CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Procesul „sabotorilor” de la Canal – Radiografia unei mistificari


 

Motto:

 

„Între 1944 si 1964 nu exista crima, blesta­ma­tie care sa fi avut loc în România fara ordinul sau consimtamântul lui Gheorghiu Dej.”

Belu Zilber

 

 

 

 

Radiografia unei mistificari: Procesul sabotorilor de la Canal

 

 

Conform lui Leszek Kolakowski, un stat socialist este „un stat caruia nu-i place ca cetatenii sai sa citeasca numerele mai vechi ale zia­relor”.

Aceasta afirmatie este pe deplin dovedita parcurgând isto­ria deceniilor de existenta a României comuniste.

Lupta pentru putere din cadrul partidului s-a soldat cu arestari, asasinate, epurari ur­mate, uneori, de reabilitari si scuze mai mult sau mai putin zgo­mo­toase si oficiale.

„Tovarasii de încredere” de pâna mai ieri deve­neau „de­via­tionisti, sabotori si criminali” peste noapte, iar actiunile lor erau si ele reinterpretate dupa necesitatile momentului.

Aceste „diabolizari” si reabilitari periodice au permis unor observatori interni atenti ai evo­lutiei sistemului sa deceleze caracterul malign al acestuia.

Anul 1968 a marcat un astfel de moment al reevaluarilor, utile unui lider proaspat ca Nicolae Ceausescu în lupta sa pentru aca­pa­rarea puterii depline în stat.

Necesitatea înlaturarii unor posibili competitori, precum si imperativul subordonarii depline a politiei politice a sistemului[1] au dus la convocarea Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968.

În cadrul acesteia, Nicolae Ceausescu a dezlantuit un atac frontal asupra fostului ministru de Interne, Alexandru Draghici:

„Este în afara de orice îndoiala ca arestarea si condamnarea lui Patrascanu nu au nici o justificare, ca asistam la o înscenare odioasa, ca Patras­ca­nu este victima unui asasinat miselesc. De asemenea, din cele stabilite de comisie, reiese ca si în cazul Foris avem de-a face tot cu un asa­si­nat josnic.

Din studierea si a altor cazuri si procese, printre care procesul Luca, procesul de la Canal si altele, apare de asemenea ne­te­meinicia multor acuzatii si multor condamnari.

Cred ca putem spune ca sutele de arestari de activisti de partid si de stat, maltratati si schingiuiti de organele de Securitate, constituie acte pe care partidul nostru le reproba si le condamna cu toata hotarârea; spun, toate acestea constituie acte de condamnare la adresa acelora care le-au initiat si înfaptuit, îl condamna si îl acuza pe Alexandru Draghici ca organizator si înfaptuitor al acestor actiuni criminale împotriva activului de partid si de stat”[2].

Reabilitarile si demascarile initiate de Ceausescu în timpul ple­na­rei din aprilie 1968, precum si critica formulata la adresa abu­zu­rilor Securitatii au fost „prelucrate” în cadrul sedintelor activului de partid, sedinte la care au participat circa 30 000 de persoane.

Ca ur­mare, prestigiul lui Nicolae Ceausescu si pozitia de lider al parti­dului au fost consolidate. Totodata, încrederea în „principialitatea, obiectivitatea si spiritul de raspundere” manifestate de conducerea de partid au sporit.

Desigur ca, cercetând activitatea de doua decenii a Securitatii, motivele de incriminare a ofiterilor si conducerii acestui temut in­strument represiv erau suficient de numeroase.

Din multitudinea de abuzuri aduse la lumina din necesitati politice ale „tinerei garzi” care preluase puterea în stat ne-am oprit în studiul de fata asupra ca­zului reprezentat de asa-zisul „proces al sabotorilor de la Canal”.

De fapt, în anul 1952 s-au organizat doua procese privind pre­tinse acte de sabotaj savârsite pe santierul Canalul Dunare-Marea Neagra; au fost condamnate, în total, 25 de persoane, din care cinci la pedeapsa cu moartea, trei fiind executate.

Înainte de a examina „procesul sabotorilor”, vom încerca sa facem o incursiune în „preis­toria” procesului, mai precis vom preciza cum s-a ajuns la decizia construirii unui canal si cum, în logica specifica regimului, un astfel de proces era inevitabil.

Potrivit parintilor fondatori ai marxism-leninismului, munca l-a facut pe om. Dar cum o societate noua, comunista, are nevoie si de un om nou[3], liderii comunisti s-au confruntat cu necesitatea iden­ti­fi­carii cailor de creare a acestuia. Daca omul vechi a fost produsul muncii, nu cumva tot munca e cea care l-ar putea forma pe omul nou? Fara îndoiala ca da, dar acum munca trebuia sa fie efectuata în con­ditii si în scopuri cu totul noi: în colective mari, în medii natu­rale straine, rupti de habitatul obisnuit, sub atenta supraveghere si „îndrumare” a activistilor de partid.

Nu mai putin important era si scopul muncii dure prestate: acesta trebuia sa fie grandios, în­de­par­tat în timp si util „binelui comun”. „Omul – scria Makarenko – nu poate trai în aceasta lume daca nu are ceva luminos în perspectiva. Adevaratul mobi 141x2315b l al vietii umane este bucuria zilei de mâine.”[4]

Primele experimente de a crea oameni noi prin intermediul mun­cii „în colectivitate si pentru colectivitate” au fost efectuate de Anton S. Makarenko în Uniunea Sovietica în anii ’20 si ’30. Sis­te­mul lui Makarenko a fost exersat pe tineri infractori, pe copii si ado­les­centi abandonati.

Acestia, adunati în colonii, erau organizati în brigazi de munca si lucrau sub o supraveghere menita sa impuna o dis­­ciplina severa. Timpul liber era, practic, anulat, fiind ocupat, în afara de munca, cu îndoctrinarea cu teoriile marxist-leniniste.

Întrucât rezultatele s-au dovedit excelente, s-a pus întrebarea daca aceste metode pot fi extinse la mase mari de oameni si, mai ales, daca sunt aplicabile „dusmanilor poporului”.

Pentru a afla ras­pun­sul, au fost initiate lucrari grandioase care presupuneau o forta de munca nume­roasa si care sa efectueze, pe cât posibil, o munca fizica covâr­sitoare.

Acest proiect, al recrearii omului prin munca, se plia perfect pe un mit fundamental al comunismului: ideea ca trans­for­marea naturii în inte­re­sul omului nu cunoaste limite.

Omul nou „obliga râurile sa curga pe unde are el nevoie, le stapâneste, le în­gra­deste într-un sistem întreg de rezervoare si le obliga cu ajutorul barajelor sa dea energie electrica si sa irige pustiurile”[5].

Procesul de creare a omului nou si cel de edificare a doua embleme mitice ale comu­nis­mu­lui, canalul si barajul[6], se îm­ple­teau într-un mod fericit.

Ca dovada, numarul imens de detinuti uti­li­zat în construirea marilor Canale Baltica-Marea Alba (1931-1933), Moscova-Volga (1934-1937)[7].

Fara îndoiala ca o experienta atât de utila nu se putea sa nu fie împartasita si proaspetilor „tovarasi de lupta” pentru edificarea co­mu­nismului din tarile satelitizate de URSS dupa 1945.

În România terenul cel mai fertil pentru astfel de experimente a fost oferit de punerea în aplicare a proiectului de construire a unui canal care sa lege Dunarea de Marea Neagra. Astfel de proiecte da­tau de multa vreme si au fost vehiculate în diverse ocazii, dar imen­si­tatea resurselor necesare realizarii practice a împiedicat trecerea la actiuni concrete.

Ţinând cont de situatia dezastruoasa a economiei României[8] în anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, de seceta si foametea din 1946-1947, de imensele despagubiri de razboi impuse de Uniu­nea Sovietica, se naste întrebarea cum a fost posibil ca într-un ase­me­nea context conducerea comunista de la Bucuresti sa se implice într-un astfel de proiect grandios.

Un raspuns partial este oferit de fostul sef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, inginerul Paul Sfetcu. Potrivit relatarilor acestuia[9], în cadrul unei vizite efectuate de Dej în 1948 la Moscova cu scopul stabilirii unei colaborari economice cu sovieticii si al primirii unor îndrumari asupra perspectivelor eco­no­miei românesti, a avut loc o întrevedere a delegatiei române cu „parintele popoarelor”, I.V. Stalin.

Acesta i-ar fi abordat frontal pe ro­mâni:

„Are cunostinta conducerea României despre un proiect în­tocmit de englezi, pe la începutul secolului XX, pentru construirea unui canal navigabil între Dunare si Marea Neagra?” Conform ace­le­iasi surse, Dej a marturisit:

„Am ramas înmarmurit si totodata înspaimântat de perspectiva ca în loc de dezvoltarea industriei – obiectiv cu care ne dusesem la Moscova – sa ne alegem cu o gaura în pamânt”[10].

Asadar, „sugestia” construirii Canalului a fost sovietica, iar deci­zia partii române de a începe lucrarile poate fi lesne înteleasa prin natura relatiilor de vasalitate care îl legau pe Gheorghiu-Dej de „suze­ranul” de la Moscova. Dar ce-i putea determina pe sovietici sa impuna construirea Canalului?[11]

Teoria conform careia ar fi urmat sa fie folosit în eventualitatea unui conflict cu Iugoslavia lui Tito pen­tru a trimite nave pe Dunare pare cel putin hazardata[12].

Trebuie luate în calcul durata presupusa de construire a Canalului si dificul­ta­tile de navigare pe Canal si pe Dunare a unor nave militare semnifi­cative.

În plus, controlul Gurilor Dunarii a fost mereu un obiectiv im­portant pentru Rusia, sovietica sau nu. De ce ar fi oferit o alter­na­tiva Româ­niei? Conform marturiei lui Paul Sfetcu, Dej s-a framântat sa gaseasca un raspuns la întrebarea:

„Ce urmarise Stalin atunci când a impus cons­truirea Canalului?” Dej ar fi formulat urmatorul raspuns: „M-am temut ca hotarârea ne-a fost impusa din considerente asa-zis stra­tegice, dar pâna la urma nu i-am putut vedea o asemenea justi­fi­care.

Dupa un timp, am devenit convins ca Stalin a urmarit cu totul altceva si sunt aproape sigur ca, daca ar mai fi trait si Canalul ar fi fost dat în exploatare, ar fi cerut României sa renunte «de buna voie si nesilita de nimeni» la stapânirea Gurilor Dunarii, inclusiv Delta, pe motiv ca aveam de-acum iesire directa la mare prin canalul pe care l-am construit”[13].

O astfel de intentie poate fi luata în calcul, dar, având în vedere modul în care sovieticii au procedat cu Insula serpi­lor, eventualele scrupule manifestate de Stalin în a menaja interesele maritime ale României par putin probabile.

În plus, Uniunea Sovie­tica ar fi putut mult mai usor sa impuna cedarea Dobrogei în anii 1944-1945 când România se gasea într-o situatie mult mai dificila.

Consideram ca o ipoteza de lucru ar reprezenta-o tentativa de a crea omul nou si în România prin mijloace deja verificate în URSS Triumful ideologiei comuniste si înrolarea ferma a popo­rului român în lagarul internationalismului proletar ar fi putut aparea ca obiec­tive viabile în conceptia liderului atotputernic de la Moscova, obiec­tive care sa justifice o astfel de mobilizare de forte[14].

Aici trebuia sa se formeze „comunistul român”[15], un mod de a gândi si de a actiona specific regimului totalitar[16].

Nu trebuie neglijata din ecuatie si o remarca a Anei Pauker conform careia Canalul trebuia sa fie „mor­mân­tul burgheziei românesti”. Consideram ca acest mormânt ar fi fost atât unul fizic, unde si-au lasat oasele de altfel atâtia oameni, cât si unul spiritual, în care sa dispara o anumita viziune asupra lumii si a omu­lui, a libertatii si demnitatii umane în genere[17].

Dincolo de o motivatie sau alta, cert este ca pe ordinea de zi a sedintei Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949 figura la punctul 1, „Construirea Canalului Dunare-Marea Neagra”.

Gheor­ghiu-Dej a încercat sa camufleze caracterul impus din exterior al acestei decizii, subliniind în discursul sau ca „punctul de vedere al par­tidului a fost exprimat înca în timpul Conferintei Nationale, unde, cu privire la sarcinile de reconstructie economica, erau trecute si sarcina electrificarii si începerea unor campanii de lucrari, ame­na­jari de cursuri de apa, irigatii etc.

Problema construirii Canalului a preocupat anumite cercuri legate de vechile regimuri, dar au ramas simple deziderate pentru ca sistemul capitalist nu îngaduia lucrari mari care nu aveau în vedere profiturile ci îmbunatatirea situatiei maselor muncitoare”[18].

Importanta politica a Canalului[19] a fost subliniata de la bun înce­put de Gheorghiu-Dej: „Va trebui ca partidul nostru sa îndrepte cele mai bune forte, sa mobilizeze întregul partid si toate mijloacele pentru aceasta lucrare. […] În focul acestor batalii se vor crea cadre noi, ca­lite.

Pentru Directia propaganda trebuie date sarcini privind mo­bi­li­za­rea prin presa, radio, munca culturala ce se va desfasura acolo, munca de agitatie, caci trebuie sa tinem seama ca vor lucra mase mari”[20].

În conformitate cu mentalitatea epocii, desi lucrarile nici nu în­ce­pusera, Dej, prevazator, nu scapa din vedere viitoarele „sabo­taje”: „În ce priveste actiunea dusmanului, desigur ca ea va exista (subl. ns. F.B.) si va trebui sa ducem o munca de lamurire, sa aratam prac­tic populatiei ce înseamna Canalul, ca îi va scapa de malarie si le va îmbunatati starea materiala”[21].

Ca urmare a sedintei Biroului Politic, Consiliul de Ministri a emis HCM nr. 505/25 mai 1949. În aceasta se preciza ca lucrarile Canalului se fac în scopul:

„- asigurarii transportului cel mai ieftin si mai scurt pe apa spre Marea Neagra;

– industrializarii regiunii de sud-est a tarii si dezvoltarii sale eco­nomice si culturale;

– crearii conditiunilor pentru îmbunatatirea agriculturii si ridi­carea nivelului de trai al taranimii muncitoare;

– combaterii secetei care ameninta continuu acest tinut;

– asanarii Vaii Carasu, astazi plina de balti, si însanatosirii popu­latiei acestei regiuni bântuite de malarie”[22].

Executarea lucrarilor urma a fi realizata de o „Directiune Gene­rala a Lucrarilor Canalului Dunare-Marea Neagra”, subordonata direct Consiliului de Ministri. Prin aceeasi hotarâre, Gheorghe Hossu era numit director general al proaspat înfiintatei directii generale.

Lucrarile Canalului au demarat în ritm de „Hei, rup!”, fapt ce se va reflecta din plin în mersul lucrarilor.

Analizând „Raportul de activitate al Directiei Generale a lucrarilor Canalului Dunare-Marea Neagra pe perioada 24 iunie-15 septembrie 1949”, Miron Constantinescu sublinia:

„O lucrare de dimensiunile Canalului se începe dupa o pregatire mai îndelungata. Lucrarea a început la 15 iulie deja pe teren, anteproiectul si memoriul tehnico-economic au fost facute în iunie, iar memoriul semnat la 5-6 iulie”[23].

Graba cu care s-au început lucrarile a generat o serie de erori, mai mult sau mai putin evidente. Desigur ca explicatia cea mai la în­demâna era sabotajul. Înca în septembrie 1949, Teohari Georgescu arata ca:

„Noi am început sa revizuim planul si am gasit greseli de cal­cul grosolane, sau sunt greseli de calcul sau sunt facute direct. Dau un caz concret: este necesara o cantitate de otel special pentru perforatoare: 20 000 kg. În loc de kilograme au scris tone. Este o mica greseala de 6 miliarde lei”[24].

Aceeasi tendinta de sabotare o „simtea” si Miron Constan­ti­nes­cu: „Tovii din conducere sunt tovi foarte buni, de toata încrederea, însa pot fi acolo elemente dusmane care, în loc sa saboteze în forma frânarii lucrarilor, împing la cheltuieli peste masura, la aducerea de utilaj de care n-avem înca nevoie. […]

Mai ales ca normatorii sunt elemente recrutate din fosti magistrati, ofiteri deblocati, apoi lu­cra­rile trebuie facute cu mai multa seriozitate, nu ca acest proiect în care se cer 35 miliarde în cinci pagini”[25].

Ana Pauker nu pierdea nici ea ocazia sa sublinieze pericolul subversiunii:

„Am pus ca o sar­cina din cele mai importante sa fim cu ochii în patru, sa nu ne duca de nas, ca nu toti ne vor fi prieteni. […] Când organizezi mun­ca cum trebuie, îi îngreunezi dusmanului sa-si vâre coada. Când îti organizezi o munca, greu este sa se strecoare hotul. Daca este o dezorganizare, dusmanul îsi poate face de cap si apoi nu ai pe cine sa prinzi de gât. El îti creeaza situatii care dezorganizeaza”[26].

Înca de la început lucrarile Canalului s-au confruntat cu nu­me­roase greutati obiective, dar care nu puteau fi privite de conducerea politica decât prin filtrul deformator al ideologiei comuniste. Una din gravele probleme o reprezenta deficitul fortei de munca, mai ales calificata.

Promisiunea unor salarii mari nefiind respectata iar conditiile de cazare si de munca de pe santier fiind îngrozitoare[27], foarte curând s-a creat imaginea unui santier „lagar de munca”,[28] iar fluctuatia per­so­nalului era foarte mare. Reprezentantul Comitetului de Partid al Cana­lului, informat de aceasta situatie, se întreba, firesc, „daca nu cumva este vorba de sabotajul deghizat al dusmanului de clasa”[29].

Obsesia dusmanului de clasa iese în evidenta si dintr-un raport prezentat în noiembrie 1949 de Belu Petre, responsabil cu munca de agitatie si propaganda la Canal:

„Trebuie sa spun, pe când noi am lu­crat foarte slab, dusmanul de clasa a lucrat foarte bine în asa fel încât a reusit sa creeze o atmosfera anti-Canal, atmosfera care s-a extins chiar între tovarasii nostri activisti. […] La UTM în sedinta de activ, când un tov este criticat, imediat i se spune: «Sa va bagati mintile în cap, daca nu, Canalul va manânca!»”[30].

La problema fortei de munca s-au adaugat conceptia de proiectare gresita, deficientele utilajelor importate din URSS, dar si din alte tari socialiste, slaba calificare a tehnicienilor si a muncitorilor. Toate acestea s-au reflectat în mersul extrem de greoi al lucrarilor, cos­tu­rile uriase de constructie, numeroase accidente de munca[31] si o faima extrem de proasta a Canalului în rândul populatiei.

Folosirea masiva a detinutilor[32] (atât politici, cât si de drept comun) si a mi­li­tarilor în termen nu a reusit sa amelioreze situatia din punct de ve­de­re al cos­tu­rilor si nici al productivitatii muncii.

Esecurile trebuiau explicate si cum putea fi facut acest lucru decât în maniera sovietica?

Modelul „proceselor împotriva sabotorilor” intentate în anii ’30 în Uniunea Sovietica a fost copiat cu fidelitate. Sabotorii, omni­pre­zenti într-un stat comunist, erau vinovati de toate greutatile si, ase­menea tapului biblic, preluau asupra lor pacatele partidului. Dupa marturisirile de sabotaj ale inculpatilor într-un astfel de proces, procurorul Vâsinski concluziona:

„În tara noastra, bogata în resurse de tot felul, era cu neputinta, este cu neputinta sa lipseasca vreun pro­dus. stim acum de ce, în ciuda abundentei de produse, nu se ga­seste momentan când un articol, când altul.

Vina este tocmai a aces­tor tradatori”[33]. Sensul acestor „procese” transpare cu usurinta: ele trebuiau sa capteze si sa focalizeze sentimentele de revolta care fra­mân­tau masele largi de oameni. Lipsurile, saracia cronica, dezor­ga­ni­zarea productiei, mizeria cotidiana, toate acestea erau atribuite unor vinovati precisi, palpabili. De aici deriva si usurinta cu care erau acceptate acuzatiile cele mai neverosimile, în ciuda argu­men­telor precare, de aici si înversunarea cu care oamenii cer pedepsirea vino­vatilor.

De asemenea, oamenii trebuiau sa înteleaga ca „dus­ma­nul nu doarme”, el strânge rândurile, se organizeaza si submineaza per­manent eforturile partidului de a asigura raiul terestru. Aparea astfel nevoia de a incrimina un grup, de a le atribui dusmanilor de clasa „o caracteristica esentiala: solidaritatea”[34].

Întrucât la începutul anului 1952 devenise evident faptul ca lucra­rile Canalului se vor întinde pe o durata de timp mult mai mare si vor costa mult peste cele 80 miliarde estimate initial, conducerea de partid a hotarât ca trebuie identificati vinovatii si sanctionati dras­tic printr-un proces public.

Maiorul Vardan Maximilian era în aceasta perioada sef serviciu în Directia C (fosta Directia a II-a pâna la reorganizarea din 1951) Contrasabotaj a Directiei Generale a Securitatii Statului si raspundea de Canalul Dunare-Marea Neagra.

Potrivit relatarilor lui Vardan, Gheorghiu-Dej, dupa ce a studiat un material sintetic redactat de acesta, a ordonat trimiterea unei comisii la Canal „care sa verifice si sa adânceasca constatarile facute si apoi sa propuna masurile corespunzatoare”[35].

santierele Canalului au fost vizitate în perioada aprilie-mai 1952 si de ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Draghici.

La în­toar­cerea la Bucuresti, acesta a ordonat pregatirea, în cel mai scurt timp, a unui proces public exemplar, pentru sabotaj[36].

În luna iulie 1952 au început arestarile în rândul personalului de pe santierele Canalului, anchetele în cadrul arestului Directiei Re­gio­nale de Securitate Constanta si, între 29 august-1 septembrie 1952, primul proces al „bandei de sabotori”.

La 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti[37], deplasat la Poarta Alba, a pronuntat sentinta în procesul bandei de sabotori si diversionisti de la constructia Canalului Dunare-Marea Neagra.

Cinci persoane au fost condamnate la moarte pentru „crima de sabo­tare a propasirii economiei nationale a RPR”.

Alte cinci au fost condamnate la pedepse ce variau de la 20 de ani munca silnica pâna la munca silnica pe viata pentru „crima de sabotare a propasirii economiei nationale a RPR” si „crima de amenintare a pacii popoarelor”.

Toti acuzatii (inclusiv cei condamnati la moarte) au fost condamnati si la 10 ani degradare civica.

„Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române, judecând recursurile introduse de condamnatii la moarte, s-a pronuntat în ziua de 4 octombrie 1952 respingând recursurile”[38].

Acuzatiile aduse inculpatilor erau de-a dreptul absurde pentru un sistem judiciar democratic, dar se încadrau perfect în logica justitiei totalitare.

Astfel, în cazul lui Nichita Dumitru, condamnat la moarte, fapta imputata era „manifestarea dusmanoasa fata de utilajul meca­nic si electric venit din URSS”. Inculpatul a recunoscut: „.nu am executat ordinele de manevra cu locomotiva Diesel […] nu fa­ceam la timp reviziile […]”.

În plus, acesta recunostea ca „..am spus ca Radio Paris a anuntat ca americanii construiesc submarine de razboi atomice.

Toate aceste zvonuri le-am transmis pentru a mentine panica razboiului si frica acestora (a muncitorilor – n. ns. F.B.) de razboi, derutându-i de a mai depune eforturi de munca”[39].

Alti condamnati erau învinuiti de fapte la fel de grave. Vasilescu Nicolae „a ponegrit regimul din tara noastra, din Uniunea Sovietica, a manifestat neîncredere în constructia Canalului si a afirmat ca izbucnirea unui nou razboi este iminenta” [40].

Tot el „a întârziat timp de sase luni executarea prototipului carucioarelor pentru perforatoa­rele KTM 4, blocând astfel utilajul si frânând excavatiile în stânca”[41].

Desigur ca în timpul procesului nu s-a pierdut din vedere subli­nierea „traditiilor” dusmanoase ale inculpatilor.

Astfel, Rozei Aurel era „sionist”, Frangopol Nicolae era „fost membru al Ligii Apararii National Crestine si al lojei masonice Osiris”, Ciorapciu Mircea era „fiu de mosier”, Cernatescu Petre, „fost legionar sef de garnizoana”, Georgescu Gheorghe-Topazlau, „fost proprietar al unei fabrici de masini-unelte din Râsnov”, Ionescu Oprisan, „fost ofiter cu informa­tiile în timpul razboiului antisovietic”, Vasilescu Nicolae, „fost membru al PNŢ”, Nichita Dumitru si Vieru Petru erau „fosti legio­nari”. Quod erat demonstrandum! Dusmanii de clasa, înselând vigilenta partidului, se strecurasera pâna în functii de conducere!

La putin timp dupa încheierea primului proces, în perioada
8-10 septembrie 1952, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucu­resti, în aceeasi compunere, un nou proces de sabotaj la Canal.

În acest proces au fost condamnati, prin sentinta nr. 6 din 10 sep­tembrie 1952, un numar de 15 inculpati pentru crima de sabotare a propasirii economiei nationale si alte infractiuni.

Astfel, Craciun Gheorghe, Hossu Emilian si Garofeanu Gheorghe au fost con­dam­nati la munca silnica pe viata, iar Zgura Ion, Naghel Nicolae, Buto­ianu Dinu, Lipan Constantin, Ionas Constantin, Farmachi Meneias, Dimancea Florea, Bercescu Vicentiu, Ninulescu Ion, Stanescu Alexandru, Stristaru Boris si Danila Constantin la pedepse cuprinse între 8-25 ani munca silnica[42].

Acuzatiile erau formulate în acelasi registru ca si în cazul pri­mului proces. Crimele inginerului Ion Zgura, condamnat la 25 de mun­ca silnica si 10 ani degradare civica, constau în: întârzierea con­struirii Cabinetului de Partid, ceea ce „a împiedicat ridicarea cultu­rala a membrilor PMR aflati la Canal”, împingerea intentionata a unui utilaj în apa „pentru a lovi în regimul de democratie populara”, manifestarea dusmanoasa fata de ziua de 1 mai si, nu în ultimul rând, exprimarea neîncrederii fata de calitatile utilajului importat din Uniunea Sovietica[43].

Cât era adevar si cât era fabulatie în formularea acestor acuzatii? Daca faptele incriminate ar fi fost reale, membrii completului de ju­decata ar fi avut macar scuza ca ele sunt regasibile într-un articol sau altul al Codului Penal în vigoare în epoca. Istoricul care ar în­cer­ca sa treaca de „perdeaua de fum” a rechizitoriului si ar cerceta do­sarele de ancheta s-ar izbi de declaratiile acuzatiilor care „recu­nosc”, sub propria semnatura, cele mai abracadabrante fapte. Mar­torii s-au stins din viata si ar fi foarte greu, astazi, sa decelam ade­varul de mistificarile orchestrate acum o jumatate de veac.

Din fericire, pusa în slujba unor comandamente politice noi, Securitatea a facut ea însasi aceasta operatie în perioada 1967-1968.

Asa cum observa un istoric contemporan, „Consiliul Securitatii Statului a fost în masura sa stabileasca, poate cel mai eficient, ponderea represiunii în epoca lui Gheorghiu-Dej”[44].

Ancheta ordonata de Ceausescu în problema procesului „sabo­to­rilor de la Canal” a scos la iveala aspecte relevante ale substratului politic al acestuia si asupra metodelor utilizate de Securitate, „bratul armat al partidului”, în realizarea dezideratelor impuse de con­du­ce­rea de partid.

Ancheta a avut în vedere, pe lânga studierea dosa­relor procesului, audierea inculpatilor si martorilor din pro­ces, audie­rea anchetatorilor folositi în 1952, precum si a com­ple­tului de judecata si a procurorului. Din datele obtinute, procesul se prezinta într-o lu­mina cu totul noua.

La începutul lunii martie 1952, Directia Regionala de Securitate Constanta a înaintat catre DGSS o sinteza privind unele „mani­festari negative” si „acte de sabotaj” ce ar fi avut loc pe santierele Cana­lului.

Gheorghe Pintilie avizeaza, în 12 martie 1952, arestarea a opt persoane si anchetarea lor, dar sinteza trimisa de la Constanta, com­pletata cu alte materiale de maiorul Vardan Maximilian, a ajuns la conducerea de partid care ordona trimiterea unei comisii de ancheta conduse de maiorul Vardan.

Respectiva comisie era alcatuita din maiorul Vardan, capitanul Dumitrescu din Directia Anchete (Cercetari Penale), inginerul me­ca­nic Deac din Brasov si inginerul Steinbach din Timisoara, spe­cia­list în lucrari hidrotehnice si de beton armat.

Comisia respectiva a descoperit nereguli provocate de proasta organizare si de unele ne­gli­jente în serviciu (utilaje stocate, nefolosite, neîngrijite, greseli în executarea unor lucrari civile provenite în parte din proiecte super­ficiale, dezor­ganizarea fluxului tehnologic pe unele santiere).

Spe­cialistii din comi­sie descopera însa si lucruri cu adevarat grave: în portiunea Cer­na­voda a fost schimbat traseul Canalului dupa ce în mod gresit au fost dis­locati zeci de mii de metri cubi de stânca. Inginerul Steinbach, descris de Vardan ca fiind „exhaustiv si cu temperament exploziv când descopera tembelisme tehnice”[45], este convins ca proiectul are greseli fundamentale si insista sa vada proiectul general si proiectele de detalii ale întregii lucrari. Conducerea santierului afirma ca so­vieticii nu sunt de acord cu prezentarea proiectelor.

Inginerul Steinbach merge pe teren si constata ca traseul Cana­lului trece printr-o portiune de nisip aptian, deci o eroare comisa înca în faza prospectarilor geologice, nerezolvata în proiect si tre­cuta totusi în faza de executare. Concluzia specialistilor este clara:

„Lucrarile Canalului, adica investitia uriasa de miliarde, au fost înce­pute pe baza de documentatii incomplete si gresite”[46]. Dupa cal­cu­lele inginerului Steinbach, betonarea portiunii de nisip aptian ar costa cât înca un canal!

Revenita la Bucuresti, comisia a întocmit un raport în care a tre­cut toate deficientele constatate, iar inginerii, pentru lamurirea con­du­cerii de partid si de stat, au introdus în raport comparatii cu Cana­lele Suez si Panama. Grava eroare!

Raportul s-a întors la conducerea Securitatii cu rezolutia lui Gheorghiu-Dej care condamna com­pa­rarea Canalului cu lucrari similare din tari capitaliste si cerea sa se faca o raportare la canale mai noi, cum ar fi Canalul Volga-Don. Se cerea identificarea celor care au facut asemenea aprecieri si vino­vatii de sabotaj de pe santier[47].

Principalul autor al raportului, maiorul Vardan, a fost acuzat de cosmopolitism si atitudine antisovietica si în luna iunie 1952 a fost trecut în rezerva.

Trebuie subliniat faptul ca initiativa procesului a venit de la con­ducerea de partid, cel mai probabil de la Gheorghiu-Dej.

Ideea pro­cesului a fost formulata în cadrul unei sedinte tinute în iunie 1952 la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Interne.

La se­dinta au participat Alexandru Draghici (prospat ministru de Interne – 20 mai 1952), Iosif Chisinevschi, Gheorghe Pintilie (directorul DGSS), Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Gogu Popescu (seful Direc­tiei Contrasabotaj), Cricor Garabedian, Misu Dulgheru (seful Directiei Cercetari Penale) si consilierii sovietici Alexandru Mihailovici, Tiganov si Maximov. În cadrul sedintei, Chisinevschi a cerut sa se ia masuri de organizare a unui proces public care sa aiba loc la Canal si sa fie aspru pedepsiti sabotorii. În plus, a specificat ca „tov. Gheorghiu vrea ca procesul sa se judece cât mai repede, sa nu du­reze ca altele” – aluzie evidenta la cazul Patrascanu[48].

Pe 29 iulie au fost arestate cele opt persoane propuse înca din luna martie, la care s-au mai adaugat, pâna pe 31 iulie 1952, înca 17. Misu Dulgheru a primit misiunea sa organizeze un grup de an­chetatori si sa plece la Constanta.

Aici trebuiau începutele anchetele „pentru completarea materialelor aflate la dosar”. Anchetatorii au fost selectati de la mai multe directii regionale de Securitate si trans­portati de urgenta la Constanta.

Mobilizarea de forte se explica prin termenul scurt dat pentru finalizarea anchetei întrucât se daduse ordin ca pâna la 23 august procesul sa fie facut.

Colectivul de anchetatori era condus de generalul Vladimir Mazuru, colonelul Misu Dulgheru si maiorul Nicolae Doicaru, la acea vreme seful Directiei Regionale de Securitate Constanta. În­trea­ga operatiune era supervizata de un consilier sovietic.

Arestatii si „materialul informativ” au fost repartizati pe an­che­tatori, s-a facut o sedinta în care au fost indicate datele care trebuie obtinute din ancheta si s-a fixat durata anchetei la 15 zile, indi­cân­du-se „sa se lucreze zi si noapte”.

Cum erau „lucrati” anchetatii reiese din marturia depusa de acestia în martie 1968. Inginerul Petre Cernatescu declara:

„Eu am fost brutalizat si trântit de pe scaun de colonelul Dulgheru, am fost amenintat de acelasi colonel ca-mi va face fundul cât masa. […] În timp de opt zile si opt nopti nu am fost lasat sa dorm un minut, ci am fost tinut într-un lant de ancheta încât mi s-a umflat ceafa de nu mai puteam tine capul în sus. În acest timp am fost drogat cu o doc­to­rie lichida de nuanta bruna.

Cred ca datorita acestor ultime doua procedee, nesomn si drogare, vointa s-a estompat tot mai mult încât la sfârsit nimic nu ma interesa decât sa scap cât mai repede de an­cheta. Declaratiile mele erau formulate si scrise de organul anche­tator, iar eu le-am semnat numai”[49].

Nici martorii folositi în proces nu au „beneficiat” de un tratament mai bun. Garofeanu Gheorghe a fost arestat în 15 august 1952 la Bucuresti, dus la Constanta a doua zi si aici obligat sa scrie o de­cla­ratie care sa-l incrimineze pe Rozei Aurel.

Garofeanu relata ca, în fata refuzului de a semna o astfel de declaratie, „anchetatorul s-a repezit la mine si a început sa ma loveasca cu picioarele în gleznele picioa­relor mele si cu pumnii în stomac, cu toate ca din spusele mele stia ca sufar de ulcer”.

Întrucât „martorul” continua sa refuze sa semneze declaratiile dorite, anchetatorul l-a amenintat cu „apli­ca­rea a diverse alte masuri ca: ace sub unghii, flacara lumânarii în lumina ochilor etc.”[50].

Pe lânga tortura fizica, s-au folosit si constrângerile si presiunile morale. Astfel, unul din anchetati a fost introdus într-o celula strâm­ta „de tip safé”, supraîncalzita, si lasat acolo o noapte în­treaga, împreuna cu un alt arestat.

De asemenea, arestatilor li se spunea ca le vor fi arestate si sotiile, averea le va fi confiscata si, în acest mod, copiii lor vor ramâne pe drumuri[51]. Intimidarea juca si ea un rol important în ancheta.

În cursul anchetei, „intra în birou de doua-trei ori pe zi un lucrator de Securitate îmbracat în pantaloni si numai în maiou si care avea un torace si o musculatura foarte bine dez­vol­tate. De câte ori intra, se umfla în torace si întreba: «Vrea sa vor­beasca? Daca nu, da-l pe mâna mea si ti-l aduc mielusel»”[52].

În toate cazurile, declaratiile erau scrise de ofiterii anchetatori si, cel mai adesea, anchetatii nu aveau nici posibilitatea de a le citi înainte de a semna.

Abia ulterior acestia luau cunostinta de ceea ce „au declarat” si erau pusi sa memoreze declaratiile pentru a le putea reproduce exact si la proces.

Unul din anchetatori recunostea în 1968:

„Era o metoda indicata si aprobata de Directia Anchete ca cer­cetarile sa dureze zile si nopti, fara întrerupere, cu scopul de a-l determina pe arestat sa vorbeasca. De asemenea, la indicatia Direc­tiei Anchete, se cerea ca inculpatul sa-si califice singur fapta, în cazul acesta sa recunoasca ca (sic!) este vorba de sabotaj si sa mentioneze aceasta în procesul-verbal de ancheta.

O metoda gresita care a fost folosita era ca arestatul sa-si memoreze declaratiile. stiu ca în preajma procesului s-au primit indicatii ca cu toti arestatii sa se faca în mod individual o recapitulare a marturiilor facute”[53].

Sistemul de ancheta, prezentat succint mai sus, era copiat dupa model sovietic[54], asa cum o recunoaste însusi Misu Dulgheru, seful din acea vreme al directiei însarcinate cu efectuarea anchetelor:

„Practica de a formula întrebari cu caracter acuzator si de a obtine raspunsuri prin care însasi inculpatii îsi calificau faptele criminale era introdusa înca din 1951 ca urmare a venirii tovarasilor consilieri care au introdus chestionare tip si erau completate numai de an­che­tatori astfel încât raspunsurile sa corespunda faptelor care rezultau din întrebari”[55].

De altfel, întregul proces a fost regizat dupa model sovietic si sub atenta supraveghere a consilierilor sovietici din cadrul DGSS Maiorul Iliescu Dumitru, care a facut parte din secretariatul comisiei de ancheta de la Constanta, relata:

„Materialele informative venite de la Constanta în aceasta problema (a „sabotorilor” – n. ns. F.B.) erau vazute în mod deosebit de consilierul dir. Maximov cu care s-au purtat discutii si cu mine în prezenta translatorului Boris. Unele materiale care se credeau mai interesante erau traduse în limba rusa si retinute de consilier”[56].

si conducerea de partid se interesa de stadiul „cercetarii” ares­ta­tilor.

Pentru detalii asupra felului cum avanseaza „ancheta de la Canal”, Liuba Chisinevschi s-a deplasat la Constanta si a discutat cu Vladimir Mazuru. Personal Gheorghiu-Dej cerea informatii despre ancheta, fapt ce-l înnebunea de-a dreptul pe Misu Dulgheru.

Acesta se simtea vizat în „nereusita” procesului Patrascanu si încerca sa se reabiliteze prin obtinerea unui succes la Canal. Ca urmare, intra în birouri peste anchetatori, dadea indicatii asupra modului cum sa se insiste pe anumite raspunsuri dorite, racnea la anchetati si nu a sovait ca, împreuna cu capitanul Dumitrescu Nicolae si capitanul Cârnu, sa-l bata pe ing. Craciun Gheorghe care se încapatâna sa nu semneze declaratia redactata de anchetatori[57].

Din cauza „dificultatilor” întâmpinate în cursul anchetei, aceasta nu a putut fi încheiata în termenul initial, astfel încât procesul a început cu o saptamâna întârziere.

Presedinte al completului de jude­cata a fost desemnat generalul de justitie Alexandru Petrescu.

Acesta, desi fusese trecut în rezerva, a fost convocat la Ministerul Afacerilor Interne de ministrul adjunct Mihail Burca la începutul lunii august 1952.

I s-a pus în vedere ca va trebui sa organizeze tribunalele teri­to­riale care vor functiona pe lânga MAI în care scop va fi, pro­vi­zoriu, concentrat.

Ordinul de concentrare a fost emis pe 18 august 1952 si, a doua zi, ministrul Justitiei l-a numit presedinte al Tribu­na­lului Teritorial Bucuresti[58].

Asesorii populari au fost anuntati ca vor îndeplini aceasta functie cu doar 24 de ore înainte de începerea procesului[59]. Acestia, ei însisi ofiteri, au fost „prelucrati” înainte de începerea procesului de catre ofiteri de Securitate asupra importantei misiunii pe care o au de în­de­plinit. Asesorii au intrat în sala de judecata „fara sa fi studiat do­sa­rele sau declaratiile celor acuzati”[60]. Maiorul Ovidiu Teodorescu, procuror la Procuratura Militara Bucuresti, a îndeplinit rolul de procuror în proces.

Potrivit relatarilor sale, ajuns la Constanta si sesizând unele nereguli, a luat legatura cu Procurorul General Tatu Jianu, dar fara un rezultat concret.

Mai mult chiar, rechizitoriul pe care l-a întocmit la Constanta a fost luat de colonelul Dulgheru si dus la Bucuresti.

La întoarcere, rechizitoriul era întocmit într-o for­ma în care, „desi reda situatia din actele de cercetare, se cunostea ca fusese refacut si modelat”[61].

În paralel se desfasura pregatirea acuzatilor si a martorilor.

Unul din inculpati, condamnat la moarte în 1952, îsi amintea în anul 1968 faptul ca generalul Petrescu „mi-a dat asigurari ca în fata instantei, daca recunosc declaratiile, va fi un motiv de clementa si o micsorare a eventualei pedepse”[62].

Unul din martori afirma ca „înainte de proces am fost chemat la Securitate. Mi-au citit declaratiile si mi-au spus sa memorez ce scrie acolo si sa declar la fel când voi merge la proces”. Lucruri ase­ma­na­toare declara si un alt martor: „Înainte de proces cu o zi si apoi cu trei ore (chiar în ziua procesului) mi s-a facut un instructaj cu ce trebuie sa declar la tribunal”[63].

Cu toate pregatirile, procesul nu a fost lipsit de momente care, în alte împrejurari, ar fi stârnit râsul.

Astfel martorul Victor Gueritee, întrebat de generalul Petrescu „care este convingerea dumitale cinstita si muncitoreasca?

Este Vasilescu Nicolae un sabotor?”, a raspuns, potrivit propriei relatari, „timorat, cau­tând sa evit sa nu respect instructajul (facut de ofiterul de Secu­ritate – n. ns. F.B.), dar nici sa declar ca e un sabotor: «Banuiesc ca este, fiindca am aflat ca e ruda cu Mihalache!»”[64]

În acelasi timp, opinia publica era atent pregatita pentru proces prin actiuni multiple. O astfel de pregatire se poate spune ca a în­ce­put înca din anul 1951 când a aparut romanul lui Petru Dumitriu, Drum fara pulbere.

În acest roman, toate insuccesele si neajunsurile sunt atribuite sabotajului organizat de „elemente dusmanoase”, stre­cu­rate în posturi de conducere.

De altfel, în editia a doua, aparuta în toamna lui 1952, romanul a fost completat cu pasaje care scot si mai mult în evidenta caracterul organizat al sabotajului.

Presa a fost folosita din plin pentru a crea un puternic curent de opinie împotriva arestatilor. Acestia erau numiti, cu o luna înainte de judecarea procesului, „sabotori”, „diversionisti”, „tradatori”, iar „voci din popor” cereau pedepsirea lor drastica.

Astfel, sub titlul „Desco­pe­ri­rea unei bande de sabotori si diversionisti”, în ziarele Scânteia si Sportul (!) din 31 iulie 1952, Dobrogea noua, din 1 au­gust, si Canalul Dunare-Marea Neagra din 5 august, sunt pu­blicate a­de­va­rate rechizitorii la adresa arestatilor.

În numarul din 1 au­gust al ofi­ciosului partidului, Scânteia, se mentioneaza:

„Con­struc­torii Cana­lului Dunare-Marea Neagra au primit cu o profunda satisfactie stirea descoperirii si arestarii bandei de sabotori si di­versionisti. […] Pe santierele Canalului au avut loc mitinguri-ful­ger în care constructorii au comentat comunicatul aparut în presa. S-a cerut cea mai aspra pe­deapsa pentru ticalosii care, mânati de ura îm­potriva poporului si turbând de furie în fata succeselor tot mai mari pe care le dobândesc constructorii Canalului si întreg poporul mun­citor, au încercat sa încetineasca lucrarile uneia din marile noas­tre constructii socialiste.”

Au fost organizate adunari pe santierele Canalului, dar si în nu­me­­roase alte întreprinderi si institutii din Dobrogea. În cadrul aces­tora, cei care luau cuvântul cereau aplicarea pedepsei maxime „dus­ma­nilor poporului”.

Un singur exemplu credem ca este edificator: „Subsemnatul Ciobanu Toma, ajustor la ACM, care face parte din mareata constructie a Canalului Dunare-Marea Neagra, cer pedep­sirea capitala si judecarea lor aici unde au sabotat industria Cana­lului Dunare-Marea Neagra, care acesti criminali n-au nimic în comun cu clasa muncitoare sa li se dea pedeapsa cea mai aspra, în frunte cu Frangopol Nicolae, Rozei Aurel, Cernatescu Petre, Berceanu Vicentiu, Vieru Petre, Nichita Dumitru, Damian Florea, Nitescu Constantin, Craciun Gheorghe, Zgura Ion, Hossu Emilian, Munteanu Eugen, Ionescu Oprisan, Vasilescu Nicolae, Farmache Manelas si Georgescu-Topazlau, care a avut fabrica de scule si la noi în atelier nu a ajutat cu nimic din cunostintele pe care le are, ca sa dea concursul magaziei de scule, ca sa fie un model pentru fabrica noastra. Ca sa fie învatatura si pentru ceilalti banditi ramasi ca sa nu mai încerce de a sabota.”[65]

Judecarea în proxima vecinatate a santierului Canalului apare obsesiv în astfel de „luari de pozitie”. Într-o scrisoare expediata de salariatii Atelierelor Centrale Medgidia se preciza: „Cerem jude­ca­rea lor pe unul din santierele Constructiei noastre, justificata prin faptul ca aici si-au desfasurat activitatea lor criminala, de sabotaj si diversiune si, în primul rând, fata de noi sa dea socoteala de faptele lor mârsave. Muncitorii, inginerii, tehnicienii si functionarii Atelie­relor Centrale Medgidia Canal cer condamnarea la moarte a acestor criminali odiosi”[66].

Explicatia este lesne de dedus: conducerea comunista intentiona continuarea mascaradei „demascarilor” si în sala de judecata, iar muncitorii trebuiau sa vada si sa auda ei însisi cum îi apara partidul de omniprezentii „dusmani ai poporului”[67].

Procesul s-a desfasurat într-o baraca-hangar la Poarta Alba, în sala fiind adusi cca 2 000 muncitori din toate sectoarele Canalului. Discutiile din interiorul salii erau preluate printr-o statie de am­pli­ficare si difuzate în exterior unde erau masate multimi de muncitori.

Unul din asesori îsi amintea faptul ca „asistenta cerea frenetic maxim de pedeapsa vinovatilor”, iar procurorul procesului mentiona ca „din sala s-au ridicat cetateni care îsi manifestau indignarea si ura, cerând sa fie pusi sa comande plutonul de executie”.

Atmosfera era de-a dreptul incendiara. În sala se scanda ritmic: „Moarte lor, moarte lor, moarte sabotorilor!”[68]

Pe lânga dirijarea spectatorilor-actori, regizorii procesului-spec­tacol au fost extrem de atenti cu actorii principali: acuzatii si mar­torii acuzarii. Inginerul Gheorghe Garofeanu, martor în proces, declara în 1968:

„înainte de a intra în sala de judecata mi s-a dictat ce sa declar. Când m-am prezentat în fata juriului pentru a depune marturia, de dupa o perdea din spatele mesei juriului a apa­rut capul ofiterului de Securitate ce m-a condus cu masina si care-mi facea semn amenintator sa nu cumva sa schimb declaratia”[69].

De teama unor posibile retractari în fata completului de jude­cata[70], în timpul procesului sau la aflarea sentintei, se pare ca acu­zatii au fost sedati cu diverse medicamente. Inginerul Gheorghe Georgescu, acuzat în proces, afirma ca a fost vizitat de un medic care „vazându-mi starea de surescitare, mi-a dat medicamente de calmare (pilule) care m-au dus într-o stare de prostratie pentru a evita orice manifestatie de revolta probabil la auzul sentintei ce va urma”[71].

Interesanta a fost si prestatia avocatilor inculpatilor. Iata cum o descrie unul din judecatori:

„Apararea în acest proces a constat în aceea ca, dupa ce se arata indignarea fata de cele savârsite de acuzati, se cerea completului de judecata sa aiba în vedere ca inculpatii si-au recunoscut vina”[72].

Epilogul acestei puneri în scena a fost, de asemenea, supervizat de factorul politic. Unul din judecatori declara: „La sfârsitul proce­su­lui nu s-a facut o deliberare organizata pentru a se hotarî pedepsele, ci un­de­va, lânga o usa, pe o prispa, afara, în prezenta colonelului Dul­gheru, generalul Petrescu a trecut sentintele pe formularele res­pective”[73].

Generalul Petrescu nu era decât o unealta oarba a con­ducerii de par­tid. Dupa cum relata anchetatorul Dumitru Iliescu, „[.] dupa termi­narea anchetei, cu întreg materialul cules s-a venit la Bucuresti îm­preuna cu tov. Mazuru, care, ulterior, a adus în ziua procesului hota­rârea de sentinta chiar la Poarta Alba, unde se tinea procesul”[74].

Nu e greu de ghicit ca la Bucuresti sentintele au fost date de con­ducerea de partid, probabil chiar de Gheorghiu-Dej care s-a interesat în mod constant de proces. Nu trebuie uitat faptul ca scopul pro­ce­sului era unul politic.

Partidul trebuia sa justifice cumva mersul greoi al lucrarilor Canalului, iar sabotajul care a produs asemenea întârzieri nu putea fi decât unul de mare amploare, organizat si, ca urmare, pasibil de cele mai drastice pedepse.

În plus, oamenii tre­buiau sa înteleaga, o data în plus, ca partidul vegheaza la binele po­porului si este necrutator cu „dusmanii” acestuia.

Rezultatele imediate ale procesului s-au resimtit pe mai multe planuri. Cel mai tragic aspect a fost executarea, la 13 octombrie 1952, a trei din inculpatii condamnati la pedeapsa capitala: Aurel Rozei, Nicolae Vasilescu si Dumitru Nichita. Pentru Petre Cernatescu si Gheorghe Georgescu pedeapsa a fost comutata în munca sil­nica pe viata. Inculpatii carora li s-a comutat pedeapsa, precum si cei con­damnati la pedepse privative de libertate au fost pusi în libertate, în urma gratierii, în perioada 1955-1957.

Acest lucru demon­strea­za, înca o data, faptul ca procesul nu a urmarit nici o clipa identificarea unor responsabili pentru o culpa reala, ci a fost doar unul din arti­fi­ciile tragice la care apela propaganda comunista în scopul mentinerii si consolidarii regimului si a pretentiilor de infailibilitate a deci­ziilor economice si politice ale conducatorilor sai.

Un alt efect al procesului de la Canal a fost unul de tip bume­rang: ca urmare a groazei insinuate în mintile muncitorilor, cei mai buni dintre acestia au facut tot posibilul pentru a pleca de pe san­tie­rele Canalului spre locuri de munca mai putin vulnerabile, mai putin sensibile din punct de vedere ideologic.

Proiectantii si inginerii au început sa încarce proiectele luându-si un coeficient mai mare de siguranta decât cel obisnuit pentru a preveni interpretarea unui even­tual esec drept sabotaj.

Din cauza acestui fapt, a fricii de Securitate, pro­iec­tele, stocurile, utilajele au fost supraevaluate, sporind si mai mult costurile constructiei Canalului.

Lucrarile au continuat sa se desfasoare în acelasi ritm greoi din cauza carentelor utilajelor furnizate de sovietici si de alte „tari fra­testi”, a erorilor de proiectare, a permanentului amestec al ac­ti­vis­tilor de partid în problemele de productie, a folosirii masive a mâinii de lucru slab calificate si a muncii detinutilor.

Este foarte posibil ca cele doua procese din 1952 sa mai fi fost urmate si de altele daca lucrarile ar fi fost duse pâna la capat.

Asa cum decizia construirii Canalului i-a apartinut lui Stalin, ho­ta­rârea sistarii acestor lucrari a fost luata tot la Moscova.

În vara anu­lui 1953, conducerea comunista a României a fost convocata la Mos­cova de noua echipa de la Kremlin. Îngrijorati de evenimentele în­re­g­istrate în Germania si în Ungaria si constienti ca si în România ten­siu­nile sociale se apropie de apogeu, liderii sovietici i-au aver­ti­zat pe comunistii români sa „o lase mai moale” si sa „nu mai neglijeze bunastarea poporului”. Malenkov se adresa, în 13 iulie 1953, dele­ga­tiei române:

„Situatia în agricultura si alimentatie este catas­tro­fala. […] Sa aveti grija de poporul muncitor, sa fie abundenta de pro­duse”[75].

Solutiile propuse: încetinirea industrializarii si a colec­tivi­zarii, redu­cerea cheltuielilor militare, slabirea terorii, reducerea nu­ma­rului de lagare. Hrusciov a fost cel care a reprosat delegatiei ro­mâ­ne faptul ca totalul investitiilor în agricultura era egal cu cel prevazut pentru Canalul Dunare-Marea Neagra.

El s-a adresat ro­mânilor: „Nemtii aveau nevoie de iesire la mare pentru submarine, fara sa fie obligati sa treaca prin partea sovietica a Dunarii. Canalul acesta nu ne uneste, ci ne desparte. Este o idee rusinoasa”[76].

Consecinta discutiilor de la Moscova a fost imediat vizibila. Dupa doar cinci zile, pe 18 iulie 1953, Comisia guvernamentala in­sti­tuita pentru încetarea (lichidarea) lucrarilor Canalului Dunare-Marea Neagra hotara sistarea oricaror activitati de constructii pe san­tiere[77].

Se în­cheia astfel calvarul a mii de oameni chemati sa dea viata unuia din proiec­tele specifice regimurilor totalitare: formarea omu­lui nou prin­tr-o munca menita sa-l transforme atât pe el ca persoana, cât si mediul înconjurator, mediu care trebuie supus si dominat.

Procesele organizate pe santierele Canalului Dunare-Marea Neagra în anul 1952 de conducerea comunista a României sunt o ilustrare elocventa a modului în care un regim totalitar se serveste de aparatul de represiune (Securitatea) si de propaganda pentru a-si camufla erorile prin apelul la unul din miturile frecvent folosite în acest scop: mitul conspiratiei[78], al dusmanului vesnic la pânda. Conspira­tia „rationalizeaza” tot ce este rau în societate[79]: sa­ra­cia, mizeria, somajul, accidentele de munca si justifica necesitatea unui instru­ment care sa vegheze si sa protejeze poporul (nu întâm­plator prima denumire a politiei politice a regimului comunist din România a fost Directia Generala a Securitatii Poporului).

Dar cons­piratia nu are doar rolul de a „explica” esecurile, dificultatile, ci ofe­ra si un reme­diu: identificând tapul ispasitor, „fixeaza un diagnostic politic si, totodata, recomanda o terapie politica”[80].

Terapia pentru care au optat liderii comunisti ai anilor ’50 a fost una radicala, sân­ge­roasa, specifica regimurilor totalitare.

Asa cum observa Raoul Girardet, „de la teroarea iacobina la teroarea stalinista, acuzatia de complot nu a încetat sa fie folosita de putere pentru a se debarasa de cei suspecti sau de oponenti, pentru a-si legitima epurarile, ca si pen­tru a-si ascunde propriile erori sau propriile deceptii”[81].

Actiunea târzie din 1968 a aceluiasi regim, „reparatorie” în in­ten­tiile declarate, nu a avut nicidecum semnificatia unei schimbari de esenta, ci a fost circumscrisa unui alt mit, acela al liderului salva­tor, restaurator al legalitatii si ordinii.

Momentul 1968 merita el în­su­si o analiza detaliata fie si numai pentru ca, pe lânga usurarea tem­porara a suferintei unor categorii de persoane, a pus la dispozitia cercetatorilor perioadei comuniste o cantitate impresionanta de do­cu­mente revelatorii asupra a ceea ce au însemnat primele doua dece­nii de comunism în România.

 

 

Surse:

http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/Radiografia-unei-mistificariZiaristi Online

 

 

 

[1] Preocuparea lui Nicolae Ceausescu pentru raportul dintre Securitate si puterea politica data din anii ’50. Astfel, în 1956, în timpul unei sedinte a Birou­lui Politic în care se dezbatea necesitatea responsabilitatii Securitatii în fata orga­nelor de partid, Ceausescu constata: „Securitatea este un cal naravas care nu a fost bine calarit!” – Arhivele Nationale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 32/1956, f. 6.

[2] Apud Marius Oprea, Banalitatea raului. O istorie a Securitatii în docu­mente. 1949-1989, Iasi, 2002, pp. 365-366.

[3] Asupra proiectului omului nou, vezi Antoaneta Tanasescu, Un Fat-Frumos de laborator, un Fat-Frumos de tip nou: „omul nou”, în Universitatea Bucuresti, Miturile comunismului românesc, vol. I, Bucuresti, 1995, pp. 16-21.

[4] Apud Lucian Boia, Mitologia stiintifica a comunismului, Bucuresti, 1999, p. 172.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Rolul muncii în procesul de „spalare a pacatelor” si de formare a „noii constiinte” a fost evidentiat si de Lavrenti Beria care a pus sa se atârne la intra­rea în lagare inscriptia „Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj si eroism” – apud André Glucksman, Bucatareasa si Mân­ca­torul de oameni. Eseu despre stat, marxism si lagarele de concentrare, Bucuresti, Humanitas, 1991, p. 33.

[8] La câteva luni de la începerea Canalului, Ana Pauker sublinia: „Suntem o tara mica, care am iesit din razboi, suntem în refacere. Cu toate acestea ne-am apucat de o munca pe care nici o tara capitalista nu ar îndrazni sa se apuce în situatia noastra. […] Nici burghezia noastra, în cele mai bune timpuri ale ei, nu puteau (sic!) sa faca acest lucru” – A.N.I.C., fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 81/1949, f. 18.

[9] Lavinia Betea, Paul Sfetcu, Stalin decide: construiti Canalul!, în Magazin istoric, nr. 12/1997, pp. 13-14.

[10] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucuresti, Fundatia Culturala Româna, 2000, p. 270.

[11] O trecere în revista, necritica, a posibilelor scopuri ale actiunii de cons­tru­ire a Canalului în Joël Kotek, Pierre Rigoulot, Secolul lagarelor, Bucuresti, 2002, pp. 457-458.

[12] Ghita Ionescu, Comunismul în România, Litera, Bucuresti, 1994, p. 226, Ghita Ionescu pare sa împartaseasca si opinia potrivit careia Canalul ar fi fost parte integranta în proiectul unui „Ruhr de Est”, urmând a fi folosit pentru trans­portul minereului de fier pe Marea Neagra-Dunare-Oder-Rhin, ibidem.

[13] Paul Sfetcu, op. cit., p. 14

[14] Unul din reprezentantii de marca ai intelectualitatii românesti „de stânga”, Miron Radu Paraschivescu, nota în 18 octombrie 1952: „Iar Dej, în loc de-a initia un program urias de constructii de locuinte, se tine de canale si metrouri care servesc Rusiei. si regimului, e drept, fiindca aceste santiere tin locul unei vaste Siberii pentru toti indezirabilii regimului” – Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 359.

[15] Vladimir Alexe, Ion Iliescu – biografia secreta. Candidatul manciurian, Bucuresti, 2000, pp. 99-100.

[16] La sedinta Biroului Politic în care se hotara începerea lucrarilor la Canal, Chivu Stoica sublinia ca „lucrarea are o importanta istorica si, practic, cons­truirea socialismului se face prin constructii de asemenea anvergura care schimba nu numai înfatisarea economica a regiunii, dar si mentalitatea oamenilor pentru ca acest santier va fi un laborator (subl. ns. F.B.) unde se vor crea cadre, se vor face scoli de pregatire tehnica etc.” – ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 53/1949, ff. 5-6.

[17] Spre o concluzie asemanatoare tinde si autorul unei recente lucrari dedicate Canalului: „Pentru conducatorii democratiei populare, Canalul Dunare-Marea Neagra a fost, fara îndoiala, acoperirea economica a obiectivelor lor politice care se concretizau în ultima instanta în intentia de a lichida vechea clasa politica, de a extermina, ca finalitate a procesului început de comunisti, vechile elite ale regi­mului burghez de altadata, de a anihila orice împotrivire fata de noul regim de inspiratie stalinista din România” – cf. Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în seco­lul XX. Canalul Dunare-Marea Neagra 1949-1953, Bucuresti, Editura Mica Valahie, 2001, p. 28.

[18] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 4.

[19] În acest sens se exprima, în septembrie 1949, si Ana Pauker: „Când vorbim de Canal, noi nu putem vorbi ca de o lucrare tehnica oarecare. […] Noi o treaba ca asta n-o putem face ca o treaba tehnica, este o treaba în primul rând poli­tico-tehnica, nu tehnico-politica” – idem, dosar nr. 81/1949, f. 19.

[20] Idem, dosar nr. 53/1949, f. 4; Dej nu obosea sa reitereze conceptia sa asu­pra importantei Canalului în formarea omului nou. În martie 1950 el afirma: „Noi nu facem numai un canal acolo, trebuie sa construim o data cu acest canal si omul pregatit din punct de vedere politic, sa iese agitatori, propagandisti buni, sa iese organizatori buni, sa iese oameni cu pregatire profesionala, cu calificare tehnica înalta. […] Este un laborator care în timp de 4-5 ani, cât o sa dureze munca la Canal, trebuie sa ne dea dupa un plan anumit (subl. ns. F.B.) un numar de oameni calificati, disciplinati, cu nivel de constiinta ridicata, cu nivel politic, cu experienta de organizare, conducatori de santiere” – idem, dosar nr. 22/1950, ff. 3-4.

[21] Idem, dosar nr. 53/1949, f. 4.

[22] Buletinul Oficial al RPR, nr. 33/26 mai 1949, p. 1.

[23] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 81/1949, f. 9.

[24] Idem, dosar nr. 78/1949, f. 8.

[25] Idem, dosar nr. 81/1949, f. 11.

[26] Ibidem, ff. 19-20.

[27] Chivu Stoica, vizitând santierul în august 1949, recunostea: „Conditiile sunt foarte grele, nu este cine sa le ridice moralul, dorm oamenii fara acoperis. […] Nu era nici un post sanitar când am fost eu. Am gasit un medic care n-avea deloc medicamente” – ibidem, f. 12.

[28] În septembrie 1949, Leonte Rautu afirma: „Din judete îndepartate ne vin informatii ca oamenii spun ca mai bine merg la ocna decât la Canal. Toata chestiunea de lucratori depinde de conditiile de cazare, hrana etc.” – ibidem, f. 15.

[29] Apud Marian Cojoc, op. cit., p. 46.

[30] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 171/1949, f. 8.

[31] Marian Cojoc, op. cit., p. 53.

[32] În noiembrie 1952, numarul detinutilor care lucrau la Canal era de 20 768, adica 82% din forta de munca – idem, p. 74.

[33] André Glucksman, op. cit., p. 138.

[34] Lucian Nastasa, Conduita conspirativa sub regimul comunist: mit si rea­litate, în Miturile comunismului românesc, vol. II, Bucuresti, 1997, p. 64.

[35] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 119.

[36] Serviciul Român de Informatii, Cartea Alba a Securitatii, vol. II, Bucu­resti, 1995, p. 56.

[37] General-maior magistrat Alexandru Petrescu – presedinte, capitan de rangul II Teodor Baciu, locotenent-colonel Gheorghe Cocis – judecatori asesori, maior magistrat Ovidiu Teodorescu – procuror.

[38] Marius Lupu, Cornel Nicoara, Gheorghe Onisoru, Cu unanimitate de voturi, Academia Civica, Bucuresti, 1997, pp. 196-197.

[39] Valentin Hossu-Longin, Sentinta a fost executata, în Baricada, 28 mai 1991, p. 4.

[40] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 154.

[41] De-a dreptul hilar este faptul ca, în realitate, Nicolae Vasilescu fusese cel care initiase construirea unor carucioare pentru perforatoare întrucât, fiind prea grele, nimeni nu putea sa le tina în brate si sa lucreze cu ele.

[42] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 189.

[43] Valentin Hossu-Longin, Criminalul Zgura Ion, în Baricada, 5 noiembrie 1991, p. 10.

[44] Lucian Nastasa, loc. cit., p. 63.

[45] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 2, f. 121.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem, vol1, f. 83.

[48] Ibidem, f. 77.

[49] Ibidem, f. 4.

[50] Ibidem, f. 20.

[51] Ibidem, f. 28.

[52] Ibidem, f. 21.

[53] Ibidem, f. 97.

[54] Pentru detalii privind tipicul unei anchete staliniste, vezi, de pilda, G. Bratescu (ed.) O ancheta stalinista (1937-1938). Lichidarea lui Marcel Pauker, Bucuresti, 1995, pp. 236-263.

[55] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 2, f. 80.

[56] Ibidem, f. 108.

[57] Ibidem, f. 89.

[58] Ibidem, f. 128.

[59] Ibidem, f. 135.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem, vol. 1, f. 181.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem, f. 184.

[65] Valentin Hossu-Longin, Sentinta a fost executata, în Baricada, 21 mai 1991, p. 5.

[66] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 2, f. 187.

[67]  În telegramele si scrisorile „oamenilor muncii” se cerea frecvent „con­dam­narea aspra prin împuscarea la locul de productie” – ibidem.

[68] În sala se aflau numerosi ofiteri de Securitate, îmbracati civil sau în salo­pete, care vegheau ca lucrurile sa se desfasoare conform planului, iar colonelul Dulgheru dirija întreaga desfasurare de forte – ibidem, f. 183.

[69] Ibidem, f. 21.

[70] Astfel de situatii s-au înregistrat la procesele din anii ’30 din Uniunea Sovietica: la interogarea acuzatilor, acestia au revenit asupra declaratiilor date în ancheta. La mustrarea judecatorului, „Cum ati putut în cursul anchetei sa dati declaratii contrare?”, unul din acuzati raspundea elocvent: „Fiind comunist, nu pot sa evoc, într-un proces public, metodele folosite de NKVD în timpul interogatoriilor” – cf. André Glucksman, op. cit., pp. 19-20.

[71] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 16.

[72] Ibidem, f. 127.

[73] Ibidem, f. 185.

[74] Ibidem, f. 184.

[75] Apud Mircea Chiritoiu, Lichidati Canalul, linistit, fara tipete, în Magazin istoric, nr. 7/1999, p. 27.

[76] Ibidem.

[77] Marian Cojoc, op. cit., p. 162.

[78] Vezi pentru modalitatea de functionare a acestui mit consideratiile lui Raoul Girardet, Mituri si mitologii politice, Iasi, Institutul European, 1997, pp. 35-42.

[79] George Voicu, Zeii cei rai. Cultura conspiratiei în România post­co­mu­nista, Iasi, Polirom, 2000, p. 15.

[80] Ibidem.

[81] Raoul Girardet, op. cit., p. 35.

06/08/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , ,

1 comentariu »

  1. Reblogged this on radupopescublog.

    Comentariu de Radu | 09/08/2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: