CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un fragment din lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu „Basarabia, drepturi naționale și istorice”


  Gheorghe I. Brătianu , istoric, om politic, profesor universitar, membru titular al Academiei Române. 

S-a născut la data de 21 ianuarie 1898 la Ruginoasa, judeţul Iaşi, fiind fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.

A luat licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona, în Franţa, în anul 1929.

În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. A activat în această funcţie până în anul 1940, când a fost transferat la Universitatea din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultăţii de Litere

  Din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru şi al altor societăţi şi organisme ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională recunoscându-l ca pe un savant medievist de primă talie. 

A aderat la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal, însă se va implica activ pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926).

Anul următor devine deputat în Reprezentanţa Naţională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea din 1940.

După 23 august 1944 a fost considerat de comuniştii din România ca fiind adversar al acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România.

În anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării.

Totodată, a fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.

Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze înafara ţării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: „Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române”, „Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle”, „În jurul întemeierii statelor româneşti” şi capodopera sa, „La mer Noire. Des origines a la conquete otomane”.

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat de autoritatile comuniste şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei, fără a fi fost vreodată judecat şi condamnat.

A murit asasinat de un gardian al inchisorii din Sighet în noaptea de 23/24 aprilie 1953.

Gheorghe Brătianu: Basarabia, drepturi naționale și istorice

 

Fragmentul de mai jos reprezintă încheierea lucrării lui Gheorghe I. Brătianu „Basarabia, drepturile naționale și istorice”, publicată în 1943 (ed. Tritonic, București, 2004, p. 195-204).

„Noi nu putem să concepem existența poporului român fără Nistru…”
(Ion I.C. Brătianu în fața Comisiei Afacerilor Românești, pe data de 22 februarie 1919)

Aici este locul să prezentăm în mod rezumativ rezultatele cercetării noastre și să tragem concluziile care se impun.

Un prim punct al acestora a fost stabilit: istoria Basarabiei nu începe deloc în anul 1812, după cum ar fi vrut să ne facă să credem cei care invocă argumentele tezei rusești, sau sovietice.

Dacă ar trebui să cercetăm pentru clarificarea acestei situații controversate condițiile de încheiere a unui acord, nu trebuie să ne gândim la anul 1812, ci la ce s-a petrecut în anul 1711, când Petru cel Mare a acordat o recunoaștere formală către Rusia, a drepturilor poporului Moldovei asupra întregului teritoriu cuprins între Prut, Nistru și Dunăre.

Tratatul ruso-turc din 1812 nu a fost decât rezultatul de compromis de ultim moment, între imperiul rus, care urmărea anexarea celor două principate românești în întregime, și imperiul otoman, care a folosit sfârtecarea Moldovei ca pe o bună afacere, din care putea să obțină un profit.

Însuși numele de „Basarabia”, care nu se aplica până în acel moment decât regiunii Bugeacului ocupat și locuit de tătari, a fost întins asupra unui teritoriu mult mai vest, cuprinzând restul provinciei de astăzi, printr-un fel de fraudă, care mai fusese folosită și în cazul Bucovinei în 1775, cazul acestei provincii constituind deja un precedent.

Regiunea ocupată printr-un abuz de putere era considerată de cinci secole ca o parte integrantă a principatului moldovean.

Acest teritoriu a fost locuit, din perioada din care-i putem reconstitui istoria până în Evul Mediu, de o populație de rasă și limbă română. Fără îndoială, în epoca marilor invazii, triburile slave au putut să-l parcurgă și câteva dintre ele chiar s-au oprit aici în timpul migrării lor; nu au lăsat însă mai multe urme decât atunci când odinioară au invadat Germania până la Elba sau Grecia până în inima Peloponesiei.

Toată populația ruteană sau „ucraineană” pe care o găsim stabilită astăzi în număr mare în Nordul Bucovinei, în raionul Hotinului și în câteva sătucuri vecine, este produsul unei emigrări cu mult mai recente, favorizate pe parcursul ultimului secol de dominația austriacă în Bucovina și de cea rusă în Basarabia.

De altfel, la aproape toate așezările rutene din această regiune de pe malul drept al Nistrului, corespunde câte o așezare moldovenească de pe malul stâng al fluviului.

Aceste mișcări demografice datează din epoca modernă, când în toată Europa Orientală se strâng legăturile iobagilor cu glia, ceea ce-i determină pe țăranii moldoveni să-și caute în stepa cazacilor o existență mai liberă, iar pe cei ruteni din Podolia și Galiția să caute, dincolo de Nistru, un regim de corvezi și dijme mai puțin aspre decât cel al seniorilor polonezi.

Trebuie remarcat de altfel că pretutindeni imigranții se bucură de anumite gratuități (scutiri de taxe), care reprezintă „primele de emigrare”[136].

Teoria istoricilor ucrainieni, care revendică pentru Ucraina Basarabia și chiar Moldova deoarece triburile slave au stat aici în perioada Evului Mediu Timpuriu, are aceeași logică cu cea a aducerii anglo-saxonilor în Germania și a maghiarilor în Siberia.

Ceea ce este însă foarte limpede este că nu putem în nici un fel să discutăm despre problema acestei populații alogene din Nordul Bucovinei și al Basarabiei fără să ținem seama de populația română din „republica moldovenească” (o parte din Trasnistria actuală) și din provinciile mai îndepărtate ale Rusiei meridionale. Aceasta din urmă are o populație în continuă creștere și demonstrează până la ce nivel imperiul rus și regimul sovietic au practicat o politică de colonizare și de transfer masiv al populației.

Aceeași formulă se aplică și în regiunea meridională a Basarabiei. Zona începe să fie colonizată de la sfârșitul secolului al XV-lea de către turci, care au rupt-o de Moldova, pentru a-și instala aici hoarda tătara de la Boudjak. După anexarea acestei regiuni la teritoriul Rusiei în 1812, un sistem de colonizare intensivă cheamă emigranți din toate regiunile Europei: elvețieni, nemți, bulgari, găgăuzi, cazaci din Dobrogea și chiar așezări rusești și ucrainiene.

„Arlechinul etnografic”, după inspirata definiție dată de Iorga, a fost opera administrației rusești, care a continuat în vechea Basarabie fosta politică a cuceritorilor otomani. Totuși, această colonizare artificială nu conferă celor care au realizat-o nici un drept istoric sau național.

Este deci imposibil să considerăm echitabilă soluția propusă de dl. Seton Watson, aceea de a rezolva printr-o împărțire a teritoriului, în genul arbitrajului de la Viena, pe care totuși o contestă el însuși, problema Basarabiei[137].

Să cedezi Rusiei regiunile din Nord și din Sud și să rămână României doar regiunea centrală „moldovenească” reprezintă o împărțire teritorială la fel de puțin viabilă ca cea a Transilvaniei despărțită între români și maghiari. Unitatea geografică a Basarabiei este indiscutabilă și mai ales delimitată prin frontiere exclusiv naturale; dacă ar fi vorba de un transfer de populație, cel mai indicat ar fi să treacă moldovenii din Ucraina pe malul drept al Nistrului, iar ucrainienii din Bucovina și din Basarabia pe malul stâng.

Dintre toate regiunile Europei unde această soluție a fost luată în considerație, nu există alta unde s-ar putea aplica mai ușor, deorece condițiile de viață sunt foarte asemănătoare pe ambele maluri ale acestui fluviu, prin care natura însăși se pare că a trasat frontiera orientală a Europei carpatice, în pragul stepei.

România nu datorează decât hazardului războiului faptul de a fi ocupat „Transnistria” între Nistru și Bug; aceia care presupun alte intenții comit o eroare regretabilă.

România este interesată în această regiuni de populația moldovenească, mult mai numeroasă la est de Nistru și chiar la Bug decât o mărturisesc statistcile rusești, dar în același timp consideră logic și natural să readucă această populație pe teritoriul Moldovei orientale sau al Basarabiei, unde plecarea coloniilor germane a depopulat zona, care-și așteaptă emigranții.

Din toate punctele de vedere, ar fi soluția cea mai simplă și cea mai corectă a problemei basarabene, care a tulburat de atâtea ori pacea Europei, de când diplomația a inventat-o – ca să-i spunem așa – la începutul secolului al XIX-lea[138].

Dar chiar și această soluție contrariază voința cuceririi și anexării la teritoriul Rusiei, care a supraviețuit oricărui regim.

Cum spunea mai demult istoricul Miliukov, în calitate de reprezentant „en titre” al partidului „Cadeților”:

„Dacă-mi întind mâna dreaptă atât cât îmi stă în putință să o fac, nu pot să-l ating pe Pourichkevitch (șeful celor 100 de Negri reacționari), iar dacă-mi întind mâna stângă, nu l-aș atinge pe Lenin; dar în problema Basarabiei, Lenin, Pourichkevitch și cu mine mergem braț la braț.”[139]

Nu s-ar putea defini în termeni mai duri această solidarite aparte a tuturor nuanțelor politicii rusești referitor la un teritoriu care nu reprezintă decât o infimă parte din imensa suprafață a Eurasiei, pe care actuala moștenitoare a țarilor, URSS, își exercită acum puterea.

Anumiți ruși și-au pus totuși această problemă și au căutat răspunsul, cu mai multă sau mai puțină bună credință.

Este aproape un secol de când un diplomat rus, unul dintre Fentoni, se mira de obstacolul pe care-l constituia poporul român în unirea slavilor centrali și răsăriteni și în expansiunea lor totală spre Mediterana.

„Acest popor, scria el, are trăsături foarte distincte și nu m-aș putea preface uitându-mă pe hartă, dar regret că aceste opt milioane de oameni străini de nația slavă s-au stabilit aici pe versantul Carpaților, unde formează astfel un soi de tăiș care pătrunde printre popoarele slave și le împiedică să se unească… Dacă în locul acestor români trăiau aici sârbii sau bulgarii, cât de ușor s-ar fi rezolvat problema orientală sau slavă.”

Acest regret a fost împărtășit și, de la Batiushkov, diverși autori ruși, urmând cu fidelitate știința sovietică, au încercat să dovedească că măcar moldovenii sunt altceva decât românii, că în aceștia sunt în definitiv slavi care au adoptat limba română prin cea mai pură întâmplare, sau cel puțin un dialect înrudit cu aceasta; autorii menționați se străduiesc să diferențieze această limbă de română prin neologisme latine și franțuzești.

Ei îi revendică pentru o literatură prin excelență „moldovenească” pe Alecsandri, Eminescu, Creangă. Este o teorie asemănătoare cu cele care îi proclamă pe Corneille și Flaubert maeștri ai literaturii „normande”, diferită de limba franceză pe care cei doi scriitori au ilustrat-o, sau cea care-l atribuie pe Renan științei franțuzești și pe Lloyd George politicii britanice, doar pentru că unul este breton, iar celălalt galez. Și totuși încă se freamătă când se imaginează consecințele care ar putea rezulta, dacă s-ar aplica acestui „tăiș” deranjant, interpus între popoarele slave, metodele radicale ale politicii demografice și sociale a Uniunii Sovietice.

Mai rămânea problema referendumului, invocată de Comitetul Național Rus la Conferința de pace din 1919 și propusă de delegația sovietică la Viena în 1924, ca o soluție elegantă care să creeze probleme guvernului român.

Într-adevăr, evenimentele din 1940 aveau să dovedească din plin câtă nevoie avea URSS de acest lucru; o singură clipă nu s-a pus problema, nici înainte, nici după ultimatum!

Dacă este adevărat că Renan a putut defini conștiința națională „un referendum cotidian”, trebuie să ținem cont de faptul că din 1918 până în 1938, zece alegeri generale au avut loc în Basarabia în timpul dominației românești și că toate au fost făcute într-un regim de sufraj universal masculin, de la vârsta de 21 de ani. Trebuie să mai adăugăm aici algerile parțiale și pe cele ale consiliilor jduețene sau ale camerelor agricole și ale adunărilor ecleziastice, care chemau la vot o mare parte a masei electorale. Dacă opinia alegătorilor a fost adesea exprimată în favoarea nuanțelor politice radicale, ea nu s-a manifestat niciodată pentru o mișcare separatistă, nici măcar autonomă, așa cum s-a întâmplat în Alsacia în ultimii ani înainte de războiul actual.

Partizanii întoarcerii la Rusia au fost militanții comuniști și anumite minorități care și-au arătat adevăratele sentimente în iunie 1940. De asemenea, din acest punct de vedere, singura soluție rațională pare a fi schimbul de populații.

Ceilalți ruși, analiști politic sau geografi, s-au întrebat dacă este cu adevărat în interesul țării lor să continue să țină sub ocupație o provincie străină, care întreținea un conflic permanent cu românii la granițele răsăritene.

Generalul Kouropatkine, în cartea sa despre „problemele armatei ruse”, și-a exprimat chiar părerea că Rusa își atinsese deja granițele naturale la sud-est în 1792, odată cu pacea de la Iași, care îi mărea teritoriul până la Nistru. Toate războaiele sângeroase din secolul al XIX-lea nu au făcut altceva decât să mărească disputa în jurul acestui „petic de pământ” care este Basarabia, care nu merită atâtea sacrificii și pe care n-ar fi știut să-l împiedice în final să se întoarcă la unitatea română, din care făcea parte.

Dar în această problemă Leon Casso, la sfârșitul lucrării sale era deja menționată de atâtea ori, se arată de altă părere.

„Nu era mai bine, spre finalul cărții sale despre ministrul lui Nicolae al II-lea, să ținem mai mult la acest „petec” care ne amintește și astăzi de mărețele fapte de arme ale oștirii rusești? Nu era mai bine să iubim această imagine, care este tot ce rămâne din visul oriental și din gândurile neterminate?”[140]

Atingem aici adevăratul fond al problemei. În concepția lui Alexandru I, ca și în cea a șefilor URSS, sub îndrumarea lui Gorchakov sau a lui Casso, și de asemenea și a lui Molotov, Basarabia nu a fost niciodată altceva decât un mijloc, nicidecum un scop. Încă din 1812, politica rusească țintea mult mai departe; ea nu se oprea la Prut decât pentru că așa o obligau circumstanțele și acest lucru se întâmpla în ciuda ei.

Politica rusească nu și-a modificat obiectivele asupra acestui lucru: a arătat-o foarte bine în iarna din 1940-1941, când armatele ei amenințau în fiecare clipă să treacă granița Basarabiei pentru a-și adjudeca în întregime cursul inferior al Dunării și pentru a stabili astfel o legătură directă cu statele slave din Balcani.

Argumentul securității, invocat astăzi de diplomația sovietică, este în ceea ce privește România la fel de logic ca necesitatea de a proteja elefantul împotriva șoricelului. Ofensiva românească în această direcție n-a fost și nu va fi niciodată mai mult de un contraatac, doar pentru a rezista încă puțin presiunii constante de amenințare și de distrugere exercitată de stepă asupra țărilor cu o veche civilizație, cele care au constituit Europa și tot ce ea reprezintă pentru progresul umanității.

Îmi permit să reamintesc aici, pentru a sfârși, ceea ce spuneam acum aproape zece ani, la discuția care ar urma restabilirii relațiilor diplomatice dintre România și URSS;

„Când ne aducem aminte că URSS au pretenția de a fi renunțat la orice tendință imperialistă, așa cum a afirmat domnul Litvinov într-un discurs recent, mă aflu investit cu puterea de a observa că această politică generoasă, care afirmă credința în pace și în abandonarea imperialismului vechii Rusii, este aplicată cu două excepții, totuși: una dintre ele este în ceea ce privește Caucazul, unde sovietele au stopat dezvoltarea statelor naționale, cu scopul de a-și menține dominația asupra regiunii cu bogate zăcăminte petrolifere dintre Marea Neagră și Marea Caspică, iar cealaltă excepție de la politica tolerantă este reprezentată de atitudinea față de Basarabia.

În legătură cu situația acestei provincii ei continuă să păstreze și să exprime rezerve față de statutul acesteia, pomenind periodic că au revendicări teritoriale. În orice caz, pentru toată lumea, Basarabia înseamnă Dunărea… , acesta este motivul pentru care problema basarabeană nu constituie o chestiune de interes local, specific românesc, ci de interes european.

În același mod în care Olanda îndeplinește o funcție de supraveghere strategică, de garantare a securității, asupra gurilor de vărsare ale Rinului, și România are de îndeplinit o misiune strategică la gurile Dunării.

A recunoaște într-o manieră explicită dreptul nostru asupra acestei provincii reprezintă, în concluzie, nu numai garanția salvării unor interese generale europene, dar această recunoaștere constituie un criteriu esențial al sincerității afirmației în care Uniunea Sovietică afirma că a renunțat la manifestarea tendințelor imperialiste, afirmație pe care diplomații acestui stat o repetă cu un ton declamator de atât de multe ori.”

Se putea citi, nu cu multă vreme în urmă. într-o revistă sovietică pe care au eu am avut deja să o citez, că „ocuparea prin forță a Basarabiei (este vorba de reîntoarcerea acestei provincii la teritoriul patriei-mamă petrecută prin voința poporului) reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenției străine anti-sovietice”.

Aici se face o aluzie la politica franceză și britanică, care îi susținea pe Denikin și pe Kolceak, în momenul în care aceste mari puteri se pregăteau să recunoască suveranitatea românească asupra Basarabiei.

Este o dovadă mult mai convingătoare de logică și ar fi conform realității să definim conceptul respectiv prin următoarea definiție: „ocuparea – de către ruși – prin forță armată – a Basarabiei reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenției rusești.”

Iar România nu reprezintă nici în vremurile de azi, cum n-a fost nici în vremurile trecute, decât un drum de trecere pentru împlinirea altor scopuri, care trebuie atinse prin expansiunea cu mult dincolo de limitele teritoriului românesc, până la marginile Europei Centrale și la litoralul Mării Mediterane.

Ar trebui ca înțelegerea acestei înspăimântătoare intenții expansioniste să hotărască, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, soarta statelor și națiunilor!

Ar trebui ca nimeni să nu uite, după atâtea experiențe și încercări din partea istoriei adunate una după alta de-a lungul vremii, că ura și nedreptatea poartă întotdeauna ascunse în interiorul lor propria condamnare și că unica salvare este crearea condițiilor pentru fondarea unei păci sigure și durabile, prin cercetarea obiectivă a realității.

(foaienationala.ro/gheorghe-brtianu-basarabia-drepturi-naionale-istorice)

14/08/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , ,

1 comentariu »

  1. O analiza istorica pertinenta!E bine ca se ionvoca fatarnicia lui Petru cel Mare, care a lasat si u8n testament CONTROVERSAT de care se tin de atunci rusii!

    Comentariu de Ion Vaduva | 17/08/2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: