CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poziția SUA față de chestiunea Basarabiei de-a lungul istoriei


 Imagini pentru Acordul Churchill-Stalin de procentaj photos

 

 Foto: Churchill, Roosevelt, Stalin la Yalta

 Cum s-au poziționat SUA față de chestiunea Basarabiei de-a lungul istoriei

Evenimentele istorice demontrează că SUA nu au avut, până recent, un interes deosebit pentru chestiunea Basarabiei.

Abia după evenimentele din 7 aprilie 2009, SUA s-au angajat clar să sprijine Republica Moldova în efortul depus de mica republică de a ieși din zona de influență rusă.

SUA au recunoscut Unirea în 1933

Referințele istorice arată că SUA nu s-a grăbit, de exemplu, să recunoască unirea Basarabiei cu România din 1918.

La 8 mai 1919, la Conferința păcii de la Paris, în timpul ședinței Consiliului Miniștrilor de Externe, secretarul de stat al SUA Robert Lansing a blocat un Raport al Comitetului pentru Afacerile Teritoriale în care mai mulți experți, inclusiv americani, s-au pronunțat pentru unirea Basarabiei cu România.

Atitudinea americanilor se explică şi printr-o intensă propagandă antiromânească a emigraţiei ruse din Franţa.

Organizaţi într-o „Conferinţă politică rusă”, unii dintre foştii membrii marcanţi ai Vechiului Regim, profitînd şi de bunele relaţii pe care le aveau în mediile politice occidentale, au susţinut că toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimţămîntul poporului rus.

Aceştia împreună cu un aşa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, ce funcţiona la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoaşterea diplomatică a actului de la 27 martie 1918.

Atît de mult încît unul dintre delegaţii români la Paris, I. Pelivan,  afirma într-o scrisoare din 2 iunie 1919 că „nimeni din delegaţia noastră, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”.

 Peste o lună de zile, problema frontierelor orientale ale României au fost discutate în cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitaţi să-şi susţină cauza I.I.C. Brătianu şi reprezentantul „guvernului” Kolceak, Maklakov. Şeful delegaţiei româneşti a argumentat că „Basarabia este o ţară completamente românească.

Numai aristocraţii ruşi şi bolşevicii sînt nemulţumiţi de reforma agrară şi de dominaţia română” şi a respins ideea organizării unui plebiscit în Basarabia, idee susţinută de R. Lansing.

Cei care au acreditat unirea Basarabiei cu România au fost în speță delegații britanic și francez. Sub documentul Comitetului și-au pus semnăturile chiar și experții americani.

Secretarul de stat al SUA s-a opus însă să aprobe documentul, pretextând că de la Conferință lipsesc reprezentanții guvernului rus.

Unul dintre pretexte al șefului diplomației americane s-a referit la faptul că nu se pot face modificări în raport cu granițile unui stat cu care americanii nu au fost în război.

Un alt argument a fost că pentru o modificare a granițelor era nevoie de consimțământul guvernului rus.

 După o lungă şi complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte.

Cuprinzînd un preambul şi nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivaţiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Următoarele articole precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobîndire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte angajamente financiare ale statului rus.

 Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi  complicaţii în atît de dificila „chestiune basarabeană”.

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a statuat la 28 octombrie 1920, în condiţiile semnării fără rezerve (de către Take Ionescu) a tratatului colectiv asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare.

Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat apoi primului-ministru protocolul care consemna recunoaşterea de jure a unirii Basarabiei cu România. Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la articolul 1: „Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”

În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franţa.

În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926) între România şi Italia, a intervenit şi ratificarea de către această ţară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani.

Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova, şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

 Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic.

S-a argumentat în istoriografia română că acest neajuns ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei, ceea ce, în principiu, este corect.

Însă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o neplăcută umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat agresiva propagandă sovietică pe această temă.

In 1920 SUA erau foarte rezervate în ceea ce privește unirea Basarabiei cu România. Președintele Wilson a fost chiar sfătuit să ofere instrucțiuni speciale ambasadorului Wallace pentru a nu semna un act care ar recunoaște suveranitatea României asupra Basarabiei pe motiv că un asemenea tratat ar irita Moscova.

Problema recunoașterii unirii a rămas suspendată până în anul 1933, când secretarul de stat Cordell Hull i-a vorbit președintelui Roosvelt despre eforturile diplomației române privind obținerea de la SUA a confirmării apartenenței Basarabiei la România.

„De altfel, SUA recunoscuse de facto unirea cu provincia dintre Prut şi Nistru, de vreme ce consulatul american de la Bucureşti emitea vize cetăţenilor români proveniţi din Basarabia.

Tot Hull expunea şi modalitatea prin care Statele Unite puteau recunoaşte de jure o situaţie deja confirmată şi operabilă la nivel consular.

El propunea ca de la 1 iulie 1933 în cotele de imigraţie să se facă referire doar la România şi să se evite consemnarea denumirii de Basarabia pentru cetăţenii români proveniţi din această regiune.

Astfel, în baza aprobării de către preşedintele Roosvelt a aşa-numitului memorandum remis Casei Albe de către secretarul de stat Cordell Hull, se decidea ştergerea din cotele de imigraţie a noţiunii de Basarabia, hotărându-se ca de la 1 iulie procentul de imigraţie atribuit respectivei zone să revină României.

Este un aspect ce consemna, implicit, recunoaşterea revendicărilor noastre” scrie revista Historia.

 

 

 

 

 

 

Harta României în perioada interbelică

 

 

Tratatul era semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia, şi, bineînţeles, România. Japonia şi-a pus semnătura pe acest document cu două zile întârziere, fiindcă reprezentantul nipon era la Bruxelles.

A fost ratificat mai târziu, la 19 mai 1922, de către Anglia, la 11 mai 1924 de Franţa şi la 7 martie 1927 de Italia.

Japonia nu şi-a respectat însă angajamentul, pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925, cu privire la insula Sahalin, când japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia.

În 1938, Al Creţianu a formulat totuşi un raport prin care s-a argumentat posibilitatea ratificării din partea Japoniei.

Era încurajat în acest sens şi de ambasadorul nipon de la Moscova, care declara unor diplomaţi români (Ciuntu şi Dianu) că Japonia era dispusă să ratifice Tratatul de la Paris.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru harta romaniei 1940

 

 

 

 

Denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov la Riga

 

 

Președintele american Gerge Bush a  denuntat Pactul Ribbentrop-Molotov în anul 2005, fiind cea mai puternică expunere a unui președinte american față de tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS. „Ziua Victoriei în Europa a marcat sfârșitul fascismului, dar nu a pus capăt asupririi. Acordul de la Yalta a continuat tradiția nedreaptă a celui de la Munchen și a pactului Ribbentrop-Molotov.

Înca o dată, când au negociat guverne puternice, libertatea națiunilor mici a fost cumva neglijată.

Totuși, aceasta încercare de a sacrifica libertatea de dragul stabilității a lăsat continentul divizat și instabil.

Captivitatea a milioane de oameni din Europa Centrală și de Est va rămâne în memorie ca una dintre cele mai mari nedreptăți ale istoriei”, a spus atunci președintele american la Riga.

Tot în acel an, administrația de la Casa Albă a sugerat Kremlinului să denunțe Pactul Ribbentrop-Molotov, cererea a stârnit reacții adverse în rândul elitei politice moscovite.

Senatul SUA sprijină dreptul la autodeterminare a basarabenilor

Nu putem să nu menționăm că denunțarea de președintele american a pactului de neagresiune sovieto-german a fost precedat de un eveniment mult mai important:

Senatul SUA a recomandat în iunie 1991 Guvernului american

1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, şi să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic, dacă o doreşte, reunificarea Moldovei şi nordului Bucovinei cu România aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.

Istoricul Constantin Corneanu  crede că, anume din această perspectivă, trebuie valorificat parteneriatul strategic cu SUA, obţinerea sprijinului politico-diplomatic al SUA şi, totodată, al liderilor UE şi al principalilor decidenţi, la nivel informal, din spaţiul euro-atlantic.

„Afirmarea dreptului nostru de-a impune ştergerea ultimelor consecinţe ale Pactului Molotov-Ribbentrop reprezintă o provocare totală pentru diplomaţia românească şi elită politică autohtonă şi, totodată, pentru comunitatea internaţională”, consideră Corneanu.

 

SUA au influențat R Moldova  să adere la CSI

 

Cu toate acestea, SUA au fost cele care au influențat Republica Moldova să adere la CSI, structură la care nu au aderat, de exemplu, statele baltice. La 10 februarie 1992, James Baker, secretarul de stat american, a ajuns la Chişinău unde a fost întâlnit de prim-ministrul Valeriu Muravschi şi de ministrul de Externe Nicolae Ţâu. 

A doua zi, Baker s-a întâlnit cu președintele Mircea Snegur. Iar în ccadrul conferinței de presă care a urmat după întrevedere, Baker a exprimat dorința guvernului american ca Republica Moldova să adere la CSI. Diplomatul american se referea la necesitatea ca parlamentul moldovean să ratifice acordul de aderare la CSI pe care Mircea Snegur l-a semnat în 1991 la Alma-Ata. Parlamentul a ratificat documentul în 1994. 

Istoricul Igor Cașu  crede că James Baker a fost un produs al Războiului Rece, unul care nu se aştepta la colapsul URSS, iar când aceasta s-a prăbuşit, percepea Rusia în continuare drept un centru al lumii post-sovietice.

Aceasta era şi poziţia administraţiei americane în ansamblu, aderarea la CSI fiind o condiţie obligatorie de recunoaştere a independenţei. 

Mircea Snegur a semnat aderarea la CSI la 21 decembrie 1991, iar SUA au recunoscut independenţa Moldovei câteva zile mai târziu, pe 25 decembrie.

Următoarea  vizita a unui oficial american important a urmat peste aproape 20 de ani. De data aceasta, vicepreşedintele american Joe Biden a adus un mesaj pe măsura aşteptărilor moldovenilor: susţinerea Republicii Moldova în eforturile sale de integrare în Uniunea Europeană şi promisiunea de implicare directă în rezolvarea conflictului de pe Nistru.

Surse:  historia.ro/; deschide.md/ro/- Vadim Vasiliu 

 

 

30/08/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: