otomani din anii 1716-1718 a adus regiunea sub stăpânirea Curţii din Viena.

Odată cu stăpânirea austriacă, numele Banat devine denumire oficială pentru provincia de treburile căreia se ocupa „Kaiserliche Banater Landes-Administration”.

Abia în anul 1778 regiunea a revenit sub administraţie maghiară, ocazie cu care a fost din nou organizată în comitate (Temes, Torontal şi Karasso), pierzându-şi numele anterior. Denumirea de Banat s-a păstrat, însă, pentru un fragment al fostei provincii. Încă înainte de această dată fusese organizată de-a lungul Dunării şi a limitei estice a provinciei „Graniţa Militară Bănăţeană”, cu două regimente – germano-bănăţean şi illiro-român -, care avea să rămână sub comanda directă a Vienei până la desfiinţarea ei, în 1872.

Numele Banat a revenit, ca denumire oficială, în 1849. Atunci, Curtea din Viena a alipit Voievodina sârbească de cele trei comitate, constituind în acest fel o singură provincie, intitulată „Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan”, cu centrul administrativ la Timişoara.

După realizarea compromisului dualist austro-ungar la 1867, când ţinutul a intrat sub administraţia Ungariei denumirea Banat şi-a pierdut caracterul oficial, zona fiind numită Ungaria de Sud (Del-Magyarorsag).

Banatul nu a mai revenit ca denumire administrativă după 1918, când vechea provincie istorică a fost împărţită între România (2/3), Serbia (1/3) şi Ungaria (1%).

Doar pentru scurt timp, în vremea regimului comunist, între anii 1960 şi 1968, partea de vest a României, cuprinzând actualele judeţe Timiş şi Caraş-Severin şi o parte din actualul judeţ Arad, a purtat numele oficial de „Regiunea Banat”.

Chiar dacă funcţia administrativă a dispărut, denumirea Banat este încă actuală în teritoriul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi. Din punct de vedere geografic, zona care poartă această denumire este una foarte bine conturată.

Pe de altă parte, ea are o puternică încărcătură istorică, ce trimite mai cu seamă la perioada austriacă, atunci când întreaga regiune a existat nefragmentată politic, sub o singură stăpânire.

În sfârşit, Banatul a supravieţuit ca structură identitară pentru locuitorii regiunii. Românii de aici îşi spun bănăţeni, sârbii se numesc ei înşişi „sârbi din Banat”, iar germanii de aici îşi zic „Banaterschwaben”, pentru ei Banatul fiind totuna cu „Heimat”.

Poate din această cauză denumirea regiunii s-a păstrat vie, chiar în lipsa folosirii ei administrative: ea nu poartă numele nici uneia dintre comunităţile care o locuiesc. Prin urmare, aparţine tuturor.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru banat map

 

Banatul localnicilor

Construcţia identitară este un complicat proces de selecţie, în care memoria colectivă joacă rolul de dirijor. Memoria noastă colectivă este cea care alege, din oceanul de fapte ale trecutului şi din şirul propriilor noastre experienţe, ceea ce crede că ne este specific şi respinge ceea ce consideră că nu ne caracterizează.

În construcţia identitară bănăţeană, momentul trecerii Banatului de sub stăpânire turcească sub administraţie austriacă, în 1718, a jucat rolul unui act fondator. Mecanismul memoriei colective acceptă ca marcă identitară perioada de după 1718, dar o respinge pe cea dinainte.

Acest mecanism poate fi observat chiar la primul cronicar român al provinciei, Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833). În cronica sa, scrisă în anii 1826 – 1827, el desenează un tablou în alb-negru al celor două administraţii succesive din Banat, înlocuirea celei turceşti cu cea austriacă este imaginată ca un fel de ieşire din barbarie şi intrare în civilizaţie.

„Până la această pace – scrie cronicarul, evocând tratatul turco-austriac de la Passarowitz din 1718 – cât suspinasă şi gemusă Banatul Timişorii, supt grele tiranii turceşti, 164 de ani!

Şi locuitorii ţării fugiţi, ţara pustie, Iar de oameni, cât bălţile, lacurile cele vechi, noroaiele, râturile tinoasă şi mai multe şi mari se înmulţisă, ca sălbatecele pustietăţi crescusă”.

Apele au acoperit provincia, făcând-o de nelocuit. Dar apele şi mlaştinile nu erau singurul flagel, căci ele „boale aducea, friguri cu epidemie şi ciumă”. Ţinutul mlăştinos era populat de vietăţi care, de regulă, provoacă repulsie, precum „şerpi, goange, ţânţari, broaşte”, dar şi de animale sălbatice, unele înfricoşătoare: „lupi, urşi, cerbi, porci, iepuri, vulpi, mâţe sălbatice”.

Nicolae Stoica de Haţeg era preot ortodox, iar instrumentarul său imaginar este unul specific. Atunci când construieşte o imagine întunecată, nu ezită să utilizeze arhetipuri biblice: potop, epidemii, animale fioroase. La el, imaginea Banatului turcesc are toate ingredientele unei lumi apocaliptice.

Pentru noua administraţie austriacă de după 1718, condusă de guvernatorul conte Claude Florimond Mercy d’Argenteau, cronicarul nostru are numai opinii favorabile.

În vremea sa se construiesc biserici pentru catolici şi pentru ortodocşi şi şcoli pentru copiii acestora, se regularizează cursurile râurilor, sunt introduse culturi agricole performante, sunt extinse oraşele şi consolidate cetăţile, se amenajează drumuri şi pieţe, se construiesc fabrici şi edificii publice.

Aducerea de colonişti este plasată de Nicolae Stoica de Haţeg în contextul acestor fapte pozitive:

„În câmpia Banatului era mult pământ pustiu, sălbatic, de care Mercy înştiinţând, apoi abea pe la anul 1730 urmară colonii, întâi nemţii, italienii, spaniolii în Banat veniră, pentru care şi noi sate făcură”

Pe scurt, cronicarul ne sugerează că, odată cu instaurarea administraţiei austriece, Banatului este cuprins în graniţele lumii civilizate.

De aceeaşi perioadă, a administraţiei austriece, este legată şi formarea conştiinţei caracterului multietnic şi multiconfesional al regiunii. Politica demografică din perioada 1718-1918 a dus, pe de o parte, la creşterea de cinci ori a populaţiei regiunii, pe de altă parte la modificarea radicală a structurii etnice şi confesionale. Fiecare grup şi-a creat propria identitate, însă în timp s-a construit şi o identitate regională.

Problemele ridicate de comunicarea interculturală din această regiune au fost rezolvate, în timp, la nivelul identităţii regionale, prin impunerea conceptului de toleranţă.

Din nou, memoria colectivă a acţionat selectiv, respingând experienţele conflictuale din trecut şi însuşindu-şi-le pe cele care puteau fi folosite ca argumente ale înţelegerii, coexistenţei paşnice şi colaborării.

Colonizările din secolul al XVIII-lea au pus în contact comunităţile româneşti din satele mai vechi cu cele „străine”, în majoritate germane, din satele nou înfiinţate.

În ciuda diversităţii relaţiilor şi atitudinilor reciproce dintre acestea, ele pot fi separate în două categorii: conflictuale şi paşnice, fiecare cu numeroase nuanţe.

Un caz de relaţie conflictuală ne este relatat de acelaşi Nicolae Stoica de Haţeg. în 1788, colonişti germani din satul Cutriţa (azi Gudurica, în Serbia), în sudul Banatului, s-au plâns împăratului că, în repetate rânduri, românii din satele din jur „îi pradă şi tot le iau de-acasă”.

Represaliile ordonate de împărat împotriva prădătorilor şi duse la îndeplinire de armata imperială au fost sângeroase, după cum relatează acelaşi cronicar:

„Auzirăm că 800 de suflete aşa aci au pierit. Iară între cei 62 de oameni ce i-au arătat nemţii că i-au văzut şi au aflat la ei lucruri din satul lor şi doi parohi vinovaţi s-au aflat şi împăratul a-i spânzura au dat”.

Exemple de neînţelegeri, chiar dacă nu de gravitatea celui evocat mai sus, pot fi identificate până târziu, în secolul al XX-lea. În aceeaşi măsură, însă, putem afla argumente ale convieţuirii paşnice.

Oprindu-se asupra secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea şi cercetând manuscrisele din spaţiul rural bănăţean, istoricul Valeriu Leu a descris felul în care „germanul devine, în conştiinţa populară românească din aceste părţi, ofertantul unui model economic valabil”.

În acest caz, departe de a fi vorba de relaţii conflictuale, vedem cum una dintre comunităţi devine exemplară pentru cealaltă.

Cele două tipuri de reacţii, ostile şi tolerante, pot fi observate şi în atitudinile faţă de evrei, începând cu acelaşi veac al XVIII-lea şi continuând până în secolul al XX-lea. Repertoriul reacţiilor ostile cuprinde, pe de o parte, suma măsurilor autorităţilor de stat împotriva evreilor, începând cu „Judenordnung” din 1776, din vremea împărătesei Maria Theresa  şi terminând cu legile antisemite din vremea guvernării Antonescu, din timpul celui de-al doilea război mondial.

Pe de altă parte, el cuprinde gesturile de excludere manifestate de celelalte comunităţi sau de părţi ale acestora, precum atitudinea legionarilor români din perioada interbelică sau cea a unor segmente naziste ale comunităţii germane, în aceeaşi perioadă.

Ceea ce a reţinut memoria colectivă a evreilor din Banat, în ciuda acestor gesturi ostile şi discriminatorii, sunt mai degrabă atitudinile tolerante.

Cercetările realizate în ultimii ani, mai ales cele întreprinse cu instrumentele „istoriei orale”, tind să confirme această idee.

Membrii ai comunităţii evreieşti din Banat preferă să rememoreze gesturile tolerante decât acţiunile discriminatorii din trecut.

O intervievată rămasă anonimă, din Lugoj, evocând felul în care ea şi cu soţul ei au trecut prin perioada regimului Antonescu, afirmă că „noi nu am simţit nici o clipă antisemitismul pe pielea noastră” sau că „nu am suferit nici o clipă efectiv de antisemitisn”.

Afirmaţiile vin în contradicţie cu faptele pe care martora însăşi le relatează: excluderea soţului ei din barou şi interzicerea practicării avocaturii, pe motiv că era evreu, confiscarea unor proprietăţi, internarea soţului într-un lagăr de muncă, excluderea socială. Exemplele ar putea continua şi ele sunt foarte numeroase.

Şi la nivel istoriografie, avem de-a face cu o selecţie similară. Nu e nimic neobişnuit în aceasta, deoarece istoriografia este, la rândul ei, o componentă a memoriei colective. Prin urmare, contradicţia semnalată în cazul celor care îşi povestesc viaţa o regăsim şi la cei care scriu istoria.

Francisc Schneider, de exemplu, într-un excurs asupra istoriei evreilor din Timişoara, crede că în oraş, dar şi în regiune, „nu s-au înregistrat manifestări antisemite zgomotoase”, iar „acest amalgam de etnii din zonă a fost tolerant”.

Opinie care, şi în acest caz, pare să contrazică faptele, pe care autorul citat le evocă: legislaţia antievreiască din timpul celui de-al doilea război mondial, acţiunile antisemite ale unor grupări politice, confiscările de bunuri în numele „românizării” din aceeaşi perioadă.

Ceea ce la nivelul faptelor poate părea contradictoriu, este perfect posibil atunci când vorbim de memoria colectivă.

Banatul localnicilor este generat în laboratorul memoriei colective, aşa cum Banatul călătorilor este expresia orizontului de aşteptare al unei epoci.

Ambele aparţin imaginarului, acelui imaginar care hrăneşte identitatea regiunii.

 

Prof.dr. IULIAN LALESCU – vestea.wordpress.com

02/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: