CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TRANSILVANIA INTERBELICĂ SI REROMÂNIZAREA CA REACȚIE LA POLITICA DE MAGHIARIZARE FORȚATĂ


REROMÂNIZAREA  ÎN TRANSILVANIA INTERBELICĂ

Conceptul de reromânizare este cunoscut mai ales pentru perioada de după 1930, în regiunea locuită majoritar de secui.

Reromânizarea a fost acuzată, de către reprezentanţii revizionismului maghiar, ca fiind o acţiune inventată şi condusă de Statul Român pentru a lovi în maghiarimea transilvăneană. Documentele de arhivă demonstrează, însă, că reromânizarea – în domeniul onomasticii şi toponimiei – a început în 1919; a fost o acţiune spontană a românilor; nu a fost dirijată de Stat; s-a manifestat începând cu zona de Vest a Transilvaniei.
Reromânizarea a fost o reacţie la violenta politică de maghiarizare dusă mai ales după 1867, din momentul constituirii Austro-Ungariei.

A fost o politică de stat a Ungariei. O serie întreagă de legi o indică – din 1868 până în 1917, vârful de lance reprezentându-l Legile Apponyi din 1907. În anumite domenii, procesul de maghiarizare a fost desfăşurat conform unor planuri alcătuite de instituţii particulare, sub coordonarea Statului.

Cea mai cunoscută este societatea condusă de Telkes Simon, care a publicat, la Budapesta, în 1898, volumul „Cum să maghiarizăm numele de familie”.

 

 

 

https://i0.wp.com/www.dantanasa.ro/wp-content/uploads/2013/02/Simon-Telkes-Hogy-magyarositsuk-a-vezet%C3%A9kneveket.jpg

 

 

 

 

 

Aparent era doar o iniţiativă privată. În realitate, Societatea respectivă se constituise sub patronajul Statului – politica de maghiarizare fiind o acţiune de Stat.

Faptul e dovedit de numeroasele acte guvernamentale în susţinerea Societăţii pentru schimbarea numelui: 7 decembrie 1895 – ordin al ministrului Finanţelor, Lukacs Laszlo, repetat pe 24 septembrie 1896; 16 februarie 1896 – ordin al baronului Daniel Erno, ministrul Industriei şi Comerţului; 3 iulie 1896 – ordin al ministrului Agriculturii, Darany Ignacz; 28 august 1896 – ordin al ministrului Instrucţiei şi Cultelor, Iulius Wlassics; tot în 1896, un ordin al ministerului Justiţiei.

Telkes Simon scria:

 

„Aşa cum prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai Naţiunii. (…) Maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar (…), maghiarizarea are un mare rol în consolidarea şi unificarea Naţiunii noastre”.
Timpul a dovedit că Telkes Simon s-a înşelat.

Ca orice lucru impus unei Naţiuni conştiente de sine, şi maghiarizarea forţată a numelui a fost dezavuată de majoritatea românilor, imediat după Unirea din 1918.

Telkes Simon scrisese cu fermitate: „Cei ce poartă nume maghiare nu-şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de Naţiune şi de Patrie. (…) Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”. Numai că, „angajarea” fusese impusă.

De aceea, după 1918, românii cu nume maghiarizat şi-au arătat sentimente româneşti, şi-au recunoscut obligaţii faţă de Naţiunea Română, de Patria românilor, nu de aceea a ungurilor.
Reromânizarea, ca acţiune spontană şi individuală, a început în 1919 în Vestul Transilvaniei.

Se păstrează câteva mii de cereri de reluare a vechilor nume româneşti în Arhiva Consiliului Dirigent; printre ele: Fond. I. Administraţie Generală, dosarele 9, 17, 18, 19, 20, 21 – toate din 1920; Fond. A Secţia Prezidială, dosarele 28, 33, 35, 38, 40, 41, 42, 43, 45 – toate din 1921 ş.a..

De multe ori, cei care cereau revenirea la vechile nume româneşti, indicau şi condiţiile şi anul în care li se impusese maghiarizarea.
O mare rezistenţă s-a înregistrat din partea funcţionarilor unguri – care, în cele mai multe cazuri şi-au păstrat posturile şi în cadrul României Mari – la reluarea vechilor toponime româneşti.

Rezistenţa aceasta, începută în 1919, s-a menţinut întreaga perioada interbelică; este prezentată în multe documente ale unor instituţii ale Statului Român, dar şi în presă sau de către Liga Antirevizionistă Română.

Un document al acesteia din urmă, datând din 1934, consemna păstrarea, în foarte multe cazuri, a denumirilor maghiare impuse după formarea Austro-Ungariei în 1867.

Situaţia era generală în statele succesorale -România, Cehoslovacia, Iugoslavia: „Nu se respectă numirile oficiale ale comunelor din teritoriile atribuite prin tratate acestor state – ele fiind trecute cu numele maghiare ce s-au fixat în urma aplicării Legii ungare a numelor comunelor”, votată de Parlamentul de la Budapesta la 8 noiembrie 1896 şi promulgată la 15 februarie 1897.

(Arhiva LAR, dosar 436, f.5.)
Reromânizarea a avut loc şi în domeniul culturii: s-a revitalizat viaţa culturală românească din Transilvania; au apărut sau reapărut publicaţii româneşti; s-au înfiinţat instituţii culturale româneşti sau au fost reînfiinţate cele dizolvate de statul maghiar.

Şi în acest plan, al culturii, procesul a început din 1919 şi a fost spontan, neimpus de Statul Român, ca o reacţie a păstrării conştiinţei de neam a românilor.
De exemplificat procesul reromânizării în domeniul culturii prin reînfiinţarea Despărţământului ASTRA din zona secuiască, în toamna lui 1919.

Preşedinte al acestuia a fost ales protopopul Aurel Nistor, care considera că „românii din Secuime sunt doritori de muncă pentru răspândirea scrisului românesc până în cea mai ascunsă colibă”.

Înştiinţat de reînfiinţarea Despărţământului, Nicolae Iorga scria: „ Mai mare bucurie nu pot avea decât văzând cum cultura noastră pretutindeni creşte puterile Neamului în ţara mărită”. („Neamul Românesc” din 4 octombrie 1919)
Există şi un al treilea plan al reromânizării: cel bisericesc.

În 1912 fusese înfiinţată Episcopia de Hajdudorogh – greco-catolică, cu oficierea slujbei în limba maghiară; scopul era maghiarizarea românilor greco-catolici. Iniţial, Episcopia cuprindea 83 parohii româneşti din Vestul Transilvaniei (cu 73.255 suflete); episcopul era rutean.

În acelaşi an vor fi subordonate Episcopiei şi parohiile greco-catolice din zona secuiască; cu toate că greco-catolicii de aici protestaseră în cadrul Congresului de la Blaj (17 februarie 1912) şi în Adunarea Bisericească Naţională de la Alba-Iulia (28 mai 1912).

Imediat după Marea Unire, la 28 februarie 1919, va avea loc la Târgu-Mureş Congresul mixt preoţi-învăţători-credincioşi greco-catolici români din Secuime, condus de protopopul Ilie Câmpeanu, care se reîntorsese cu Armata Română după un refugiu de peste doi ani.

S-a hotărât ruperea de Episcopia de Hajdudorogh şi reînfiinţarea Vicariatului greco-catolic din Secuime, de care să aparţină „toţi credincioşii greco-catolici, chiar şi aceia cari şi-au uitat limba maternă română”.

În punctul III al Rezoluţiei adoptate se scria:

„Pe baza Hotărârii de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, cerem crearea tuturor acelor instituţii bisericeşti, culturale, cari vor fi chemate să asigure dezvoltarea naţional-culturală a Poporului Român din Secuime”.

Reromânizarea – privită în sensul reafirmării românismului populaţiei majoritare a Transilvaniei – a fost un proces dorit şi generat de această populaţie; spontan; început imediat după Unirea din 1918; neimpus de autoritatea de Stat românească; era, aşadar, o afirmare a conştiinţei naţionale româneşti şi o dovadă a eşecului politicii violente de maghiarizare condusă de statul maghiar din 1867.

 

 http://www.condeiulardelean.ro/ prof. univ. dr. Petre Ţurlea (Ploieşti).

 

 

12/08/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: