CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SANCTISIMUL KIRIL MOLDOVENIZATORUL ȘI COLONEL MITROPOLIT DOCTOR VLADIMIR MUTĂ PIONUL VECHI PE TABLA DE ȘAH GEOCANONIC

 

”Cine controlează trecutul, controlează viitorul”

George Orwell

 

 

 

 

 

Kiril si Putin

 

Bucurie la București…

Agenția de știri Basilica ne anunță cu bucurie că ”Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât canonizarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni al Moldovei (†1821)”.

La 15 iulie 2016 Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a făcut ceea ce se știa încă de acum câțiva ani că va face în momentul în care va relua tacit și subtil confruntarea cu Patriarhia Română și Patriarhia Ecumenică: l-a canonizat pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, într-un gest de sfidare a Bucureștiului și Constantinopolului.

Agenția Basilica ne sugerează, peste ceea ce a spus și făcut Biserica Rusă, că ar fi vorba despre un gest frățesc plin de dragoste și bunăvoință față de Ortodoxia românească, anunțându-ne despre canonizarea de ”sfinți români”, dintre care unul ar fi mitropolit ”al Moldovei”.

Al Moldovei și punct. Nu al Basarabiei, nu al Chișinăului și Hotinului, ci ”al Moldovei”.

Canonizare geopolitică

Noi știam, cum știe toată lumea, că Gavriil Bănulescu-Bodoni, un pion școlit al rușilor, a fost numit de țarină, iar apoi și de țar, prin ucaz, drept Exarh (rus) al Moldovei, Valahiei și Basarabiei (în sensul de Bugeac), iar în 1813 drept mitropolit (rus) al Chișinăului și Hotinului.

A mai fost numit prin ucazuri ale țarilor și în alte funcții bisericești, dar niciodată acesta nu a deținut demnitatea sau titlul de ”mitropolit al Moldovei”.

A încercat o singură dată să se urce, cu forța armelor rusești de ocupație, în tronul mitropolitan al Moldovei, dar gestul său a fost profund atnicanonic, fapt pentru care a și fost arestat până la urmă.

Am verificat Procesul-verbal de ședință al Sinodului BORu din 15 iulie 2016 și, mai cu seamă înscrisul de la Temeiul nr. 68 privind canonizarea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni.

Am constatat că Biserica Rusă nu folosește deloc termenul Român sau derivați ai acestuia, întrucât este oficial prohibit când este vorba despre națiunea noastră ținută în prizonieratul canonic al Moscovei.

Dimpotrivă, Sinodul BORu folosește termenul de Moldovean și derivații acestuia, inclusiv în sintagma ”limba moldovenească”, pe care Biserica Moscovei o vede opozabilă limbii române.

Sub acest aspect formal al terminologiei utilizate BORu recurge – pentru a câta oară! – la manipulare prin limbaj, gestul nefiind lipsit de conotații geoidentitare, geospirituale și geocanonice (sau jurisdicțional-canonice) cu bătaie lungă.

Cine nu crede, să verifice site-ul patriarhiei așa-zisei Sfinte Rusii, ca să se convingă că aceasta, la unison cu regimul banditesc de la Tiraspol, pe care îl iubește și binecuvânteză părintește, vorbește doar și doar despre ”limba moldovenească”, având chiar o versiune a site-ului în această nouă ”limbă”.

Dacă rusul ar recunoaște cinstit la Moscova că limba este română, nu ”moldovenească”, s-ar prăbuși întreg eșafodajul ”argumentației” rusești privind anexarea Basarabiei și nordului Bucovinei la ”sfântul” ”teritoriu canonic” al așa-zisei Sfinte Rusii.

Sfințirea pionului

În motivația deciziei sale de canonizare a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, Biserica Rusă aduce doar câteva ”argumente”:

1) „În anul 1791 arhimandritul Gavriil a fost hirotonit întru episcop al Benderului și Belogradului (Cetății Albe – nota trad.). În anul 1792 a fost ridicat în treapta de mitropolit și numit exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei.
2) În același an mitropolitul Gavriil a fost arestat la ordinul sultanului turc și pentru fidelitatea față de Biserica Rusă a îndurat întemnițarea, din care a fost eliberat doar la cererea ambasadorului rus.
3) În anul 1803, la cererea sa, a fost pensionat, însă în anul 1808 a intrat din nou în obligațiile de exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei. După anul 1812 mitropolitul Gavriil a ales ca loc al aflării sale orașul Chișinău. În anul 1813 a fost înființată eparhia Chișinăului și Hotinului, al cărei arhiereu a fost numit mitropolitul Gavriil”.
4) Mitropolitul Gavriil a trudit activ la dezvoltarea vieții bisericești în Moldova. (…) a fost întemeiată tipografia exarhicesacă, care a jucat un mare rol în răspândirea literaturii bisericești, inclusiv în limba moldovenească. (…) În perioada conducerii mitropolitului Gavriil a fost desfășurată îndreptarea cărților moldovenești de cult și înființată secțiunea basarabeană a Societății biblice Ruse, care a ediat textul îndreptat al Bibliei în limba moldovenească”.

Deci, argumentele Bisericii Ruse pentru sfințenia lui Bănulescu-Bodoni sunt:

1) jurisdicția Bisericii Ruse între Munții Carpați și Dunăre (Valahia) și între Munții Carpați și Nistru (Moldova);
2) fidelitatea lui Bănulsecu-Bodoni fața de Biserica Rusă;
3) jurisdicția repetată a Bisericii Ruse între Munții Carpați și Dunăre (Valahia) și între Munții Carțați și Nistru (Moldova) și înrădăcinarea ei în Basarabia;
4) Biblia și cărțile în zisa ”limbă moldovenească”.

Canonizarea duhnește a antiromânism

Trebuie să precizăm că jurisdicția Bisericii Ruse peste românii ortodocși din Muntenia (Țara Românească) și Moldova (inclusiv Basarabia) a fost întotdeauna nedreaptă, abuzivă, necanonică, neortodoxă, necreștinească.

Altfel spus, jurisdicția Bisericii Ruse peste românii ortodocși din Țara Românească și Moldova a fost întotdeauna uzurpatoare, imperialistă și păgână, motivată secular-politic și militar.

Pentru înscăunarea de către țarina sau țarul Rusiei a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni concomitent peste Mitropoliile noastre românești de la București și Iași armata rusă, la indicația țarului, i-a îndepărtat din tronurile lor arhipăstorești, arestat și întemnițat în mănăstiri, pe vrednicii și de luminoasă amintire mitropoliți canonici Iacob Stamati al Moldovei și Sucevei și Filaret al II-lea al Ungrovlahiei (la prima instalare abuzivă a pionului rușilor, din 1792) și Veniamin Costachi al Moldovei și Sucevei și Dositei Filiti ai Ungrovlahiei (la a doua instalare abuzivă a pionului rușilor, din 1808).

Mai precizăm că aceste ocupații bisericești ruse nu erau primele. Au mai fost ocupațiile militare, însoțite de cele canonice, din anii 1769-1774 și 1787-1791, când Biserica Rusă i-a îndepăratat pe mitropoliții români și i-a înlocuit cu arhiepiscopul Ambrozie (Avraam) Serebrennikov de Ekaterinoslav, Herson și Taurida, pe care țarina Ecaterina a II-a îl pune în fruntea unei ”Exarhii moldo-valahe” ca parte a Bisericii Ruse, sub conducerea sinodului dirigent de la Petersburg.

”Eliberarea” moldovenilor de sub ”jugul turcesc” era însoțită de ”eliberarea” lor de sub ”jugul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol” și de sub ”jugul Mitropoliei Moldovei și Sucevei”. La fel și românii din Muntenia erau ”eliberați” de sub ”jugul Mitropoliei Ungrovlahiei”, ca să se întindă peste ei aripa ocrotitoare a întru tot Sfântului Sinod Rus de la Sankt Petersburg.

Nu ne-am mira deloc dacă Biserica Rusă îl va canoniza și pe Ambrozie (Avraam) Serebrennikov, că tot a avut meritul de a lăți și răslăți ”teritoriul canonic” al așa-zisei Sfinte Rusii. Mai ales că acum armele Moscovei zăngănesc prin fosta lui eparhie din răsăritul Ucrainei.

Slugărnicia – criteriu de canonizare

Observăm că fidelitatea față de Biserica Rusă este ridicată la rang de argument pentru sfințenie și canonizare.

În acele perioade de ocupație canonică, Mitropoliile Ungrovlahiei și Moldovei și Sucevei făceau parte din Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, iar arestarea lui Bănulescu-Bodoni din cauza ”fidelității față de Biserica Rusă”, a fost cerută chiar de către mitropoliții de la Iași și București și de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, fiind operată la ordinul Domnitorului Moldovei.

Canonizarea simbolică a ”dreptului” rușilor asupra României

Fiind aceasta prima canonizare pe care Sfântul Sinod al așa-zisei Sfinte Rusii o face după Marele Sinod Panortodox din Creta, înțelegem că Biserica Rusă flutură simbolic pisica și prin fața Patriarhiei Ecumenice. Să se vadă și să nu se uite că rușii au avut jurisdicție până pe granița bulgară și sârbă, iar de acolo mai departe Moscova e ca și la ea acasă, până aproape de Constantinopol.

De fapt, Biserica Rusă nu l-a canonizat pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, ci a reabilitat și ”canonizat” simbolic jurisdicția sa abuzivă peste două treimi din cuprinsul actual al României. Despre Basarabia nici nu mai vorbim, aici rușii admit doar discuții despre cum să-și infiltreze mai sus sau mai adânc oameni de nădejte la București, dintre basarabenii înstrăinați sau vânduți de bună voie.

Lipsa de onestitate intelectuală a Sanctității Sale…

Înțelegem cât se poate de bine că Sanctisimul (rus. – Святейший) Patriarh Kiril și Sfântul Sinod al așa-zisei Sfinte Rusii comit ”sfânta” falsificare chiar a textelor lui Gavriil Bănulescu-Bodoni.

A fost Bănulescu-Bodoni pion și agent al rușilor, dar totuși a rămas onest sub aspect identitar, spunând și scriind peste tot că este vorba despre limba română. Sanctisimul Patriarh Kiril al așa-zisei Sfinte Rusii invocă ”Biblia în limba moldovenească” (rus. – Библия на молдавском языке).

Dar Sanctisimul Patriarh al așa-zisei Sfinte Rusii știe că minte ”cu sfințenie”, cum numai rușii pot minți, pentru că i s-a pus pe masă chiar Biblia românească de la Sankt Petersburg, editată în 1819, după o ediție românească mai veche (Biblia de la Blaj, 1795), cu purtarea de grijă și îndreptarea de către arhimandritul Varlaam Cuza de la Iași și psaltul Ioan Pralea, român basarabean stabilit în Șcheii Brașovului, cel pe care Eminescu l-a numit, în Epigonii, ”firea cea întoarsă”.

Din Cuvântul înainte la Biblia din 1819:

”Dumnezeiasca Scriptură, a legii vechi şi a celei noi de pre limba Rumânească care mai întâiu s-au tipărit în Transilvania, iară acum s-au tipărit cu cheltuiala Rusieneştii Soţietăţi a Bibliei în păzita de Dumnezeu împărătească cetate Sankt Peterburg”.

”Canonizarea” ”limbii moldovenești”…

De unde scoate Sanctisimul Patriarh Kiril sau ”preaosfințitul” col. mitr. dr. Vladimir ”limba asta moldovenească” a lor ca să le-o atribuie și lui Bănulescu-Bodoni, și românilor transilvăneni, și arhimandritului Varlaam Cuza și psaltului Ioan Pralea, și nouă tuturor?

De fapt, prin decizia lor din 15 iulie 2016, Sanctisimul Patriarh al așa-zisei Sfinte Rusii și ”preaosfințitul” col. mitr. dr. Vladimir nu fac decât să încerce o con-sfințire a zisei ”limbi moldovenești”, un fel de ”canonizare” simbolică a ei, în opoziție cu limba română și identitatea românească naturală, date de Dumnezeu.

După asemenea gesturi vădit ostile, necreștinești, Sanctisimul Patriarh al așa-zisei Sfinte Rusii poate fi considerat un om onest, un creștin autentic și un frate al Bisericii Ortodoxe Române?

Unde vrea să ajungă Sanctisimul Kiril cu gesturi din astea de confruntare cu Biserica Română sau cu gesturile sale de moldovenizator și de intelectual subțire, profund și periculos, priceput în teme și materie de geolingvistică?

Despre ”preaosfințitul” col. mitr. dr. Vladimir nici nu mai întrebăm, pentru că aici lucrurile sunt clare de mult.

După cum nimeni nu crede că titlul uzurpator de colonel ”al întregii Moldove” este unul nevinovat și întâmplător, fără nicio legătură cu planurile fanteziste ale Sanctisimilor Patriarhi visători din curtea Kremlinului.

Canonizarea ca provocare și metodă de război…

E clar că prin canonizarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni Moscova a redeschis războiul identitar în Basarabia și anunță reluarea confruntărilor cu Biserica Ortodoxă Română.

Trebuie să înțelegem, cu discernământ și capacitate adecvată de reacție, că Moscova poartă de foarte mult timp un război hibrid împotriva României și a românilor, iar componenta lui bisericească este una de bază, țintindu-i pe cei mulți și cu sufletul curat. Când nu ne pot lua cu forța sau amenințarea, rușii încearcă să ne ia cu ”sfinții”.

Post-scriptum: Astăzi, 27 iulie 2016, urmare a acestui material, Agenția Basilica a operat o singură modificare în știrea sa plină de bucurie din 15 iulie, înlocuind titlul fals al nou-canonizatului agent imperial, cel de ”al Moldovei”, cu titlul real, cel de ”al Chișinăului și Hotinului”.

Dureros însă este că Agenția Basilica le recomandă cititorilor săi un material vădit proimperialist, cu accente jurisdicționale antiromânești și anticonstantinopolitane, apărut, spre marea noastră nedumerire și sinceră părere de rău, chiar în ziarul Lumina.

Materialul, intitulat ”Mitropolitul Gavriil Bănulescu, marele cărturar de la Chişinău”, este mai vechi, din 18 iunie 2009, și aparține Tamarei Grigore. Reproducem mai jos doar două pasaje din acel material strecurat în ziarul Lumina (sublinierile cu gras și notele dintre paranteze ne aparțin):

1. ”Pe baza motivului că mitropolitul Gavriil a fost numit în scaunul Moldovei de către ruşi, patriarhul de Constantinopol a înscenat arestul lui, obţinând pentru aceasta decretul sultanului. La nenumăratele încercări de a-l determina să treacă sub jurisdicţia Constantinopolului, Gavriil Bănulescu-Bodoni răspunde: „Eu sunt călugăr, după mine nu are cine să plângă, iar de murit, cândva tot voi muri. Să încalc jurământul ca să trăiesc câţiva ani mai mult, consider a fi păcat“. Devotamentul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni faţă de Casa Ţaristă rusească a fost apreciat după merit. El a primit de la împărăteasa Ecaterina o decoraţie de onoare – o camilafcă albă şi o cruce împodobită cu pietre scumpe.”

2. ”Exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei. Prin rescriptul ţarului Alexandru I, din 27 martie 1808, a fost înfiinţat Exarhatul Moldovei, Valahiei şi Basarabiei. La conducerea noii unităţi bisericeşti teritorial-administrative, conform aceluiaşi decret, a fost numit mitropolitul Kievului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Printre măsurile întreprinse pentru îmbunătăţirea situaţiei slujitorilor de cult se numără următoarele: eliminarea amestecului autorităţilor locale în treburile bisericeşti (Aici ziarista de la Lumina îi are în vedere pe Domnitorii Moldovei și Valahiei, care erau în dezacord cu țarul Rusiei – nota noastră), stabilirea regulilor speciale în procesele laice începute împotriva clericilor, uşurarea jugului impozitar a slujitorilor bisericeşti, lupta împotriva abuzurilor din partea persoanelor fizice şi a reprezentanţilor administraţiei locale (Aici ziarista de la Lumina îi are în vedere pe Domnitorii Moldovei și Valahiei, care erau în dezacord cu țarul Rusiei – nota noastră).

Tot în această perioadă au fost întreprinse şi unele reforme administrative, cum ar fi: instituirea Dicasteriei Exarhale şi a Consistoriului mitropolitan la Iaşi şi la Bucureşti, schimbări în conducerea protopopiatelor şi a parohiilor (Aici ziarista de la Lumina evită să spună că în realitate a fost vorba despre o epurare fără iertare și fără precedent, de sus până jos, de la mitropoliți până la stareți de mănăstiri și preoți parohi, a tuturor celor care au protestat măcar cu un cuvânt contra ocupației rusești militare, civile și bisericești din Valahia și Moldova – nota noastră), clasificarea mănăstirilor după categorii, introducerea registrelor cu certificate de naştere, registrelor de cheltuieli, înfiinţarea vicariatului. Eforturi susţinute a depus mitropolitul Gavriil pentru eliminarea abuzurilor din partea egumenilor străini în mănăstirile închinate.”

 

 

 

Stire Basilica Banulescu Bodoni

 

 

Vlad Cubreacov

https://cubreacov.wordpress.com/ sanctisimul-kiril-moldovenizatorul-

29/07/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Băncile străine îi jupoaie pe români

Băncile străine îi jupoaie pe români DUBLU față de cum o fac cu cetățenii din celelalte state europene

Profiturile lor sunt  DUBLE si TRIPLE în România şi cu toate astea au organizat o isterie colectivă cu ocazia Legii Dării în Plată, în frunte cu BNR-ul lui Mugur Isărescu, care a devenit demult lobbistul acestora.

Profitul băncilor străine din România este de 13,5% în timp ce media Europeană a profitului bancar este de doar 5,8%.

Doar bulgarii sunt mai jupuiți ca noi. Acolo profiturile băncilor străine sunt de 16,4%

În Germania profitul băncilor este de doar 2.6%, adică băncile îi jupoaie pe români de 5 ori mai mult decât îi jupoaie cu dobânzile pe nemți.

 

In Romania, daca pui la bancă 5000 de lei în ideea că vei lua mai mulţi bani din dobanda, după ce trece termenul, plăteşti comisioanele bancare, plăteşti impozitul şi aplici rata de inflaţie, vine marea surpriză: iei mai puţini bani decât ai depus!

Şi chestia asta nu se întâmplă la una sau două bănci, nu, se întâmplă la toate băncile din România.

Bineînţeles, există explicaţii din partea repezentanţilor băncilor, dar astea chiar nu au vreo relevanţă…

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziarul Financiar – Băncile din România au ajuns în topul celor mai profitabile instituţii de credit europene, după mai mulţi ani de pierderi, în urma curăţării bilanţurilor de mare parte din creditele neperformante.

Dar rămâne de văzut dacă vor  reuşi să conserve în anii următori această performanţă.

Sistemul bancar românesc avea un indicator ROE (rentabilitatea capitalurilor) de 13,5% la sfârşitul primului trimestru, du­blu com­parativ cu media europeană, iar renta­bili­tatea activelor (ROA), a fost de aproape 1,59%, de peste patru ori mai mare decât me­dia UE, potrivit datelor cen­tralizate de Autoritatea Bancară Euro­peană (EBA).

Băncile din zona euro controlează circa 80% din sistemul bancar autohton, dar subsidiarele din România sunt mai profitabile decât unele bănci mari din Europa.

De exemplu, băncile din Austria, Franţa şi Italia au rate de profitabilitate de 2-4 ori mai mici decât în România şi sub nivelul de alertă sta­bilit la 6% de Autoritatea Bancară Euro­pea­nă.

Media ROE la nivelul UE era la sfârşitul primului trimestru de doar 5,8%.

Băncile din Polonia au o rentabilitate a capitalurilor de 9,8%, în timp ce în Ungaria şi Cehia profitabilitatea este de 11,3% şi respectiv 12%.

În Grecia, băncile au unul dintre cele mai scăzute niveluri ale ROE din Europa, de doar 1,3%. Iar în Portugalia, ROE este în teritoriul negativ, la -2,5%.

Sectorul bancar românesc a experimentat patru ani de profit şi patru ani de pierderi, din 2008 încoace.

Iar anul 2015 a marcat revenirea pe plus, aducând un câştig record pentru bănci de circa 4,5 mld. lei, comparabil cu cel din anul de boom 2008, când economia şi creditarea duduiau.

În primul tri­mestru din acest an, sectorul bancar românesc a obţinut un profit net de 1,17 mld. lei, comparabil cu cel înregistrat în prima jumătate a anului 2015.

BCR Erste a fost în primul trimestru din 2016 lider în topul profitabilităţii.

Grupul BCR, care include cea mai mare bancă de pe piaţa locală, a obţinut în T1 un profit net de 315 mil. lei

 

Citiți mai mult inZiarul Financiar 

si in blogul  http://www.george-damian.ro/cum-ne-jupoaie-bancile

29/07/2016 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 7 comentarii

1918 – anul celor trei uniri

Foto: Infaptuitorii Marii Uniri in Basarabia – Sfatul Tarii din  Republica Moldoveneasca

 

„Prutul esta ni disparti,/ Prutul esta n-are moarte?/ Dar ne-om pune noi candva/ Si cu gura l-om seca”… Sute de tratate de istorie, manuale scolare, cronici, studii si chiar legende fixeaza inceputurile spatiului de la est de Carpati inca din mijlocul secolului al XIV-lea, cand voievozii maramureseni Dragos si apoi Bogdan trec muntii, primul pentru a crea o „marca de pavaza” impotriva tatarilor care atacau Transilvania, al doilea pentru a scapa de suzeranitatea regelui ungar Ludovic I. Bogdan Voda de Cuhea, de pe malul raului Iza, urmat de mai multi osteni, rude si prieteni, trece prin Pasul Prislop si sprijinit de feudalii localnici din bazinul Siretului si Prutului declara independenta Moldovei, in 1359.

Urmasii acestuia si-n special Alexandru cel Bun (1400-1432), isi extind domeniile pana la Nistru si tarmul Marii Negre.

In acest timp, Tara Romaneasca era condusa de Mircea cel Batran   (1386-1418), in vremea caruia teritoriul s-a marit constant, pana in „partile tataresti” de la nord de Dunarea Maritima (Delta Dunarii), „adica tinuturile stapanite mai inainte de Basarab I Intemeietorul – de unde numele de Basarabia, dat initial numai acestor parti tataresti” (cf. „Istoria romanilor”, C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu).

Tot in aceasta perioada, austriecii patrund in nord-estul Moldovei (Tara de Sus), numind-o Bucovina, adica Tara Fagilor (in germana, fag = die Buche), atestata pentru prima oara in 1392.

In 1426, Alexandru cel Bun pune stapanire pe cetatile Chilia si Cetatea Alba, la limanul Nistrului, al domnului muntean Dan al II-lea. Teritoriul Moldovei ajunge la apogeu sub Stefan cel Mare (1457-1504): intre Carpatii Orientali si Nistru, intre Ceremus (hotarul cu Polonia) si tarmul Marii Negre, incluzand Siretul inferior, Putna si Milcovul.

Deci, din vremea lui Basarab I (1310-1352) zona sudica a spatiului dintre Prut si Nistru, ocupata de tatarii apartinand Hanatului Tatar, cu sediul in Crimeea, cucerita de voievodul muntean, purta numele de Basarabia, intrata in patrimoniul Moldovei lui Stefan cel Mare.

In afara acestei „parti”, Moldova de Rasarit cuprindea „tinuturile” (de la nord la sud): Tetina, Hotin, Soroca, Orheiului, Lapusna, Tighina, Chigheciu, Ciubarciu (ultimele doua in campia Bugeacului). Pierderea Chiliei si a Cetatii Albe, in vara anului 1484, in favoarea lui Baiazid, insemna o mare lovitura pentru domnia marelui voievod.

„Turcii se asaza pe pamantul tarii, asa cum facusera mai inainte dincoace de Milcov, si vor ramane aci mai mult de trei veacuri, facand sa se simta din ce in ce mai tare stapanirea lor” (ibidem). Cetatea Alba devine Akkerman.

Prutul, rau blestemat si despartitor de neam

Am apelat la aceste date, realitati si fapte ale inceputurilor istorice ale Moldovei, pentru a intelege mai usor ce se intampla in zilele noastre cu Basarabia si Transnistria .

Cu amputari si cedari, mai mult de nevoie (!), Moldova si-a urmat un destin nu tocmai prielnic, deoarece, la fel cu celelalte doua provincii romanesti Muntenia si Transilvania, era „in calea tuturor rautatilor”.

Din Evul Mediu pana de curand si-au pus ochii pe ea, sau parti ale ei, polonezi si unguri, austrieci si rusi, turcii chiar stapandind-o multa vreme. Razboaie, cotropiri si pierderi la „masa verde” n-au reusit sa-i faca pe moldoveni sa renunte la limba si credinta, carturarii lor afirmand sus si tare latinitatea noastra si unitatea de neam a romanilor: cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin   si Ion Neculce, precum si domnitorul savant Dimitrie Cantemir  pun pe hartie tot ce insemna romanitate in acel spatiu de cuget si simtire (sec. XVII-XVIII)…

Trec alte si alte decenii. Luptele dintre marile puteri se dau si pentru Principatele Romane. Se ajunge la anul 1806, cand a izbucnit un nou razboi ruso-turc, la „insistentele” lui Napoleon.

„Ca si in razboaiele precedente, rusii fortara Nistrul si lovira intai cetatea Hotinului, care cazu prin surprindere in mainile lor, in ziua de 19 noiembrie 1806.

Aceeasi soarta avura si celelalte cetati turcesti: Benderul, Akkermanul, Chilia, Ismailul si Reni (…) Prin cucerirea acestor cetati, rusii infransera forta de impotrivire a turcilor la nordul Dunarii si ocupara nu numai Moldova intreaga, ci si Tara Romaneasca (cf. Ion Nistor, „Istoria Basarabiei”, Cernauti, 1923). Victoriile rusilor, ale „liberatorilor pravoslavnici” (stim noi cum s-au purtat liberatorii sovietici!), purtau marca unei stapaniri mai rele si mai vexatorii decat a turcilor pagani. „Cine nu mergea cu rusii era privit ca vanzator de patrie si executat” (peste un secol si ceva, Stalin va proceda la fel, pe considerentul ca cine nu-i cu noi e impotriva noastra).

Drept care, foarte multi moldoveni trec Prutul, intr-o bejenie neintalnita pana atunci.

Loviturile generalului Kutuzov, in numele tarului Alexandru I, ii determina pe turci sa inceapa tratativele de pace (la Giurgiu), care se incheiasera la Bucuresti, in ziua de 16 mai 1812, prin cedarea Moldovei dintre Prut si Nistru, rusii numind-o Basarabia, pentru a-l „pacali” pe Napoleon, care nu ar fi consfintit ocuparea…Moldovei!

De atunci, „Prutul ramane rau blestemat si despartitor de neam!” (ibidem). De atunci dateaza cantecul popular, care incepe asa: „Prutul esta ni disparti,/ Prutul esta n-are moarte?/ Dar ne-om pune noi candva/ Si cu gura l-om seca”…

Apa ca apa nu are nici o vina. Romanii moldoveni (fara basarabeni) si munteni au „secat dintr-o sorbire” Milcovul, in ianuarie 1859 consfiintind Unirea Principatelor , raul curgandu-si istoria ca simbol al romanismului dintotdeauna.

Numai Prutul ramanea „despartitoriu”, ocupantii incepand rusificarea noii oblastie Basarabia (provincie), pastrand totusi vechea impartire administrativa in 12 tinuturi: Hotin, Soroca, Iasi, Orhei, Lapusna, Hotarniceni, Tighina, Cetatea Alba, Chilia, Ismail, Greceni si Codru.

„Pana si vechea stema a Moldovei, capul de bour cu stelele intre corne, fu pastrata pentru Basarabia. Marca Basarabiei era un scut impartit, sus se vede pajura ruseasca, jos pe camp auriu este capul de zimbru, stravechiul herb al Moldovei”, Basarabia avand capitala, din 1818, la Chisinau (ibidem).

Si trec iar cateva decenii. Dupa o cvasiautonomie, „in 1871, Basarabia pierdu caracterul de oblastie, sau provincie privilegiata, si deveni o simpla gubernie a imperiului tarist”, in care rusii „sa se poata bucura de toate prerogativele unei natiuni stapanitoare in Basarabia”; in cativa ani, fusesera stramutati aici peste 20.000 de tarani rusi, din partile centrale ale imperiului, acordandu-li-se mari privilegii.

Asta insemna un nou pas pentru deznationalizarea basarabenilor. Pana in 1856, cand, in urma unui nou razboi ruso-turc, prin pacea de la Paris, Rusia este obligata sa restituie Moldovei sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), populatia acestor tinuturi bucurandu-se de binefacerile domniilor lui Cuza (1859-1866) si ale lui Carol I. In 1878, la Congresul International de la Berlin s-au recunoscut independenta Romaniei si drepturile ei asupra Dobrogei, in schimb pierzand cele trei judete inapoiate Moldovei in 1856.

Cu toate insistentele organelor tariste de rusificare a noului teritoriu si de deportare a romanilor basarabeni in alte gubernii, „populatia Basarabiei atingea la 1918 cifra de 2.725.000 de oameni”, din care 1.810.000 erau romani (66,5%) si 330.000 rusi (12%), 270.000 evrei (9,8%), 210.000 bulgari si gagauzi (7,7%), 75.000 nemti (2,7%), 30.000 greci, armeni si altii (1,3%). Era anul in care basarabenii au secat Prutul dintr-o sorbire…

1918 – cele trei uniri

S-a crezut, pentru totdeauna! Dupa ce, la 27 martie 1918, Sfatul Tarii de la Chisinau, for reprezentativ al Basarabiei autonome, care adoptase, la 2 decembrie 1917, Declaratia de constituire a Republicii Federative Moldovenesti, a hotarat unirea cu Regatul Romaniei.

Prin acest act, se revenea la Moldova seculara, a lui Stefan cel Mare, la el adaugandu-se hotararea Consiliului National Roman din Bucovina, pentru unirea cu Tara-Mama, la 15 noiembrie 1918. Peste numai doua saptamani,Adunarea Nationala  de la Alba Iulia, cu o suta de mii de participanti, consfintea, prin semnatura celor 1228 de „alesi”, unirea Transilvaniei cu Romania: 1 decembrie 1918 devine ziua de nastere a Romaniei Mari, tara „dodoloata”, cum avea sa-i spuna copilul  Lucian Blaga,condusa de regele Ferdinand I „Intregitorul”.

Dar viata ca viata si lumea ca lume nu-s totdeauna pe placul unor mari puteri si al dictatorilor. Asa se face, de exemplu, ca noua Romanie trebuia sa tina piept agresiunii Ungariei bolsevice, a lui Bélla Kun (Abel Kohen), in 1919, si a bolsevicilor rusi, care atacau peste Nistru, in zona Ataki, sprijiniti de populatia rusofona din Basarabia.

Fara a intra in detalii, spunem ca si unii si altii, de sorginte comunista a lui Lenin, au fost infranti de armatele romane. Timp in care se desfasurau lucrarile Conferintei de pace de la Paris, unde delegatia Romaniei era condusa de Ion I.C. Bratianu, care devenise atat de incomod, in pledoariile sale pentru tara, fata de reprezentantii celor „4 Mari”, incat premierul Frantei Clemanceau i-a reprosat ca „sunteti aici pentru a asculta, nu pentru a comenta!” (cf. conf. univ. dr. G. D. Iscru, „Istoria moderna a Romaniei”, Bucuresti, 1998).

Un rol deosebit in aceasta situatie/ disputa l-a avut regina Maria, „sora noastra de pe front”, cum o numeau ostasii romani din „triungiul de foc” Marasti-Marasesti-Oituz (1917).

Savarsita prin vointa romanilor de la Tisa pana la Nistru si din Maramures pana in Dobrogea, si implinita prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Unirea cea Mare nu mai putea sa fie pusa la indoiala de Ungaria si nici de Rusia Sovietica. Ramanea punerea in ecuatie a unor diversiuni, izvorate parca din Testamentul lui Petru cel Mare, care preconiza Rusiei, printre altele, „A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre”, pentru a infrange Turcia si a ajunge la Mediterana.

Transnistria de ieri…

Se stie ca din antichitate, triburile dacice si getice, ca parte a marii familii a tracilor, se stabilisera in spatiul carpato-danubiano-pontic, dar asezari de-ale lor au fost semnalate documentar si descoperite arheologic dincolo de Nistru, pana la Bug si mai departe, in estul continentului. Romanizarea Daciei, dupa cucerirea traiana (106 d.H.), si incepturile limbii straromane, in contact cu migratorii slavi din veacurile urmatoare (VI-VIII), au fost indelung studiate de numerosi cronicari si istorici.

Despre felul in care au supravietuit anumite comunitati daco-romane si straromane in Campia rusa avem stiri inca de la cumpana primelor doua milenii si mai ales din secolele XIII-XVI.

Printre „cazacii romani” dintre Nistru, Bug si Nipru se aflau urmasi ai domnitorilor Moldovei, precum hatmanul Ioan Nicoara Potcoava si inca multi alti demnitari, care au nume pe de-a intregul romanesti, precum Ion Grigore Loboda, Samoila Chisca, Ion Sarcu, Timotei Sgura, Danila Apostol.

Si in veacurile urmatoare sunt atestati numerosi polcovnici „ucrainieni” de origine romana, ca si multi comandanti cazaci dintre „dacii transnistreni” avand aceeasi obarsie. Mai mult, in 1574, Ion Voda Armeanul pomenea de „tara noastra a Moldovei de dincolo de Nistru”, iar Gheorghe Duca devenea „Despot al Moldovei si Ucrainei”, in 1681, actele de cancelarie moldava si de administratie ucrainiana fiind redactate in limba romana!

„Daca pana acum doar hotarul etnic depasise Nistrul, Duca va duce si hotarul politic in zona transnistreana, avand in stapanire toate teritoriile dintre Carpati si Nipru”. El a ridicat curti domnesti la Tiganova, pe Nistru, si Nimirov, pe Bug; astfel ca „Moldova continua pana la 1765 sa administreze si malul stang al Nistrului”.

Se dezvolta importante localitati romanesti (comune, targuri, cetati), in zona primind pamant multe familii de boieri moldoveni; intr-un recensamant din 1793, intre Nistru si Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv romanesti” (cf. Viorel Dolha, ZIUA, 14 august 2004, „Transnistria – tara nimanui”).

Din aceeasi sursa aflam ca biserica transnistreana era subordonata bisericii romane, procesul de colonizare a romanilor in tinuturile nepopulate ucrainiene si ruse fiind sustinut de tari, indeosebi de catre Ecaterina a II-a. In timpul acesteia, din Muntenia, Moldova si Transilvania s-au asezat, la 1783, „chiar dincolo de Bug, 2000 de familii cu 15 biserici romanesti (…).

Ciobanii din Ardeal s-au asezat in Crimeea, de la Marea de Azov pana in Caucaz sau in Dombas”, colonistii romani fiind scutiti de armata, primeau pamant si nu dadeau taxe, timp de 50 de ani.

Cu asemenea facilitati, nu-i de mirare, de exemplu, ca la ridicarea Odessei au contribuit multi romani din zona, cu Banulescu in frunte si arhitectul Manole, ei punand temelia viitorului oras…

Comunistii rusofoni de astazi, ai presedintelui Voronin si ai lui Smirnov, ar trebui sa stie ca in 1796, la Dubasari ori Movilau s-a tiparit primul volum de versuri in limba romana (versuri originale si traduceri de I. Cantacuzino), pentru populatia majoritara din Transnistria acelor vremuri.

Poate nici nu au auzit de Petru Movila, devenit mitropolit al Kievului si intemeietorul Academiei rusesti; de calugarul Paul Beranda, creatorul lexicografiei rusesti; de Spatarul Milescu, diplomat, om de stiinta si invatatorul tarului Petru cel Mare; de savantul Dimitrie Cantemir, consilierul intim al acestuia; de literatul Herascu, primul curator al Universitatii din Moscova; de… inca multi, multi alti romani moldoveni – basarabeni si transnistreni – care au pus bazele culturii ruse!

Iata si recunoasterea academicianului sovietic L.S. Berg: „Moldovenii ce locuiesc in Moldova, Basarabia si pana in guberniile invecinate, Podolia, Herson, iar intr-un numar mai mic in gubernia Ecaterinoslav sunt romani”.

In sprijinul celor care studieaza istoria acestui pamant este si toponimia, marea majoritate a numelor de localitati si ape de dincolo de Nistru fiind romanesti.

Pregatirea Unirii celei Mari i-a gasit pe transnistreni intr-o situatie grea, ei dorind sa fie asimilati basarabenilor, sa nu mai fie supusi Ucrainei, pentru a avea aceeasi soarta cu fratii de dincoace de Nistru. Dar bolsevicii  ucrainieni si rusi au impiedicat acest act de reparatie istorica.

…A devenit RASS Moldoveneasca

Fapte necunoscute puterii sovietice si mai nou comunistilor de de-o parte si alta a Nistrului? As! Numai ca diversiunea de care pomeneam a dat roade, precum neghina rosie in lanurile de grau basarabene.

Cert este ca, dupa „pierderea” Basarabiei, ca parte a Moldovei, sovieticii au injghebat ad-hoc (octombrie 1924) o regiune (oblastie) la est de Nistru, pe care Stalin a transformat-o in Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldoveneasca (RASSM), dand-o plocon Ucrainei. La inceput, capitala noii republici a fost la Balta, pentru ca din 1928 sa fie mutata la Tiraspol. In 1934 „tara” avea 8434 km patrati si 615.500 de locuitori, dintre care insa 80% erau romani!

Si, pe buna dreptate, aici se vorbea romaneste, si nu moldoveneste; functionau 145 de scoli romanesti gimnaziale, 18 licee romanesti, institute agronomic, pedagogic si politehnic, cu o populatie scolara romaneasca de 24.200, din care 800 studenti. Din 1933 s-a introdus in scoli si publicatii alfabetul latin, existand o statie de radio la Tiraspol, un institut de cercetari stiintifice, Corul de Stat „Doina”, Teatrul de Stat si o sectie romana la scoala teatrala din Odessa.

Dar „luna de miere” nu avea sa mai dureze mult. Cum-necum, „autonomii” aflau de felul in care traiesc fratii lor readusi la Tara-Mama, de progresele inregistrate de Romania Mare in perioada interbelica, mai ales dupa criza economica din 1930-1933, in plan social, politic si cultural.

Asa incepe prigoana stalinista: intelectualitatea era acuzata ca face jocul „dusmanului de clasa”, autoritatile sovietice trecand la exterminarea acesteia, in frunte chiar cu membrii guvernului republicii si terminand cu oamenii de stiinta, cultura si arta.

Sunt ucisi sau deportati in Siberia sute si sute de intelectuali, atrocitatile vizandu-i si pe taranii care se opuneau colectivizarii (in colhozuri) si inchiderii bisericilor.

Toate aceste masuri distructive au avut ca rezultat un exod masiv peste Nistru, chit ca granicerii rusi trageau fara mila in refugiati (ca si granicerii romani de mai tarziu, cand romanii incercau sa treaca Dunarea spre Occident via Iugoslavia!).

Semnarea tratatului politico-militar dintre Germania si URSS, cunoscut prin Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), a dus la ultimatumul guvernului sovietic din 26 iunie 1940, prin care se cerea/ impunea Romaniei renuntarea la Basarabia si la nordul Bucovinei. Peste doua zile, guvernul roman a acceptat conditiile Moscovei. Aceasta urmarea crearea unei Republici Confederative Socialiste Sovietice Moldovenesti, prin „unirea” Basarabiei cu Transnistria si cedarea unor judete Ucrainei, printre care nordul Bucovinei, cu Cernautiul si Hotinul, si raioanele transnistrene Balta si Pesceansc. Asa a inceput sfasierea Transnistriei.

Incepuse insa si razboiul. Peste un an, armata romana trece Prutul pentru redobandirea teritoriilor furate si la 25 iulie 1941 cucereste Cetatea Alba, ultimul bastion in calea eliberarii Basarabiei si nordului Bucovinei.

A trecut si Nistrul, infiintand in Transnistria un guvernorat, cu capitala la Odessa, ajungand, alaturi de armata hitlerista, pana la Stalingrad, unde a avut o soarta tragica; apoi au urmat, incet, dar sigur, retragerile si din nou pierderea acestor teritorii, de data aceasta ocupanta fiind Armata Rosie (dupa 23 august 1944). Prin crearea R.S.S. Moldoveneasca si „alipirea” Transnistriei la aceasta, s-a ajuns la o situatie fara precedent de-o parte si de alta a Nistrului.

„Daca ne-am conduce dupa frontierele politico-geografice actuale (raioanele din stanga Nistrului din Republica Moldova si din regiunea ucraineana Odessa), Transnistria ar avea o suprafata de 25,1 mii kmp si o populatie de 2760 de mii de persoane, din care 11% romani. Sub aspect geoistoric, Transnistria este o entitate geografica fara personalitate, toponimul fiind mai mult statistic decat istoric” (cf. Oleg Serebrian, „Va exploda Estul?

Geopolitica spatiului pontic”, Ed. Dacia, 1998). Acest fapt se datoreaza incorporarii in RSS Ucraineana a celei mai mari parti din Transnistria (inclusiv regiunea Odessa), in componenta RSS Moldoveneasca ramanand raioanele Camenca, Rabnita, Dubasari, Grigoriopol, Tiraspol si Slobozia.

R. Moldova cere retragerea trupelor sovietice

Sa ne intoarcem la Basarabia propriu-zisa, devenita republica sovietica. Din 1945 pana in 1989, autoritatile sovietice au continuat procesul de rusificare de pe vremea guberniei tariste, prin arestari si deportari succesive ale populatiei romanesti, in cele mai indepartate colturi ale URSS, totodata aducand rusi, ucrainieni si alti alogeni din „imperiu”.

Pe de alta parte, se intensifica propaganda antiromaneasca si se stabilesc liniile principale ale teoriei „moldovenismului”, care insemnau, nici mai mult nici mai putin, decat directiva academic-politica de a demonstra ca limba moldoveneasca este intr-adevar romanica, dar de un tip aparte, cu preponderenta ruseasca, iar vorbitorii ei, moldovenii, sunt de origine slava!

Asa se face ca aceasta limba se scria cu litere chirilice si istoria acestei tari nu avea nimic comun cu a restului romanilor, chiar daca in manuale erau pomeniti Stefan cel Mare, Eminescu si Creanga, ei si altii ca ei fiind doar moldoveni…

Trec iar cateva decenii si apar perestroika si glasnostiul lui Gorbaciov, care inseamna, pe langa altele, si destramarea URSS. La 31 august 1989, Sovietul Suprem al republicii sovietice proclama limba romana ca limba de stat si legifereaza revenirea la grafia latina.

Romanofobia incepe sa piarda teren, mai intai in randul intelectualilor si al tineretului instruit, care afirma ca „limba noastra-i cea romana”. Dupa primele alegeri libere pentru Sovietul Suprem al Moldovei Sovietice (25 februarie si 10 martie 1990), la 27 aprilie 1990 drapelul de stat devine tricolorul rosu, galben si albastru, cu stema in mijloc, foarte asemanatoare cu a Romaniei, numai ca pajura tine pe piept doar zimbrul, nu si insemnele celorlalte provincii romanesti. Un prim semnal ca se dorea Unirea?! Peste un an, la 23 mai, RSSM devine Republica Moldova, al carei Parlament proclama independenta la 27 august 1991.

Printre obiectivele noului stat suveran si independent, se „Cere Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sa inceapa negocieri cu Guvernul Republicii Moldova, privind incetarea starii ilegale de ocupatie a acesteia si sa retraga trupele sovietice de pe teritoriul national al Republicii Moldova, anexat de URSS, in 1944”.

La Marea Adunare Nationala din Chisinau, tinuta in dupa-amiaza aceleasi zile, romanii basarabeni si-au exprimat dorinta de eliberare din timpul dominatiei straine, de renastere nationala.

„A sosit timpul sa facem dreptate si poporului nostru”, a spus atunci Mircea Snegur, primul presedinte al republicii. Chiar daca ulterior Romania a fost prima tara care a recunoscut independenta R. Moldova, n-au trecut neobservate „gafele” lui Alex. Barladeanu, presedintele Senatului nostru, fost nomenclaturist comunist, care in loc sa exprime, la aceasta sfanta festivitate, o atitudine clara de sprijinire a fratilor de peste Prut, a subliniat mai cu seama rolul sau in FSN si rafuiala iliescienilor cu Alianta Civica din Romania!… Cat despre Unire, nici vorba. Numai „poduri de flori”…

Asa se face ca golgota basarabenilor nu se sfarsea. A spus-o fostul prim-ministru Mircea Druc, aflat intr-o vizita particulara prin Romania. Cunoscut ca fiind un acerb unionist, premierul fusese inlocuit in primavara cu Valeri Muravschi, un om instruit, dar patriotard, apropiat ca gandire si actiune de presedintele Snegur, cel ce asculta mai cu seama sirenele Kremlinului, propunand conceptul „Doua popoare inrudite care vin imbratisate din adancul secolelor”. Cat despre consecintele actului arbitrar Ribbentrop-Molotov, nu s-a mai discutat, Druc avertizand ca „linia Snegur” adopta pozitia Moscovei, conform careia „in 1940 Moldova a fost eliberata de sub ocupatia romaneasca”! Si nu-i de mirare ca nici despre retragerea trupelor sovieto-ruse nu s-a mai pomenit.

Ramaneau versurile „Furata, tradata mereu/ Esti lacrima neamului meu,/ Basarabie”… Consecinta fireasca, la 21 decembrie 1991, Snegur semna aderarea Moldovei la CSI (in perspectiva reinvierii Uniunii)!

 

 

 

 

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/ zilele-basarabiei-1918-anul-celor-trei-uniri

de   Valentin HOSSU-LONGIN si Ruxandra SANDRU

29/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: