CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UNGURII, ARDEALUL ŞI REGĂŢENII DIN PERSPECTIVA ISTORIEI RECENTE


 

 ARDEALUL, UNGURII ŞI REGĂŢENII DIN PERSPECTIVA ISTORIEI RECENTE 

Nu este adevărat că „oamenii nu învaţă nimic din istorie”; cei dotaţi cu inteligenţă şi bun simţ se pot alege cu ceva.

Dar cu siguranţă nu pot să înveţe mai nimic din manualele de istorie, pentru că sunt pline de falsuri, de la mici inexactităţi şi omisiuni, până la minciuni sfruntate!

Mai ales în estul Europei cărţile de şcoală nu redau o realitate obiectivă, petrecută cu ceva timp în urmă, ci ele sunt expresia felului cum elitele intelectuale naţionale ar fi vrut ca lucrurile să se petreacă în trecutul mai îndepărtat sau în cel recent.

  Dincolo de ideologia de stânga sau de dreapta, ele inoculează o adevărată mitologie naţională, care nu ne ajută să înţelegem trecutul, ci ne înceţoşează judecata asupra prezentului şi ne influenţează negativ opţiunile pentru viitor.

Iată de ce am găsit oportun să semnalez câteva erori generalizate la noi.

1. Marea Unire din 1918 nu a fost opera Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria.

Ea s-a înfăptuit în 1919 şi a fost rezultatul unei conjuncţii fericite între o situaţie internaţională favorabilă şi acţiunile armate hotărâte ale Regatului României.

PNR din Ardeal şi Ungaria, adică Banat şi Părţile Ungurene (Bihor, Sătmar şi Maramureş) semăna cu UDMR-ul din primii ani de după revoluţia din ’89.

Era pe jumătate o asociaţie culturală pe jumătate una etnică, fără culoare politică (de altfel nici nu-şi punea problema să lupte pentru ca să ajungă la guvernare şi chiar obstrucţiona viaţa politică).

PNR milita pentru autonomie culturală, vot avantajos pentru români (adică votul universal în locul celui censitar) etc.

În „lunga toamnă tihnită” de la sfârşitul secolului XIX, când regina Victoria domnea maternal asupra Marii Britanii şi a imperiului său reformat, iar bunul tătuc „Francisc Iosifu” se plimba în ritm de vals de la Budapesta la Viena, fruntaşii românilor de dincoace de munţi nu doreau dezmembrarea monarhiei habsburgice, ci doar o autonomie teritorială, la început pentru Ardeal, apoi pentru toate ţinuturile locuite de români.

Dar visul unei Europe Centrale federative a părăsit acestă lume o dată cu promotorul său, bietul prinţ Franz Ferdinand, asasinat la Sarajevo.

De fapt principalii adversari ai dualismului şi care au luptat contra acestuia erau chiar o parte a elitelor maghiare, care visau la separarea de Austria şi la refacerea Ungariei medievale.

Iată de ce în toamna anului 1918, când brusc şi neaşteptat Austro-Ungaria a capitulat, urmată apoi de Germania, românii erau puţin pregătiţi pentru ceea ce avea să urmeze.

Regăţenii, după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au fost infrânţi şi – părăsiţi de principalul aliat Rusia – au capitulat, semnând pacea de la Buftea-Bucureşti.

În degringolada ce a urmat capitulării Puterilor Centrale au izbucnit aici revoluţiile socialiste şi statele respective s-au destrămat de la sine.

Românii ardeleni (în sensul geografic lărgit al termenului) s-au adunat în mod festiv la Alba Iulia, unde cu ochii în lacrimi bătrânul de 84 de ani, Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului National Român, au proclamat în faţa tuturor o Transilvanie autonomă, profund democratică şi condusă de un guvern propriu, numit Consiliul Dirigent (al cărui preşedinte a fost ales Iuliu Maniu).

Acesta avea, printre alte misiuni, să pregătească treptata unire cu Regatul României, mai ales dacă situaţia internaţională o va permite.

Dar cum trecu iarna, lucruile s-au înrăutăţit brusc. Socialiştii maghiari au cedat puterea comuniştilor, care au proclamat Republica Sfaturilor, după modelul bolşevic.

Motivul succesului politic al comuniştilor maghiari era că ei reprezentau singura forţă capabilă să readucă poporul sub arme.

Şi într-adevăr, la începutul verii au reuşit să aducă cu forţa  Slovacia în administrarea statului ungar.

Când s-au îndreptat spre Transilvania, situaţia militară a devenit critică, deoarece Consiliul Dirigent nu reuşise să adune şi să organizeze soldaţii români din fostul Imperiu Austro-Ungar.

În această situaţie marile puteri occidentale au mandatat Regatul Rămâniei să intervină. Trupele regăţene au ocupat treptat Transilvania, i-au respins pe unguri, dar nu s-au oprit la Tisa, aşa cum ne-am fi putut aştepta.

Au forţat fluviul şi au cucerit treptat Ungaria, ocupând Budapesta în august 1919 (când se spune că ar fi pus alături de steag şi o opincă pe parlamentul maghiar).

Tot atunci l-au instalat pe Horty Miklos la conducerea Ungariei.

Cu asta, aventura Transilvaniei autonome se terminase, marile puteri nu au avut decât să confirme la Trianon ceea ce soldaţii Regatului României pecetluiseră cu sângele lor.

De aceea este absolut fals să susţinem că „unirea a fost un cadou al marilor puteri”.

La 10 ani de la Marea Adunare de la Alba Iulia, Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu, după ce fuzionase recent cu Partidul Ţărănesc al unui învăţător cinstit din Muscel, Ion Mihalache, a organizat adunarea din 1928 de la Alba Iulia şi apoi „marşul asupra Bucureştiului”.

O primă „mineriadă” a fost însă evitată, naţional-ţărăniştii fiind chemaţi la putere. Nimc mai nefast, căci curând Lumea se cufunda în marea criză din anii 1929-1933.

2. Nici reunirea Nordului Transilvaniei cu România în 1945 nu a fost un cadou al marilor puteri.

Ea a fost urmarea firească a actului de la 23 august 1944 şi a numirii guvernului pro-sovietic condus de dr. Petru Groza (adică un aranjament între noi şi ruşi).

În schimb, alungarea Regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi bolşevizarea României, asta s-a decis în altă parte!

Începând cu anul 1934, după marea criză,Europa parcă a înnebunit. Una din manifestările acestei maladii mentale a fost şi febra modificărilor teritoriale, menite să „menţină pacea”.

Prin manevre diplomatice, dublate de hărţuileli, ameninţări şi de multă propagandă, a ajuns spre exemplu un Hitler să ocupe fără război Austria sau Cehoslovacia.

Mulţi istorici şi unii oameni politici mai cred şi astăzi că modificări teritoriale se pot produce fără a tulbura echilibrul global, doar  în urma unor negocieri şi presiuni diverse (gen argumente istorice, demografice, economice etc., pentru retrasarea graniţelor).

În 1940, după capitularea marelui aliat al României, Franţa, vecinii s-au năpustit asupra fruntariilor ţării şi în 30 august România a fost silită să accepte „arbitrajul” Germaniei şi Italiei, cedând Ungariei, fără luptă, Nordul Transilvaniei împreună cu Clujul.

Horty mai obţinuse la masa verde o parte din Slovacia şi apoi Ucraina Subcarpatică, de unde temerile unora că mergând cu „jalba în proţap” la marile puteri alţii ar putea rezolva tot felul de afaceri patrimoniale oneroase.

Dar după numai 4 ani situaţia se schimbase.

La 23 august 1944, în condiţiile în care o parte din teritoriul Ţării era ocupat de trupele sovietice, majestatea sa Regele Mihai a decis arestarea lui Ion Antonescu, care acceptase ideea cedării întregii Modove, decizând să reziste pe o fâşie îngustă între curbura Carpaţilor şi Dunăre.

Jumătatea nordică a Moldovei era deja pierdută, dar cel puţin exista speraţa recâştigării Nordului Transilvaniei, astfel încât alinierea Regatului României la marile puteri occidentale a fost una dintre cele mai inspirate manevre ale politicii româneşti din sec. XX.

Tot felul de „sclipici” se trezesc astăzi spunând că opţiunea României a fost una parşivă, în timp ce Ungaria ar fi rămas credincioasă fostului aliat până la capăt.

Nimic mai fals, în primăvara anului 1944 germanii, văzând că nu se pot bizui pe Horty Miklos, au ocupat Ungaria!

Spre deosebire de Antonescu, care a sacrificat sute de mii de vieţi de români pe frontul anti-sovietic, amiralul Horty contribuse în mică măsură la lupta împotriva bolşevicilor şi era de mult suspect pentru strategii germani. „Întoarcerea armelor”, pe care ulterior în mod samavolnic şi-au atribuit-o comuniştii, a deschis calea „eliberării” Nordului Transilvaniei.

La 25 octombrie 1944 brava armată română i-a oferit majestăţii sale cel mai frumos cadou de ziua lui, eliberarea „ultimei brazde de pământ românesc” la Carei.

Cu tot sacrificiul de sânge teritoriul cedat prin „Diktatul” de la Viena nu a revenit României, decât după ce majestatea sa a acceptat să numească un guvern de coaliţie, cu facţiuni liberale şi ţărăniste, condus de un obscur advocat din judeţul Hunedoara, dr. Petru Groza. Patru zile mai târziu, pe 10 martie 1945 Stalin preda Nordul Transilvaniei administraţiei româneşti.

Conferinţa de pace, niciodată încheiată definitiv, nu a făcut decât să consemne acest fapt !.

Restul îl ştim, sau credem că îl ştim, fiindcă simpla calitate de martor al evenimentelor (adică de „chibiţ”) nu-ţi conferă şi capacitatea de a înţelege tâlcul lucrurilor.

Ce-am învăţat de aici? În primul rând că „istoria nu se repetă”.

Numai naivii şi nostalgicii îşi închipuie că astăzi ne mai pândesc pericolele de ieri.

Ne vizează altele, poate mai mari, dar ameninţarea că Ardealul s-ar putea uni cu Ungaria nu trebuie să ne sperie pe noi, ci pe unguri!

Gândiţi-vă că în urma unui vot democratic prim ministru la Budapesta ar ajunge în mod normal tot Emil Boc, mai ales dacă se menţine alianţa cu UDMR, căci locuitorii Ungariei nu exced decât prea puţin ca număr pe cei ai Transilvaniei.

Şi nu glumesc. Mai bine să ne focusăm spre ieşirea la Marea Neagră, importantă pentru economia noastă. „Vrem Ardealul dar fără ardeleni” ar fi spus Brătianu.

Parafrazându-l i-aş răspunde că şi noi ardelenii vrem autostradă nu numai către Budapesta, ci şi către Bucureşti.

 

P.S.  Nu mai avem ce vinde, nu mai avem ce fura!

Adevărata luptă se va da pentru noua împărţire administrativă a României şi aici, dincolo de sociologi, economişti sau politicieni, un cuvânt greu l-ar avea de spus şi istoricii.

 

  Alexandru Diaconescu

https://sareinochi.com/2011/03/17/ardealul-ungurii-si-regatenii-din-perspectiva-istoriei-recente/

10/08/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: