CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MISTERIOSUL FOC GRECESC – CEA MAI TERIBILĂ ARMĂ A EVULUI MEIU


 

Între armele care au existat, dar care sunt încă necunoscute, se remarcă una a cărei apariţie poate fi echivalată pentru vremea respectivă cu bomba nucleară: focul grecesc sau focul bizantin.

Focul lichid a reprezentat pentru multe secole cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin. O armă extrem de distrugătoare, care, pe deasupra, avea şi un efect devastator asupra moralului duşmanului.

Numeroase texte relatează groaza provocată de focul grecesc diverşilor inamici ai Bizanţului. Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate.

Patru sute de ani mai târziu, în secolele XIX şi XX, vedem că acestea cunosc o nouă perioadă de glorie, atât în timpul celor două războaie mondiale, dar şi mai târziu; amestecurile Molotov, bombele artizanale şi alte dispozitive inflamabile nu sunt altceva decât forme avansate ale focului lichid pe care le foloseau cu atât de mare succes bizantinii în timpul Evului Mediu.

Folosirea focului în scopuri militare este la fel de veche ca şi arta războiului. Homer, părintele istoriei, aminteşte în Iliada cum locuitorii Troiei au distrus vasele de luptă ale celor din Ahaia cu foc: „…şi cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i…”.

Totuşi, dacă în privinţa acestui război există unele semne de întrebare, datele arheologice arată că amestecuri inflamatoare erau folosite încă de pe vremea cuceritorilor asirieni, în secolul IX î.Hr.; aceste amestecuri erau puse pe săgeţi.

Lumea greco-romană antică era familiară cu aceste tactici şi folosea pe scară largă diverşi compuşi chimici pe bază de sulf, petrol sau bitum.

Mai mult decât atât: istoricul antic Tucidide menţionează că în asediul oraşului Delium, la 424 î.Hr., au fost folosite aruncătoare de flăcări.

Chiar înainte de a fi descoperit terbilul foc grecesc (bizantin), împăratul Atanasie I (491-518) a utilizat un compus chimic pe bază de sulf şi var nestins în bătălia navală dusă în anul 515 împotriva răsculaţilor lui Vitalian.

Se pare că acela care l-ar fi sfătuit pe împărat să folosească amestecul cu pricina ar fi fost un filosof atenian numit Proclus.

Primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul.

Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.).

Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un om de geniu care prin invenţia sa a schimbat  cursul Istoriei , arhitectul siro-arameean Kallinikos care trăia în Siria prin Secolul al VII-lea d. Chr., in oraşul Heliopolis. 

În acea epocă arabii conduşi de califul lor cuceriseră o parte din Imperiul byzantin şi împresuraseră Constantinopolul pe care îl asediau.

Kallinikos (Callinicus) a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolului si pune la dispozitia imparatului bizantin  o arma cumplita, aşa-zisul foc grecesc pe care cronicarii francezi ce au descris cruciada a IV-a îl numesc „feu griégeois“ (foc grecesc, în franceza veche).

Focul grecesc a contribuit la prelungirea existentei Imperiului roman de Răsărit cu 800 de ani, pană în 1204, iar iîmpăraţii Byzanţului îi datorează numeroase victorii navale şi pe uscat: „Nimic nu putea stinge acest foc teribil, nici apa, nici nisipul, nici balega de cal.

Aruncat în apa unui rîu, el reapărea la suprafaţă, arzînd mai departe cu zgomot infernal. S-a insistat si asupra  faptului că „apa hrănea focul grecesc, în loc să-i stingă”, ceea ce ne face să ne gîndim la un produs petrolier, întrucît petrolul nu este rar în Orientul Apropiat. Alţii spun că incendia, cu o explozie cumplită, edificii publice, ceea ce ne face să gîndim la un compus oxigenat precum este nitra (salpetrul).

 

 

 

Dar, atunci, de ce pulberea de tun a constituit o aşa de mare noutate cînd a apărut? De altfel, se spunea că nisipul stingea focul grecesc dacă era îmbibat cu oţet…

Împăraţii bizantini – (n.n. CD. ) au avut mare grijă să păstreze acest inestimabil secret. Nu încredinţau prepararea sa  decît unui singur inginer, care nu avea dreptul să pună  piciorul în afara Constantinopolului…

Focul grecesc era lansat cu ajutorul unor maşini de război, precum erau balistele, catapultele sau arbaletele mari. Aceste instrumente proiectau butoiaşe umplute cu foc lichid ce se aprindea în ultimul moment.

Pe mare se încărcau vase mici fără echipaj, cu această materie inflamabilă, cărora li se dădea drumul, cînd vîntul era propice, să se îndrepte spre corăbiile inamice pentru a le incendia. Şi să nu ne închipuim că aceasta se practica pe o scară mică.

Numărul corăbiilor echipate cu acest   «foc  marin»  s-a ridicat – după unele mărturii – în timpul unei expediţii a împăratului bizantin Roman cel Tînăr împotriva sarazinilor (arabilor – n.n.  CD.)   din  Creta, la  2000.  

Adică,  acest «foc» era mai răspîndit decît artileria navală din zilele noastre” („Historama”. 1971. mai, p. 29 şi 31).

Unii cercetătorii sunt de părere că nu este posibil ca un singur om să poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Kallinikos ar fi de fapt unul dintre secretele Şcolii de chimie din Alexandria.

Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari; focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.

Următoarea referire legată de folosirea focului grecesc este făcută tot de cronicarul bizantin Teofan, care spune că în al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolelui (717-718 d.Hr.), împăratul Leon al III-lea a reuşit în două rânduri să incendieze cu foc lichid oştirile de năvălitori, zădărnicind astfel încercarea lor de a pătrunde în capitala imperială.

Această armă apare într-un moment în care zilele Imperiului de Răsărit păreau numărate. După ce ani de zile armatele bizantine se războiseră cu Persia Sasanidă, ele s-au dovedit a fi complet nepregătite pentru ofensiva arabă. În câţiva ani, imperiul pierduse toate teritoriile estice, iar invadatorii se gaseau deja la porţile Constantinopolului.

Acesta este contextul în care Kallinikos  s-a prezentat  la împărat cu invenţia care avea să fie vârful de lance bizantin pentru următorii 500 de ani.

Folosit cu efect devastator împotriva asediilor arabe, focul grecesc a fost întrebuinţat atât în Reconquista bizantină din secolele IX-X, cât şi în asigurarea frontierelor împotriva bulgarilor (970-971), a ruşilor (941, respectiv 1043), dar şi pentru înăbuşirea revoltelor interne.

Împăratul Constantin Porfirogenetul îşi sfătuieşte fiul să nu divulge secretul

Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o o regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său.

 

Constantin Porfiregenetul

Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc, adăugând că acest foc a fost dat de un înger primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi că prepararea lui nu o pot face decât creştinii, şi doar în oraşul imperial.

Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.

 

 

Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, în condiţiile în care inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas să nu poată reproduce arma.

Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.

Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret.

În încercarea de a găsi o formulă, cercetătorii au pus cap la cap toate detaliile oferite de cronicarii antici. Astfel, focul grecesc era un amestec lichid şi nu un proiectil care ardea pe apă sau, conform unor interpretări, era chiar aprins de apă.

Cert este că pentru a-l stinge se putea folosi doar câteva substanţe: nisip (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche.

Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane; el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu).

Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea.

Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa; se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins.

Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra in contact cu apa.

De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tactica de faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor.

Totuşi, pornind de la aceleaşi efecte descrise de cronicari, unii cercetători sugerează că de fapt Kallinikos ar fi descoperit celebra fosfură de calciu, care este un material pirotehnic şi un compus al bombelor incendiare.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că în compoziţie trebuie să fi fost ţiţeiul, sub formă de petrol distilat, şi alte ingrediente precum nitriul, varul nestins, sulf, răşini sau alte materiale inflamabile şi ca ar fi acţionat asemănător napalmului.

Cert este că toate versiunile încercate de cei care au studiat fenomentul au eşuat, iar formula care a ţinut la depărtare toţi duşmanii Imperiului Bizantin vreme de 500 de ani a dispărut odată cu invazia cruciată a Constantinopolului.

 

Miniatură de epocă care prezintă modul în care era folosit focul grecesc în timpul unei bătălii pe mare

Tot cronicarul bizantin Teofan Confesorul este cel care face şi următoarea referire la focul grecesc. Conform scrierilor sale, în timpul celui de al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolului (717-718 d.Hr.), împăratul bizantin Leon al III-lea a reuşit în repetate rânduri să incendieze cu foc lichid armatele de asediatori, punând astfel capăt încercării lor de a pătrunde în capitala imperială.

Grenadă de mână folosită de bizantini. Recipientul conţinea foc grecesc

Este interesant de notat că această armă misterioasă apare într-un moment extrem de dificil pentru Imperiul de Răsărit. După ce ani de zile bizantinii s-au războit cu Persia Sasanidă, aceştia s-au dovedit a fi complet nepregătiţi pentru uriaşa invazie arabă ce a urmat. În doar câţiva ani imperiul pierduse toate teritoriile din est, iar invadatorii se pregăteau să asedieze Constantinopolul.

Când părea că zilele imperiului sunt numărate, Kallinikos apare de nicăieri cu invenţia sa care avea să schimbe soarta războiului şi care avea să fie vârful de lance bizantin pentru următorii 500 de ani.

Secretul formulei este însă păstrat cu grijă. De exemplu, în lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul – „De Administrando Imperio” – aflăm cum acesta îşi sfătuia fiul (viitorul împărat Roman al II-lea) să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc.

Constantin Porfirogenetul mai adauga că reţeta pentru focul grecesc a fost oferită primului împărat creştin, Constantin cel Mare, de către un înger. Mai mult decât atât, focul grecesc nu putea fi preparat decât de către creştini şi doar în interiorul zidurilor Oraşului Sfânt.

Creştinii care încălcau porunca divină şi divulgau sau înstrăinau reţeta secretă aveau să fie aspru pedepsiţi. Din lucrarea lui Constantin Porfirogenetul reiese că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec secret a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să între într-o biserică.

Diverşii autori amintesc şi faptul că focul lichid putea fi folosit şi altfel, în funcţie de vasele de luptă inamice, de maşinăriile de luptă ale oştirilor duşmane.

Se foloseau astfel catapulte, încărcate cu vase de lut pline cu foc grecesc, sau grenade, adică sfere din sticlă sau din lut, pe care soldaţii le aruncau cu mâinile după ce aprindeau fitilul care ieşea prin singurul orificiu al sferei.

Nu e de neglijat nici vechiul procedeu al înmuierii vârfurilor săgeţilor în foc lichid, însă pentru a folosi această armă cât mai bine şi în luptele terestre împăratul Leon al VI-lea a inventat cheirosifones – un fel de sifoane de mână – care sunt precursoarele aruncătoarelor de flăcări.

Acestea se dovedeau a fi utile împotriva maşinilor de luptă, a zidurilor, dar şi a trupelor care nu puteau să-şi păstreze formaţia de luptă.

În privinţa acestei invenţii cei mai mulţi dintre cei care au studiat focul grecesc sunt de părere că au existat cel puţin două versiuni: una pentru corăbii şi alta pentru cei care foloseau sifoanele de mână.

 

Focul  grecesc nu a mai fost folosit începând cu anul 1204.

Acest amestec misterios dispare complet din însemnările istorice iar specialiştii cred că există câteva motive pentru acest lucru:

  1. Imperiul Bizantin a pierdut accesul la materiile prime necesare preparării formulei. După ce majoritatea teritoriilor asiatice (în special a regiunilor dintre Marea Neagră şi Marea Caspică) au fost cucerite de arabi, bizantinii nu au mai putut obţine ingredientele necesare;

  2. Meseriaşii capabili să pregătească formula au fost nevoiţi să fugă din calea cruciaţilor care au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;

  3. Decăderea Imperiului Bizantin care începând cu secolul al XIII-lea nu mai controla decât câteva teritorii fragmentate.

În secolul al XIV-lea, sultanul Murat al II-lea a folosit ceva asemănător focului grecesc în timpul asediului eşuat asupra Constantinopolului. O formulă asemănătoare a fost utilizată şi câteva decenii mai târziu, în anul 1430, de către sultanul Mahomed al II-lea. Armatele acestuia au folosit un amestec special (care probabil conţinea praf de puşcă), amestec extrem de volatil.

Însă tocmai acest aspect a făcut ca formula să fie una deosebit de periculoasă. Spre deosebire de focul grecesc (care deşi extrem de agresiv, putea fi controlat), amestecul folosit de otomani era incontrolabil.

Focul lichid bizantin era depozitat în vase de lut şi proiectat prin nişte sifoane, elemente care lipsesc din descrierile bătăliei pentru Tesalonic din anul 1430.

Mai mult decât atât, conform scrierilor rămase, focul grecesc provoca fum şi zgomot „ca de tunet”.

Deşi componenţa focului grecesc a rămas un mare mister, există câteva teorii cu privire la compoziţia acestuia. Cercetătorii au evidenţiat trei caracteristici unice ale amestecului: volatilitatea excepţională, capacitatea de a arde în apă şi sistemul de pulverizare.

Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, dacă inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas, aceştia nu aveau cum să reproducă formula.

Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 de dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.

Pe baza textelor vechi, o echipă de oameni de ştiinţă a încercat să experimenteze metoda sifonului grecesc.

În loc de foc bizantin, a cărui formulă este încă nedescoperită, au pus un compus pe bază de ulei şi răşini într-un dispozitiv construit după descrierile cronicarilor.

Rezultatul a fost unul uluitor: uleiul a fost proiectat la o distanţă de aproximat 15 metri, iar temperatura acestuia, precum şi flacăra au depăşit 1.000°C.

Un lucru este însă cert: toate versiunile încercate de cei care au studiat focul grecesc au eşuat, iar formula care i-a ajutat pe bizantini să câştige atâtea bătălii în faţa adversarilor rămâne un mare secret.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (Surse):

 

  • Cheronis, Nicholas D. (1937) – „Chemical Warfare în the Middle Ages: Kallinikos’ Prepared Fire”, Journal of Chemical Education (Chicago)

  • Nicolle, David (1996) – „Medieval Warfare Source Book: Christian Europe and its Neighbours” Brockhampton Press

  • http://www.britannica.com/technology/Greek-fire

  • Forbes, R. J. (1959) – „Naphtha Goes To War, More Studies în Early Petroleum History 1860–1880”

  • ziartricolorul.ro/ce-era-focul-grecesc;

  • descopera.ro/ misteriosul-foc-grecesc;

  • historia.ro;

  • Τ. Κollias, Tehnologia de luptă a bizantinilor, editura Dodoni, Ioannina, 1989, p. 17-41.

  • Th. Korres, Focul lichid. O armă a tehnicii de luptă navale, Tesalonic, 1995, p. 31-34.

  • V. Christides, Naft, Encyclopedia of Islam Leiden, 1991,vol .9, p.152-160.

  • T. G. Kollias, „Arme şi tehnologie în Bizanţ”, în analele primei conferinţe internaţionale: „O tehnică de luptă antică”, 4-7 Septembrie 1997, Tesalonic 1997, p. 549-554.

  •  clubenigma.ro

24/06/2016 - Posted by | ISTORIE |

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: