CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AUGUST 1944 – MOMENTE ASTRALE ALE ORASULUI CONSTANTA


 

„Între patru ochi, am examinat împreună situaţia şi l-am determinat (pe viceamiralul Brinkmann n. a.) să se retragă fără luptă sau distrugeri, care ar fi făcut victime în populaţia nevinovată. Aşa se face că portul Constanţa a rămas singurul port din care germanii s-au retras, fără a-l distruge!”

 

 – Contraamiral Horia Macellariu –

 

ORELE ASTRALE ALE ORAŞULUI CONSTANŢA
Contraamiralul Horia Macellariu salvează portul şi oraşul Constanţa de la distrugere în zilelel fierbinţi ale lui august 1944.

 

Puţini au fost constănţenii care, în zilele fierbinţi ale lui august 1944, au conştientizat că oraşul lor, principalul port românesc la Marea Neagră a fost la un pas de o distrugere catastrofală.

Ziua de 25 august 1944 a fost, fără îndoială, ziua în care Constanţa şi-a trăit orele sale astrale, ore aflate sub semnul unui hazard ce ar fi putut să-i fie fatal.
La 20 august 1944, trupele sovietice au declanşat o operaţie ofensivă de anvergură în zona Moldovei, concomitent cu lovirea din aer a porturilor maritime şi fluviale româneşti.
Cvasitotalitatea navelor militare româneşti şi germane care luptaseră cu succes în cei peste trei ani de război pe mare, instalaţiile portuare şi depozitele de carburanţi şi muniţie dar şi oraşul Constanţa au constituit unul din obiectivele principale ale aviaţiei inamice care, atacând în valuri repetate, au aşternut un covor uriaş de bombe şi torpile asupra lor.

 

 

 

 

 

 

 

Sutele de tunuri şi mitraliere antiaeriene de la litoral şi de la bordul navelor cu greu făceau faţă valurilor atacatoare.
Lovite de proiectilele antiaeriene, numeroase avioane inamice, chiar înainte de a-şi lansa încărcătura ucigătoare, lăsau în urma lor o impresionantă dâră de fum şi cu un zgomot asurzitor plonjau în mare sfârşind în uriaşe gheizere de apă şi fum.

Trombe de fum se ridicau pretutindeni spre cerul albastru al portului Constanţa, semn că o parte din loviturile inamicului îşi atinseseră ţinta.
Copleşite de numărul mare de avioane inamice, în pofida unei riposte îndârjite, cu ţevile de tunuri şi mitraliere de la bord înroşite, o parte din navele româneşti au plătit un greu tribut de sânge.

Torpilorul NĂLUCA, nava care se acoperise de glorie în lupta pe mare, trecându-şi în cont nenumărate atacuri asupra submarinelor inamicului unele din acestea fiind scufundate, lovit în plin de mai multe proiectile s-a scufundat la cheu, un mare număr de marinari pierzându-şi viaţa.

Greu lovite, de asemenea, cu grave avarii şi mai mulţi morţi la bord se găseau şi crucişătorul auxiliar DACIA, distrugătorul REGELE FERDINAND, puitorul de mine AMIRAL MURGESCU.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Atacurile aviaţiei inamice asupra Constanţei au continuat, în aceeaşi notă, şi în zilele următoare.
Pe acest fond, la Palatul Regal din Bucureşti, în după amiaza zilei de 23 august 1944 a avut loc lovitura de palat prin arestarea mareşalului Antonescu şi scoaterea armatei din războiul contra Uniunii Sovietice.
Armata Română şi Marina Regală au fost puse, astfel, într-o postură inedită.

În plină desfăşurare a acţiunilor de luptă, în condiţiile în care forţe terestre, aeriene şi navale la diverse eşaloane se aflau în relaţii de colaborare sau subordonare operativă faţă de armata germană, aliatul a devenit inamic, iar inamicul, armata sovietică, a devenit (declarat în mod unilateral) aliat.

Viceamiralul Ioan Georgescu, numit Subsecretar de Stat pentru Marină în noul guvern de la Bucureşti, a transmis tuturor Forţelor Marinei Regale Române ordinul conform căruia:

„Încetează orice subordonare a Comandamentelor şi unităţilor române faţă de Comandamentele germane; forţele terestre, aeriene şi navale române încetează lupta şi orice act de agresivitate contra forţelor sovietice; (…); Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial se va alătura Diviziei 9 Infanterie păstrând o legătură strânsă cu Comandamentul Forţelor Navale Maritime”.

 

 

 

 


 

 

 

 

Faţă în faţă 79 de nave germane şi 25 de nave româneşti

La 23 august 1944 Forţele navale germane aflate la Constanţa erau subordonate direct Comandamentului Amiral German Marea Neagră şi cuprindeau 79 nave de luptă şi mai multe nave de asigurare (petroliere, barcaze, docuri etc.) dintre care: 3 submarine, 6 vedete torpiloare, 10 vedete dragoare, 21 pontoane de transport, 7 vânătoare de submarine, 14 şalupe de dragaj pentru siguranţa portului, 3 nave artilerie transport, 7 nave de însoţire, purtătoare de artilerie, 4 nave de transport şi 4 remorchere.

 

 

 

 

 

În ceea ce priveşte navele maritime româneşti, situaţia se prezenta astfel: 4 distrugătoare, din care 3 avariate şi unul – „Regina Maria” – disponibil; 2 submarine, indisponibile; 3 canoniere din care una singură – „Dumitrescu”- disponibilă; 2 nave puitoare de mine , din care unul singur – N.M.S. „Murgescu”, disponibil; 1 torpilor – „Zmeul” – cu avarii în marş de la Sulina la Constanţa; 3 vedete torpiloare – „Viscolul”, „Vedenia” şi „Viforul” – disponibile şi alte 4 indisponibile; 6 remorchere disponibile – „Arlon”, „Negoiul”, „Basarabia”, „Vârtosu”, „Mântuirea”, „Mureşul” şi 2 indisponibile, în reparaţii.
Analiza raportului de forţe germane şi române, atât în ceea ce priveşte numărul de nave cât şi al gurilor de foc, arată o superioritate covârşitoare a adversarului: 79 de nave germane faţă de 25 nave româneşti din care o mare parte indisponibile şi 319 guri de foc (predominând calibrele 20, 37, 76 şi 88 mm) faţă de 119 ale navelor româneşti, majoritatea de calibrul 13,2, 20, 37mm.
Distanţa mică dintre navele din port nu permitea folosirea celor 16 tunuri calibru 120mm ale distrugătoarelor.

La această situaţie se mai pot adăuga şi alţi factori nefavorabili. Dispunerea intercalată a navelor germane cu cele româneşti în portul Constanţa crea posibilitatea primelor de a bate cu tunurile navele româneşti putând totodată distruge instalaţiile portuare.

Un pericol deosebit îl reprezenta bateria „Tirpitz” situată la Sud Constanţa, în fapt un nod fortificat care includea ca armament: 3 piese de 270mm; 6 piese de 75mm; 8 piese cvadruple de 40mm A.A.; numeroase piese de 20mm; iar ca efective, peste 600 militari; 1 companie de intervenţie cu unităţi pionieri de asalt, unităţi de transmisiuni, unităţi speciale.

Totul înconjurat cu reţele de sârmă ghimpată pe mai multe rânduri şi câmpuri de mine pe o adâncime de 1km.

Luând deci în calcul toate aceste elemente este lesne de dedus ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi avut loc, în acele momente, un angajament cu foc.

Acesta s-ar fi soldat inevitabil cu distrugerea totală a portului Constanţa, chiar a oraşului, a navelor şi a unei mari părţi din echipaje şi populaţie.
 

„Nu va fi vărsare de sânge între camarazii de arme români şi germani”

După transmiterea la radio a „Proclamaţiei către ţară” şi a „Declaraţiei Guvernului”, contraamiralul Horia Macellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime, înţelegând că a încetat lupta împotriva Uniunii Sovietice, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să-i provoace pe germani ci să-i lase să plece, a alarmat navele şi unităţile din subordine ordonând măsuri de supraveghere a navelor germane şi de ripostă, la nevoie.

A ordonat, în acelaşi timp, mutarea comandamentului român de la Hotel Carlton (cunoscut ulterior ca hotelul Continental), într-un local din cartierul Coiciu.

 

 

 

 

 

 

 

În dimineaţa de 24 august, la orele 04.00, viceamiralul Ioan Georgescu a transmis forţelor din subordine ordinul de a nu se deschide focul asupra avioanelor sovietice chiar dacă acestea ar bombarda porturile şi navele, în schimb să se riposteze în cazul atacurilor aviaţiei germane.

Totodată, ordinul menţiona că nu se va face nici un act de opunere faţă de navele sovietice care ar dori să intre în port sau ar veni la debarcare, iar faţă de navele germane se va reacţiona numai în cazul în care acestea ar ataca.

Situaţia complexă în care se aflau forţele navale române şi germane în portul Constanţa, cu navele intercalate la dane, în noua poziţie de inamici a determinat pe comandanţii ambelor părţi să acţioneze cu prudenţă.

La bord, atât navele române cât şi cele germane au luat o poziţie de expectativă cu ţevile tunurilor orientate unele către altele, gata de a riposta în cazul în care s-ar fi deschis focul de către una din părţi.
Începând cu orele 09.00, detaşamente germane înarmate au ocupat navele de transport „Alba Iulia” şi „Ardeal” aflate în portul Constanţa, care erau închiriate părţii germane.

Atrăgându-i-se atenţia asupra riscurilor într-o astfel de situaţie, comandorul Heinichen, şeful de stat major german în comandamentul mixt, a dat toate asigurările că „nu va fi vărsare de sânge între camarazii de arme români şi germani”.

 

 

 

 

„Nici un act de agresiune împotriva românilor”.

– Viceamiral Brinkmann –

 

 

 

 

 

 

În aceeaşi dimineaţă, după sosirea de la Cartierul General al Grupului de Armate „Ucraina Sud”, aflat la Slănic Moldova, viceamiralul Helmuth Brinkmann a fost invitat de contraamiralului Horia Macellariu la comandantul Diviziei 9 Infanterie, general Costin Ionaşcu „pentru parlamentări”.
La întâlnire, care a avut loc la orele 17.00, au participat din partea forţelor româneşti generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei 9 Infanterie, care era totodată şi Comandantul Superior al Dobrogei, contraamiralul Horia Macellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime şi comandorul Nicolae Bardescu, comandantul Litoralului Maritim şi Fluvial, iar din partea forţelor navale germane, viceamiralul Helmuth Brinkmann, comandantul Comandamentului Amiral German Marea Neagră.
Amiralului german i-a fost expusă situaţia nou creată prin trecerea României de partea Forţelor Aliate şi instaurarea stării de beligeranţă cu Germania. I s-a propus plecarea împreună cu toate navele din portul Constanţa.
Pentru detensionarea situaţiei dintre echipajele germane şi române s-a convenit ca tunurile să fie reorientate în axul navei.

S-a stabilit, de asemenea, ca după ce acesta se va înapoia la comandamentul său aflat la Carmen Sylva (Eforie Sud) şi va face informarea subordonaţilor asupra noii situaţii şi a măsurilor ce se impun, să aibă loc o nouă întâlnire.

Întâlnirea a avut loc a doua zi la orele 13.30 la Comandamentul Diviziei 9 Infanterie.
Contraamiralul Macellariu, plecat să-l întâmpine pe amiralul german la jumătatea drumului dintre Constanţa şi Carmen Sylva (conform unei înţelegeri prealabile), a acceptat propunerea acestuia de a intra în incinta bateriei „Tirpitz” unde au avut o convorbire „în doi”, convorbire care a reprezentat momentul cheie al evoluţiei ulterioare a evenimentelor din zonă.
„Între patru ochi, am examinat împreună situaţia şi l-am determinat să se retragă fără luptă sau distrugeri, care ar fi făcut victime în populaţia nevinovată. Aşa se face că portul Constanţa a rămas singurul port din care germanii s-au retras, fără a-l distruge! Din ceea ce ştiu acum, Amiralul Brinkmann avea ordinul superiorilor săi de a pune mâna pe mine şi pe flota română, de a ocupa Constanţa şi de a rămâne acolo.

Dar, procedând astfel, bătălia Constanţei, a litoralului românesc, a mării şi a Dobrogei s-a dat numai între mine şi amiralul german, acolo, în bateria „Tirpitz”. Astfel a fost salvată nu numai Constanţa, ci şi populaţia, portul şi instalaţiile, flota română, armamentul de coastă şi materialul, toţi marinarii şi soldaţii – atât români, cât şi germani -, iar portul a putut fi folosit imediat … de către sovietici”.

De la bateria „Tirpitz”, cei doi amirali – Macellariu şi Brinkmann – s-au deplasat la sediul generalului Ionaşcu. În termeni fermi, generalul român i-a adresat amiralului german un ultimatum verbal, cerându-i să părăsească teritoriul românesc.

Conştient de situaţie, just evaluată, de altfel cu puţin timp în urmă împreună cu amiralul Macellariu, amiralul Brinkmann a acceptat condiţiile puse şi a promis că va lua imediat măsuri de a părăsi portul Constanţa.

 

 

 

 

 

 

Convorbirile cu amiralul german au avut loc în condiţiile în care la Comandamentul 9 Infanterie sosise deja, încă de la orele 11.50, Ordinul Marelui Stat Major care, în esenţă, prevedea: „Trupele germane vor fi dezarmate şi (/sau – după alte interpretări) alungate peste frontieră în Bulgaria.

Nici un german din Dobrogea nu trebuie să treacă în Muntenia”.
Pe timpul convorbirilor cu amiralul german s-a ales soluţia „alungării”, pusă, de altfel în practică.
Imediat după terminarea convorbirii, contraamiralul Macellariu, a transmis navelor din subordine ordinul:
„Navelor germane li s-a dat ultimatum de a părăsi portul. Toate navele vor avea echipajele la posturile de luptă.

Nu se va trage decât la ordinul Comandantului Forţelor Navale Maritime sau în caz de agresiune germană. La magaziile părăsite de germani se vor pune santinele de la navele cele mai apropiate.”

Un ultim salut camaraderesc între „inamici”

Toate navele germane au părăsit portul Constanţa la 25 august, începând cu orele 15.30 şi până la 18.30 germanii lăsând în funcţiune bateria „Tirpitz” pentru acoperirea retragerii navelor, pe care au minat-o şi distrus-o la 26 august orele 02.30. La părăsirea pentru ultima oară a portului Constanţa, navele germane au avut echipajele în poziţia „la front” dând un ultim salut camaraderesc echipajelor româneşti aflate în aceeaşi poziţie.
Amiralul german Brinkmann a transmis navelor aflate în larg semnalul:
„Nici un act de agresiune împotriva românilor”.
Pe timpul retragerii, germanii au incendiat o serie de depozite care le aparţinuseră în Constanţa, bateriile antiaeriene de la Mamaia, Tataia şi Viile Noi şi reperajul aerian din aceleaşi raioane.
La finalul convorbirilor dintre comandanţii români şi germani ai forţelor din Dobrogea exista totuşi o ipoteză, şi anume aceea ca amiralul german, chiar după promisiunile făcute, odată ajuns la comandamentul propriu să dea ordin de deschidere a focului (cum se petrecuse cu puţin timp în urmă, în Bucureşti), situaţie la care reflecta în acele momente contraamiralul Horia Macellariu:
„Nu ştiam ce vor face germanii odată ieşiţi din port, din învălmăşeala şi împletirea cu noi.

 După întrevederea avută în bateria „Tirpitz”, eram convins că nu ne vor ataca, pentru că, în situaţia în care ne aflam, o angajare în port nu putea avea loc decât fără intervenţia artileriei de la uscat şi a aviaţiei. Singură infanteria putea să intervină, dar fuseseră luate măsuri şi dintr-o parte şi din cealaltă.

O asemenea angajare singulară ar fi dus la asalt şi luptă corp la corp, ca pe vremea abordajelor şi a vaselor cu vele. Rezultatul ar fi fost dezastrul şi pentru unii şi pentru ceilalţi, iar flota germană ar fi pierit în luptă, fără a putea fi sprijinită – aici în port – nici de bateria „Tirpitz”, nici de artileria ei de litoral. Acestea ar fi avut însă ca obiectiv oraşul şi trupele generalului Ionaşcu”.

Amiralul german şi-ar fi putut pune în aplicare un plan de atac al portului Constanţa chiar după ieşirea în larg, care îl pusese într-o situaţie mai favorabilă decât cea din port. Tot Horia Macellariu ne relatează ce s-ar fi putut întâmpla într-o astfel de ipoteză:
„Ieşit acum din port cu navele, fără ca noi să-l fi oprit, V.Am. Brinkmann se afla în cea mai favorabilă situaţie: toate forţele sale navale, de litoral, de aviaţie, împreună cu cele de uscat le putea concentra foarte repede cu întreaga sa putere de foc asupra flotei noastre. Eu n-aş fi putut ieşi din port decât cu un distrugător şi o canonieră, nave eterogene, sub acoperirea navelor rămase în port şi a artileriei de coastă, manevrând sub loviturile artileriei adverse, la căderea nopţii.”

 

 

 

 

 

 

Temerile amiralului Macellariu erau perfect întemeiate. Cu circa 30 de ore în urmă, într-o situaţie similară, capitala fusese supusă unui puternic bombardament din partea aviaţiei generalului Gerstenberg, chiar în acele momente aici ducându-se lupte grele cu trupele germane.
Din fericire pentru Constanţa, navele germane, la ordinul expres al amiralului Brinkmann, au părăsit portul îndreptându-se spre Varna. O furtună puternică izbucnită în aceeaşi zi a făcut imposibil marşul pentru o parte din cele mici sau avariate. A fost necesară sabordarea acestor nave şi reambarcarea echipajelor pe navele mari. În cele din urmă, până la 9 septembrie 1944, odată cu ieşirea din Coaliţia Axei a Bulgariei, a fost sabordată întreaga flotă germană din Marea Neagră.

În septembrie 1944, generalul maior Schulz, şeful Statului Major al Flotilei 4 Aeriene Germane, într-un raport către superiorii săi specifica:
„În primele ore ale dimineţii de 24 august, amiralul comandant al Mării Negre (viceamiralul Brinkmann) a sosit la Constanţa venind de la Grupul de Armate („Ucraina Sud”) şi l-a orientat pe colonelul Scholke (comandantul aviaţiei maritime germane din Marea Neagră) în privinţa ordinului Fuhrerului, potrivit căruia, Constanţa trebuie luată şi ţinută în stăpânire prin toate mijloacele…

Forţele româneşti aflate în Dobrogea, sub o comandă energică, foarte bună pentru condiţiile româneşti, au ocupat în cursul lui 24 august toate punctele de importanţă tactică din oraşul Constanţa şi din împrejurimi şi au încercuit bateriile de coastă ale marinei şi poziţiile de aparataj ale aviaţiei.

 

 

 

 

Deoarece raportul de forţe dintre unităţile române şi cele germane excludea reuşita vreunei acţiuni în Dobrogea…Amiralul Comandant Marea Neagră s-a hotărât să dea curs unui ultimatum român şi să dea în după amiaza lui 25 august ordin de pornire în marş spre Bulgaria”.

 

 

 

 

 

 

  „Nici o victimă din partea noastră…, în afară de mine”O explicaţie sintetică asupra momentului o dă acelaşi amiral român care, fără îndoială, şi-a trăit ora astrală a vieţii sale, respectând legile onoarei militare:

„Este drept însă că generalul Ionaşcu a respectat legile onoarei militare şi nu a închis graniţa spre Bulgaria (deşi, la ora la care se finalizau discuţiile cu viceamiralul Brinkmann, el primise deja ordinul de a dezarma trupele germane n.n.) decât după ce Am. Brinkmann a trecut-o.

Deci, bătălia dintre flota germană şi flota română s-a dat între mine şi Am. Brinkmann, în bateria germană „Tirpitz”. Retrăgându-se, flota germană a avut o mare rea, care a distrus-o: unele nave s-au scufundat, altele au eşuat pe coastă, pentru că eu nu le-am mai putut permite reintrarea în Constanţa decât dacă le-aş fi dezarmat. Prea puţine din ele au ajuns la Varna, dar s-au sabordat la 9 septembrie 1944. Flota germană din Marea Neagră a fost distrusă, iar flota noastră a rămas în fiinţă. Nici o victimă din partea noastră…, în afară de mine”.

Nu încape îndoială că, în momentul în care contraamiralul Horia Macellariu afirmă că a fost singura victimă a momentului, se referă la cei 16 ani petrecuţi în închisorile comuniste în perioada 1948 – 1964, în urma unei condamnări pe viaţă, unul din capetele de acuzare fiind faptul că nu a dezarmat flota germană. Istoria a validat, din fericire, hotărârea şi modul în care a acţionat în acele momente.

Faptul că, în circumstanţele date, s-a adoptat soluţia cea mai bună este atestat şi de o anchetă, făcută ulterior, în luna februarie 1945, din ordinul primului ministru, generalul Rădescu care concluziona:
„În port situaţia era următoarea: atât ca nave cât şi în special ca artilerie, superioritatea germană era zdrobitoare.

În plus, dispozitivul forţelor germane era astfel, încât îmbrăţişa cu foc atât întreaga regiune a portului, cât şi totalitatea vaselor noastre. Mişcarea şi ieşirea vaselor noastre era complet blocată de artileria de pe vasele germane aflate la gura portului şi de la uscat.

Dacă s-ar fi cerut forţelor române de a interveni contra germanilor în zona Constanţa, ar fi dus la un dezastru naţional, căci s-ar fi distrus toată flota, tot portul şi o bună parte din oraşul Constanţa. Generalul Ionaşcu, comandantul Diviziei IX-a Infanterie, ne-a declarat că în atari condiţiuni, pe lângă aceste dezastre, şi-ar fi pierdut sigur 2/3 din Divizia IX-a, divizie care ulterior a fost întrebuinţată cu atât succes în lupta contra germanilor”.

Fără a mai face comentarii suplimentare putem conchide că la data de 25 august 1944, portul Constanţa, oraşul şi mai ales populaţia acestuia au trăit adevărate ore astrale, ore care ar fi putut însemna, în circumstanţele date, măcel, dezastru, distrugeri, mii de morţi, pierderi irecuperabile.

 

 

 

 

1271180_513040125450449_795075323_o (1)

 

Din fericire, pentru Constanţa, la comanda forţelor navale şi terestre care aveau misiunea apărării oraşului, s-au aflat, în acele dramatice momente, doi străluciţi ofiţeri superiori – contraamiralul HORIA MACELLARIU şi generalul COSTIN IONAŞCU – care, în plină desfăşurare a războiului, prin alte mijloace decât forţa armelor, au reuşit să o salveze de la un iminent dezastru.
Din nefericire, în locul recunoştinţei şi onorurilor binemeritate, contraamiralul Horia Macelleariu, condamnat la muncă silnică pe viaţă, a petrecut nu mai puţin de 16 ani în închisorile comuniste.

Este datoria noastră, a celor ce trăim astăzi în oraşul Constanţa, oraş scutit de mari pierderi umane şi materiale în acele zile, fie că suntem în uniformă militară sau simpli cetăţeni, să dăm onorul cuvenit celor doi mari eroi, eroi care şi-au câştigat un binemeritat drept, DREPTUL LA NEUITARE.

 

 

 

 

 

 

 

Cred că nu este de loc deplasată ideea ca oraşul Constanţa să-şi înnobileze zestrea culturală conservând memoria celor doi eroi – contraamiralul HORIA MACELLARIU şi generalul COSTIN IONAŞCU – prin a le ciopli, pentru eternitate, chipul în piatră.

 

 

 

 

Comandor (r) prof. dr. IOAN DAMASCHIN

http://www.ligamilitarilor.ro/arc-peste-timp

07/08/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: