Miturile anti-unire si adevărul despre beneficiile unirii cu Basarabia

Opt mituri anti-unire. Adevărul despre ce beneficii ar avea România din unirea cu Basarabia

 

Miturile anti-unire sunt teorii promovate, amator sau profesionist, de cei care își manifestă scepticismul faţă de procesul de reîntregire a ţării. Mimând pragmatismul, ei spun despre unirea Basarabiei cu România că „ar fi frumos, dar nu se poate” și invocă, în acest sens, argumente de ordin economic sau strategic.

Fără să contrazică adevărul istoric, că Basarabia e parte din terioriul românesc, retorica scepticilor induce nesiguranţă și teamă, sugerând pericole majore: instabilitatea economică, apariţia unei minorităţi incontrolabile sau a unei corupţii imposibil de eradicat.

Cât adevăr și câtă dezinformare/manipulare se ascunde în toate aceste teorii?

 

 

 

 

 

 

 

MITUL 1 – „România nu are nevoie de rușii din Basarabia”

Dezvoltată, ideea sună așa: „România n-are nevoie de o regiune cu aproape 40% populație rusofonă, care ar face din problema minorităților o piatră de moară, după ce problema maghiară a fost oarecum depășită”. Cât adevăr ascunde această teorie?

Conform datelor oficiale prezentate de Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, la referendumul din 2014 populaţia acestei ţări era de 3.555.159 locuitori.

Nu au fost încă date publicităţii datele referitoare la naţionalităţile de bază însă, conform rezultatelor precedentului referendum (2004), doar 8,4% dintre cetăţenii Republicii Moldova s-au declarat ca fiind de naţionalitate ucraineană, 5,9% – ruși, 4,4% –  găgăuzi, 1,9% – bulgari și 1% – alte naţionalităţi.  78,5% din cetăţenii Republicii Moldova s-au declarat moldoveni, iar 2,2% – români (n.r. – conform unor date preliminare, această cifră a crescut, în 2014, la 23,2%), ceea ce ne arată că procentul etnic românesc este de 80,7%.

Prin comparaţie, la recensământul efectuat în România în 2011, 88,9% dintre cetăţeni s-au declarat români,  6,5% – etnici maghiari, 3,3% – romi, 50.900 de persoane – ucraineni, 36.000 – germani, 27.700 – turci, 23.500 – ruşi (lipoveni) şi 20.300 – tătari.

Populaţia de etnie maghiară înregistrată la recensământul din 2011 în România a fost de 1.227.600 persoane. Ȋn Republica Moldova trăiesc 201.218 cetăţeni de etnie rusă și 282.406 de ucraineni. Ȋnsumaţi, sunt de trei ori mai puţini decât numărul etnicilor maghiari de la noi.

MITUL 2: „Nu toţi cei care se declară moldoveni sunt și români”

Este o teorie promovată de rusofili și de cei care nesocotesc istoria. „Moldovenii sunt români! Noi, rușii, le-am dat numele de moldoveni, dar ei sunt români!”, a declarat recent Vladimir Jirinovski, într-un interviu acordat unei televiziuni ruse.

Jirinovski, liderul Partidului Liberal Democrat din Rusia, este cunoscut ca fiind un naționalist excentric. Declarația sa recentă contrazice „teoria moldovenismului”, promovată de filorușii și rusofonii care au tot încercat, vreme îndelungată, îndoctrinarea populației din Basarabia și alterarea coeziunii culturale, lingvistice și spirituale dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului, scrie timpul.md.

Mitul promovat de rusofili este demontat chiar unul dintre idolii lor, de însuși Jirinovski.

MITUL 3: „România nu se poate lega la cap cu Transnistria”

Altfel spus, „România n-are nevoie de o regiune cu un conflict înghețat în interiorul granițelor sale, adică de Transnistria”.

Este adevărat, în Republica Moldova există un conflict îngheţat, vechi de peste două decenii, însă această stare de fapt nu reprezintă un obstacol de netrecut în calea regăsirii unităţii naţionale româneşti. Regimul separatist de la Tiraspol nu se bucură de niciun fel de recunoaştere internaţională, nici măcar din partea Federaţiei Ruse, stat care îl protejează şi îi asigură existenţa.

Platforma Unionistă ACȚIUNEA 2012, o coaliție de organizații non-guvernamentale și grupuri de inițiativă care susțin unirea Republicii Moldova cu România, militează pentru Unirea celor două state româneşti în graniţele lor actuale, recunoscute internaţional. „Internalizarea conflictului transnistrean între frontierele statului român unificat nu reprezintă un fapt fără precedent. În Uniunea Europeană există exemplul Ciprului, ţară care a fost acceptată în Uniune, deşi găzduieşte încă din 1973 un conflict îngheţat, iar trupe ale unei ţări nemembră UE sunt prezente pe teritoriul acesteia, împotriva voinţei sale. Prin urmare, ca şi în cazul Ciprului, Acţiunea 2012 este de acord că România va trebui să continue negocierile în vederea găsirii unei soluţii paşnice pentru rezolvarea conflictului existent”, se precizează pe site-ul actiunea2012.ro.

Platforma Unionistă ACȚIUNEA 2012 consideră că e nevoie ca România, până la rezolvarea problemei Transnistriei, să stabilească „o linie de demarcaţie atent securizată cu dotări de nivel european la limita de vest a zonei controlate de separatişti. Aici se vor afla atât punctele de trecere a frontierei Uniunii Europene, cât şi birourile serviciilor puse la dispoziţia locuitorilor din localităţile supuse autorităţilor din Tiraspol.”

La rândul său, Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe al României, susţine că în această perioadă „ne găsim în faţa unei ferestre de oportunitate, în care inclusiv mult invocata problemă a Transnistriei poate fi soluţionată mai uşor decât se crede, aceasta putând fi parte a unui acord mai cuprinzător ce vizează Ucraina”.

La summit-ul NATO din septembrie 2014, liderii aliați au decis să acorde sprijin, consiliere și asistență Moldovei. Conform unui comunicat de presă emis recent de Ministerul Apărării de la Chișinău, „circa 800 de militari din Republica Moldova, SUA, Polonia, Georgia şi România participă, în perioada 12-25 iulie a.c., la exerciţiul multinaţional «Efort comun 2015». În manevrele militare sunt implicaţi aproximativ 800 de militari din Moldova, SUA, Polonia, Georgia și România”. Evenimentul are loc la centrul de instruire militară al Brigăzii de infanterie motorizată „Moldova” din municipiul Bălţi.

MITUL 4 – „România n-are nevoie de corupţia din Basarabia”

Ca și când noi am fi descoperit peste noapte secretul tinereţii fără bătrâneţe, al vieţii fără de moarte și al guvernării fără de corupţie, unii dintre români invocă ca argument anti-unionist problemele existente acum în Republica Moldova. „România n-are nevoie de o regiune cu o corupție endemică și o oligarhie mult mai apropiate de modelul din Asia centrală decât de Europa”, susţine teoria.

De fapt, după unificarea celor două state, regulile, legile și justiția din România se vor extinde și peste Prut. Cu alte cuvinte, sistemul nostru imunitar anticorupţie, dezvoltat îndeosebi în ultima vreme, poate învinge microbul existent în Republica Moldova.

Pe de altă parte, problemele ce există astăzi dincolo dincolo de Prut sunt considerate de unii drept o oportunitate. „Instabilitatea din Moldova ar putea fi o ocazie pentru România”, este titlul unui raport dat publicităţii, la 17 iulie a.c., de agenția americană de analiză strategică Stratfor. „De-a lungul anilor, atât Rusia, cât și Uniunea Europeană au încercat să-și extindă sferele de influență în Moldova, prin sprijinirea partidelor politice sau a mișcărilor sociale. Asemenea Ucrainei, Moldova a optat în ultimii ani pentru relații mai strânse cu UE, semnând în 2014 un acord de asociere și de liber schimb cu statele din blocul comunitar”, relatează agenția Startfor.

„Aspiraţiile Republicii Moldova de a se integra în Uniunea Europeană au suferit o lovitură majoră recent, când premierul pro-european Chiril Gaburici a demisionat. Moldova era deja într-o criză economică majoră. Căderea Guvernului Gaburici a condus la oprirea programelor economice ale Băncii Mondiale şi FMI.

În plus, UE a anunţat, la 7 iulie a.c., suspendarea finanţării pentru Republica Moldova până la formarea noului guvern. Partidele proeuropene au anunţat intenţia de a forma un nou guvern până la sfârşitul lunii iulie, dar disensiunile profunde persistă”, informează Stratfor, care subliniază că situaţia de acum „este în interesul Rusiei, care a încercat să blocheze eforturile Republicii Moldova în sensul integrării europene, aşa cum a procedat de altfel şi în cazul Ucrainei. Semnificativa prezenţă militară rusă în regiunea separatistă Transnistria şi în zone proruse precum Găgăuzia conferă Rusiei o importantă pârghie de influenţă asupra Chişinăului. Cu toate acestea, criza politică din Republica Moldova – în special dificultăţile financiare din ce în ce mai mari ale ţării – ar putea fi o oportunitate pentru România, de a scoate această ţară din sfera de influenţă a Rusiei”, se subliniază în raportul agenției americane Stratfor.

MITUL 5 – „România n-are nevoie de o regiune săracă”

Dezvoltată, ideea sună așa: „România n-are nevoie de o regiune cu o economie mai mult decât problematică, care ar duce PIB-ul în jos, anulând și puținul recuperat în ultimii ani față de media UE”

Dimpotrivă, susține dr.ec. Cătălin Ghinăraru, secretar științific la Institutul Național de Cercetare Științifică în Domeniul Muncii și Protecției Sociale. „Revenirea Basarabiei la patria mamă este și o poartă deschisă pentru România spre Est, spre piețele din Est. Acum, România se chinuie să se uite înspre Est. Ori, acesta este un lucru important, să ne uităm către piețele din Est, pentru că ele sunt viitorul. Basarabia ar putea fi platforma noastră către spațiul de răsărit, care este o piață imensă și un oportunitate de dezvoltare”, declară dr. ec. Cătălin Ghinăraru.

Un studiu realizat recent de „Fundația Universitară a Mării Negre” arată că „singura cale prin care România sau Republica Moldova pot avea creștere economică de peste 5% este viitoarea Unire”. Ȋn caz contrar, nu se prefigurează vreo schimbare în dinamica actuală, pentru niciuna din cele două țări..

Raportul dat publicității la 17 iulie a.c. de agenția americană de analiză strategică Stratfor susține același lucru: „criza politică din Moldova – și în special dificultățile financiare crescute ale țării – ar putea oferi, de asemenea, o oportunitate pentru România. (…) Chiar dacă, la nivel declarativ, liderii politici români nu susțin reunificarea, Bucureștiul rămâne un susținător cheie al legăturilor mai strânse cu Chișinăul, în contextul Uniunii Europene. (…) Înainte de întâlnirea ce avut loc la 8 iulie a.c. între Klaus Iohannis și Nicolae Timofti, președintele Republicii Moldova, o delegație de la Banca Națională a România a efectuat o vizită mai puțin mediatizată, dar potențial semnificativă pentru Moldova. Scopul oficial al vizitei a fost lansarea unui proiect de înfrățire sprijinit de UE, ce vizează consolidarea capacității băncii centrale din Republica Moldova în domeniile de reglementare și supraveghere. Proiectul a primit 1,2 milioane de euro de la Uniunea Europeană pentru a oferi asistență tehnică în Moldova și va fi implementat de către Banca Națională a Moldovei și un consorțiu ce cuprinde Banca Națională a României și Banca Centrală din Olanda. Acest proiect vine într-un moment cheie pentru economia Moldovei, aflată sub impactul dispariției, la începutul acestui an, a peste 1 miliard dolari – echivalentul a peste 12,5 % din PIB-ul țării – de la trei din cele mai mari bănci din Moldova, dar și a scandalului de corupție ce a urmat.

Știind că băncile străine nu vor intra, cel mai probabil, în Republica Moldova într-un moment în care 80% din băncile din țară se află în programe de supraveghere, România e într-o poziție bună pentru a asista această țară, având în vedere apropierea de Moldova, dar și existența unui interes strategic de a scoate Chișinăul de pe orbită Moscovei. În plus, pentru ca sectorul bancar român să împartă expertiza sa cu sectorul din Moldova, Bucureștiul ar putea facilita investițiile românești în Moldova.”

Conform raportului Stratfor, „Bucureștiul e conștient că se confruntă cu obstacole în consolidarea influenței sale la Chișinău. Timp de mulți ani, Rusia a fost cel mai mare partener comercial al Republicii Moldova, dar restricțiile comerciale din motive politice au scăzut exporturile moldovenești în Rusia, iar exporturile către Uniunea Europeană și în special către România au crescut. În 2014, Moldova a exportat 18 % din produsele sale în România, față de 11% în Rusia, iar exporturile de fructe din Moldova în Uniunea Europeană – majoritatea spre România – au crescut cu mai mult de 60% în primele șase luni ale anului 2015. Cu toate acestea, Moscova păstreze o prezență puternică în sectorul financiar din Moldova. Aproximativ 70 % din sectorul bancar al Moldovei este controlat de capitalul rusesc, iar președintele celei mai mari bănci din Moldova, Moldindconbank, trăiește în Rusia și are legături politice acolo. Dar marile bănci, precum Moldindconbank, au ajuns sub un control mai mare și au contribuit la creșterea problemelor politice în Republica Moldova, ca urmare a crizei economice. Prin urmare, creșterea slăbiciunilor financiare ale Republicii Moldova și capacitatea României, dar și dorința ei de a ajuta la atenuarea unora dintre problemele economice ar putea face ca acest subiect să devină unul de mare interes pentru ambele părți, în viitor.”

MITUL 6 – „Vor fi probleme cu diferențele existente între economiile din Basarabia și din România”

„Desigur, vor exista probleme tehnice”, mărturisește dr. ec. Cătălin Ghinăraru, secretar științific la Institutul Național de Cercetare Științifică în Domeniul Muncii și Protecției Sociale. „Avem două monede, va trebuie făcută o tranziție la o singură monedă națională. Dar în 1918 (n.r. – anul Marii Uniri) existau în circulție 4-5 monede, nu este un proces anevoios.”

Ȋn ceea ce privește armonizarea sistemelor de protecție socială din cele două state, ea poate fi ceva mai dificilă, pentru că nu se poate realiza imediat. „Sistemele sunt asemănătoare, dar nu sunt identice, în România și în Republica Moldova. Dar, din experiența noastră românească, recalcularea pensiilor din Moldova, de pildă, se poate face într-un an, doi.”

Pensia medie în Republica Moldova este de 82 USD, în vreme ce în România ea se ridică la 211 USD. Pe o durată de 12 luni, de pildă, aducerea pensiilor la aceleași standarde ar presupune niște costuri suplimentare de circa 1 miliard USD.

MITUL 7 – „Unirea presupune costuri financiare pe care nu le putem suporta”

Statul german a cheltuit pentru reunificare 1.600 miliarde USD (paritate 2000), companiile germane au avut o creștere a cifrei de afaceri de 4.900 miliarde de USD (aceeași paritate). Creșterea de PIB asociată creșterii importanței și vizibilității noii republici federale este estimată de către analiștii CIA la cel puțin 150 miliarde USD anual (paritate 2000), din 1990 până în 2010.

În Republica Coreea există un minister al reunificării, care dezvoltă o metodologie foarte riguroasă de calcul al costului asociat reunificării țării. Estimarea cea mai exactă prevede un cost al reunificării de 2.000 miliarde USD în următorii 30 ani, dar se estimează și un plus de PIB de 500 miliarde USD, anual, ca medie pe următorii 20 ani, ceea ce ar conduce la poziționarea Coreei în primele 10 economii ale lumii.

„Costurile reunificării se raportează întotdeauna la mărimea PIB-ului, pentru că ele sunt asociate reducerii diferențelor de performanță economică. Modelul cel mai adecvat și mai apropriat probabilei reunificări a celor două state românești este cel german (1990). Dacă unirea s-ar produce mâine, urmând metodologia coreeană sau faptele petrecute în Germania, am avea un cost de aproximativ jumătate de PIB actual (adică 90 miliarde USD) pentru următorii 20 ani, cost care ar reduce decalajul de PIB/locuitor de la 4 la 1 până la 1 la 1,5 (înapoi în 1990)”, relevă un studiu realizat de Fundația Universitară a Mării Negre.

„Din acestă sumă, 20% (18 miliarde USD) ar fi investiții private, deci statul român ar trebui să cheltuie cam 70 miliarde USD, adică 3,5 miliarde USD în medie pe an. Ceea ce reprezintă o treime din cheltuielile actuale cu investițiile. Drept comparație, cheltuielile cu investițiile s-au redus în 2013 față de 2012 cu 16%. Este insuportabil? Costul reunificării pare mare, dar, privit în contextul economiei unei națiuni, el este suportabil”, se precizează în concluziile studiului.

Mai mult, economiștii au stabilit că „efectul nevăzut al reunificării ar consta în  creșterea cu 10% anual al PIB-ului, ca efect al creșterii cifrei de afaceri a companiilor românești (adică, în 8 ani, ne-am dubla PIB-ul actual), dar și în creșterea însemnătății geopolitice a țării, care ar aduce un plus, în medie, de încă 5 până la 10% din PIB anual. Beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile: în cazul României și Republicii Moldova, evoluția în următorii 25 de ani se comprima în doar 15 (un plus de eficiență de 40%).”

Luând în calcul aceste date, reunificarea este practic un proces care s-ar finanța singur.

Pentru mai multe informații despre costurile care le presupune unirea puteți citi articolul întreg privitor la eforturile statului unit COSTURILE REUNIFICĂRII – INVESTIȚIE ÎN CREȘTEREA ECONOMICĂ A STATULUI REÎNTREGIT

MITUL 8 – „Unirea Basarabiei cu România se poate face în interiorul Uniunii Europene”

Există, și printre unioniști, voci care împărtășesc această teorie, dar și sceptici care o contrazic. „Cred că viitorul este al unui singur stat în UE, și nu a două state europene, România și Republica Moldova. Dacă vrem să respirăm acolo, și nu să stăm deasupra apei, precum Grecia și Cipru, trebuie să fim acolo împreună, nu separat”, atrage atenția dr. ec. Cătălin Ghinăraru, secretar științific la Institutul Național de Cercetare Științifică în Domeniul Muncii și Protecției Sociale.

„Ȋn spațiul Uniunii Europene este o concurență mare, fiecare stat își apără propriul interes. Dacă am fi două state, niciodată nu ne-am putea armoniza interesele. Așa cum se întâmplă acum între Grecia și Cipru sau între Cehia și Slovenia. Dacă am fi un singur stat, am avea o mai mare putere de negociere acolo, pentru toți românii. Ceea ce ar fi un lucru important pentru noi, ca națiune”, subliniază dr. ec. Cătălin Ghinăraru.

La rândul său, Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe al României, consideră că „Unirea nu se face peste noapte, ci se face în pași. «Unirea se poate face în interiorul Uniunii Europene», se spune la București. Nu neglijați acest lucru. Acest demers se poate realiza mult mai bine, dacă facem parte din aceeași familie. (…)

Ce nu înțeleg politicienii de la București și mai ales cei de la Chișinău este faptul că opunerea externă nu este atât de mare, îndrăznesc să vă spun, inclusiv din partea Federației Ruse, credeți-mă!

Sigur, e greu, trebuie însă să ai oameni de stat pentru asta care să convingă, să știe să joace, să explice și să dea garanțiile necesare. Vorbesc de opunere politică de cancelarie, nu vorbesc de opunerea în ce vă privește pe voi (n.r. – tinerii basarabeni care susțin reîntregirea țării), unde va fi opunere cap-coadă.

Politicienii se tem de Unire, se tem de ea prea devreme, se tem prea devreme și de ruși, de occidentali, dar cu oameni consecvenți și încăpățânați, în stradă și în cancelarii, se poate”, susține fostul ministru de Externe al României.

Iar dacă se poate, istoria ne obligă să vrem!

Alexandra Rizea –  jurnalist

Publicitate

Evolutia invățământul în gubernia rusă Basarabia după anexarea acesteia in 1812

 

 

 

 

 

 

AUGUST 1944 – MOMENTE ASTRALE ALE ORASULUI CONSTANTA

 

„Între patru ochi, am examinat împreună situaţia şi l-am determinat (pe viceamiralul Brinkmann n. a.) să se retragă fără luptă sau distrugeri, care ar fi făcut victime în populaţia nevinovată. Aşa se face că portul Constanţa a rămas singurul port din care germanii s-au retras, fără a-l distruge!”

 

 – Contraamiral Horia Macellariu –

 

ORELE ASTRALE ALE ORAŞULUI CONSTANŢA
Contraamiralul Horia Macellariu salvează portul şi oraşul Constanţa de la distrugere în zilelel fierbinţi ale lui august 1944.

 

Puţini au fost constănţenii care, în zilele fierbinţi ale lui august 1944, au conştientizat că oraşul lor, principalul port românesc la Marea Neagră a fost la un pas de o distrugere catastrofală.

Ziua de 25 august 1944 a fost, fără îndoială, ziua în care Constanţa şi-a trăit orele sale astrale, ore aflate sub semnul unui hazard ce ar fi putut să-i fie fatal.
La 20 august 1944, trupele sovietice au declanşat o operaţie ofensivă de anvergură în zona Moldovei, concomitent cu lovirea din aer a porturilor maritime şi fluviale româneşti.
Cvasitotalitatea navelor militare româneşti şi germane care luptaseră cu succes în cei peste trei ani de război pe mare, instalaţiile portuare şi depozitele de carburanţi şi muniţie dar şi oraşul Constanţa au constituit unul din obiectivele principale ale aviaţiei inamice care, atacând în valuri repetate, au aşternut un covor uriaş de bombe şi torpile asupra lor.

 

 

 

 

 

 

 

Sutele de tunuri şi mitraliere antiaeriene de la litoral şi de la bordul navelor cu greu făceau faţă valurilor atacatoare.
Lovite de proiectilele antiaeriene, numeroase avioane inamice, chiar înainte de a-şi lansa încărcătura ucigătoare, lăsau în urma lor o impresionantă dâră de fum şi cu un zgomot asurzitor plonjau în mare sfârşind în uriaşe gheizere de apă şi fum.

Trombe de fum se ridicau pretutindeni spre cerul albastru al portului Constanţa, semn că o parte din loviturile inamicului îşi atinseseră ţinta.
Copleşite de numărul mare de avioane inamice, în pofida unei riposte îndârjite, cu ţevile de tunuri şi mitraliere de la bord înroşite, o parte din navele româneşti au plătit un greu tribut de sânge.

Torpilorul NĂLUCA, nava care se acoperise de glorie în lupta pe mare, trecându-şi în cont nenumărate atacuri asupra submarinelor inamicului unele din acestea fiind scufundate, lovit în plin de mai multe proiectile s-a scufundat la cheu, un mare număr de marinari pierzându-şi viaţa.

Greu lovite, de asemenea, cu grave avarii şi mai mulţi morţi la bord se găseau şi crucişătorul auxiliar DACIA, distrugătorul REGELE FERDINAND, puitorul de mine AMIRAL MURGESCU.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Atacurile aviaţiei inamice asupra Constanţei au continuat, în aceeaşi notă, şi în zilele următoare.
Pe acest fond, la Palatul Regal din Bucureşti, în după amiaza zilei de 23 august 1944 a avut loc lovitura de palat prin arestarea mareşalului Antonescu şi scoaterea armatei din războiul contra Uniunii Sovietice.
Armata Română şi Marina Regală au fost puse, astfel, într-o postură inedită.

În plină desfăşurare a acţiunilor de luptă, în condiţiile în care forţe terestre, aeriene şi navale la diverse eşaloane se aflau în relaţii de colaborare sau subordonare operativă faţă de armata germană, aliatul a devenit inamic, iar inamicul, armata sovietică, a devenit (declarat în mod unilateral) aliat.

Viceamiralul Ioan Georgescu, numit Subsecretar de Stat pentru Marină în noul guvern de la Bucureşti, a transmis tuturor Forţelor Marinei Regale Române ordinul conform căruia:

„Încetează orice subordonare a Comandamentelor şi unităţilor române faţă de Comandamentele germane; forţele terestre, aeriene şi navale române încetează lupta şi orice act de agresivitate contra forţelor sovietice; (…); Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial se va alătura Diviziei 9 Infanterie păstrând o legătură strânsă cu Comandamentul Forţelor Navale Maritime”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Faţă în faţă 79 de nave germane şi 25 de nave româneşti

La 23 august 1944 Forţele navale germane aflate la Constanţa erau subordonate direct Comandamentului Amiral German Marea Neagră şi cuprindeau 79 nave de luptă şi mai multe nave de asigurare (petroliere, barcaze, docuri etc.) dintre care: 3 submarine, 6 vedete torpiloare, 10 vedete dragoare, 21 pontoane de transport, 7 vânătoare de submarine, 14 şalupe de dragaj pentru siguranţa portului, 3 nave artilerie transport, 7 nave de însoţire, purtătoare de artilerie, 4 nave de transport şi 4 remorchere.

 

 

 

 

 

În ceea ce priveşte navele maritime româneşti, situaţia se prezenta astfel: 4 distrugătoare, din care 3 avariate şi unul – „Regina Maria” – disponibil; 2 submarine, indisponibile; 3 canoniere din care una singură – „Dumitrescu”- disponibilă; 2 nave puitoare de mine , din care unul singur – N.M.S. „Murgescu”, disponibil; 1 torpilor – „Zmeul” – cu avarii în marş de la Sulina la Constanţa; 3 vedete torpiloare – „Viscolul”, „Vedenia” şi „Viforul” – disponibile şi alte 4 indisponibile; 6 remorchere disponibile – „Arlon”, „Negoiul”, „Basarabia”, „Vârtosu”, „Mântuirea”, „Mureşul” şi 2 indisponibile, în reparaţii.
Analiza raportului de forţe germane şi române, atât în ceea ce priveşte numărul de nave cât şi al gurilor de foc, arată o superioritate covârşitoare a adversarului: 79 de nave germane faţă de 25 nave româneşti din care o mare parte indisponibile şi 319 guri de foc (predominând calibrele 20, 37, 76 şi 88 mm) faţă de 119 ale navelor româneşti, majoritatea de calibrul 13,2, 20, 37mm.
Distanţa mică dintre navele din port nu permitea folosirea celor 16 tunuri calibru 120mm ale distrugătoarelor.

La această situaţie se mai pot adăuga şi alţi factori nefavorabili. Dispunerea intercalată a navelor germane cu cele româneşti în portul Constanţa crea posibilitatea primelor de a bate cu tunurile navele româneşti putând totodată distruge instalaţiile portuare.

Un pericol deosebit îl reprezenta bateria „Tirpitz” situată la Sud Constanţa, în fapt un nod fortificat care includea ca armament: 3 piese de 270mm; 6 piese de 75mm; 8 piese cvadruple de 40mm A.A.; numeroase piese de 20mm; iar ca efective, peste 600 militari; 1 companie de intervenţie cu unităţi pionieri de asalt, unităţi de transmisiuni, unităţi speciale.

Totul înconjurat cu reţele de sârmă ghimpată pe mai multe rânduri şi câmpuri de mine pe o adâncime de 1km.

Luând deci în calcul toate aceste elemente este lesne de dedus ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi avut loc, în acele momente, un angajament cu foc.

Acesta s-ar fi soldat inevitabil cu distrugerea totală a portului Constanţa, chiar a oraşului, a navelor şi a unei mari părţi din echipaje şi populaţie.
 

„Nu va fi vărsare de sânge între camarazii de arme români şi germani”

După transmiterea la radio a „Proclamaţiei către ţară” şi a „Declaraţiei Guvernului”, contraamiralul Horia Macellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime, înţelegând că a încetat lupta împotriva Uniunii Sovietice, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să-i provoace pe germani ci să-i lase să plece, a alarmat navele şi unităţile din subordine ordonând măsuri de supraveghere a navelor germane şi de ripostă, la nevoie.

A ordonat, în acelaşi timp, mutarea comandamentului român de la Hotel Carlton (cunoscut ulterior ca hotelul Continental), într-un local din cartierul Coiciu.

 

 

 

 

 

 

 

În dimineaţa de 24 august, la orele 04.00, viceamiralul Ioan Georgescu a transmis forţelor din subordine ordinul de a nu se deschide focul asupra avioanelor sovietice chiar dacă acestea ar bombarda porturile şi navele, în schimb să se riposteze în cazul atacurilor aviaţiei germane.

Totodată, ordinul menţiona că nu se va face nici un act de opunere faţă de navele sovietice care ar dori să intre în port sau ar veni la debarcare, iar faţă de navele germane se va reacţiona numai în cazul în care acestea ar ataca.

Situaţia complexă în care se aflau forţele navale române şi germane în portul Constanţa, cu navele intercalate la dane, în noua poziţie de inamici a determinat pe comandanţii ambelor părţi să acţioneze cu prudenţă.

La bord, atât navele române cât şi cele germane au luat o poziţie de expectativă cu ţevile tunurilor orientate unele către altele, gata de a riposta în cazul în care s-ar fi deschis focul de către una din părţi.
Începând cu orele 09.00, detaşamente germane înarmate au ocupat navele de transport „Alba Iulia” şi „Ardeal” aflate în portul Constanţa, care erau închiriate părţii germane.

Atrăgându-i-se atenţia asupra riscurilor într-o astfel de situaţie, comandorul Heinichen, şeful de stat major german în comandamentul mixt, a dat toate asigurările că „nu va fi vărsare de sânge între camarazii de arme români şi germani”.

 

 

 

 

„Nici un act de agresiune împotriva românilor”.

– Viceamiral Brinkmann –

 

 

 

 

 

 

În aceeaşi dimineaţă, după sosirea de la Cartierul General al Grupului de Armate „Ucraina Sud”, aflat la Slănic Moldova, viceamiralul Helmuth Brinkmann a fost invitat de contraamiralului Horia Macellariu la comandantul Diviziei 9 Infanterie, general Costin Ionaşcu „pentru parlamentări”.
La întâlnire, care a avut loc la orele 17.00, au participat din partea forţelor româneşti generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei 9 Infanterie, care era totodată şi Comandantul Superior al Dobrogei, contraamiralul Horia Macellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime şi comandorul Nicolae Bardescu, comandantul Litoralului Maritim şi Fluvial, iar din partea forţelor navale germane, viceamiralul Helmuth Brinkmann, comandantul Comandamentului Amiral German Marea Neagră.
Amiralului german i-a fost expusă situaţia nou creată prin trecerea României de partea Forţelor Aliate şi instaurarea stării de beligeranţă cu Germania. I s-a propus plecarea împreună cu toate navele din portul Constanţa.
Pentru detensionarea situaţiei dintre echipajele germane şi române s-a convenit ca tunurile să fie reorientate în axul navei.

S-a stabilit, de asemenea, ca după ce acesta se va înapoia la comandamentul său aflat la Carmen Sylva (Eforie Sud) şi va face informarea subordonaţilor asupra noii situaţii şi a măsurilor ce se impun, să aibă loc o nouă întâlnire.

Întâlnirea a avut loc a doua zi la orele 13.30 la Comandamentul Diviziei 9 Infanterie.
Contraamiralul Macellariu, plecat să-l întâmpine pe amiralul german la jumătatea drumului dintre Constanţa şi Carmen Sylva (conform unei înţelegeri prealabile), a acceptat propunerea acestuia de a intra în incinta bateriei „Tirpitz” unde au avut o convorbire „în doi”, convorbire care a reprezentat momentul cheie al evoluţiei ulterioare a evenimentelor din zonă.
„Între patru ochi, am examinat împreună situaţia şi l-am determinat să se retragă fără luptă sau distrugeri, care ar fi făcut victime în populaţia nevinovată. Aşa se face că portul Constanţa a rămas singurul port din care germanii s-au retras, fără a-l distruge! Din ceea ce ştiu acum, Amiralul Brinkmann avea ordinul superiorilor săi de a pune mâna pe mine şi pe flota română, de a ocupa Constanţa şi de a rămâne acolo.

Dar, procedând astfel, bătălia Constanţei, a litoralului românesc, a mării şi a Dobrogei s-a dat numai între mine şi amiralul german, acolo, în bateria „Tirpitz”. Astfel a fost salvată nu numai Constanţa, ci şi populaţia, portul şi instalaţiile, flota română, armamentul de coastă şi materialul, toţi marinarii şi soldaţii – atât români, cât şi germani -, iar portul a putut fi folosit imediat … de către sovietici”.

De la bateria „Tirpitz”, cei doi amirali – Macellariu şi Brinkmann – s-au deplasat la sediul generalului Ionaşcu. În termeni fermi, generalul român i-a adresat amiralului german un ultimatum verbal, cerându-i să părăsească teritoriul românesc.

Conştient de situaţie, just evaluată, de altfel cu puţin timp în urmă împreună cu amiralul Macellariu, amiralul Brinkmann a acceptat condiţiile puse şi a promis că va lua imediat măsuri de a părăsi portul Constanţa.

 

 

 

 

 

 

Convorbirile cu amiralul german au avut loc în condiţiile în care la Comandamentul 9 Infanterie sosise deja, încă de la orele 11.50, Ordinul Marelui Stat Major care, în esenţă, prevedea: „Trupele germane vor fi dezarmate şi (/sau – după alte interpretări) alungate peste frontieră în Bulgaria.

Nici un german din Dobrogea nu trebuie să treacă în Muntenia”.
Pe timpul convorbirilor cu amiralul german s-a ales soluţia „alungării”, pusă, de altfel în practică.
Imediat după terminarea convorbirii, contraamiralul Macellariu, a transmis navelor din subordine ordinul:
„Navelor germane li s-a dat ultimatum de a părăsi portul. Toate navele vor avea echipajele la posturile de luptă.

Nu se va trage decât la ordinul Comandantului Forţelor Navale Maritime sau în caz de agresiune germană. La magaziile părăsite de germani se vor pune santinele de la navele cele mai apropiate.”

Un ultim salut camaraderesc între „inamici”

Toate navele germane au părăsit portul Constanţa la 25 august, începând cu orele 15.30 şi până la 18.30 germanii lăsând în funcţiune bateria „Tirpitz” pentru acoperirea retragerii navelor, pe care au minat-o şi distrus-o la 26 august orele 02.30. La părăsirea pentru ultima oară a portului Constanţa, navele germane au avut echipajele în poziţia „la front” dând un ultim salut camaraderesc echipajelor româneşti aflate în aceeaşi poziţie.
Amiralul german Brinkmann a transmis navelor aflate în larg semnalul:
„Nici un act de agresiune împotriva românilor”.
Pe timpul retragerii, germanii au incendiat o serie de depozite care le aparţinuseră în Constanţa, bateriile antiaeriene de la Mamaia, Tataia şi Viile Noi şi reperajul aerian din aceleaşi raioane.
La finalul convorbirilor dintre comandanţii români şi germani ai forţelor din Dobrogea exista totuşi o ipoteză, şi anume aceea ca amiralul german, chiar după promisiunile făcute, odată ajuns la comandamentul propriu să dea ordin de deschidere a focului (cum se petrecuse cu puţin timp în urmă, în Bucureşti), situaţie la care reflecta în acele momente contraamiralul Horia Macellariu:
„Nu ştiam ce vor face germanii odată ieşiţi din port, din învălmăşeala şi împletirea cu noi.

 După întrevederea avută în bateria „Tirpitz”, eram convins că nu ne vor ataca, pentru că, în situaţia în care ne aflam, o angajare în port nu putea avea loc decât fără intervenţia artileriei de la uscat şi a aviaţiei. Singură infanteria putea să intervină, dar fuseseră luate măsuri şi dintr-o parte şi din cealaltă.

O asemenea angajare singulară ar fi dus la asalt şi luptă corp la corp, ca pe vremea abordajelor şi a vaselor cu vele. Rezultatul ar fi fost dezastrul şi pentru unii şi pentru ceilalţi, iar flota germană ar fi pierit în luptă, fără a putea fi sprijinită – aici în port – nici de bateria „Tirpitz”, nici de artileria ei de litoral. Acestea ar fi avut însă ca obiectiv oraşul şi trupele generalului Ionaşcu”.

Amiralul german şi-ar fi putut pune în aplicare un plan de atac al portului Constanţa chiar după ieşirea în larg, care îl pusese într-o situaţie mai favorabilă decât cea din port. Tot Horia Macellariu ne relatează ce s-ar fi putut întâmpla într-o astfel de ipoteză:
„Ieşit acum din port cu navele, fără ca noi să-l fi oprit, V.Am. Brinkmann se afla în cea mai favorabilă situaţie: toate forţele sale navale, de litoral, de aviaţie, împreună cu cele de uscat le putea concentra foarte repede cu întreaga sa putere de foc asupra flotei noastre. Eu n-aş fi putut ieşi din port decât cu un distrugător şi o canonieră, nave eterogene, sub acoperirea navelor rămase în port şi a artileriei de coastă, manevrând sub loviturile artileriei adverse, la căderea nopţii.”

 

 

 

 

 

 

Temerile amiralului Macellariu erau perfect întemeiate. Cu circa 30 de ore în urmă, într-o situaţie similară, capitala fusese supusă unui puternic bombardament din partea aviaţiei generalului Gerstenberg, chiar în acele momente aici ducându-se lupte grele cu trupele germane.
Din fericire pentru Constanţa, navele germane, la ordinul expres al amiralului Brinkmann, au părăsit portul îndreptându-se spre Varna. O furtună puternică izbucnită în aceeaşi zi a făcut imposibil marşul pentru o parte din cele mici sau avariate. A fost necesară sabordarea acestor nave şi reambarcarea echipajelor pe navele mari. În cele din urmă, până la 9 septembrie 1944, odată cu ieşirea din Coaliţia Axei a Bulgariei, a fost sabordată întreaga flotă germană din Marea Neagră.

În septembrie 1944, generalul maior Schulz, şeful Statului Major al Flotilei 4 Aeriene Germane, într-un raport către superiorii săi specifica:
„În primele ore ale dimineţii de 24 august, amiralul comandant al Mării Negre (viceamiralul Brinkmann) a sosit la Constanţa venind de la Grupul de Armate („Ucraina Sud”) şi l-a orientat pe colonelul Scholke (comandantul aviaţiei maritime germane din Marea Neagră) în privinţa ordinului Fuhrerului, potrivit căruia, Constanţa trebuie luată şi ţinută în stăpânire prin toate mijloacele…

Forţele româneşti aflate în Dobrogea, sub o comandă energică, foarte bună pentru condiţiile româneşti, au ocupat în cursul lui 24 august toate punctele de importanţă tactică din oraşul Constanţa şi din împrejurimi şi au încercuit bateriile de coastă ale marinei şi poziţiile de aparataj ale aviaţiei.

 

 

 

 

Deoarece raportul de forţe dintre unităţile române şi cele germane excludea reuşita vreunei acţiuni în Dobrogea…Amiralul Comandant Marea Neagră s-a hotărât să dea curs unui ultimatum român şi să dea în după amiaza lui 25 august ordin de pornire în marş spre Bulgaria”.

 

 

 

 

 

 

  „Nici o victimă din partea noastră…, în afară de mine”O explicaţie sintetică asupra momentului o dă acelaşi amiral român care, fără îndoială, şi-a trăit ora astrală a vieţii sale, respectând legile onoarei militare:

„Este drept însă că generalul Ionaşcu a respectat legile onoarei militare şi nu a închis graniţa spre Bulgaria (deşi, la ora la care se finalizau discuţiile cu viceamiralul Brinkmann, el primise deja ordinul de a dezarma trupele germane n.n.) decât după ce Am. Brinkmann a trecut-o.

Deci, bătălia dintre flota germană şi flota română s-a dat între mine şi Am. Brinkmann, în bateria germană „Tirpitz”. Retrăgându-se, flota germană a avut o mare rea, care a distrus-o: unele nave s-au scufundat, altele au eşuat pe coastă, pentru că eu nu le-am mai putut permite reintrarea în Constanţa decât dacă le-aş fi dezarmat. Prea puţine din ele au ajuns la Varna, dar s-au sabordat la 9 septembrie 1944. Flota germană din Marea Neagră a fost distrusă, iar flota noastră a rămas în fiinţă. Nici o victimă din partea noastră…, în afară de mine”.

Nu încape îndoială că, în momentul în care contraamiralul Horia Macellariu afirmă că a fost singura victimă a momentului, se referă la cei 16 ani petrecuţi în închisorile comuniste în perioada 1948 – 1964, în urma unei condamnări pe viaţă, unul din capetele de acuzare fiind faptul că nu a dezarmat flota germană. Istoria a validat, din fericire, hotărârea şi modul în care a acţionat în acele momente.

Faptul că, în circumstanţele date, s-a adoptat soluţia cea mai bună este atestat şi de o anchetă, făcută ulterior, în luna februarie 1945, din ordinul primului ministru, generalul Rădescu care concluziona:
„În port situaţia era următoarea: atât ca nave cât şi în special ca artilerie, superioritatea germană era zdrobitoare.

În plus, dispozitivul forţelor germane era astfel, încât îmbrăţişa cu foc atât întreaga regiune a portului, cât şi totalitatea vaselor noastre. Mişcarea şi ieşirea vaselor noastre era complet blocată de artileria de pe vasele germane aflate la gura portului şi de la uscat.

Dacă s-ar fi cerut forţelor române de a interveni contra germanilor în zona Constanţa, ar fi dus la un dezastru naţional, căci s-ar fi distrus toată flota, tot portul şi o bună parte din oraşul Constanţa. Generalul Ionaşcu, comandantul Diviziei IX-a Infanterie, ne-a declarat că în atari condiţiuni, pe lângă aceste dezastre, şi-ar fi pierdut sigur 2/3 din Divizia IX-a, divizie care ulterior a fost întrebuinţată cu atât succes în lupta contra germanilor”.

Fără a mai face comentarii suplimentare putem conchide că la data de 25 august 1944, portul Constanţa, oraşul şi mai ales populaţia acestuia au trăit adevărate ore astrale, ore care ar fi putut însemna, în circumstanţele date, măcel, dezastru, distrugeri, mii de morţi, pierderi irecuperabile.

 

 

 

 

 

Din fericire, pentru Constanţa, la comanda forţelor navale şi terestre care aveau misiunea apărării oraşului, s-au aflat, în acele dramatice momente, doi străluciţi ofiţeri superiori – contraamiralul HORIA MACELLARIU şi generalul COSTIN IONAŞCU – care, în plină desfăşurare a războiului, prin alte mijloace decât forţa armelor, au reuşit să o salveze de la un iminent dezastru.
Din nefericire, în locul recunoştinţei şi onorurilor binemeritate, contraamiralul Horia Macelleariu, condamnat la muncă silnică pe viaţă, a petrecut nu mai puţin de 16 ani în închisorile comuniste.

Este datoria noastră, a celor ce trăim astăzi în oraşul Constanţa, oraş scutit de mari pierderi umane şi materiale în acele zile, fie că suntem în uniformă militară sau simpli cetăţeni, să dăm onorul cuvenit celor doi mari eroi, eroi care şi-au câştigat un binemeritat drept, DREPTUL LA NEUITARE.

 

 

 

 

 

 

 

Cred că nu este de loc deplasată ideea ca oraşul Constanţa să-şi înnobileze zestrea culturală conservând memoria celor doi eroi – contraamiralul HORIA MACELLARIU şi generalul COSTIN IONAŞCU – prin a le ciopli, pentru eternitate, chipul în piatră.

 

 

 

 

Comandor (r) prof. dr. IOAN DAMASCHIN

http://www.ligamilitarilor.ro/arc-peste-timp