CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1684 – O relatare asupra victoriilor obţinute de Cazaci, Moldoveni şi Valahi împotriva Turcilor şi Tătarilor de Antonio Bosio


 

 

Relatione delle vittorie havute da Cosacchi, Moldavi e Valacchi contro Turchi e Tartari

Relatare asupra victoriilor obţinute de Cazaci, Moldoveni şi Valahi împotriva Turcilor şi Tătarilor

Con la morte del primo vizir, e le confiscatione de beni del detto, l’elezione dell’altro vizir

Bando fatto da Mahemet IV Gran Turco per tutto il suo stato
Con le Preditione d’Acham Turley, Arabo Filosofo Mahometano, fatta l’Anne 1200 concernente la distruttione ottomana

În anul 1684 a văzut lumina tiparului o lucrare consacrată evenimentelor imediat următoare victoriei armatelor creştine din faţa Vienei din 1683.

 

 

Autorul lucrării – Antonio Bosio – despre care nu deţinem informaţii suficiente, s-a născut, probabil, în al doilea sfert al secolului XVII şi a fost cu siguranţă martor la cel puţin unele evenimente descrise în lucrare.

Desigur, putem caracteriza autorul citind cu atenţie rândurile şi printre rândurile lucrării. În funcţie de acestea se poate afirma că autorul este fie un preot fie un creştin practicant. Mărturie stă limbajul folosit precum şi formula de încheiere în care se aminteşte de acordul superiorilor.

Nu credem că în cazul în care ar fi fost mirean ar fi avut nevoie de acordul obligatoriu al cuiva pentru a-şi publica opiniile.

În ceea ce priveşte limbajul folosit, avem de-a face cu o persoană familiarizată cu scrisul; o persoană care recurge la toate procedeele şi toate normele retoricii.

Este la curent cu evenimentele, unele din ele fiind înfăţişate cu lux de amănunte.

Cunoaşte valoarea militară şi atuurile fiecărei părţi implicate în conflictele militare din ultimul sfert al secolului XVII.

Autorul este la curent şi cu evenimentele de la Istanbul imediat următoare înfrângerii otomanilor din faţa Vienei, cu starea de spirit a populaţiei capitalei otomane şi cunoaşte cu lux de amănunte modul în care s-a hotărât şi dus la îndeplinire execuţia marelui vizir Kara Mustafa.

Astfel de amănunte le-a aflat fie călătorind în Imperiul otoman, deci fiind în contact direct cu evenimentele, fie având strânse legături cu surse aflate în capitala otomană sau poate chiar cu legături în forurile de conducere otomane.
          

Cartea intitulată „Relatione delle vittorie havute da Cosacchi, Moldavi e Valacchi contro Turchi e Tartari, con la morte del primo vizir, e la confiscatione de’ beni del detto, l’elezione dell’altro vizir. Bando fatto da Mahemet IV Gran Turco per tutto il suo Stato. Con la preditione d’Acham Turley, Arabo filosofo mahometano, fatta l’anno 1200, concernente la distrutione ottomana”, a fost publicată la Veneţia şi constituie o reluare a unei ediţii princeps ce apăruse în acelaşi an la Todi.

Ea se împarte în trei mari capitole, separate unele de altele prin subiectul tratat.

Partea principală a lucrării se referă, aşa cum reiese din titlu, la victoriile obţinute de armata cazacilor de sub comanda hatmanului Kunitzki[1] – în lucrarea lui Bosio apărând cu numele germanizat de Konitz – împotriva turcilor şi tătarilor din Tartaria[2].

În armata acestui hatman cazac se numărau după cum reiese din rândurile lucrării – un mare număr de moldoveni şi valahi care au avut un rol important în înclinarea balanţei victoriei de partea creştinilor, fie prin participarea directă la luptă fie prin furnizarea de informaţii despre părţile slabe ale inamicului.

În ceea ce priveşte informaţiile furnizate de moldoveni cazacilor pentru obţinerea victoriei, ne exprimăm îndoiala că acestea se refereau numai la rutele pe care armata hatmanului Kunitzki trebuia să le urmeze.

Dacă ajutorul moldovenesc a fost pomenit într-o lucrare apărută la Veneţia el trebuie să fi fost de o importanţă mult mai mare decât acela de călăuză pe „calea cea mai uşoară de a intra în Tartaria”.

Regii polonezi şi generalii lor ştiau foarte bine de sute de ani care sunt căile de intrat în Tartaria, nu trebuiau să vină moldovenii să le arate.

Drumurile comerciale sunt deschise de regulă tuturor în ciuda tuturor războaielor şi dogmelor confesionale.

Putem spune altceva: că de pildă de sute de ani regii polonezi nu au putut defila cu armata pe aceste drumuri.

Ajutorul dat de moldoveni referitor la arătarea rutelor celor mai uşoare s-ar putea interpreta mai bine prin furnizarea de informaţii referitoare la modul prin care puteau fi înlăturate cel mai uşor punctele de rezistenţă ale tătarilor care ar fi stat în calea armatei regale poloneze sau a celei cazace.

Informaţiile moldovenilor pot face referire la poziţia armatei tătare, numărul şi categoria soldaţilor, armele cu care sunt înzestraţi, poziţia şi natura fortificaţiilor, sursele de aprovizionare cu arme, materiale şi hrană, modul şi sistemul de conducere al tătarilor, moralul trupelor tătare, într-un cuvânt o serie de informaţii care ar pune orice armată în situaţia de a găsi rapid calea cea mai uşoară pentru penetrarea teritoriului inamic.

Astfel se poate explica afirmaţia autorului cum că de sute de ani regele polonez şi generalii săi doreau să afle astfel de lucruri.

Şi desigur, cine ar fi ştiut cel mai bine aceste lucruri decât moldovenii, adică oameni aflaţi în stare de vasalitate faţă de otomani şi care fuseseră „prieten prietenilor otomanilor” adică tătarilor.

Prima parte a lucrării – de fapt lucrarea însăşi – începe brusc, fără o introducere, nici măcar o frază care să arate că ideea începe de acolo şi continuă mai departe.

Acest început brusc ne-ar putea duce cu gândul la faptul că lucrarea ar mai fi avut nişte pagini care eventual s-ar fi pierdut.

Nu cunoaştem de pildă din ce cauză regele polonez a găsit motiv să trezească inimile cazacilor pentru a se elibera de sub barbaria turcilor.

Motivul noi îl putem deduce cu uşurinţă dar explicat el nu se găseşte în lucrare.

Modul în care a fost construită fraza arată clar că el fusese explicat cu lux de amănunte în pagini anterioare, aşa cum sunt explicate şi celelalte evenimente.

Faptul că textul aşa cum apare el tipărit cu acea motivaţie a regelui polonez faţă de cazaci, începe de sub titlu, de altfel titlu lung, urmat de alte titluri ale celorlalte părţi ale lucrării, ne face să tragem concluzia că ne aflăm în faţa unei copii şi că din original copistul nu a beneficiat de unele pagini de început.

Această ipoteză este întărită şi de faptul că lucrarea a fost legată împreună cu alte lucrări ale altor autori, unele din ele cu subiecte total diferite din punct de vedere al tematicii.
          

Din lucrare ne putem da seama că una din sursele folosite de autor este şi o scrisoare[3] a hatmanului Kunitzki către castelanul Cracoviei, Potocki, în care expeditorul îi oferă câteva informaţii de mare importanţă pentru desfăşurarea războiului antiotoman şi din care Antonio Bosio extrage şase idei principale.

În a doua şi a treia se pomeneşte de moldovenii şi valahii aflaţi în rândurile armatei hatmanului cazac şi care s-au legat cu jurământ să lupte în numele şi pentru gloria Sfintei Cruci. Exagerările din scrisoare – faptul că învingătorii au ucis 300.000 oameni de acelaşi sex[4], că în luptele cu tătarii nu au pierdut nici un om, că au ucis pe doi demnitari otomani, renunţând la banii de răscumpărare pe care prizonierii îi ofereau – trebuie interpretate ca fiind încercări ale lui Kunitzki de a atrage atenţia Poloniei asupra lui, de a-l impresiona pe destinatar şi de a-l face să considere ca fiind de maximă importanţă ajutarea expeditorului cu bani, arme şi chiar ajutor militar efectiv.

Este clar că hatmanul cazac nu stătea bine la partea financiară.

El trimite în acest sens un colonel (denumire occidentală – armata cazacă nu avea colonei) care îi va relata regelui polonez „doleanţele drepte” ale armatei.

Refuzul sumei de bani pe care bey-ul otoman din Theim şi Ali beg comandantul cavaleriei, o propun pentru răscumpărare trebuie interpretat ca fiind tot o încercare a cazacilor de a dovedi loialitatea faţă de credinţa creştină. Probabil că cei 100.000 de ducaţi au fost ceruţi chiar de cazaci şi în faţa neputinţei prizonierilor s-a recurs la execuţia acestora. Este posibil ca cei doi prizonieri să nu fi putut oferi această sumă, fiind prea mare pentru doi particulari[5].

Cu o astfel de sumă hatmanul cazac îşi putea rezolva problemele aprovizionării armatei sale pentru perioade bune de timp, lucru mult mai important decât vieţile a doi prizonieri.
           În această primă parte a lucrării găsim şi informaţiile referitoare la moldoveni. Observăm statutul cazacilor în faţa principilor moldoveni (sclavi), statut exagerat fără îndoială de autor.

Nu este exagerată însă afirmaţia că principii Moldovei îi deposedaseră pe cazaci prin tratate de Ucraina. După cum ştim prin tratatul de pace de la Radzin dintre Rusia şi Imperiul otoman, principelui moldovean Gheorghe Duca îi revenea hătmănia Ucrainei (11 februarie 1681). Consecinţele acestui tratat se văd şi în lucrarea lui Bosio.

Cazacii de dincolo de Boristene nu aveau voie să se ridice la luptă contra otomanilor, ţarul Rusiei dând în acest sens şi un decret către aceştia, încălcarea lui fiind pedepsită cu moartea[6]. Trecerea moldovenilor de partea creştinilor este poate exagerată de autor.

Sigur că starea de spirit a populaţiei era antiturcă şi antitătară dat fiind imaginea proastă pe care aceştia din urmă şi-au construit-o prin numeroasele acte de jaf şi crime.

În ceea ce priveşte conducerea Moldovei trebuie amintit faptul că doar într-o mică parte, ea era pentru trecerea de partea creştinilor[7]. Neîncrederea se datora şi slăbiciunii militare a acestora din urmă dar şi a unor acte de care, mai ales austriecii, nu au ştiut să se dezbăreze – ne referim mai ales la actele de ostilitate la adresa credincioşilor ortodocşi[8].

Faptul că Iani Drăghinici, demnitarul moldovean din Nemirov a fost silit să fugă împreună cu toată familia sa şi cucerirea fortificaţiilor pe care acesta le construise pe Nistru[9] (râu pe care autorul îl numeşte cu vechea denumire latină, a dat apă la moară partidei procreştine din capitala Moldovei, ceea ce explică fuga caimacanului Moldovei dincolo de Dunăre, deci în Imperiul otoman.

În această situaţie boierii din partida procreştină din Moldova l-au primit călduros pe fostul domn Ştefan Petriceicu (Ştefan Petru în lucrare) la Botoşani[10].
          

A doua parte a lucrării lui Antonio Bosio face referire la moartea marelui vizir Kara Mustafa petrecută la Belgrad în ziua de crăciun a anului 1683.

Fără îndoială că răspunderea pe care şi-a asumat-o marele vizir în momentul când a pornit campania ce urma să se soldeze cu ocuparea Vienei (impactul asupra creştinătăţii ar fi fost devastator) era pe măsura eforturilor materiale, financiare şi umane pe care Imperiul le-a investit.

În mod normal, după o asemenea înfrângere lui, singura ieşire onorabilă pentru Kara Mustafa era sinuciderea, soluţie prin care şi-ar fi salvat reputaţia sa şi imaginea familiei sale, celebră de altfel.
          

Gestul lui Mehmet IV de a ordona uciderea principalului vinovat de dezastrul din faţa Vienei în modul în care acesta s-a petrecut nu-l putem interpreta decât ca fiind găsirea „ţapului ispăşitor” de către un sultan neputincios şi incapabil să-şi impună punctul de vedere.

Cu siguranţă că în faţa lui Kara Mustafa, sultanul nu avea curajul de a deschide gura simţindu-se inferior şi mic. În mod normal sultanul trebuia să-l cheme şi să-l demită pur şi simplu din toate funcţiile şi prerogativele, punându-i în faţă raportul imposibil de tăgăduit dintre rezultatele muncii lui şi valoarea investiţiilor imperiale dar pentru personalitatea lui Mehmet IV aşa ceva era prea mult.
          

Eliminarea marelui vizir şi a celorlalţi colaboratori ai lui au fost publice – capetele celor trei condamnaţi au fost aduse şi expuse la Istanbul – astfel că i-a fost uşor lui Bosio să afle amănunte în această privinţă.

Probabil că bârfe referitoare la modul cum a ordonat sultanul să se facă execuţia şi cum s-au înţeles autorii execuţiei, circulau pe străzile capitalei otomane.

Oricum găsirea ţapului ispăşitor în persoana lui Kara Mustafa nu a păcălit pe nimeni şi nu l-a scutit de necazuri pe Mehmet IV, sultanul fiind detronat mai târziu iar principalele acuze au fost tocmai pierderea teritoriilor.

Autorul prezintă cu lux de amănunte momentele alegerii noilor demnitari în posturile de vârf ale administraţiei otomane, în aşa fel încât putem trage concluzia că a coroborat bârfele din stradă – face destule referiri la imaginea publică a demnitarilor şi chiar menţionează acest lucru – „tot de la popor se ştie…” – cu informaţii prea amănunţite ca să nu fie din surse oficiale aflate la nivelul conducerii otomane şi ajunse la el prin bailii veneţieni.
          

Ca o dovadă că bârfele şi acuzele la adresa sultanului erau la ordinea zilei stă şi măsura sultanului – pe care foarte bine o înfăţişează Antonio Bosio – de a interzice prin decret tuturor locuitorilor Imperiului şi mai ales a celor din provinciile ameninţate de armatele creştine, de a vorbi despre dezastrul suferit şi despre pierderile teritoriale, fiind oferite recompense celor care îi denunţau pe bârfitori. Mai mult, se interzicea sub pedeapsa cu moartea, familiilor celor căzuţi să vorbească de aceste lucruri, interdicţie care cu siguranţă a şifonat foarte mult imaginea celui care a semnat un astfel de decret.
          

Ultima parte a lucrării lui Antonio Bosio este de fapt aducerea la cunoştinţa opiniei publice din ţările creştine, a unei profeţii a filosofului şi astrologului arab Acham Turuley, referitoare la sfârşitul Imperiului otoman.

Nu avem de gând să punem la îndoială calculele matematice bazate pe mişcarea şi poziţia planetelor, ale astrologului arab, aşa cum nu avem de gând să contestăm astrologia ca ştiinţă ce se ocupă şi cu prezicerea viitorului dar această prezicere e prea neagră pentru a fi lejer spusă de un credincios musulman, oricât de indiferent şi de ateu ar fi el. Este posibil ca unele elemente ale prezicerii să fi fost puse pe seama lui Acham Turuley chiar de către Bosio şi avem în vedere unele asemănări ale prezicerii cu elemente din Vechiul Testament mai ales din viziunile proorocilor evrei referitoare la Israel. Asemănările dintre proorocii Ieremia, Ioil, sau Iezechiel[11] şi cea a astrologului musulman sunt prea bătătoare la ochi pentru a nu fi pomenite şi puse în legătură.

Este o practică obişnuită din partea conducerii statelor să facă apel la astfel de profeţii în anumite faze ale unor conflicte în care sunt implicate. Ştim, făcând un arc peste timp, că şi conducerile celui de-al Treilea Reich şi Statelor Unite, făceau apel la astrologie şi la profeţiile lui Nostradamus şi asta în secolul XX nu la sfârşitul secolului XVII când populaţia putea fi mai uşor prostită cu astfel de preziceri.

Pentru moralul creştinilor prezicerile lui Acham Turuley transmise prin pana lui Antonio Bosio (cleric sau credincios practicant) veneau foarte bine în situaţia în care nu se întrezărea clar o victorie definitivă asupra otomanilor în sensul alungării lor din Europa. Conducerile puterilor creştine trebuiau încurajate şi moralul militarilor trebuia susţinut.

 

Dragoş Ungureanu

1. Vezi şi P.P. Panaitescu, Moldova şi Ţara Românească în ultimile decenii ale secolului XVII şi începutul secolului XVIII, în „Istoria României”, Bucureşti, 1964, p. 200; Ekkehard Eickhoff, Venezia, Vienna e i Turchi, bufera nel Sud-Est europeo, 1645-1700, Milano 1991, p. 433.

2. Tartaria, adică ţinutul locuit de tătari, cuprindea şi nordul deltei Dunării, până la Nistru (Tyr în denumirea lui Bosio). Luptele cu tătarii au avut loc şi în această zonă cf. P.P. Panaitescu, Moldova şi Ţara Românească în ultimile decenii ale secolului XVII şi începutul secolului XVIII, în „Istoria României”, Bucureşti, 1964, p. 200 şi următoarele.

3. Virgil Zaborovschi, Istoria politicei externe a celor trei principate, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova,de la asediul Vienei (1683) până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (1688), Bucarest 1925, p. 49, nota 5; Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a Ţărilor Române la sfârşitul secolului XVII, Cluj 1933, p. 99.

4. Comparativ, populaţia Ţării Româneşti era în urma statisticilor germane făcute în perioada ocupaţiei habsburgice a Olteniei de 600000. Oltenia avea potrivit recensămintelor lor 200000 de oameni iar provincia era socotită de către autorităţile de la Bucureşti ca fiind o treime din Ţara Românească, cf. Giurescu Constantin, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, vol. II, Bucureşti, 1947. p. 87. Stăm şi ne-ntrebăm de unde au mai putut face tătarii recrutări pentru acţiunile ulterioare – acţiunea militară din Moldova şase luni mai târziu soldată cu alungarea lui Gheorghe Duca, victoria contra lui Heissler de la Tohani-Zărneşti ceva mai târziu etc.

5. Pentru comparaţie, haraciul pe care Ţara Românească îl plătea Imperiului otoman se ridica la 1703 la 520 de pungi sau 260000 taleri. Cf. Mihai Berza, Regimul economic al dominaţiei otomane în Ţara Românească şi Moldova, în „Istoria României” Bucureşti, 1964, p 14. În monedă de aur această sumă însemna 173333 ughi. Dăm alte preţuri: o oaie costa între 0.75 şi 1 ughi; un cal între 25 -50 ughi, cf. C.D Aricescu Condica de venituri şi chieltuieli a Vistieriei de la leatul 7202 la leatul 7212 (1694 – 1704) în „Revista Istorică a Arhivelor României”, Bucureşti, 1873. Se putea cumpăra deci cu 100000 ughi cam 2000 cai sau 100000 oi, ceea ce era tentant pentru orice comandant confruntat cu probleme de aprovizionare.

6. Din nou o exagerare a autorului, care vrea să întărească prin asta dorinţa cazacilor de a se ridica la luptă în numele Sfintei Cruci, riscând chiar pedeapsa cu moartea. Evident că a existat un ucaz dat de ţar, dar acesta avea în vedere păstrarea păcii până în momentul când ţarul socotea că este momentul oportun să se reia lupta pentru obţinerea de noi teritorii pe seama otomanilor, mai puţin pentru eliberarea creştinilor asupriţi de păgâni.

7. Veneţienii au avut întotdeauna informaţii precise asupra situaţiei interne din Principatele Române în special în ceea ce priveşte disensiunile dintre domnie şi boieri, Cfr. Archivio di Stato di Venezia (în continuare, ASV), Inquisitori di Stato, b. 421, c. 7; ASV, Consiglio dei X. Parti Secrete, fz. [filza] 49, cc. nn. [filă nenumerotată], 29 ottobre 1685.

8.I. Moga, op. cit., p. 99.

9. Ibidem, fz. 48, cc. nn., 16 novembre 1684; V. Zaborovschi, op. cit., pp. 48-50; I. Moga, op. cit., pp. 98-100.

In noiembrie 1673, boierii l-au părăsit pe Ştefan Petriceicu, refuzând să mai colaboreze cu polonezii împotriva otomanilor, principele fiind nevoit să se refugieze în Polonia.

Membră a Ligii Sfinte, Polonia ajută militar pe Ştefan Petriceicu (ajutorul pomenit de Antonio Bosio în lucrare) să intre în Moldova şi să ocupe capitala Iaşi la 19 dec. 1683.

Fostul domn favorabil otomanilor, Gheorghe Duca, a fost prins de polonezi şi dus în Polonia, unde va muri la 31 martie 1684. Ca un epilog la entuziasmul lui Antonio Bosio cu privire la victoriile creştinilor şi la speranţa în alungarea apropiată a otomanilor din Europa, trebuie amintit faptul că Ştefan Petriceicu nu s-a putut menţine nici măcar un an de zile;

în martie 1684 tătarii (care, vezi Doamne, pierduseră 300.000 oameni de sex bărbătesc în lucrarea lui Bosio) au intrat în Moldova, răsturnând pe Ştefan Petriceicu şi punând în locul lui, la cererea sultanului, pe Dumitraşcu Cantacuzino şi apoi pe Constantin Cantemir, iar victoriile creştinilor nu au convins conducerile de la Bucureşti şi Iaşi să treacă efectiv de partea puterilor Ligii Sfinte.
11. Ieremia VI, 22-25; Ioil II, 1-10; Iezechiel XXVI 7-14. A se observa limbajul folosit de astrolog, identic cu cel al profeţilor evrei, tema şi rezultatul inevitabil al profeţiei. Nici unul din aceşti profeţi nu au prevestit distrugerile pe care urmau să le sufere poporul evreu decât ca nişte atenţionări – „iată ce se va întâmpla dacă…” iar dacă acestea se vor fi întâmplat, ca nişte pedepse date de Dumnezeu pentru pierderea credinţei, pedepse date în speranţa căinţei şi îndreptării. În contrast, astrologul musulman dă ca sigură prăbuşirea lumii musulmane fără ca Allah să dea o cât de puţină speranţă a celor pedepsiţi.

Se pare că Allah, în viziunea lui Acham Turuley, şi-a părăsit poporul său şi sprijină acum pe necredincioşi.

Sursa: http://www.cimec.ro/Istorie/Relatione-delle-vittorie/Relatione_coment.htm

11/07/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: