CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un fragment din lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu „Basarabia, drepturi naționale și istorice”

  Gheorghe I. Brătianu , istoric, om politic, profesor universitar, membru titular al Academiei Române. 

S-a născut la data de 21 ianuarie 1898 la Ruginoasa, judeţul Iaşi, fiind fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.

A luat licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona, în Franţa, în anul 1929.

În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. A activat în această funcţie până în anul 1940, când a fost transferat la Universitatea din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultăţii de Litere

  Din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru şi al altor societăţi şi organisme ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională recunoscându-l ca pe un savant medievist de primă talie. 

A aderat la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal, însă se va implica activ pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926).

Anul următor devine deputat în Reprezentanţa Naţională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea din 1940.

După 23 august 1944 a fost considerat de comuniştii din România ca fiind adversar al acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România.

În anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării.

Totodată, a fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.

Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze înafara ţării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: „Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române”, „Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle”, „În jurul întemeierii statelor româneşti” şi capodopera sa, „La mer Noire. Des origines a la conquete otomane”.

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat de autoritatile comuniste şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei, fără a fi fost vreodată judecat şi condamnat.

A murit asasinat de un gardian al inchisorii din Sighet în noaptea de 23/24 aprilie 1953.

Gheorghe Brătianu: Basarabia, drepturi naționale și istorice

 

Fragmentul de mai jos reprezintă încheierea lucrării lui Gheorghe I. Brătianu „Basarabia, drepturile naționale și istorice”, publicată în 1943 (ed. Tritonic, București, 2004, p. 195-204).

„Noi nu putem să concepem existența poporului român fără Nistru…”
(Ion I.C. Brătianu în fața Comisiei Afacerilor Românești, pe data de 22 februarie 1919)

Aici este locul să prezentăm în mod rezumativ rezultatele cercetării noastre și să tragem concluziile care se impun.

Un prim punct al acestora a fost stabilit: istoria Basarabiei nu începe deloc în anul 1812, după cum ar fi vrut să ne facă să credem cei care invocă argumentele tezei rusești, sau sovietice.

Dacă ar trebui să cercetăm pentru clarificarea acestei situații controversate condițiile de încheiere a unui acord, nu trebuie să ne gândim la anul 1812, ci la ce s-a petrecut în anul 1711, când Petru cel Mare a acordat o recunoaștere formală către Rusia, a drepturilor poporului Moldovei asupra întregului teritoriu cuprins între Prut, Nistru și Dunăre.

Tratatul ruso-turc din 1812 nu a fost decât rezultatul de compromis de ultim moment, între imperiul rus, care urmărea anexarea celor două principate românești în întregime, și imperiul otoman, care a folosit sfârtecarea Moldovei ca pe o bună afacere, din care putea să obțină un profit.

Însuși numele de „Basarabia”, care nu se aplica până în acel moment decât regiunii Bugeacului ocupat și locuit de tătari, a fost întins asupra unui teritoriu mult mai vest, cuprinzând restul provinciei de astăzi, printr-un fel de fraudă, care mai fusese folosită și în cazul Bucovinei în 1775, cazul acestei provincii constituind deja un precedent.

Regiunea ocupată printr-un abuz de putere era considerată de cinci secole ca o parte integrantă a principatului moldovean.

Acest teritoriu a fost locuit, din perioada din care-i putem reconstitui istoria până în Evul Mediu, de o populație de rasă și limbă română. Fără îndoială, în epoca marilor invazii, triburile slave au putut să-l parcurgă și câteva dintre ele chiar s-au oprit aici în timpul migrării lor; nu au lăsat însă mai multe urme decât atunci când odinioară au invadat Germania până la Elba sau Grecia până în inima Peloponesiei.

Toată populația ruteană sau „ucraineană” pe care o găsim stabilită astăzi în număr mare în Nordul Bucovinei, în raionul Hotinului și în câteva sătucuri vecine, este produsul unei emigrări cu mult mai recente, favorizate pe parcursul ultimului secol de dominația austriacă în Bucovina și de cea rusă în Basarabia.

De altfel, la aproape toate așezările rutene din această regiune de pe malul drept al Nistrului, corespunde câte o așezare moldovenească de pe malul stâng al fluviului.

Aceste mișcări demografice datează din epoca modernă, când în toată Europa Orientală se strâng legăturile iobagilor cu glia, ceea ce-i determină pe țăranii moldoveni să-și caute în stepa cazacilor o existență mai liberă, iar pe cei ruteni din Podolia și Galiția să caute, dincolo de Nistru, un regim de corvezi și dijme mai puțin aspre decât cel al seniorilor polonezi.

Trebuie remarcat de altfel că pretutindeni imigranții se bucură de anumite gratuități (scutiri de taxe), care reprezintă „primele de emigrare”[136].

Teoria istoricilor ucrainieni, care revendică pentru Ucraina Basarabia și chiar Moldova deoarece triburile slave au stat aici în perioada Evului Mediu Timpuriu, are aceeași logică cu cea a aducerii anglo-saxonilor în Germania și a maghiarilor în Siberia.

Ceea ce este însă foarte limpede este că nu putem în nici un fel să discutăm despre problema acestei populații alogene din Nordul Bucovinei și al Basarabiei fără să ținem seama de populația română din „republica moldovenească” (o parte din Trasnistria actuală) și din provinciile mai îndepărtate ale Rusiei meridionale. Aceasta din urmă are o populație în continuă creștere și demonstrează până la ce nivel imperiul rus și regimul sovietic au practicat o politică de colonizare și de transfer masiv al populației.

Aceeași formulă se aplică și în regiunea meridională a Basarabiei. Zona începe să fie colonizată de la sfârșitul secolului al XV-lea de către turci, care au rupt-o de Moldova, pentru a-și instala aici hoarda tătara de la Boudjak. După anexarea acestei regiuni la teritoriul Rusiei în 1812, un sistem de colonizare intensivă cheamă emigranți din toate regiunile Europei: elvețieni, nemți, bulgari, găgăuzi, cazaci din Dobrogea și chiar așezări rusești și ucrainiene.

„Arlechinul etnografic”, după inspirata definiție dată de Iorga, a fost opera administrației rusești, care a continuat în vechea Basarabie fosta politică a cuceritorilor otomani. Totuși, această colonizare artificială nu conferă celor care au realizat-o nici un drept istoric sau național.

Este deci imposibil să considerăm echitabilă soluția propusă de dl. Seton Watson, aceea de a rezolva printr-o împărțire a teritoriului, în genul arbitrajului de la Viena, pe care totuși o contestă el însuși, problema Basarabiei[137].

Să cedezi Rusiei regiunile din Nord și din Sud și să rămână României doar regiunea centrală „moldovenească” reprezintă o împărțire teritorială la fel de puțin viabilă ca cea a Transilvaniei despărțită între români și maghiari. Unitatea geografică a Basarabiei este indiscutabilă și mai ales delimitată prin frontiere exclusiv naturale; dacă ar fi vorba de un transfer de populație, cel mai indicat ar fi să treacă moldovenii din Ucraina pe malul drept al Nistrului, iar ucrainienii din Bucovina și din Basarabia pe malul stâng.

Dintre toate regiunile Europei unde această soluție a fost luată în considerație, nu există alta unde s-ar putea aplica mai ușor, deorece condițiile de viață sunt foarte asemănătoare pe ambele maluri ale acestui fluviu, prin care natura însăși se pare că a trasat frontiera orientală a Europei carpatice, în pragul stepei.

România nu datorează decât hazardului războiului faptul de a fi ocupat „Transnistria” între Nistru și Bug; aceia care presupun alte intenții comit o eroare regretabilă.

România este interesată în această regiuni de populația moldovenească, mult mai numeroasă la est de Nistru și chiar la Bug decât o mărturisesc statistcile rusești, dar în același timp consideră logic și natural să readucă această populație pe teritoriul Moldovei orientale sau al Basarabiei, unde plecarea coloniilor germane a depopulat zona, care-și așteaptă emigranții.

Din toate punctele de vedere, ar fi soluția cea mai simplă și cea mai corectă a problemei basarabene, care a tulburat de atâtea ori pacea Europei, de când diplomația a inventat-o – ca să-i spunem așa – la începutul secolului al XIX-lea[138].

Dar chiar și această soluție contrariază voința cuceririi și anexării la teritoriul Rusiei, care a supraviețuit oricărui regim.

Cum spunea mai demult istoricul Miliukov, în calitate de reprezentant „en titre” al partidului „Cadeților”:

„Dacă-mi întind mâna dreaptă atât cât îmi stă în putință să o fac, nu pot să-l ating pe Pourichkevitch (șeful celor 100 de Negri reacționari), iar dacă-mi întind mâna stângă, nu l-aș atinge pe Lenin; dar în problema Basarabiei, Lenin, Pourichkevitch și cu mine mergem braț la braț.”[139]

Nu s-ar putea defini în termeni mai duri această solidarite aparte a tuturor nuanțelor politicii rusești referitor la un teritoriu care nu reprezintă decât o infimă parte din imensa suprafață a Eurasiei, pe care actuala moștenitoare a țarilor, URSS, își exercită acum puterea.

Anumiți ruși și-au pus totuși această problemă și au căutat răspunsul, cu mai multă sau mai puțină bună credință.

Este aproape un secol de când un diplomat rus, unul dintre Fentoni, se mira de obstacolul pe care-l constituia poporul român în unirea slavilor centrali și răsăriteni și în expansiunea lor totală spre Mediterana.

„Acest popor, scria el, are trăsături foarte distincte și nu m-aș putea preface uitându-mă pe hartă, dar regret că aceste opt milioane de oameni străini de nația slavă s-au stabilit aici pe versantul Carpaților, unde formează astfel un soi de tăiș care pătrunde printre popoarele slave și le împiedică să se unească… Dacă în locul acestor români trăiau aici sârbii sau bulgarii, cât de ușor s-ar fi rezolvat problema orientală sau slavă.”

Acest regret a fost împărtășit și, de la Batiushkov, diverși autori ruși, urmând cu fidelitate știința sovietică, au încercat să dovedească că măcar moldovenii sunt altceva decât românii, că în aceștia sunt în definitiv slavi care au adoptat limba română prin cea mai pură întâmplare, sau cel puțin un dialect înrudit cu aceasta; autorii menționați se străduiesc să diferențieze această limbă de română prin neologisme latine și franțuzești.

Ei îi revendică pentru o literatură prin excelență „moldovenească” pe Alecsandri, Eminescu, Creangă. Este o teorie asemănătoare cu cele care îi proclamă pe Corneille și Flaubert maeștri ai literaturii „normande”, diferită de limba franceză pe care cei doi scriitori au ilustrat-o, sau cea care-l atribuie pe Renan științei franțuzești și pe Lloyd George politicii britanice, doar pentru că unul este breton, iar celălalt galez. Și totuși încă se freamătă când se imaginează consecințele care ar putea rezulta, dacă s-ar aplica acestui „tăiș” deranjant, interpus între popoarele slave, metodele radicale ale politicii demografice și sociale a Uniunii Sovietice.

Mai rămânea problema referendumului, invocată de Comitetul Național Rus la Conferința de pace din 1919 și propusă de delegația sovietică la Viena în 1924, ca o soluție elegantă care să creeze probleme guvernului român.

Într-adevăr, evenimentele din 1940 aveau să dovedească din plin câtă nevoie avea URSS de acest lucru; o singură clipă nu s-a pus problema, nici înainte, nici după ultimatum!

Dacă este adevărat că Renan a putut defini conștiința națională „un referendum cotidian”, trebuie să ținem cont de faptul că din 1918 până în 1938, zece alegeri generale au avut loc în Basarabia în timpul dominației românești și că toate au fost făcute într-un regim de sufraj universal masculin, de la vârsta de 21 de ani. Trebuie să mai adăugăm aici algerile parțiale și pe cele ale consiliilor jduețene sau ale camerelor agricole și ale adunărilor ecleziastice, care chemau la vot o mare parte a masei electorale. Dacă opinia alegătorilor a fost adesea exprimată în favoarea nuanțelor politice radicale, ea nu s-a manifestat niciodată pentru o mișcare separatistă, nici măcar autonomă, așa cum s-a întâmplat în Alsacia în ultimii ani înainte de războiul actual.

Partizanii întoarcerii la Rusia au fost militanții comuniști și anumite minorități care și-au arătat adevăratele sentimente în iunie 1940. De asemenea, din acest punct de vedere, singura soluție rațională pare a fi schimbul de populații.

Ceilalți ruși, analiști politic sau geografi, s-au întrebat dacă este cu adevărat în interesul țării lor să continue să țină sub ocupație o provincie străină, care întreținea un conflic permanent cu românii la granițele răsăritene.

Generalul Kouropatkine, în cartea sa despre „problemele armatei ruse”, și-a exprimat chiar părerea că Rusa își atinsese deja granițele naturale la sud-est în 1792, odată cu pacea de la Iași, care îi mărea teritoriul până la Nistru. Toate războaiele sângeroase din secolul al XIX-lea nu au făcut altceva decât să mărească disputa în jurul acestui „petic de pământ” care este Basarabia, care nu merită atâtea sacrificii și pe care n-ar fi știut să-l împiedice în final să se întoarcă la unitatea română, din care făcea parte.

Dar în această problemă Leon Casso, la sfârșitul lucrării sale era deja menționată de atâtea ori, se arată de altă părere.

„Nu era mai bine, spre finalul cărții sale despre ministrul lui Nicolae al II-lea, să ținem mai mult la acest „petec” care ne amintește și astăzi de mărețele fapte de arme ale oștirii rusești? Nu era mai bine să iubim această imagine, care este tot ce rămâne din visul oriental și din gândurile neterminate?”[140]

Atingem aici adevăratul fond al problemei. În concepția lui Alexandru I, ca și în cea a șefilor URSS, sub îndrumarea lui Gorchakov sau a lui Casso, și de asemenea și a lui Molotov, Basarabia nu a fost niciodată altceva decât un mijloc, nicidecum un scop. Încă din 1812, politica rusească țintea mult mai departe; ea nu se oprea la Prut decât pentru că așa o obligau circumstanțele și acest lucru se întâmpla în ciuda ei.

Politica rusească nu și-a modificat obiectivele asupra acestui lucru: a arătat-o foarte bine în iarna din 1940-1941, când armatele ei amenințau în fiecare clipă să treacă granița Basarabiei pentru a-și adjudeca în întregime cursul inferior al Dunării și pentru a stabili astfel o legătură directă cu statele slave din Balcani.

Argumentul securității, invocat astăzi de diplomația sovietică, este în ceea ce privește România la fel de logic ca necesitatea de a proteja elefantul împotriva șoricelului. Ofensiva românească în această direcție n-a fost și nu va fi niciodată mai mult de un contraatac, doar pentru a rezista încă puțin presiunii constante de amenințare și de distrugere exercitată de stepă asupra țărilor cu o veche civilizație, cele care au constituit Europa și tot ce ea reprezintă pentru progresul umanității.

Îmi permit să reamintesc aici, pentru a sfârși, ceea ce spuneam acum aproape zece ani, la discuția care ar urma restabilirii relațiilor diplomatice dintre România și URSS;

„Când ne aducem aminte că URSS au pretenția de a fi renunțat la orice tendință imperialistă, așa cum a afirmat domnul Litvinov într-un discurs recent, mă aflu investit cu puterea de a observa că această politică generoasă, care afirmă credința în pace și în abandonarea imperialismului vechii Rusii, este aplicată cu două excepții, totuși: una dintre ele este în ceea ce privește Caucazul, unde sovietele au stopat dezvoltarea statelor naționale, cu scopul de a-și menține dominația asupra regiunii cu bogate zăcăminte petrolifere dintre Marea Neagră și Marea Caspică, iar cealaltă excepție de la politica tolerantă este reprezentată de atitudinea față de Basarabia.

În legătură cu situația acestei provincii ei continuă să păstreze și să exprime rezerve față de statutul acesteia, pomenind periodic că au revendicări teritoriale. În orice caz, pentru toată lumea, Basarabia înseamnă Dunărea… , acesta este motivul pentru care problema basarabeană nu constituie o chestiune de interes local, specific românesc, ci de interes european.

În același mod în care Olanda îndeplinește o funcție de supraveghere strategică, de garantare a securității, asupra gurilor de vărsare ale Rinului, și România are de îndeplinit o misiune strategică la gurile Dunării.

A recunoaște într-o manieră explicită dreptul nostru asupra acestei provincii reprezintă, în concluzie, nu numai garanția salvării unor interese generale europene, dar această recunoaștere constituie un criteriu esențial al sincerității afirmației în care Uniunea Sovietică afirma că a renunțat la manifestarea tendințelor imperialiste, afirmație pe care diplomații acestui stat o repetă cu un ton declamator de atât de multe ori.”

Se putea citi, nu cu multă vreme în urmă. într-o revistă sovietică pe care au eu am avut deja să o citez, că „ocuparea prin forță a Basarabiei (este vorba de reîntoarcerea acestei provincii la teritoriul patriei-mamă petrecută prin voința poporului) reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenției străine anti-sovietice”.

Aici se face o aluzie la politica franceză și britanică, care îi susținea pe Denikin și pe Kolceak, în momenul în care aceste mari puteri se pregăteau să recunoască suveranitatea românească asupra Basarabiei.

Este o dovadă mult mai convingătoare de logică și ar fi conform realității să definim conceptul respectiv prin următoarea definiție: „ocuparea – de către ruși – prin forță armată – a Basarabiei reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenției rusești.”

Iar România nu reprezintă nici în vremurile de azi, cum n-a fost nici în vremurile trecute, decât un drum de trecere pentru împlinirea altor scopuri, care trebuie atinse prin expansiunea cu mult dincolo de limitele teritoriului românesc, până la marginile Europei Centrale și la litoralul Mării Mediterane.

Ar trebui ca înțelegerea acestei înspăimântătoare intenții expansioniste să hotărască, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, soarta statelor și națiunilor!

Ar trebui ca nimeni să nu uite, după atâtea experiențe și încercări din partea istoriei adunate una după alta de-a lungul vremii, că ura și nedreptatea poartă întotdeauna ascunse în interiorul lor propria condamnare și că unica salvare este crearea condițiilor pentru fondarea unei păci sigure și durabile, prin cercetarea obiectivă a realității.

(foaienationala.ro/gheorghe-brtianu-basarabia-drepturi-naionale-istorice)

14/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (I)

 

 

 

Foto: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

 

 

 

 

Cele mai PROASTE 25 DECIZII ale Republicii MOLDOVA (RM):

 

 

 

DECIZIA nr. 1: Proclamarea doar a Independenţei

Stephen Weir, autorul cunoscutei monografii „Cele mai proaste decizii din istorie”[1] începe studiul cu următoarele constatări, pe care le reproducem şi pe care le susţinem:

„Istoria este presărată cu multe greşeli. Şi o mare parte dintre acestea au fost făcute de oameni bine intenţionaţi, strălucitori, inteligenţi şi capabili care au luat, pur şi simplu, o decizie proastă.

Iar cele mai întâlnite greşeli se petrec atunci când, în loc s-o iei pe traseul B, mergi pe traseul A.

Multe dintre aceste decizii au părut, la acea vreme, nişte ideii geniale.

Cu toate acestea au existat şi decizii monumental de prosteşti… Nu este vorba despre nişte simple erori involuntare, ci despre unele cu adevărat catastrofale; nu este vorba doar despre decizii bizare, ci despre hotărâri care ne-au pus pe toţi în pericol…”[2].

În rândurile de mai jos voi evidenţia 25 de decizii „monumental de prosteşti”, luate de conducerea RM în cei 25 de ani de existenţă independentă.

Aceste decizii nu doar au creat pericole pentru locuitorii RM, ci au dus la depopularea localităţilor, destrămarea familiilor, la pauperizarea celor rămaşi la locurile lor de baştină.

În ceea ce urmează nu este vorba de „mintea moldoveanului/românului de pe urmă”; dimpotrivă – voi arăta că la momentul luării deciziei respective au existat mai multe opţiuni, conştientizate de actorii politici ai scenei moldoveneşti şi din toate variantele expuse, ei au ales-o anume pe aceasta.

Cât nu ar părea de ciudat, dar Prima Gafă Fundamentală a fost chiar proclamarea DOAR a INDEPENDENŢEI numitei RM, nu şi a UNIRII acesteia cu Patria-mamă România.

A fost PROSTIA INIŢIALĂ, din NAŞTERE (din NĂSCARE).

 

S-o luăm sistematic.

 

1. Politica de restructurare şi transparenţă, promovată de Mihail Gorbaciov, a ajuns şi în RSSM cam târziu, pe la 1988. În cadrul Mişcării de renaştere naţională intelectualii basarabeni au pus problema ca limba română (numită „moldovenească”) să fie decretată limbă oficială a Statului RM, ocrotită de Stat şi să se revină la grafia latină.

Pe parcursul anului 1989, în toiul confruntărilor între intelectualitatea patriotică şi nomenclatura comunistă s-a cristalizat curentul unionist, adică unii intelectuali au insistat ca limba ce o vorbim să fie numită corect – Limba Română, că purtătorii acestei limbi sunt români, iar spaţiul dintre Prut şi Nistru este teritoriu românesc (de exemplu, aceasta a fost poziţia publică a filologului Valentin Mândâcanu şi altora).

În RSS Moldova nu a existat o organizaţie obştească, o mişcare (nu scriu de partide, pentru că încă nu apăruse), care să ceară ieșirea RSS Moldova din componenţa URSS şi formarea unui stat independent. Manifestanţii din perioada anilor 1988-1991 au cerut Independenţă faţă de Imperiul Sovietic!

Un argument convingător, că „moldovenii” din RSSM şi românii de dincolo de Prut sunt un singur neam, îl depistăm în cunoscutul articol „O limbă maternă – un alfabet”, semnat de prof. univ., dr. hab. Ion Buga încă în octombrie 1988:

„…Moldovenii din Uniunea RSS şi românii din RS România sunt părţi componente ale unei singure naţiuni, care locuieşte pe teritoriul a două state suverane vecine [era vorba de România şi URSS – A.P.]. această populaţie are aceeaşi limbă maternă, aceeaşi cultură naţională, aceeaşi origine şi apartenenţă etnică istoriceşte constituită în acelaşi spaţiu de timp şi areal de trai…”[3].

Articolul dlui Ion Buga a avut un larg ecou, a fost examinat nu doar la Catedra universitară, unde lucra atunci, ci şi în cadrul CC al PCM[4].

2. Aşa s-a întâmplat, că în vara anului 1991, un grup de oameni politici ai URSS nu au fost de acord cu linia de restructurare a societăţii sovietice, promovate de M. Gorbaciov, şi au încercat să-l destituie din post.

Lovitura de stat a eşuat. Odată cu aceasta, însă, s-a dizolvat URSS. Fostele republici unionale au proclamat independenţa de stat faţă de URSS. Pe data de 24 august 1991, vecina noastră de la răsărit – Ucraina, – şi-a proclamat independenţa politică.

Către 27 august 1991 conducerea RSS Moldova a pregătit totul pentru a declara Independenţa RM: pentru ora 10 a fost convocată Marea  Adunare Naţională, la care au venit mii de oameni, în faţa cărora preşedintele RSS Moldova Mircea Snegur a rostit un discurs, începând cu cuvintele „Iubit popor!”[5].

La ora 12, în cadrul şedinţei extraordinare a Parlamentului RM, în faţa deputaţilor, între alţii, a vorbit şi dl M. Snegur. Iată ce afirma dl preşedinte al RM:

„Anul 1812, care a adus dezmembrarea statului moldovenesc, poate fi calificat drept începutul unei mari tragedii pentru poporul nostru. Moldova de pe malul stâng al Prutului devine o gubernie a Imperiului Rus, lucru ce a avut consecinţe fatale pentru ea…” etc., totul spus corect.

În continuare, dl M. Snegur a spus că evenimentele din 1917 au dus la destrămarea Imperiului ţarist, că şi pentru moldoveni a apărut şansa istorică de a-şi hotărî demn şi echitabil soarta, că în „decembrie 1918” [scris greşit, în realitate, decembrie 1917 – A.P.] s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, care, datorită pericolului existent, a găsit „unica soluţie rezonabilă – unirea cu România”[6]. Corect.

Şi mai bine este expus momentul raptului teritorial din iunie 1940 şi urmările acestuia. Mircea Snegur: „…Moldova  [corect ar fi fost Basarabia – A.P.] este încorporată cu forţa în componenţa Uniunii Sovietice.

Farsa de la Kremlin, din 2 august 1940, privind formarea RSS Moldoveneşti, a fost cu desăvârşire lipsită de temeiuri juridice, constituind o sfidare impertinentă a voinţei poporului”[7]. Mai era ceva de adăugat? Nimic!

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Declaraţia de Independenţă, în care ideile Unităţii de Neam sunt şi mai pronunţate.

Nu citez decât următoarea propoziţie: „Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”[8].

Mai mult decât atât: folosindu-se de această ocazie, deputatul Ion Hadârcă a propus în calitate de Imn al RM cântecul „Deşteaptă-te, Române!”.

Aşa dar, în august 1991 Imperiul sovietic s-a destrămat. Conducerea Republicii Moldova (marea ei majoritate) era conştientă de caracterul românesc al statului ce se născuse la 27 august 1991, cunoştea perfect de bine istoria interfluviului Pruto-nistrean, ştia, nu din auzite, că teritoriul RM nu are bogăţii subpământene, resurse energetice, alte componente necesare unei dezvoltări normale a societăţii.

În pofida acestor fapte şi argumente, conducerea RM s-a mulţumit doar cu declararea Independenţei de stat a RM fără a pune problema Reîntregirii Neamului, adică – a Unirii cu România.

GAFĂ FUNDAMENTALĂ!

Ce stat este RM la trecerea unui sfert de secol de la proclamarea Independenţei vedeţi şi simţiţi Dvs. singuri, nu este obiectul acestui articol. Mulţi cetăţeni ai RM au înţeles Independenţa nu doar faţă de fostul Imperiu sovietic, ci şi faţă de România.

Ni s-a promis atunci (1991) că RM va fi „a doua Elveţie”. Am ajuns cea mai săracă ţară din Europa. Şi altele, nu mai insist.

A.P.


[1] Stephen Weir. Cele mai proaste decizii din istorie, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2010, 256 p.

[2] Ibidem, p. 9.

[3] Ion Buga. Basarabia română la cumpănă de milenii (Antologie, 1988-2010), Chişinău, Litera, 2011, p. 12.

[4] Ibidem, p. 20 şi urm.

[5] Mircea Snegur. Labirintul destinului. Memorii, vol. 2, Chişinău, 2008, p. 236.

[6] Ibidem, p. 240-241.

[7] Ibidem, p. 241.

[8] Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. În: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, 2000, p. 53.

 

DECIZIA nr. 2: aderarea la CSI

 

O altă decizie PROASTĂ luată de conducerea RM, în cazul dat, concret – de preşedintele RM, Mircea Snegur, a fost aderarea RM la Comunitatea Statelor Independente (CSI).

În memoriile sale, dl Mircea Snegur explică parţial condiţiile în care a luat această decizie. El scrie, că preşedintele Parlamentului RM, profesorul Alexandru Moşanu, vice-preşedintele Parlamentului, liderul Frontului Popular din Moldova, Ion Hadârcă, alţi deputaţi, s-au pronunţat împotriva deplasării lui Mircea Snegur la Alma-Ata, capitala Kazahstanului, pentru a semna acordul de aderare a RM la CSI.

În pofida acestei situaţii, preşedintele Mircea Snegur a mers la Alma-Ata şi a semnat Acordul de creare a CSI, Declaraţia de la Alma-Ata, alte documente adiacente. „Şi atunci consideram, scrie Mircea Snegur, – dar şi acum consider ca am făcut un pas corect”[1].

Înainte de a analiza motivele luării acestei decizii, voi aminti că, în toamna anului 1991, la Floreşti, dl Mircea Snegur a declarat că „niciodată Moldova nu va face parte din CSI”[2].

Deja după semnarea aderării la CSI, la 24 decembrie 1991, Mircea Snegur a ţinut un discurs în Parlamentul RM, în care a expus motivele ce l-au determinat şi i-au permis să semneze Acordul de aderare la CSI.

Primul argument, adus în calitate de justificare, a fost următorul: „a) în Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, se menţionează: „…ca stat suveran RSS Moldova are dreptul să intre în uniuni de state, delegându-le benevol unele împuterniciri, să retragă aceste împuterniciri sau să iasă din aceste uniuni în modul stabilit de tratatul respectiv…”[3]. Raţionamentul dlui M. Snegur a fost speculativ: Declaraţia de suveranitate nu a fost a Republicii Moldova, aşa cum scrie memorialistul, ci a Republicii Sovietice Socialiste Moldova, adică a unui stat, aflat în cadrul Imperiului Sovietic. Atunci, în iunie 1990, obţinerea suveranităţii, cu drepturile de care aminteşte dl M. Snegur, a fost un act politic important, progresist: fiind în componenţa URSS Moldova sovietică putea să semneze anumite acorduri, să iasă din anumite organizaţii politice (poate chiar din URSS?). E cu totul altceva – RM Independentă, adică ieşită deja din cadrul URSS, care-şi încetase existenţa.

Următoarele argumente, aduse de M. Snegur în vederea justificării aderării RM la CSI, au fost,  de asemenea, elaborate în cadrul URSS[4]. Aşa dar, proiectele, propunerile, demersurile, iniţiativele etc., venite din partea RSS Moldova, se încadrau într-un cadru politic, existent până la 27 august 1991, când Moldova sovietică mai era în componenţa URSS. După dizolvarea URSS acele iniţiative şi-au pierdut sensul. Sau, tocmai acele demersuri M. Snegur le-a adus drept probe pentru a argumenta în faţa deputaţilor moldoveni (post-factum!) aderarea RM la CSI.

În timpul citirii discursului în Parlament (1991) şi în momentul redactării memoriilor (2008) Mircea Snegur a insistat asupra problemelor economice, cu care s-ar fi confruntat RM, rămasă independentă: „Pentru asigurarea funcţionării economiei naţionale (integrate la maximum în economia fostului imperiu), în prezent, este pur şi simplu necesar de a menţine legăturile existente, care au început să se destrame văzând cu ochii…”[5].

Altfel spus: am divorţat de Federaţia Rusă (moştenitoarea de drept a URSS), dar am dorit, în continuare, să avem o gospodărie comună.

Bineînţeles, această gafă politică nu a rămas fără replici, venite din partea deputaţilor, intelectualilor, maselor largi de cetăţeni. Nu întâmplător, Parlamentul RM nu a ratificat acest Acord. El a fost promulgat de alt Parlament, cel constituit majoritar din Partidul Democrat Agrar, la 8 aprilie 1994.

Mircea Snegur conchide: „Nu am avut, niciodată, mustrări de conştiinţă că aş fi făcut un pas greşit, semnând Acordul şi Declaraţia de la Alma-Ata”[6].

Câteva lucruri ar fi de spus:

1. Ceea ce, se pare, nu a înţeles Mircea Snegur atunci, în 1991, dar şi acum, la redactare memoriilor (2008), este caracterul economiei URSS. Să nu fi auzit oare dl Snegur de stagnarea, ce cuprinsese economia sovietică, de fenomenul deficitului generalizat pe întreg cuprinsul Imperiului sovietic. Efortul depus de Gorbaciov şi echipa lui de a moderniza economia, adică de a implementa elemente ale economiei de piaţă, a suferit eşec. Apăruse disensiuni serioase între republici (inclusiv RSS Moldova) şi Centru; se pare că aportul republicilor unionale la bugetul unional era mai mare decât ceea ce primeau republicile îndărăt, din fondurile unionale.

Şi alte momente, de care M. Snegur nu putea să nu ştie, asta pentru că era la conducerea RSS Moldova, apoi la cea a RM. Aşa dar, care era rostul să te uneşti din nou? Ce are astăzi de câştigat RM de la CSI? M. Snegur scrie, că deşi sunt anumite voci, care consideră că CSI este o organizaţie amorfă, totuşi ea (CSI) „a jucat un anumit rol pozitiv în perioada de tranziţie”[7].

2. Tranziţie de la ce spre ce? De la Comunitate (CSI) la Independenţa reală a RM, cam acesta ar fi răspunsul. În timp ce Uniunea Europeană (Tratatul de la Roma, 1957) s-a constituit ca o uniune de state ce avea drept scop asigurarea progresului economic şi social al ţărilor lor, în opinia taţilor-fondatori ai CSI,  Comunitatea Statelor Independente s-a creat tocmai invers, pentru a se despărţi cât mai puţin dureros. Ei şi? Ne-a ferit oare CSI de Războiul ruso-moldav de pa Nistru (1992)? Despărţirea Georgiei de CSI (2008) a fost oare nedureroasă? A fost oare respectată buchea Acordului şi Declaraţiei de la Alma-Ata la anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă?

3. Mircea Snegur afirmă: „Până la urmă, nu am fost stresaţi de evenimente ieşite din comun, aidoma celor din prezent: creşterea preţurilor la gazele naturale, stoparea exportului în Rusia a produselor agricole, inclusiv a vinurilor noastre…”[8]. Mircea Ivanovici, ACUM, aşa cum afirmaţi Dvs., când cresc preţurile la gazele ruseşti, exportate în RM, când este oprit (împiedicat) exportul produselor noastre agricole în Rusia etc., Republica MOLDOVA NU MAI FACE OARE PARTE DIN CSI? A ieşit oare RM din CSI?

4. Este curios un moment: sub pretextul încălcării a nu ştiu ce drepturi în RM, atunci, în decembrie 1991, preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţin s-a pronunţat împotriva admiterii RM în CSI. De ce nu aţi plecat, domnilor?

Un alt fost preşedinte al RM, Vladimir Voronin a spus astfel: „CSI este o valiză fără mâner, pe care este dificil s-o duci, dar ţi-i milă s-o arunci”[9].

Aşa dar, în decembrie 1991, în pofida argumentelor irefutabile de neaderare la CSI, cu de la sine putere, Mircea Snegur comite o a doua gafă monumentală – include RM în CSI, organizaţie amorfă, fără legislaţie comună, fără monedă unică etc.

Totuşi, un Postscriptum sub formă de întrebare.

Ce a intervenit oare în viaţa dlui Mircea Snegur în intervalul de timp de la pronunţarea „Declaraţiei de la Floreşti” (RM) [octombrie 1991] de a nu adera la CSI, până la semnarea „Declaraţiei de la Alma-Ata” (Kazahstan) [decembrie 1991] de aderare a RM la CSI?

Pentru replici, comentarii, alte decizii prosteşti ale RM:

anatol_petrencu@yahoo.com

 

 

 

 

 


[1] Mircea Snegur. Labirintul destinului: memorii, vol. 2: Independenţa: între euforie şi zbucium, Chişinău, 2008, pag. 306.

[2] Ion Hadârcă. Arena cu iluzii. Interviuri, discursuri, eseuri, Chişinău, Editura Garuda-art, 2000, p. 144.

[3] Mircea Snegur, op. cit., p. 308.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 314.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

DECIZIA nr. 3: limba „moldovenească”

La 28 iunie 1940, în bună înţelegere cu Germana nazistă, URSS a invadat România, care-şi păstra neutralitatea faţă de războiul din Europa şi Lume, şi a anexat Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule de la Gurile Dunării. La 2 august acelaşi an, pe teritoriile cotropite de sovietici, Kremlinul a trasat frontierele noii „republici” unionale, oferind Ucrainei nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, în schimb „lipind” câteva raioane din stânga Nistrului, din fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), la nou-creata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM)[1].

Odată cu invadarea teritoriilor româneşti, autorităţile sovietice au promovat o politică de comunizare a basarabenilor, în acelaşi rând – şi în domeniul limbii: limba română cu grafia latină a fost înlăturată. Pe data de 12 februarie 1941 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat legea „Despre trecerea scrisului moldovenesc la alfabetul rus” prin care ordona: „De trecut scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus pe teritoriul întregii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, după care arăta literele ruseşti ale „scrisului moldovenesc”[2]. Aşa dar, ocupantul sovietic a trecut Nistrul nu doar cu tancurile şi aviaţia Armatei Roşii, nu doar cu trupele NKVD etc., ci şi cu „scrisul moldovenesc” şi alfabetul respectiv.

După reocupare Basarabiei (1944) a continuat procesul de rusificare a băştinaşilor, în domeniul lingvisticii promovându-se teoria academicianului Nicolae Marr, care considera că înlocuirea formaţiunilor social-politice va duce la schimbarea limbii vorbite. Astfel, se considera că burghezia vorbeşte o limbă „de salon”, neînţeleasă de marea majoritate a populaţiei (proletari/muncitori şi ţărani). Odată cu victoria comunismului va triumfa o nouă limbă, deosebită de cea „burgheză”, a societăţii capitaliste.

Deci, limba română era considerată burghezo-moşierească, pe când cea numită „moldovenească” era limba muncitorimii, ţăranilor, era limba viitorului, limba constructorilor comunismului.

La 20 iunie 1950, ziarul „Pravda” a publicat articolul lui Iosif Vissarionovici Stalin „Marxismul şi problemele lingvisticii”, având subtitlul „Cu privire la marxism în domeniul lingvisticii” [„Marxism i voprosî iazîkoznania. Otnositelino marxisma v iazîkoznanii”]. Dictatorul de la Kremlin a criticat teoria lui N. Marr, considerând că „comunitatea limbii este unul din cele mai importante semne ale unei naţiuni, cunoscându-se foarte bine că în sânul acelei naţiuni există contradicţii de clasă”[3].

În lumina noii orientări a Partidului Comunist, lingviştii stalinişti din RSSM au promovat următoarele idei: în 1940, în urma „eliberării” Basarabiei, poporul numit de ei „moldovenesc”, trăitor pe malurile Nistrului, „s-a reîntregit”. Acest popor s-a constituit într-o naţiune nouă, naţiune socialistă, numită „moldovenească”. Aşa cum menţiona lingvistul stalinist I. D. Ceban, cunoscut în rândurile filologilor basarabeni, datorită faptului, că o parte a naţiunii „moldoveneşti” [cea din raioanele din stânga Nistrului] a trecut prin etapa construirii socialismului [1924-1940], alături de ideile socialiste, limba „moldovenească” populară a fost aşezată la baza limbii literare [deci, continuitatea limbii „moldoveneşti” a fost găsită].

Totodată, limba „moldovenească” a fost puternic îmbogăţită cu cuvinte noi, din perioada sovietică. Autorul citat, aduce pilde referitoare la noile cuvinte: „armata roşie, revoluţia, soţializm, comunizm, tovarăş, stahanovist, bolşevic, colhoz, sovhoz, combain [combină – A.P.], tractor, soviet, piatiletcă [un termen de cinci ani, cincinal – A.P.], udarnic [fruntaş – A.P.], mijlocaş…”[4]. Concluzia trasă de I.D. Ceban a fost: „Limba moldovenească a naţiunii socialiste [„moldoveneşti”, adică a celei din fosta RASSM – A.P.], care s-a dezvoltat repede după Octombrie [autorul are în vedere lovitura de stat bolşevică din 7-8 noiembrie, stil nou, 1917 – A.P.], fiind o continuare a limbii din epocile trecute, a preluat limba vie populară, vorbită de moldovenii din Basarabia şi moştenirea literară, iar atunci când s-a constituit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, [limba „moldovenească”] a devenit limba întregului popor, de la Prut până în Transnistria.

Din acel moment [iunie 1940] dominaţia limbii române în Basarabia, cu ajutorul căreia burghezia reacţionară româno-moldovenească nu permitea dezvoltarea şi nega independenţa limbii moldoveneşti, a fost suprimată, iar limba întregului popor a triumfat în întreaga Moldovă…”[5].

Aşa dar, numita limbă „moldovenească” a fost o invenţie a staliniştilor din stânga Nistrului, cunoscători ai limbii române, care au avut ca sarcină să inventeze o limbă nouă pentru o „naţiune” nouă. Citez câteva mostre de exprimare „moldovenească”. Poetul M. Andriescu mărturisea: „Pi noi nu ni-o nvăţat a scrie povestiri şi poezii. Noi ne-am apucat de peni [adică de tocuri – A.P.] goniţi di viaţî, di sâmţîrea datoriei cătri norodu nostru întunecat şi di dragostea di graiu hudojnic (artistic – aut.) şi scriem aşa cum putem… şi suntem puţîntei di tot şi singuri. În toată Moldova Sovieticî ni numeri pi dejiti. N-avem nişi literaturî vechi, n-avem diundi dinăuntru nişi ajiutori s-aşteptăm.

Şi suntem nevoiţi să-nşepem lucru din talpî”[6].

În aceiaşi limbă „moldovenească” erau redactate procesele verbale ale organizaţiilor de partid comunist. Aduc un exemplu: „Protocol [proces verbal – A.P.] nr. 30 din 31. 10. 1926.

Adunarea membrilor iaceicii [celulei – A.P.] partidului comunist din satul Mălăieşti, raionul Tiraspoli. Orînduiala [ordinea de zi – A.P.] şedinţei:

1) Informaţia despre lucrul iaceicii;

2) Alegerea delegatcilor jenotdelului [Alegerea delegatelor pentru secţia femei (?) – A.P.];

3. Despre prăznuirea [sărbătorirea – A.P.] revoluţiei din Octombrie;

4) Hotărârea anchetelor;

5) Felurite trebuinţe – nalogul săteano-gospodăresc. [Diverse – impozitul agrar – A.P.]. Am ascultat: 1) Să numărăm lucrul iaceicii slab. Să ridicăm disciplina cilenilor [membrilor – A.P.] iaceicii, să luăm parte activă în lucrul obştesc, să ridicăm lucrul LCSM [UTC – A.P.], să ne grămădim după planul la adunarea iaceicii şi să punem în vederea raipartcomului, ca să facă o orînduială în privinţa pricreplenului iaceicii, care să vină să îndrepte lucrul iaceicii…”[7].

Aceasta a fost limba „moldovenească”. Bună de nimic. Limba nu se mai foloseşte în halul în care a fost inventată de moldoveniştii cominternişti. Denumirea, însă, şi-a păstrat-o. Ca coada unei comete…

Aşa dar, limba numită „moldovenească” avea la bază dialectul vorbit de populaţia românească, stabilită pe parcursul secolelor dincolo de Nistru, puternic rusificată sau ucrainizată, în care au pătruns cuvinte noi, născute de tristele realităţi sovietice. Autorităţile comuniste au insistat ca această limbă să devină „literară”, în ea să fie publicate cărţi, reviste, ziare, în ea să se predea în şcoli, să fie folosită în administraţie etc.

Dar lucrurile false şi impuse cu forţa erau prea evidente şi întotdeauna au provocat riposte. După moartea lui I. Stalin, în anii „dezgheţului” hruşciovian, în RSSM au fost publicate operele clasicilor literaturii române – V. Alecsandri, M. Eminescu, C. Negruzzi, Ion Creangă etc., în care este prezent cuvântul „român”, „limba română”, „literatura română” etc.

În pofida liberalizării limitate a regimului comunist (mijlocul anilor 50 – anii 60 ai secolului trecut), totuşi PCUS promova consecvent politica de formare a unui popor nou, – poporul sovietic, – care urma să se debaraseze de trecutul naţional al etniilor conlocuitoare şi urma să vorbească o singură limbă – limba rusă. Pentru românii basarabeni plana pericolul deznaţionalizării, mancurtizării[8], pierderii identităţii naţionale. În acele condiţii intelectualii basarabeni au depus eforturi sporite pentru a păstra şi dezvolta limba literară (în confruntarea cu PCM).

Politica de restructurare a economiei URSS şi de glasnosti (transparenţă, de critică a realităţilor comuniste din URSS) a încurajat intelectualitatea din RSSM, în special – scriitorii, filologii, specialişti din alte domenii, să pună prompt problema ocrotirii limbii, vorbite de populaţia băştinaşă a RSSM.

În sfârşit, după zeci, sute de şedinţe ale diferitor comisii republicane, comisii de experţi, venite de la Moscova, după nesfârşite tergiversări etc., Sovietul Suprem al RSSM a adoptat legea „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti”. Citez: „Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine”[9].

Aşa dar, în condiţiile dictaturii comuniste, înclinate spre cochetare cu forţele patriotice, intelectualii basarabeni au reuşit ca limba numită „moldovenească”, în grafia latină (forma literară a căreia este limba română) să devină limbă de stat, ocrotită de stat.

A fost un succes al forţelor progresiste din RSSM, a fost o victorie. În Chişinău avem strada „31 august 1989” în memoria zilei de 31 august 1989, când legea a intrat în vigoare, fiind semnată de Mircea Snegur, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM.

Care este partea proastă a lucrurilor?

Legiuitorii comunişti din RSSM, din frică să nu supere „fratele mai mare”, a fixat în aceeaşi lege următoarea prevedere: „RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesar pentru dezvoltarea şi folosirea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS…”[10].

Care a fost rostul decretării limbii române (numite de legiuitorul comunist „moldovenească”) LIMBĂ DE STAT, totodată asigurând prin Lege limba rusă ca limbă de comunicare între etnii?

Dar această decizie neinspirată s-a perpetuat: odată cu proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), iar mai apoi – cu adoptarea Constituţiei RM (1994) această lege din 27 august 1989 NU A FOST ABROGATĂ![11] Deci, în Statul Independent Republica Moldova funcţionează legile unui stat inexistent, al RSSM!

Şi în prezent, exponenţii comunităţii ruse din RM invocă anume această lege, sovietică, pentru a folosi limba rusă în instituţiile de stat ale RM, în învăţământul de toate gradele, pe panourile publicitare etc.

Dar să revenim la denumirea limbii.

În 1989 limba de stat a RSSM a fost denumită „moldovenească”.

În Declaraţia de Independenţă a RM (27 august 1991) limba vorbită de românii basarabeni a fost numită ROMÂNĂ:

„Reamintind că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova, privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989…”

Dar denumirea limbii vorbite de românii basarabeni nu putea să-i liniştească pe adversarii băştinaşilor.

În februarie 1994, în RM a putere vin agrarienii (Partidul Democrat Agrar, PDA), marea lor majoritate fiind adepţi înflăcăraţi ai moldovenismului primitiv, de peşteră. Fiind majoritari în Parlament, ei au ratificat Acordul de aderare a RM la CSI şi au aprobat Constituţia Republicii Moldova. Articolul 13 al Legii fundamentale stipulează:

„Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine. Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”[12].

Aşa dar, falsul şi diversiunea[13] staliniste au fost introduse în Legea fundamentală a RM, fapt ce dus la tensionarea situaţiei interne, la proteste, la implicarea Academiei de Ştiinţe a Moldovei[14].

Acest fals stalinist rămâne în textul Constituţiei RM până în prezent (9 august 2016).

Până la urmă, pe data de 5 decembrie 2013 Curtea Constituțională a Republicii Moldova (CC a RM) a pus punct discuţiilor interminabile, referitoare la denumirea corectă a limbii pe care o vorbim. CC a RM a decis: limba de stat a Republicii Moldova este Limba Română! În sfârşit!

PS. Era la începutul lunii septembrie 2006. Fiind la Iaşi, cineva din colegii istorii m-a rugat să-i transmit o carte domnului Dumitru Moţpan, fost lider al PDA şi fost vice-preşedinte şi preşedinte al Parlamentului RM în perioada guvernării agrariene. L-am sunat. Dl D. Moţpan mi-a răspuns, zicând că e la Spitalul de Urgenţă.

Am mers. L-am găsit. Am schimbat două-trei vorbe, i-am dat cartea şi eram gata să plec. Dl D. Moţpan m-a oprit: „Ia, stai, să-ţi spun ceva”. Şi-mi spune că noi, moldovenii, suntem români, că limba vorbită de noi este limba română, că dumnealui are demult cetăţenie românească. L-am oprit, întrebându-l:

„Dumneavoastră sunteţi Dumitru Moţpan?”. El zice: „Da”. I-am zis: „De ce atunci, când eraţi vice-preşedinte al Parlamentului nu aţi spus acest lucru şi nu aţi insistat să fie fixat în Constituţie?”

La care dl. D. Moţpan a răspuns: „Proiectul Constituţiei era gata, iar la articolul cu limba de stat am lăsat loc liber şi am trimis proiectul peste drum [clădirea Parlamentului se află peste drum (bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt) de clădirea Preşedinţiei RM], adică la discreţia Preşedintelui RM Mircea Snegur. Peste un timp, continuă dl D. Moţpan, aşa cum am trimis proiectul, aşa şi l-am primit”.

Deci, dl D. Moţpan consideră că Preşedintele M. Snegur ar fi putut pune punct disputelor privind denumirea corectă a limbii vorbite de noi. A putut, dar nu a făcut-o.

Domnul D. Moţpan însuşi a evoluat enorm în ceea ce priveşte denumirea corectă a limbii. Dacă la congresul extraordinar al PDA din 2 septembrie 1995 el afirma:

„Denumirea oricărei limbi este o problemă ce ţine de autodeterminarea poporului. Bazându-se pe opinia lui, Parlamentul a formulat în Constituţie articole respective. Consider că nimeni, inclusiv Academia de Ştiinţe, nu poate nega faptul că poporul are dreptul să-şi numească limba aşa cum a moştenit-o din moşi-strămoşi – limba moldovenească”[15].

Asta era în 1995. În anul 2011, D. Moţpan spunea: „Pentru mine, limba… moldovenească şi română sunt identice. Şi trecerea la grafia latină e corectă. Este Constituţia, care stipulează denumirea limbii, dar să zici că ele sunt diferite e o aberaţie”[16].

E bine aşa, mai târziu, decât deloc. Totuşi, de ce aşa de târziu?

 

 

 

 

 


[1] Actuala Republica Moldova este moştenitoarea de drept a ceea ce a fost RSSM.

[2] Pământ sovietic, 1941, 19 februarie.

[3] Pravda, 1950, 20 iunie.

[4] I. D. Ceban. Nasuşinîe voprosî moldavskogo iazîka v svete trudov I. V. Stalina [Problemele arzătoare ale limbii moldoveneşti în lumina operelor lui I. V. Stalin]. În: Voprosî moldavskogo iazîka v svete trudov I. V. Stalina [Probleme ale limbii moldoveneşti în lumina operelor lui I. V. Stalin], Chişinău, Editura „Şcoala Sovietică”, 1951, p. 26.

[5] Ibidem, p. 26-27.

[6] Elena Negru. Politica etnoculturală în RASS Moldovenească (1924-1940), Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003, p. 84.

[7] Alexei Memei. Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi RSSM (1944-1947). Mărturii documentare. Chişinău, Editura Serebia, 2012, p. 411.

[8] Pierderii memoriei.

[9] Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, 2000, p. 6.

[10] Ibidem.

[11] Am spus-o public: în aşa condiţii, de ce RM nu foloseşte Codul de legi al lui Hammurabi (1792-1750 î.Hr.) sau Pravila lui Vasile Lupu (1646)?

[12] Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, Chişinău, s.a., p. 10.

[13] „Limba moldovenească” – o diversiune. În: Limba Română este Patria mea. Studii, comunicări, documente. Antologie de texte publicate în revista „Limba Română”, Chişinău, 2007, p. 149-176.

[14] Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului «limba moldovenească” (Opinia specialiştilor-filologi ai Academiei, acceptată la Şedinţa lărgită a Prezidiului AŞM). În: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale…, p. 75-77. Concluzia semnatarilor documentului a fost: „Convingerea noastră este, că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: „Limba de stat(oficială) a Republicii Moldova este limba română” (p. 77).

[15] Dumitru Moţpan. Spinii trandafirului, Chişinău, Editura Priceps, 2005, p. 123.

 

 

DECIZIA nr. 4: Convocarea Congresului „Casa noastră – Republica Moldova”

Pe data de 5 februarie 1994, conducerea RM a convocat Congresul „Casa noastră – Republica Moldova”. În cadrul congresului, preşedintele RM dl Mircea Snegur a expus raportul întitulat „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”[1].

Înainte de a analiza mesajul preşedintelui, citez din memoriile dlui Mircea Snegur, publicate în anul 2007: „În procesul de educaţie, rolul mamei a fost unul aparte. Acest proces era reluat în orice moment când apăreau minute libere.

În primul rând, ea avea grijă ca noi să ştim cine suntem, să ne cunoaştem originile. Ne vorbea adeseori despre predecesori, despre rude. În detalii ne povestea despre Regatul Românesc şi familia regală, despre apartenenţa noastră la acest spaţiu, despre rudele plecate şi statornicite în România în 1940 şi în 1944, despre venirea, plecarea şi revenirea ruşilor cu toate consecinţele respective.

De la mama am deprins scrisul românesc în grafia latină. Începând cu anul 1956 şi până la urmă, toată corespondenţa noastră a fost cu scris latin…”[2]

Tot acolo aflăm, că tânărul Mircea asculta Postul de Radio Bucureşti, că era uimit „de vorbirea frumoasă literară a dictorului” [crainicului – A.P.], că rămăsese fermecat de nivelul de interpretare a folclorului autentic, ascultând-o pe Maria Lătăreţu.

Ce-a vrut să spună cititorilor memorialistul citat? Autorul demonstrează că de mic copil, din spusele mamei sale, cunoştea istoria României, faptele familiei regale, că unele rude s-au stabilit dincolo de Prut datorită vicisitudinilor istoriei poporului nostru.

Ştia să scrie româneşte, în grafia latină, asculta Postul de Radio Bucureşti etc., etc. Deci, Mircea Snegur – român sadea!

Ce idei a lansat Mircea Snegur în discursul „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”?

Mircea Ion Snegur a afirmat că moldovenii posedă „aspiraţii fireşti de a fi stăpâni în propria ţară”, că acestea sunt „aspiraţii eterne”, exprimate de „aproape şapte secole” [1994-700=1294, adică din secolul al XIII-lea], năzuinţe „luminate de candela mereu aprinsă a icoanei marelui Ştefan” şi că, în cele din urmă, aceste aspiraţii „ne sunt caracteristice şi nouă, urmaşilor voievodului, celor ce vom purta cu demnitate şi mândrie numele recâştigat al ţării, vom apăra cu dragoste şi credinţă în Dumnezeu Patria noastră, Republica Moldova”[3].

Prima obiecţie: „numele recâştigat al ţării”, „recâştigat” de la cine? De la URSS? Doar în cadrul URSS, din iunie 1990, numele oficial al republicii era RSS Moldova.

Este clar: „recâştigat” de la români, de la România; doar cealaltă parte a Voievodatului Moldova, după Unirea din 1859, şi-a pierdut denumirea oficială de „Moldova”.

În continuare M. Snegur a vorbit despre Mişcarea de Renaştere Naţională a românilor basarabeni, de Declaraţia de Independenţă, votată în Parlament şi de deputaţi ne-moldoveni şi a afirmat cum că astăzi (1994) „Republica Moldova este fermă în hotărârea sa de a înainta pe calea afirmării în lume ca ţară, al cărei popor îi poartă legitim numele…”[4].

Recunoaşterea internaţională a RM l-a făcut pe dl M. Snegur să considere că acest fapt „confirmă cu prisosinţă şi viabilitatea tradiţiei multiseculare a statalităţii noastre, a sacrei credinţe a poporului în dreptul său inalienabil de a trăi liber în vatra strămoşească”[5].

Urmează expunerea supărărilor domnului preşedinte al RM. M. Snegur este deranjat de faptul că sunt anumite voci, care, – vedeţi Dvs.!, – „pun la îndoială legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc”[6], că sunt unii care încearcă să scoată din vorbirea curentă cuvântul „moldovean” şi derivatele lui etc., etc.

După care oratorul declară că el nu contestă „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, făcând trimitere la lui M. Kogălniceanu, N. Iorga, la opera unor cronicari, toate acestea în efortul de a demonstra cum că moldovenii sunt un popor aparte. Bineînţeles, citatele sunt foarte scurte şi sunt rupte din context. Citind textul dlui M. Snegur nu poţi să nu fii de acord cu fraza:

„Cu citate din Biblie te poţi pronunţa împotriva religiei”. Aşa şi M. Snegur: cu citate trucate a încercat din răsputeri să demonstreze cum că moldovenii nu sunt români, cum că ei, moldovenii, au limba lor, deosebită de cea română etc., etc.

În continuare, dl preşedinte al RM, Mircea Snegur i-a atacat verbal pe istorici: „De ce tac istoricii noştri de astăzi, istoricii nepărtinitori…? E de datoria lor să ne ajute a ne dumeri de ce numele de moldovean se încearcă, şi se reuşeşte în parte, a fi trecut cu vederea”[7] ş.a.m.d.

În viziunea lui M. Snegur, istoricii oneşti şi corecţi din RM sunt „pretinşi istorici”, „zeloşi interpreţi, ce-şi cântă partitura pe sudoarea celor pe care încearcă să-i prostească” şi că aceşti „stimaţii savanţi” sunt „salarizaţi şi ei din aceeaşi sudoare a poporului minciunit”[8].

A doua obiecţie: sărind peste insultele aduse istoricilor, dl preşedinte Mircea Snegur considera că intelectualii sunt nişte paraziţi, care trăiesc pe seama muncii altora. Dl M. Snegur nu consideră munca intelectuală ca gen de activitate umană, care merită remunerată tot aşa, da poate chiar mai bine, decât munca fizică.

După lansarea acestor şi altor „săgeţi distrugătoare” în adresa istoricilor, dl M. Snegur s-a apucat el însuşi să ne demonstreze cum trebuie interpretată istoria. Un singur exemplu. Mircea Snegur a declarat: „…faptul că Dragoş a „descălecat ţara cu moldoveni” este fixată în „Cronica moldo-polonă…”.

Deschidem Cronica moldo-polonă şi citim că descălicătorii erau „volohi vegierskiemy”, adică volohi (români) veniţi de pe teritorii ungureşti, pământuri stăpânite de Ungaria.

În continuare, pe scurt: M. Snegur a căutat să demonstreze, cum că românii şi „moldovenii” sunt popoare diferite, cum că limba „moldovenească” are anumite trăsături specifice, ceea ce îi oferă dreptul de a fi considerată ca deosebită de cea română.

M. Snegur face trimiteri la istoria Principatului Moldova, stat – „Poartă a creştinătăţii” în Europa, vorbeşte despre toţi moldovenii, adică şi de cei de peste Prut, altfel spus, pare că Mircea Snegur vorbeşte despre „Moldova Mare” – un proiect stalinist nerealizat.

Cu referire la România: oratorul critică perioada interbelică a ţării, considerând că şi în acei ani în inimile moldovenilor [în inimile căror „moldoveni”, acelor din Basarabia sau şi a celor din dreapta Prutului? – A.P.] era „dorinţa de a fi stăpâni în propria casă”[9].

Aşa dar, discursul dlui Mircea Snegur în cadrul Congresului „Casa noastră – Republica Moldova” a fost gândit ca o bază teoretică a statului Republica Moldova, stat bazat pe ideologia stalinistă de existenţă a unui popor, numit „moldovenesc”, care-şi trage rădăcinile de la Principatul feudal Moldova, stat cvasi-ostil României.

La auzul acestui discurs, intelectualitatea din Republica Moldova, dar şi din alte părţi a rămas stupefiată: nu ne venea a crede urechilor.

Poetul Adrian Păunescu, basarabean de origine, i-a adresat dlui Snegur o poezie, pe care o retipărim în Anexă. Am aşteptat textul tipărit al domnului M. Snegur, poate ne înşelase auzul?

Nu, nu ne-a înşelat.

După apariţia textul dlui M. Snegur în presă, intelectualii au redactat şi publicat o Scrisoare deschisă, întitulată „Pericolul aservirii politice a veşnicilor adevăruri”[10].

Autorii Scrisorii deschise au demonstrat că dl Mircea Snegur a folosit „argumente” bicisnice şi false, că „moldovenismul” dlui Snegur este antiștiințific, antinaţional, antiistoric şi românofob, că dl Snegur a cerut istoricilor să falsifice cronicile, să răstălmăcească opera scrisă a marilor precursori.

Numele de „moldovean”, se menţionează în Scrisoarea deschisă, desemnează nu un popor anume, ci doar o parte a neamului românesc:

„el vine de la toponimul Moldova şi este, prin urmare, de esenţă geografică, nu de natură etnică, tot aşa cum sunt numele românilor aşezaţi în alte părţi ale teritoriului naţional; altfel spus, fiind moldoveni după regiunea unde ne-am născut, noi suntem în acelaşi timp români, ca parte integrantă a poporului român, indiferent că ne place aceasta sau nu”[11].

Scrisoare deschisă se încheia cu următoarea întrebare:

„Dacă aceasta este opţiunea Dvs., măcar să o spuneţi răspicat să ştie toată lumea ce doriţi de fapt. Vorba venerabilului erou al lui Caragiale: „Trădare? Fie, dar încaltea s-o ştim şi noi!”[12].

Mai este un subiect, abordat de dl M. Snegur: problema transnistreană. Dl M. Snegur nu a arătat cauzele războiului ruso-moldav din 1992, nu critică politica agresivă a Federaţiei Ruse de susţinere a separatismului, nu condamnă liderii separatişti de la Tiraspol.

Mai mult decât atât, dl preşedinte al R. Moldova pledează pentru promovarea de către Chişinău a unei politici împăciuitoriste:

„Această rană trebuie s-o tămăduim cât mai repede, dovedind lumii întregi că nu avem nimic de împărţit între fraţi. …Să nu uităm că împăcarea presupune cedări reciproce.

O veche povaţă biblică spune că are de câștigat cel care face primul pas spre împăcare”[13]. „Fraţi” cu separatiştii?

Ceea ce a omis dl M. Snegur să spună atunci, sunt principiile de care se vor conduce SUA, Occidentul în ansamblu, faţă de realităţile post-sovietice.

Secretarul de Stat al SUA James Baker a expus cinci principii, între care: „chemăm pe toţi să respecte hotarele existente – atât cele interne, cât şi cele externe [ale fostei URSS – A.P.];

orice schimbări de frontieră trebuie să se realizeze pe cale legitimă, paşnică şi de comun acord, în corespundere cu principiile Consfătuirii pentru securitate şi colaborare în Europa”[14].

Aceste principii erau cunoscute de conducerea RM. Ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Ţâu, scrie:

„Cât priveşte SUA, ele erau preocupate mai cu seamă de menţinerea stabilităţii în lumea întreagă, manifestând îngrijorare în legătură cu faptul că separarea republicilor ameninţa cu o declanşare a conflictelor de ordin teritorial.

În acest sens, James Baker, Secretarul de Stat, a dat expresie (…) celor cinci principii, respectarea cărora ar fi permis menţinerea sub control a procesului de destrămare a Uniunii Sovietice.

Liderii republicilor urmau să le recunoască şi să nu comită abateri de la aceste principii”[15].

Ceea ce trebuia avut în vedere atunci, dar şi astăzi: Occidentul a recunoscut noile state independente în frontierele trasare în timpul URSS. Asta se referă şi la RM.

Teritoriile de peste Nistru aparţin RM nu doar pentru că acolo locuiesc români, ci pentru că aşa frontiere am moştenit de la regimul sovietic, ele sunt recunoscute de Statele Lumii, ele trebuie apărate ca frontiere de stat.

Şi reîntregirea cu România o vom face cu aceste frontiere. Pe de altă parte, pe teritoriul RSSM nu a existat o autonomie transnistreană, care ar putea pretinde la stat independent.

Aşa dar, în februarie 1994, conducerea RM a comis o gafă politico-ideologică deosebit de mare, cu urmări nefaste în sânul populaţiei, ca aprinderea spiritelor, proteste etc.

Este, se pare, singura decizie PROASTĂ, pe care, parţial şi condiţionat, o regretă dl Mircea Snegur.

Astfel, în octombrie 2011, dl M. Snegur a spus:

Eu m-am pocăit de mai multe ori în faţa celor cărora nu le-a plăcut acea manifestare. Scopul congresului a pornit de la ideea că nu aveam stabilitate economică şi socială şi tot timpul dezbăteam doar chestiuni politice.

Eu am optat întotdeauna pentru o armonie interetnică în RM, unde 35% din populaţie sunt alolingvi… Prin acel congres urmăream să-i atragem pe toţi, ca să devină adepţii făuririi unui stat unitar al tuturor etniilor de pe acest teritoriu.

Şi nu Snegur de unul singur a luat decizia.

A fost ideea lui Ion Druţă, care zicea că băieţii ăştia din Frontul Popular o iau razna şi că trebuie de făcut ceva, ca să ne consolidăm”[16].

În concluzie: la începutul anului 1994 nomenclatura agraro-comunistă era în ofensivă. După alegerile parlamentare anticipate (1994) PDA va forma guvernul în frunte cu Andrei Sangheli.

Ca specialist în domeniul agriculturii şi responsabil de sectorul agrar în cadrul CC al PCM, dl Mircea Snegur sufleteşte era apropiat agrarienilor, numiţi în popor “şaşlîcari”, adică “consumatori de frigărui”.

Educaţi în spirit comunist, agrarienii au fost românofobi. Pe acest fundal, preşedintele RM, dl Mircea Snegur a făcut o încercare de a constitui un stat “moldovenesc”, deosebit de cel Român, un stat, poate, ca Principatul medieval al lui Ştefan cel Mare, de ce nu?

Însă această tentativă a eşuat datorită ideii absurde în sine, utopice, şi datorită rezistenţei populare.

 

Anexă.

Adrian Păunescu. Scrisoare către Mircea Snegur (după ce „a coborât din căruţa neamului”)

Nu-ţi sovietiza poporul, frate,

Şi nu călca-n picioare ce e sfânt,

Un neam există, dincolo de toate,

Şi doar o Românie, pe pământ.

 

Ce poate fi Moldova suverană,

Când România sângeră la Est

Şi curge zilnic Prutul, ca o rană

Şi lacrimă în formă de protest?

 

Nu azvârli obârşiile-n neguri,

Nu pune altă graniţă-ntre fraţi!

Spre a rămâne Snegur între Sneguri

Cu neamul tău n-ai dreptul să te baţi.

 

Priveşte tricolorul şi te-nchină,

Moldova ce se află-n grija ta,

De mama ei, nu poate fi străină,

Deşteaptă-te, Române! Nu trăda!

 

De unde-ai scos că noi suntem popoare,

Şi nu poporul unic, românesc?

De-un fals, precum acesta, se şi moare,

Strămoşii în morminte se-ngrozesc.

 

Iar Ştefan, de la Putna, te recheamă,

În numele unui întreg popor,

Când tu ai ofensat şi fraţi, şi mamă,

Să-ţi dea la fund c-un paloş mustrător.

 

Hei, frate Mircea, scoală-te din boală,

Nu adânci greşeala ce-ai greşit,

Mirarea sau durerea te înșeală?

Dansezi stângaci pe-o muchie de cuţit.

 

Nu crede în minciunile ţariste,

Spre Bucureşti e singurul tău drum,

De nu, te vor zdrobi pe negre liste

Şenilele imperiului, oricum.

 

A nu minţi pe oameni la dezastru!

A nu ucide şansa unui neam!

A crede roşu, galben şi albastru,

Chiar dacă-i greu să fim precum eram.

 

Un râu ne garantează despărţirea,

Dar clopote de taină au bătut,

Iar Dumnezeu pentru-a grăbi Unirea,

Aruncă, dinspre cer, pământ, în Prut.

 

Priveşte, Mircea, neamu-întreg tresare,

Există şi întoarcere, o ştii,

Şi mama are leacuri de iertare,

Să dea rătăcitorilor ei fii.

 

Când fraţilor din ţară

Li-i moale braţul ce ţi-ar sta îndemn,

Şi ţi-e puţină pâinea şi amară,

Dar a lovi în mama e nedemn.

 

Nici Stalin nu a fost mai rău ca tine,

Când ţi-ai permis minciuna s-o îngâni

Şi să proclami, cu lipsă de ruşine,

Că moldovenii tăi nu sunt români.

 

Tu poţi s-aduci armate şi imperii,

În eprubete să ne-mparţi pe toţi

Şi poţi să ne striveşti sau să ne sperii,

Să ne falsifici graniţele – poţi!

 

Ai dreptul să ne spui ce nu se poate,

Dar cât mai intră aer în plămân,

Noi, fraţii tăi, din cele două state,

Suntem acelaşi trist popor român.

 

Când iarna, frate Mircea, se petrece,

Priveşte, Dumnezeu, în sus, pe râu,

Aruncă-n Prut pământ, din cer, să-l sece,

Şi seamănă-n pământul proaspăt, grâu.

 

E şansa noastră să-l culegem, mâine,

Întinde mâna, holda s-o prefiri,

Din ce ne-a despărţit, să facem pâine,

La sărbătoarea noii Mari Uniri.

 

E românească viţa moldoveană,

Martirii, la ofensă, îţi răspund,

Ridică, Ştefan paloşu-n icoană,

Să te croiască, mustrător, la fund.

 

Te-ai supărat pe mine pentru-aceea,

Că nu am înţeles necazul tău,

Că ţi-am jignit (fără să vreau) femeia

Şi că s-a însingurat la Chişinău.

 

Şi, după toate, ce-ai făcut cu ţara?

Nu simţi în ce eroare ai căzut?

Se zbate-n spicul iernii primăvara

Şi-avem lucrări, în sus şi-n jos, pe Prut.

 

Eu numele nu ţi-l voi mai traduce,

Că snegurile-n rusă sunt zăpezi,

Dar tu coboară-ţi neamul de pe cruce

Şi dă-ne semn, să ştim în ce mai crezi.

 

Şi nu tăia acest popor în două,

Nu face zid pe Prut şi-n inimi şanţ,

Îţi este dat ce ne e dat şi nouă,

N-ai dreptul să trimiţi Moldova-n lanţ.

 

Şi nu-ţi rusifica poporul, frate,

E, şi aşa, prea lung acest pariu,

Nu mai greşi! Mai mult nu se mai poate,

Deşteaptă-te, Române. E târziu.

 

Hei, Mircea, dacă asta îţi prieşte

Şi astăzi vrei să te proclami stăpân,

Să ştii că poţi trăi moldoveneşte,

Dar un blestem fatal te urmăreşte,

Când vei muri, vei deveni român.

Tu vei redeveni, oricum, român,

Iar eu acelaşi frate îţi rămân

Şi te salut, român către român.

9 februarie 1994[17]


[1]Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, 2000, p. 131-137.

[2] Mircea Snegur. Labirintul destinului. Memorii, vol. 1, Calea spre «Olimp”, Chişinău, 2007, p. 38.

[3] Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale…, p. 132.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 133.

[9] Ibidem, p. 134.

[10] Literatura şi Arta, 1994, 24 februarie; Ţara, 1994, 5 martie; vezi inclusă în: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, p. 137-149.

[11] Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, p. 139.

[12] Ibidem, p. 140.

[13] Ibidem, p. 134.

[14] Vezi: Izvestia, 1991,6 septembrie.

[15] Nicolae Ţâu. Diplomaţie în culise: suveranitate, independenţă, război şi pace. 1990-1998, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 94.

[16] http://www.timpul.md/articol/mircea-snegur-ne-am-achitat-cu-romania-cu-un-mig-29-27872.html

[17] Adrian Păunescu. Maluri de Prut, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2013.

 

 Cititi continuarea acestui articol accesand :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/08/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova-ii/

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (II)

 

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

 

Sursa: http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=1945

14/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ziua de 14 august în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

14 august, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

1784: A murit la Göttingen, in Germania, Michael Hißmann, filosof şi scriitor sas din  Principatul Transilvania; (n.25 septembrie 1752, Sibiu).

 

După terminarea gimnaziului din Sibiu, Hißmann a studiat începând din 1773 la Erlangen şi la Göttingen.

Din 1782 a fost profesor de filosofie la renumita universitate germana din Göttingen.

 Are merite deosebite  în popularizarea filosofiei.

Lucrarea sa Briefe über Gegenstände der Philosophie an Leserinnen und Leser a fost pusă la index de episcopul evanghelic din Sibiu.

A murit în 1784, la vârsta de numai 32 de ani.

 

 

 

 

1864: La 14 august stil vechi (26 august, stil nou), domnitorul României Alexandru Ioan Cuza promulgă prin decret Legea rurală elaborată de guvernul Kogălniceanu conform căreea sunt împroprietărite peste 511 000 familii de țărani.

 

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

 

Alexandru Ioan Cuza (n.1820 – d.1873), domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

Prin Lege erau desființate claca și alte servituți, țăranii fiind împroprietăriți pe loturile pe care munciseră de-a lungul timpului. Suprafața de teren împroprietărită era direct dependentă de numărul de vite pe care le deținea familia de țărani.

De exemplu familiile țăranilor mai înstăriți care dețineau patru boi și o vacă primeau 11,5 pogoane de pămînt în Muntenia și 14,5 pogoane în Moldova (pogonul avea 5 012 mp).

De o importanță aparte era și prevederea conform căreiea timp de 30 ani vînzarea sau ipotecarea loturilor de pîmînt era interzisă.

Reforma agrară a împroprietărit în medie cu cîte 4 ha de pămînt fiecare familie de țărani din România, suprafața totală a terenurilor fiind de 1 800 000 ha.

 

 

 

 

 

1870 (14/26 august): S-a născut Ion Pogoneanu-Rădulescu, critic şi istoric literar, pedagog; a manifestat o preocupare constantă pentru literatură, cu interes special faţă de scriitorii de la „Junimea” şi „Convorbiri literare”; membru corespondent al Academiei Române din 1919; (m. 1945).

 

 

 

 


 1871 (14/26  august – 15/27 august ): Serbarea de la Putna (amânată din 1869), pentru a omagia memoria lui Ştefan cel Mare la 400 de ani de la sfinţirea Mănăstirii, manifestare organizată de societatea „România Jună” a studenţilor români de la Viena, condusă de Ioan Slavici şi Mihai Eminescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Au participat peste 3000 de persoane venite din toate provinciile romanesti.

 

 

 

 

1893: S-a născut la Bucuresti, compozitorul şi poetul Petre Andreescu; (m. 3 octombrie 1966, Bucuresti).

Studiile muzicale le-a urmat în Bucureşti (1912-1914) cu Ion Costescu şi Alfred Alessandrescu (teorie-solfegiu, pian, armonie), rămânând un autodidact în compoziţie.

A absolvit Facultatea de drept din Bucureşti, obţinând licenţa (1922). Fondator şi susţinător al Operei Studenţeşti din Bucureşti (1914) a pătruns de tânăr în viaţa teatrului muzical, dedicându-şi activitatea în special creaţiei de revistă muzicală (Teatrele „Cărăbuş”, „Alhambra”, „Gioconda” etc.).

A scris texte de muzică uşoară, a tradus în limba română librete de operetă si este coautor la libretul operetei Ana Lugojana, de Filaret Barbu.

Cea mai cunoscuta compoziţie a sa a fost romanţa-tango „Sub balcon eu ţi-am căntat o serenadă”(1933).

 

 

 

1896: S-a născut la Târgu Jiu, poetul român N. Burlănescu-Alin ; (d.20 septembrie 1913)

A desfăşurat o activitate intensă şi notabilă ca poet, epigramist, prozator, dramaturg şi traducător. După absolvirea Liceului “Carol I” din Craiova a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti. Între 1892-1894, a funcţionat ca institutor şi director la Şcoala Primară de Băieţi din Zimnicea.

A fost apoi, copist şi şef de birou la Ministerul de Interne, corist la Opera Română din Bucureşti, judecător la Hârşova. După 1901, a fost avocat la Baroul Dolj, inspector financiar, profesor la Şcoala Comercială din Craiova, controlor fiscal în Gorj (1902), director al Poliţiei din Târgu Jiu (1903) ş.a.

În ziarul craiovean “Opiniunea” apare, în 1889, prima poezie a scriitorului – “Şi dacă …” ; alte creaţii vor apărea apoi în “Revista Şcoalei” (1891), revistă condusă de liceenii pe atunci Const. D. Fortunescu şi George Ţiţeica, îndrumaţi de prof. G.T. Buzoianu. O perioadă lungă, N. Burlănescu – Alin va conduce Societatea Culturală “Oltenia”.

 

 

 

 

 

1911: S-a născut inginerul agronom Emil Alexandru Negruţiu, autorul unor importante lucrări de genetică şi ameliorare a animalelor domestice.

In 1965, împreună cu A. Petre, a înfiinţat, în cadrul Institutului Agronomic din Cluj, primul laborator de cercetări de genetică cantitativă şi a populaţiilor de animale din România; membru corespondent al Academiei Române din 1974; (m. 1988).

 

 

 

 

 

 

1916 (14/27 august): România declară război Austro-Ungariei, intrând în prima conflagraţie mondială.

 Consiliul de Coroana al Romaniei a hotarat decretarea starii de razboi.

 

 

 

 

 

 

La ora 21, Armata Romana a inceput ofensiva in Transilvania . Incepe războiul de eliberare şi întregire naţională (1916-1919).  

NOTĂ: La 4/17 august 1916 a fost semnat, la Bucureşti, Tratatul de alianţă între România, de o parte, şi Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Italia, pe de altă parte, pentru intrarea ţării noastre în război de partea Antantei, impotriva Puterilor Centrale.

 

 

1934: S-a născut tenorul Ion Buzea.

 

 

 

 

 

1938: Printr-un Decret-lege Romania a fost reorganizata  administrativ-teritorial  infiintandu-se tinuturile conduse de un rezident regal.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1946: In cadrul Conferintei de Pace de la Paris, reprezentantul Ungariei a cerut cedarea catre tara sa a unui teritoriu din Transilvania, de cca 22.000 km2. Cererea a fost respinsa ca fiind nefondata.

 

 

 

1952: S-a născut actorul Andrei Finţi.

 

 

 

1954: S-a născut actorul Răzvan Vasilescu

 

 

 

 

 

1959: A murit Nicolae Dărăscu, pictor si acuarelist roman, influenţat de curentele impresionist şi neoimpresionist ; (n.18 februarie 1883, Giurgiu).

 

 

 

 

 


1970: Intră în funcţiune prima turbină la Centrala hidroelectrică Porţile de Fier 1 (cu o capacitate de 178 MW), ultimul hidroagregat devenind operaţional la 28 noiembrie 1970 (sistemul hidro-energetic şi de navigaţie Porţile de Fier 1 va fi inaugurat oficial la 16 mai 1972).

 

 

 

 

1984: A murit Vasile Lovinescu, critic literar, dramaturg şi filosof esoteric român, elev al filosofului francez René Guénon; (n. 17 decembrie 1905).

 

 

 

 

 

1996: A murit  in Franta, celebrul dirijor de origine română Sergiu Celibidache, membru de onoare al Academiei Române; (n. 28 iunie 1912, Roman, jud.Neamt).

 

 

 

 

 

 A   dirijat pe toate marile scene ale lumii; director al mai multor orchestre de prestigiu: Berlin (1945-1950), Stockholm (1962-1971), Stuttgart (1972-1982) şi München (1979-1996); membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1992.

 

 

 

 

 

2000: A incetat din viata  Ion Omescu, actor, dramaturg, poet, teoretician al teatrului; (n. 1925).

In perioada 1947-1953 a făcut închisoare pentru încercarea de trecere frauduloasă a graniţei; după eliberare va scrie un text despre condiţiile din închisorile comuniste, interceptat de Securitate, pentru care va mai fi închis între anii 1957 şi 1964 (anul amnistierii generale a deţinuţilor politici din RPR).

Invitat în Anglia in 1972 la Festivalul de teatru de la Stratford on Avon, a cerut azil politic în Franţa.

 

 

2007 A decedat  compozitorul si profesorul de muzica Tudor Jarda,(n.11 februarie 1922, Cluj).

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/14/o-istorie-a-zilei-de-14-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. worldwideromania.com ;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  9.  Istoria md.

  10. istoriculzilei.blogspot.ro

14/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: