CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Romanitatea românilor si disputele istorice


 

 

 

 

 

 

 

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 

 

    

Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii.

Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii române, formarea conştiinţei de neam a românilor.

Romanitatea românilor a determinat multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.

 

 

 


Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor?

 

In primul rând unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei si păstrarea datinilor şi obiceiurilor.

Dovezile continuităţii sunt de ordin arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul român, care apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine, sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen care desemnează un popor de origine romanică.

DEX-ul defineşte Valahii ca nume dat în evul mediu românilor din stânga şi din dreapta Dunării de către alte popoare.

Etimologia denumirii « Vlahi » este legată de lingvistica germanică: cuvântul germanic walh sau walah, însemnând „străin”, „ne-german”, care provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf şi pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Migraţia ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III-IV, în contact cu slavii şi cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală şi orientală (pentru populaţiile romanice).

Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind iniţial numele de vloh în legătură cu toate popoarele romanice inclusiv strămoşii românilor. Mai târziu, forma cuvântului a evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită „Włochy”, iar în limba maghiară „olász” sunt italienii, „oláh” fiind românii. Termenii proveniţi din walh şi vloh erau exonime, deci folosiţi numai „în afară”, în timp ce respectivii (vorbitorii limbilor romane orientale între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din „romanus” pentru a se numi pe ei înşişi: „români” „rumâni”, „rumâri”, „armâni”, „arumâni”, ş.a.m.d.

Raspandirea exonimului de vlahi, valahi, olahi, dat de către străini românilor, marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprima caracterul său romanic.

Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât români, după numele cetăţii mame care a fost Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959).

El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.
Originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman.
Numerosi cronicari bizantini, slavi, maghiari si de alte neamuri au scris despre originea romană a românilor.

Sursele bizantine menţionează referindu-se la români. sub numele de „ daci”şi „geţi”, populaţiile care traiau la nord de Dunăre, între secolele X-XIII.

Autorii bizantini aveau conştiinţa faptului că locuitorii ţinuturilor carpato-dunărene (românii) erau descendenţii populaţiilor antice ce au locuit de-a lungul istoriei pe aceste teritorii.

Cronicarii maghiari, Anonymus şi Simon de Keza, admiteau explicit prezenţa ,,vlahilor” sau a ,,păstorilor şi colonilor” romanilor în bazinul Dunării, înainte de cucerirea lui Arpad sau de cea a lui Attila.
In veacurile XV-XVI, umanişti apuseni ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco della Valle, Johannes Leunclavius, Antonio Bonfinius,erau preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din Europa răsăriteană şi să cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani şi pentru cauza creştinismului, ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

La toţi, ideea descendenţei românilor din ,,coloniile romanilor”, aduse de Traian la nord de Dunăre, stă la baza teoriei umaniste asupra autohtoniei românilor, asociată cu latinitatea limbii lor.

Unul din argumentele de căpetenie în sprijinul romanităţii şi autohtoniei românilor este numele de „romani”, pe care românii înşişi şi-l dadeau.
In secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din „coloniile romane” ale lui Traian a prins şi mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor deveneau tot mai numeroase şi erau atestate pe tot continentul european.

In afirmarea autohtoniei românilor bastinasi în ţinuturile carpato-dunărene, un rol important l-au jucat cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi în contact direct cu românii, care aratau că „atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian” (David Hermann).
Unii cărturari maghiari, ca Istvan Szamoskoszy, îşi exprimau încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea, neîncrederea faţă de originea romana a românilor şi a autohtoniei lor, dar nu lipseseau nici cei care, ca Andrei Huszti, la mijlocul veacului al XVIII-lea, susţineau teoria descendenţei românilor din romani.
In ceea ce priveşte cărturarii români, ei si-au exprimat susţinut convingerile legate de romanitatea românilor.

Printre primii a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), personalitate umanista de anvergură europeană , care considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, fapt care explica si limba latină pe care o vorbeau.

Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce,sau Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, exprimau cu toţii în scrierile lor aceleasi convingeri legate de romanitatea românilor.

Învăţatul domn moldovean , Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spunea că “Aceştia dară (…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (…)”.
In secolul al XVIII-lea, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare naţională, a fost lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă, care contesta romanitatea si continuitatea românilor la nord de Dunare.

Replica românească a venit din partea reprezentanţilor Şcolii Ardelene: Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu s.a. care, cu argumente preluate chiar din cronicile maghiare, de la cărturarii români sau de la erudiţii europeni,ale caror lucrari existau în bibliotecile din Viena şi Roma, au respins ca fiind falsa si nefondată teoria imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea pur romană a românilor (o exagerare menită să arate nobleţea lor) şi continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.

Pe plan european, teoria imigraţionistă nu a găsit un prea mare ecou în lumea ştiinţifică, fiind clare scopurile politice pe care sustinatorii sai le urmareau.
După ce, în anul 1867, s-a realizat dualismul austro-ungar, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovina în monarhia bicefală, teoria imigraţionistă a fost reluată de către Robert Roesler, în lucrarea sa intitulata „Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a României” (”Die Anfange des Walachishe Studien Untersuchungen zur alteren Geschihte Romaniens”), tipărită la Leipzig în 1871.

Roesler încearcă să fundamenteze „ştiinţific” ideea ca românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, de unde, în secolul al XIII-lea, au migrat la nordul acesteia, în teritorii care fuseseră deja ocupate de unguri şi saşi. El se foloseşte de progresele înregistrate de cercetarea filologică, are abilitatea de a înlănţui adevărurile si falsurile într-un ansamblu ceva mai coerent, menit să convingă pe unii dintre contemporani să susţină această teorie.

George Bariţiu observa că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat politice (…)”.

Principalele idei ale imigraţioniştilor:

• dacii au fost exterminaţi ca popor;
• dispariţia vechii toponimii dace;
• romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană;
• toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia odata cu retragerea aureliană;
• poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba lor elementele lingvistice germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi albaneză; dialectele daco-român şi macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunare unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă în cult;
• românii sunt un popor de păstori nomazi;
• lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea;
• maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o „terra deserta”.

In contradictie cu teoria imigrationista, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez, la sudul Dunarii, pentru ca apoi sa migreze iarasi in nord, istoria consemneaza faptul ca nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit .

De fapt, singura consemnare a unei astfel de migratii, este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, de altfel la o perioada mult mai tarzii, la secolul al XIV-lea.

Primul mare istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi faţă de exagerările latiniste, este savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Acesta susţine în lucrările sale supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare.

A fost urmat de A. D. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor, bazându-se pe argumete solide.

Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D. Onciul, D. Photino, Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră extinsa de formare a poporului român şi teritoriul de la sud de Dunare.
Mai târziu, o nouă pleiadă de istorici români de mare anvergură, au susţinut autohtonia românilor şi romanitatea lor.

Printre ei se numără marele istoric Nicolae Iorga, care a evidenţiat aceste adevăruri în baza unei documentaţii impresionante de izvoare scrise, în contextul larg al istoriei europene.

Lui i s-a alăturat Vasile Pârvan, cu numeroase argumente arheologice crae puneau în evidenţă ideea latinităţii poporului român.

Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat si istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea ,,O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937), în care evidentiază fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.

Acestor mari savanţi li s-au alăturat şi alţi istorici şi filologi români de renume ca Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici, care au demonstrat, în baza unui imens material arheologic şi istoric, romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac.

Etnogeneza româneasca, procesul de constituire a poporului român, s-a desfașurat între secolele I î. Chr si sec. VII-VIII p. Chr, parcurgând în mod specific, mai multe etape :

Astfel, în etapa preliminara (sec I î. Chr – I p. Chr), moesii si geto-dacii au realizat primele contacte economico-comerciale si politico-militare cu lumea romana, fiind preluate o serie de elemente superioare de civilizatie.

În cea de-a doua etapa, a stapânirii romane efective în Moesia si Dacia si a romanizarii propriu-zise (sec. I –VI p. Chr), spatiul carpato-danubiano-pontic a intrat în diferite forme de dominatie și influență romană, inclusiv teritoriile dacilor “zisi liberi”, petrecându-se o romanizare intensiva, directa si indirecta, cu nimic deosebita de cea desfasurata în alte parti ale imperiului, configurându-se un etnos neolatin, extins, puternic si distinct în cadrul romanitatii orientale, care a rezistat în timpul migratiilor germanice si asiatice.

Cea de-a treia etapa, a consolidarii si cristalizarii etnogenezei românesti (sec. VI – VIII p. Chr), cea a migratiei slave si a convietuirii slavo-romanice, având drept urmare asimilarea noilor veniți, nemodificându-se esențial caracterul neolatin al poporului român.

Realitatea istorică este ilustrata de insasi existenţa poporului român, continuator al romanităţii orientale şi făuritorul unei civilizaţii de factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene.

Românii au avut conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii în tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.

Istoricul Lucian Boia scria: „negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor de la sud de Dunăre, a corespuns evident obiectivelor austro- ungare în secolele al XVIII- lea şi al XIX-lea , continuând să fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania” (”Istorie şi mit în conştiinţa româneasca”).

 

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică istoricul  Neagu  Djuvara.

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

 

 

Surse:

Wikipedia.ro

https:/ istorieconsultatiionline

 

 

13/07/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , ,

3 comentarii »

  1. Articol….marca Lucian Boia.

    Comentariu de Catalin | 13/07/2016 | Răspunde

  2. Da , sunt mic nu știu nimic dar când am citit prima parte a acestui articol am prins curaj . Nu am putut să termin de citit datorită unei migrene căpătate subit . Cer iertare pentru comparație dar nu m-am putut abține .

    Comentariu de Catalin | 16/07/2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: