CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GENERALUL DE SECURITATE ALEXANDRU NICOLSCHI, UNUL DINTRE CRIMINALII AUTORI AI GENOCIDULUI ASUPRA ROMÂNILOR. VIDEO


CINE SUNT AUTORII HOLOCAUSTULUI ASUPRA ROMÂNILOR?    ALEXANDRU NICOLSCHI (Boris Grunberg) – vinovat de exterminarea  a zeci de mii de români 

 

Boris Grunberg, alias Alexandru Nicolschi s-a născut la 2 iunie 1915, în Chişinău. Ca şi în cazul lui Teohari Georgescu, copilăria a fost una marcată de frustrări.

Mama, Rozalia, şi tatăl, morarul evreu Alexandru Grunberg, nu au putut să ofere condiţii prea bune micului Boris: morarul se îmbolnăvise, iar în familia sa domnea sărăcia.

Fără să strălucească la vreun obiect de studiu şi avînd mari dificultăţi atît cu achitarea taxelor şcolare, cît şi cu învăţarea limbii române, Boris a absolvit totuşi opt clase de şcoală în oraşul natal, după care, datorită piedicilor materiale, a fost nevoit să se angajeze în 1930 calfă într­un atelier de gravură în metal.

Peste un an, a intrat ucenic la un giuvaergiu, unde a lucrat pînă în 1937, cînd a fost recrutat.

 

 

 

 

 

Şi­-a satisfăcut serviciul militar la Iaşi, în cadrul Regimentului 2 Transmisiuni, fiind lăsat la vatră la începutul anului 1940 cu gradul de caporal, absolvent al şcolii militare de telefonie.

 

Ocuparea Basarabiei în urma ultimatumului din 27 iunie 1940 şi instaurarea puterii sovietice în România de peste Prut nu l­au afectat deloc pe tînărul Grunberg, care activase încă din 1932 în rîndurile extremei stîngi, ocupînd chiar funcţii în ierarhia locală a UTC şi mai apoi în aceea a partidului comunist din Basarabia.

A şi fost arestat în martie 1933, fiind eliberat însă după 5 zile şi o corecţie serioasă.

La instalarea sovieticilor în Basarabia, buna sa pregătire în domeniul telefoniei, cît apartenenţa la comunişti au dus la aprecieri din partea noilor autorităţi, Boris fiind angajat la centrala telefonică din Chişinău, ca tehnician.

A lucrat aici pînă în decembrie 1940, cînd, ca semn al încrederii pe care o aveau în el bolşevicii, a fost racolat la sugestia secretarului de cadre de la primăria oraşului, I.A. Efimov, de RAZVDEKA, direcţie din NKVD care se ocupa exclusiv cu activităţi de spionaj şi a fost trimis într­un centru de instruire a spionilor, înfiinţat la Cernăuţi.

Într­o autobiografie din 1944 prezintă succint pregătirea sa ca spion: „în luna decembrie am fost trimis la lucru într­o altă instituţie”. Instruirea agentului Boris Grunberg, alias Nicolschi, a constat în 60 de lecţii a cîte trei ore fiecare, la sfîrşitul acestora el fiind oarecum familiarizat cu realităţile din România, învăţînd să se poarte pe stradă, în restaurante, trenuri, hoteluri etc.

Pe 2 aprilie 1941, într-­o cameră a hotelului „Palace” din Cernăuţi, Boris Grunberg, îmbrăcat în uniforma celor din Narodnîi Komisariat Vuntrenîh Del (Comisariatul Poporului Pentru Afaceri Interne, prescurtat NKVD) primea de la instructorul său, căpitanul Andreev, 500 de ruble ­ un fel de indemnizaţie, înainte de a fi trimis în prima sa misiune: spionaj pe teritoriul românesc: „în luna mai 1941 am plecat cu o misiune în România.

Cînd am fost prins, ca să­mi pot ascunde trecutul şi misiunea, mi­am schimbat numele în Nicolschi Alexandru Sergheevici, originar din Tiraspol.

Sub acest nume am fost cercetat de organele Biroului II Contrainformaţii de la Bucureşti şi sub acest nume mă recomand pînă astăzi, 14 octombrie 1944”.

Autobiografia de mai sus e semnată de Alexandru Nicolschi.

Nicolschi trecuse în România în noaptea de 26 mai a anului 1941, cu acte false  pe numele de Vasile Ştefănescu.

La numai două ore după intrarea frauduloasă pe teritoriul românesc, a fost găsit de doi grăniceri dormind într­o căpiţă de fîn.

La ancheta preliminară, acesta avea să le declare ofiţerilor români de contrainformaţii: „Eu, fiind decăzut din punct de vedere fizic şi moral, am mers numai o mică distanţă, nu ştiu cît, şi am hotărît să nu merg mai departe” (înainte de a trece graniţa, chefuise alături de căpitanul Andreev, în casa cîrciumarului evreu din Proboteşti).

În raportul care i s­a întocmit la pichetul de grăniceri Hilişeu­Curt, grănicerii care l­au prins povestesc că suspectul, după ce a fost observat dormind în căpiţa de fîn, la numai două ore de graniţa cu URSS­ul, a încercat să se ascundă, lungindu­se într­o văioagă, printre bălării.

În timpul interogatoriilor, s-a prezentat drept Alexandru Nicolschi. Chestionarele îl descriu astfel:

„Talia 1.70m, părul castaniu, sprîncenele castanii, fruntea lată, ochi căprui, nas potrivit, bărbia ovală, faţă smeadă, fără semne particulare”.

Ancheta s­-a derulat cu repeziciune.

Probele administrate fuseseră adunate în Dosarul de trimitere în judecată 1358/41.

După trecerea lor în revistă, procurorul a cerut în baza acestora pedepsirea exemplară a lui Alexandru Nicolschi, dovedit ca spion, mergîndu­se pînă la condamnarea la moarte, întrucît delictul de care s­a făcut vinovat este deosebit de grav, mai ales într­o vreme în care războiul bate la uşă.

Găsindu-i-se circumstanţe atenuante, a fost condamnat prin sentinţa cu nr. 481/7 iulie 1941 la muncă silnică pe viaţă, pentru spionaj.

A fost transferat la sfîrşitul lunii septembrie 1941 în închisoarea din Aiud, unde îşi ispăşeau pedeapsa ruşii depistaţi ca agenţi secreţi infiltraţi pe teritoriul nostru.

Aici era cît pe ce să fie acuzat pentru tentativă de evadare: foştii deţinuţi de drept comun din celula în care fusese băgat Nicolschi slăbiseră zăbrelele ferestrei.

Numai bunăvoinţa şefului închisorii nu a dus la un deznodămînt nefericit pentru el.

Curînd, fostul spion a ajuns chiar un protejat al conducerii, fapt datorită căruia ulterior, sub comunişti, comandantul Penitenciarului Aiud şi familia acestuia au fost protejaţii lui Nicolschi, deşi acesta figura pe listele negre ale Securităţii.

Porţile închisorii Aiud s­au deschis pentru agenţii serviciilor secrete sovietice în 28 august 1944, la cinci zile după insurecţie. Atunci, părăsea Aiudul îndreptîndu­se direct către Bucureşti şi Alexandru Nicolschi.

În interviul pe care realizatorii serialului „Memorialul durerii” au reuşit să i­l ia în 1991, Alexandru Nicolschi, ajuns la 76 de ani, arătîndu­-se sâcâit de acuzele care i se aduceau pentru exterminarea în închisori a miilor de români, a dat din mînă a lehamite şi a răpuns:

„Lăsaţi că ştiu foarte bine cum a fost acolo. Am stat şi eu la închisoare!”.

Nu a precizat că pentru spionaj în favoarea URSS – ­ului.

Alexandru Nicolschi a avut o ascensiune fulgerătoare în aparatul represiv comunist. Imediat după ce a dezbrăcat zeghea, a fost încadrat ca ajutor de responsabil politic al Formaţiunilor de Luptă Patriotică, organizaţie paramilitară a partidului comunist.

La 17 octombrie 1944 locuia la Bucureşti, la fostul hotel „Paris” din strada Academiei.

Într­-o „adeziune” semnată la această dată, pentru a putea fi încadrat în Direcţia Generală a Poliţiei, afirma:

„Vreau să lupt în cadrul Partidului Comunist Român, pentru dezrobirea clasei muncitoare, pentru dreptatea socială, să construim o societate nouă, unde să nu existe exploatarea omului de către om”.

Succesele sale în organizarea grupurilor de provocatori comunişti înarmaţi, avînd scopul de a dezorganiza, dezbina şi intimida, acţiuni încununate de instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, i­au adus promovarea, Nicolschi fiind numit în funcţia de şef al Corpului de Detectivi din Direcţia Generală a Poliţiei.

Acest organism era direct subordonat fruntaşilor comunişti şi consilierilor sovietici în „probleme contrarevoluţionare” (în fapt, agenţilor NKVD).

La 1 septembrie 1946 a fost numit în funcţia de Inspector General la Direcţia Poliţiei.

Tot atunci, Nicolschi se mută din camera de hotel într­o casă arătoasă de pe strada Al. Donici, la numărul 39 şi se căsătoreşte cu Iozefina Marcovici, militantă comunistă angajată în Direcţia Generală a Poliţiei: el avea 32 de ani şi ea 40.

Alexandru Nicolschi munceşte pînă la epuizare, afirmînd deseori în şedinţele de partid „dorinţa de a participa la lupta dreaptă a proletariatului, pentru dezrobirea din jugul capitalist şi construirea socialismului”, în timp ce ordona sau aviza zeci de mii de arestări şi deportări, sau racola şi pregătea viitoarele cadre de nădejde ale Securităţii.

Între timp, prin reorganizarea şi modernizarea aparatului represiv comunist, conform noilor structuri, Nicolschi devine Inspector General al Poliţiei de Siguranţă în 17 aprilie 1947 şi mai apoi, la 1 septembrie 1948 ­ după încheierea fazei de „gestaţie” a instituţiilor comuniste ­ este numit subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului.

Trecuseră abia trei ani de cînd dezbrăcase zeghea Aiudului, unde îşi ispăşea pedeapsa pentru spionaj în dauna intereselor României. Partidul îi aprecia activitatea.

Într­-o caracterizare a Biroului Organizaţiei de Bază nr. 9 din cadrul MAI, unde era înscris, se spune:

„Alexandru Nicolschi are muncă de conducere în Direcţia Generală a Securităţii Poporului din 1945 şi pînă în prezent. Munca profesională şi­a însuşit­o bine.

Este vigilent faţă de duşmanii Partidului şi ai clasei muncitoare. Este ridicat politiceşte şi are cunoştinţe.

Este uneori nervos şi distant. Din cauza muncii profesionale de care este absorbit, nu participă regulat la şedinţele de partid. În general este un tovarăş de încredere şi cu multă putere de muncă. În munca sa din mai a adus multe servicii cauzei partidului”.

După numirea ca subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 1 septembrie 1948, Alexandru Nicolschi a devenit prin puterea discreţionară a aparatului represiv pe care­l dirija, unul dintre cele mai temute vîrfuri ale noului regim.

Îndepărtarea Anei Pauker şi a grupării ei de la conducere cu acordul Moscovei l­-a găsit pregătit: nu a ezitat să ordone arestarea şi anchetarea chiar şi a unuia dintre foştii săi protectori, Vasile Luca, precum şi a ex­ministrului de interne Teohari Georgescu.

În calitatea sa de fost agent sovietic, subdirectorul Securităţii poporului a fost şi unul dintre pilonii agenturii KGB care funcţiona pe teritoriul românesc. În 1968 avea să iasă la iveală că Pintilie şi Nicolschi ordonaseră în 1949 instalarea de microfoane chiar şi în locuinţa şi biroul lui Dej (ASRI, fond D, dos.9604, f.4).

Participase la instructaje KGB în Bulgaria şi Polonia, primind misiunea de a supraveghea obedienţa noilor conducători. În ceea ce priveşte „munca” sa depusă în acţiunile de reprimare duse la capăt de Securitate, ea a fost deseori recompensată: Nicolschi primea, la scurtă vreme după înfiinţarea Securităţii Poporului înalta şi nou creata distincţie „Steaua Republicii”.

Asta, deşi nu renunţase la cetăţenia sovietică, după „redobîndirea” celei române.

De la crearea Securităţii poporului şi pînă în 1953, Nicolschi a fost subdirector al acesteia. În 1953, în urma „succeselor” dobîndite a fost promovat, devenind secretar general al MAI. Între timp, a absolvit şi o facultate (Institutul de Studii Economice din Bucureşti, promoţia 1959).

În 1961, pe 31 ianuarie, prin Hotărîrea Consiliului de Miniştri, Nicolschi a fost trecut în rezervă cu gradul de general locotenent, cu drept de a purta uniforma.

Avea 46 de ani. Îndepărtarea sa din Securitate se datorează afirmării naţional-comunismului. Ca şi Pintilie Gheorghe, pînă în 1989 s-a aflat sub supravegherea foştilor săi colegi, pentru a nu putea lua legătura cu agentura KGB din România.

 

 

 

 

nicolschi 3

I se fixase o pensie substanţială (4200 lei) şi trăia într-un apartament luxos din str. Olga Bancic nr.7, care îi fusese repartizat încă din vremea în care era subdirector al Securităţii Poporului.

În toamna anului 1991, Procuratura Generală, în urma sesizării Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, instrumentează un dosar penal, după o prealabilă documentare care dezvăluie abuzurile în funcţie şi crimele lui Alexandru Nicolschi.

Între timp, în două interviuri acordate presei, Nicolschi îşi clamase nevinovăţia, susţinînd că el a luptat doar împotriva legionarilor şi a fasciştilor.

Cu toate acestea, Direcţia I de cercetări penale a Procuraturii Generale a emis în 15 aprilie 1992 o citaţie pe numele său, pentru audieri.

În aceeaşi zi, citaţia era înmînată personal lui Nicolschi de procurorul Şerban Niculescu.

Pe 16 aprilie, în zori, cu o zi înaintea termenului de prezentare la Procuratură, Alexandru Nicolschi a murit în somn, în urma unui infarct, după constatarea medicului legist. Vineri, 17 aprilie, Procuratura a procedat la recunoaşterea cadavrului. Acesta era întins pe o masă din sufragerie.

Iozefina, soţia defunctului, în vîrstă de 85 de ani înnebunise.

Ţipa, cerînd ca acel străin mort în casa ei să fie scos afară.

Generalul a fost incinerat a doua zi la crematoriul „Cenuşa”.

(vezi Marius Oprea, O biografie a terorii: de la spionul sovietic Grunberg la securistul Nicolschi, în Cuvîntul, nr.113 – 117, martie – aprilie 1992 şi Istoria secretă. Viaţa securistului Alexandru Nicolschi, în Lumea liberă, New York, nr. 553 – 559, mai – iunie 1999.

De asemenea, D. Jela, Lexiconul…, p.199-202.

Se cuvine să corectăm afirmaţia autoarei, potrivit căreia „în 17 aprilie 1992, cînd era aşteptat la Procuratură, familia lui s-a prezentat cu un certificat de deces.

Nu cunoaştem însă pe nimeni care să-i fi văzut corpul neînsufleţit”.

Întrucît am colaborat la instrumentarea dosarului Nicolschi, pot certifica faptul că moartea a fost verificată de procurorul Niculescu.

De altfel, o fotografie a lui Nicolschi pregătit pentru incinerare a apărut la vremea respectivă în revista „Zig-Zag”).

 

 

un articol de Marius Oprea

https://bucovinaprofunda.wordpress.com

 

 

 

 

 

10/07/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: