Asimilarea poporului secuiesc de către unguri și teoriile privitoare la originile secuilor. VIDEO

 

 

 

 

                                  Ţinutul Secuiesc în 1528, harta lui Lazarus.

 

 

 

 

 

Istoricii maghiari nu au ajuns la o concluzie clară privitoare la  originea secuilor.

Istoriografia maghiară, pendulează între diverse teorii: hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, cavară, avară sau maghiară. 

Cea mai veche teorie, atestată în cronicile medievale şi care a prins rădăcini în conştiinţa secuiască, este cea a originii hunice.

Atât primele cronici medievale, ale lui Anonimus şi Simon Kézai, dar şi lucrări cu pretenţii ştiinţifice până în secolul XX, au susţinut că secuii sunt urmaşii hunilor lui Attila.

Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască.

Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe secui urmaşii avarilor, care rămăsesera în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa , un neam turcic originar din Mongolia si înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tataro-mongolii, turcii etc., initial total diferiti de maghiarii finici.

Etimologia cuvântului „székely” este neclara, cercetatorii pendulând între trei ipoteze principale:

 

1) se trage din numele unui trib turcic ogur *s*k*l (pronuntat se pare eskel, iskil) sau eski (pe turceste „vechi”).

2) Sunt urmașii unui trib turcic oguz din sud-vestul Asiei Centrale numit si džikil, dzekil, cigil, sau cikil, uneori citati de istorici ca acompaniindu-i pe kabari.

3) vine din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de loc îngradit, sau, cu sensul de “scaun administrativ”, (desi secuii erau numiti „secui” si înaintea colonizarii sasilor, care au introdus termenul de „scaun administrativ”).

 

a) szék/elu, cu sensul „dincolo de scaun”, ca în cazul cuvântului Erdély (Ardeal): Erdo/elu (dincolo de padure).

b) szék/eli/li, în care -eli, -li este un sufix turcic insemnand „tara/teritoriu”).

c) szék/elo, cu sensul de „sedentar” (aceasta din urma teorie având darul de a se împaca cu cele cuprinse în cronicile maghiare potrivit carora secuii se aflau în Pannonia la venirea ungurilor, szék/elo fiind în acest caz un etnonim extern dat de unguri populației sedentare întâlnite).

O altă  ipoteză destul de bine fundamentata afirma ca secuii sunt descendentii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate ca nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare că nu va putea fi dezlegata cu adevărat.

Cert e doar ca secuii s-au maghiarizat într-o epoca foarte timpurie; si daca au fost totusi socotiti un neam aparte, acest fapt se explica prin organizarea sociala si sistemul de cutume specifice pe care si le-au pastrat, si nu în ultimul rând prin calitatea lor de „natiune politica” în structura feudala târzie a Transilvaniei.

Istoricii maghiari Györffy György si Pais Dezso sustin ca secuii reprezinta populatia kavara musulmana care popula Bihorul secolului al X-lea.

Alte doua popoare turcice înrudite au coabitat în decursul evului mediu în Transilvania cu secuii lasând numeroase urme toponimice pastrate pâna in ziua de azi au fost  uzii ( Uz e o varianta a denumirii ramurii tribale turce Oguz) si pecenegii. 

Astfel, exista Valea Uzului respectiv asezarea Uzon (Ozun) din judetul Covasna. (Ozun înseamna pe turce?te „lung”, comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.)

În zona Mures exista sate cu numele de Besenyo care se traduce prin „peceneg” (pe turceste peçenek).

Conform unei alte teorii, secuii ar fi de origine turcică, dintr-o populaţie înrudită cu hunii, care au venit împreună cu ungurii în Panonia.

Originea turcică este susţinută de scrierea runică folosită de secui şi de rolul militar al secuilor – în avangardă la atac, respectiv în ariergardă cu ocazia retragerii.

Există teorii si despre originea  românească a secuilor (pentru cititorul român o trecere în revistă a teoriilor despre originea secuilor a făcut-o G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Bucureşti, p. 11-49.

Din multitudinea lucrărilor în limba maghiară, cea mai echilibrată  pare a fi cartea lui Gyula Kristó, A székelyek eredetéről [Despre originea secuilor], Szeged, 1996, p. 169).

In epoca modernă, prevalează în ultima vreme tentativele de a dovedi originea maghiară a secuilor.

Din perspectiva originii etnice, secuii au fost o combinaţie de diverse populaţii amestecate cu ungurii, de la care au preluat limba. 

Cuvântul secui a definit iniţial o stare social-militară, nu neapărat etnică.

În Evul Mediu, izvoarele istorice atestă  că secuii aveau o identitate proprie, diferită de cea maghiară. Primele cronici ungureşti susţin că secuii ar fi fost  urmaşii hunilor.

Chiar şi umaniştii care au scris despre secui, de la Bonfinius la finele secolului al XV-lea, până la Possevino la sfârşitul veacului următor, au remarcat că aceştia diferă de unguri în tradiţii şi obiceiuri.

De fapt, aceste obiceiuri diferite de cele ale ungurilor se referă la obligaţiile lor militare, la privilegiile lor, la modul de distribuire a pământului şi la împărţirea lor în categorii sociale.

Înainte ca secuii să fie atestaţi documentar în sud-estul Transilvaniei, ei apar în diverse alte locuri din regatul medieval al Ungariei: în Slovacia, undeva la nord de Bratislava, pe valea râului Morava, în Baranya, Nagyváty, în regiunea Bihorului şi în sudul Transilvaniei, unde s-au aflat înainte de colonizarea saşilor, în jurul Sebeşului, Gârbovei şi Saschizului.

Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizaţi în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniţei nou extinse.

Iniţial au fost colonizaţi în Panonia apoi în apropiere de Oradea şi în final în Ţinutul numit secuiesc.

Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor,  din anul 1116, îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei .,sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). O altă mențiune autentică a secuilor pare să fie un document al regelui Béla al II-lea (1108/1110-1141), databil în jurul anului 1131, care pomenește o slugă însărcintă cu transportul sării, cu numele de Scichul.

Câteva decenii mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiași pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicați în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria.

O altă diplomă din 1217 vorbeste despre satul Székelyszáz din Bihor. În Transilvania, secuii au fost menționați prima dată într-un document din 1210.

O oaste formată din sași, români, secui și pecenegi, condusă de comitele Ioachim de Türje al Sibiului, a fost trimisă în anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei.

Oastea ardeleană s-a deplasat de la Sibiu, pe Valea Oltului, la Vidin, cu misiunea de înăbuși o răscoală.

Tot din Transilvania secolului al XIII-lea se cunoaște diploma episcopului Vilmos care referă și la secui. Secuii au trecut la catolicism abia în sec. XIII când au fost aşezaţi în sud-estul Transilvaniei, la umbra Carpaţilor Orientali pe un teritoriu relativ compact, unde trăiesc şi astăzi.

 Doar o parte a lor formau o insulă de secui în regiunea Arieşului, către Turda. Din punct de vedere administrativ, secuii au fost organizaţi în şapte scaune, unde aveau propria lor conducere administrativă şi judecătorească.

La fel ca în cazul altor grupuri etnice şi sociale din Ungaria medievală, secuii aveau autonomie administrativă, militară şi judecătorească.

Exista si teoria potrivit careia  secuii ar fi o categorie social-militară, un amestec de populaţii maghiare, turcice şi de altă origine.

Este un punct de vedere, care ia în consideraţie faptul că un grup de turci horezmieni, numiţi kaliz sau korozmin, au fost colonizaţi în fostul scaun Sepsi, pe când un alt grup, numit barsil, considerat de origine alană a fost aşezat în zona Sovatei, iar un grup de mordvini, vorbitori de limba mokşa(fino-ugrică), a fost şi el stabilt în aşa-zisa zonă secuiască.

  Secuii, conform istoricilor Ioan I. Russu şi Gheorghe Popa – Lisseanu, la venirea în arealul de azi, erau circa câteva mii de locuitori şi s-au amestecat cu populaţia autohtonă românească. Până în secolul XIX majoritatea satelor erau româneşti ca într-un secol şi jumătate majoritatea lor să fie secuizate sau maghiarizate.

 

 

 

 

 

 

Foto: Familie de secui

 

 

Amestecul cu populaţia românească se poate identifica în limba secuiască şi în tradiţiile sau portul popular.

Secuii au porţile de lemn la curţi cu semne solare identice cu porţile românilor maramureşeni, iar stâlpii funerari din scaunele secuieşti sunt identici cu cei din judeţul Gorj, dovedind o influenţă originară ancestrală pe filiera populaţiilor autohtone, chiar dacice.

Mai mult în cadrul Fraterna Unio de la 1437, secuii au venit cu un însemn de blazon heraldic distinct: soarele şi lună, specific populaţiilor autohtone de origine dacică.

Conform cercetătorului George Liviu Teleoacă, originea secuiască lingvistică şi etnică provine de la veche apopulaţie autohtonă a tribului dacic al cauconilor:

“Ca păstrători ai tradiţiilor româneşti, chiar şi secuii maghiarizaţi mai folosesc şi azi aceleaşi cuvinte străvechi pe care le au toţi românii. Printre ele şi cuvântul românesc „răboj”, care a devenit „rovas iras” prin maghiarizare, unde litera B a fost schimbată cu litera V, alternanţă frecventă şi în limba română.

Ca altă mostră lingvistică, alături de multe altele, prin care dovedim că secuii sunt urmaşii direcţi ai unui prestigios trib autohton preroman, ei mai posedă şi azi străvechile cuvinte româneşti „cobela” şi „ler”, regăsite şi în limba latină sub forma „cabalus” şi „levir”, cu înţelesul lor de „mârţoagă”, respectiv, de „cumnat de la sora mai mare”.

Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite al secuilor, un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu exercita asupra secuilor nicio autoritate.

Doar după 1462 s-a obişnuit ca ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, să fie acordate aceleiaşi persoane, din raţiuni militare, în contextul creşterii pericolului otoman. Dar şi în acest caz de cumulare a celor două demnităţi, persoana care le deţinea nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor.

Secuii şi-au pierdut identitatea specifică şi lingvistică originară, odată cu Reforma lutherană şi calvină, atunci când principele Ardealului a devenit şi comitele secuilor.

Autonomia secuilor a constat, de fapt, în organizarea administrativă în scaune, conduse de reprezentanţi aleşi de adunările secuieşti şi de funcţionari cu rol militar sau juridic numiţi de autorităţile centrale.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, atât a mai rămas din vechile privilegii ale secuilor. Orice proiect de reorganizare administrativă a scaunelor secuieşti distrugea, evident, ultima rămăşiţă a vechii autonomii.

Împăratul Iosif al II-lea a vrut să reorganizeze administrativ principatul Transilvaniei prin reîmpărţirea vechilor comitate şi scaune în 10, apoi 11 comitate noi, trasate geografic după alte criterii decât cele etnice sau ale privilegiaţilor.

A dispus recenzarea populaţiei cu scopul unei mai bune impuneri şi a introdus obligativitatea utilizării limbii germane în administraţie.

Ei  se simteau în întreaga lor istorie oameni liberi diferiţi de unguri, dar şi-au pierdut treptat limba specifică fiind maghiarizaţi lingvistic şi chiar cultural, în circa 150 de ani.

In 1876, când guvernul de la Budapesta a realizat reforma administrativă şi reorganizarea teritorială a Transilvaniei, unită cu Ungaria în 1867, a dispărut autonomia secuilor.

Vechile scaune secuieşti au dispărut la fel ca şi scaunele săseşti, despre care politicienii maghiari afirmau că sunt resturi ale epocii medievale care nu pot exista într-un stat modern.

Nu au existat împotriviri ale secuilor la reorganizarea scaunelor în comitate şi la dispariţia, astfel, a ceea ce a mai rămas din vechea autonomie secuiască medievală.

Şi folclorul secuiesc diferă de cel maghiar din Ardeal şi Panonia. Gestul de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor religioase ortodoxe.

Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare.

Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime.

Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţata ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul austriac de tristă amintire Bucow, la 1761, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania.

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Ceangăi

 

 

 

 

O parte dintre secuii aşezaţi pe frontiera răsăriteană a Transilvaniei au trecut Carpaţii şi s-au aşezat în Moldova, formând grupul etnic numit astăzi ceangăi.

Potrivit profesorului Benedek, cei mai mulţi ceangăi au ajuns în Moldova fugind de armata austriacă, cea care încerca să constituie – la mijlocul secolului al XVIII-lea – regimente grănicereşti secuieşti.

Pentru că o parte din secui s-au împotrivit, în 1764 a avut loc o execuţie în masă în care aproximativ 400 de secui, bărbaţi, femei şi copii, au fost ucişi de soldaţii austrieci la Siculeni, în judeţul Harghita.

A fost momentul de maximă migraţie a secuilor peste Carpaţi.

 Timp de multe secole începând din Evul Mediu,  pe teritoriul Munteniei a existat un judet numit Săcuieni, având reședința la Urlați (în maghiară Váralatt), ce păstra amintirea unei populații secuiesti sedentarizată în exteriorul arcului carpatic.

Judetul Săcuieni a fost desființat la 1 ianuarie 1845.

Este interesant să stim ca  în sec. al XIX lea in multe sate secuiesti erau multi secui cu nume românesti.

Pe final de secol XIX, erau mai multe biserici ortodoxe decat sunt astazi in mijlocul secuilor.

Ce ne arata asta? Secuii au fost amestecati initial cu romanii si a fost o asimilare a acestor români de către secui. Au mai ramas printre secui  destui care poarta nume românesti.

Este evident că secuii au fost popor cu o identitate proprie, maghiarizat forţat cultural şi lingvistic.

Deşi, prin tradiţie, adversari ai turcilor otomani, care au invadat adesea Transilvania, secuii au nutrit ulterior sentimente romantice de frăţietate faţă de turci în pofida religiilor diferite.

Secuii vedeau în turci un fel de „frate mai mare regăsit”.

Astfel, ziarul Timpul (de sub redacţia lui Mihai Eminescu) consemna în anii 1877-1878 agitaţia din anumite aşezări secuieşti intracarpatice prilejuită de războiul româno-turc.

Cete de secui organizate ad-hoc ameninţau să pătrundă prin trecătorile din Carpaţi în Romania, unde urmau să atace şi să pârjolească satele pentru a sabota interesele româneşti şi pentru a-şi arăta solidaritatea cu Imperiul Otoman.

Stindardul acestor secui era Turul madár („pasărea Turul”) identificat cu şoimul pelerin (Falco peregrinus), pe turceşte Tuğrul sau Toğrül, totodată numele unuia dintre fondatorii dinastiei turceşti selgiucide, din ramura oguză (vide supra), simbol comun al seminţiilor turanice sau altaice, repus în uz pentru o perioadă sub regimul horthyst.

Interesant este faptul că, de-a lungul istoriei,  secuii au luptat şi împotriva ungurilor.

S-a întâmplat, de exemplu, la Guruslău, în Sălaj, unde, la 3 august 1601, Mihai Viteazu obţinea ultima sa victorie în luptă, cu numai câteva zile înainte de a fi ucis mişeleşte lângă Turda.

Armata coordonată de Mihai Viteazu, în alianţă cu generalul Giorgio Basta, compusă în mare parte din secui, s-a întâlnit cu oastea lui Sigismund Báthory, cu scopul de a-l învinge pe acesta din urmă şi a-l înlătura, astfel, de pe tronul Transilvaniei, în ideea de a reintegra principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea.

 

Alfabetul secuiesc, denumit şi runele secuieşti, este un alfabet (riguros fonetic, adaptat la maghiara contemporană) utilizat de secuii transilvăneni şi în prezent ca alfabet secundar, alături de cel cu caractere latine.

Întrucât acest alfabet era folosit în trecut preponderent la inscripţiile gravate, sistemul se mai numeşte popular scriere pe răboj (sau încrustată), în maghiară róvásírás.

Unele ipoteze susţin , că alfabetul secuiesc este de origine turcă, iar analiza paleografică a vechilor rune turceşti a relevat că acestea au apărut în Siberia de sud şi în regiunea Jeti-Su din China.

În limbajul de specialitate, se foloseşte frecvent expresia scriere secuiască pe răboj (székely róvásírás), întrucât secuii au utilizat cel mai frecvent acest sistem de scriere,

Scrierea runică reprezintă un alfabet mai special utilizat în Transilvania şi Ungaria până în secolul al X-lea, când a fost introdus şi aici alfabetul latin.

În secolele ce au urmat, runele au fost utilizate ca alternativă la scrierea latină, profesorul Benedek precizând că erau folosite mai ales pentru a scrie mesaje codificate, care să nu poate fi descifrate de duşmanii secuilor.

Secuii poartă în ei de secole o traumă naţională, justificată prin pierderea identităţii lor ca neam, un fapt despre care se vorbeşte prea puţin!
Recensămăntul din 1850, a fost cel în care este menționată pentru prima dată “apartenența etnică”in Ungaria.La acest recensământ disputat, au fost înregistrate 180.850 persoane de „etnie secuiască”.

 Practic, în momentul unirii Transilvaniei cu România, în 1918, nu mai exista nicio urmă a autonomiei secuilor.

 

 

 

                                       

                                             Harta „Țării Secuilor „

 

 

 

 

 

La recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România.

Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui şi nu maghiari, insa in rezultatele ultimului recensământ nu se consemneaza care este numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

Suntem martorii genezei, sau mai degraba a formularii unei identitati duble, care presupune si sensul dublu al termenului de natiune. Secuii, sub acceptiunea civica a termenului, se considera parte integrantă a națiunii maghiare, continuând însă a face uz de expresia națiune secuiască.

 Sensul dublu al termenului de natiune l-a explicat clar si concis orientalistul Korösi Csoma Sándor, în raportul sau înaintat capitanului C. P. Kennedy (ofiter al armatei britanice stationare în India), aratând ca este „fiu al seminției secuilor” care „face parte din natiunea maghiara”.

În viata publicî a zilelor noastre sensul acestor concepte începe sa capete din nou o tenta ambigua, accentuata uneori de anacronisme flagrante.

Starile feudale etichetate drept natiuni nu mai exista de mult, drept care nu putem sti la ce se gândeste politicianul care vorbeste (la timpul prezent) despre natiunea secuiasca.

Nemaivorbind despre faptul ca natiunea secuiasca însasi a renuntat la statutul ei de stare („natiune”) privilegiata la adunarea de la Lutita din octombrie 1848, decretând ca „toti cetatenii Tinutului Secuiesc sunt egali în drepturi si îndatoriri.”

Este mai întelept, deci, sa vorbim despre Secuime, Comunitate Secuiasca, ocolind pe cât se poate termenul de natiune.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/diversiunea-tara-secuilor/

 

 SURSE:

http://www.ziuaveche.ro/ adevarata-istorie-a-secuilor

https://ro.wikipedia.org

http://www.napocanews.ro/originea-secuilor

http://pallavicini-blog.blogspot.ro/ terra-siculorum-si-natiunea-secuiasca

 

 

 

 

 

Publicitate