CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Uneltirile Rusiei Sovietice oglindite intr-un articol din săptămânalul Voinţa Banatului, in 1924


 

 

 

 

Cetăţean de onoare al Timişoarei în 1933, reconfirmat post-mortem în 1999, Sever Bocu s-a născut la Şiştarovăţ, lângă Lipova, la 19 noiembrie 1874.

A urmat Liceul maghiar din Arad, de unde a fost exmatriculat pentru că refuzase să poarte la piept panglica în culorile maghiare. Şi-a continuat studiile la Academia Comercială din Viena, din 1892 lucrând la Banca Transilvania din Sibiu.

În acelaşi an a participat la Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român care s-a ţinut acolo.

A organizat la Lipova o manifestaţie în favoarea memorandiştilor, fiind arestat şi dus la Timişoara. Prin aceste acţiuni confirma tradiţia patriotică a familiei sale.

Părinţii săi proveneau atât din Banat, cât şi din Ardeal: unul a trăit la Radna, în dreapta Mureşului, iar celălalt la Lipova, în stânga lui.

Un strămoş de-al său, Pavel Bocu, moţ din Lazuri, ţinutul Hălmagiului, participase în 1784 la răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, fiind ulterior tras pe roată. Tatăl său, învăţătorul Gheorghe Bocu, fusese şi el închis de autorităţile austro-ungare.

Sever Bocu a urmat în continuare cursuri de jurnalistică la Şcoala de Înalte Studii din Paris, angajându-se apoi ca şi contabil la Banca Lipovana din Lipova.

Din 1899 a fost redactor la ziarul Tribuna poporului, ulterior Tribuna din Arad. Din cauza articolelor scrise acolo a avut peste 30 de procese, executând aproape un an de închisoare.

În cele din urmă, ziarul a fost închis de autorităţile maghiare.

Atunci Bocu s-a mutat în România, la Constanţa, deschizând în curând primul hotel din Techirghiol, care avea să fie distrus de bulgari în timpul primului război mondial.

El a participat ca voluntar la acest război, fiind unul din organizatorii Corpului voluntarilor români, din care făceau parte prizonierii bănăţeni, ardeleni şi bucovineni aflaţi în Rusia. A activat şi în Comitetul celor Doisprezece, care a declarat război Austro-Ungariei în scopul alipirii Ardealului la România.

Pentru acest gest a fost condamnat la moarte în contumacie de justiţia maghiară.

A editat la Kiev ziarul România Mare pentru prizonierii români, care a apărut în 22 de numere şi în mii de exemplare.

În ianuarie 1918 Bocu a înfiinţat la Iaşi Comitetul Românilor din Austro-Ungaria, împreună cu Octavian Goga, Ion Nistor, Mihail Popovici, Onisifor Ghibu.

În toamna aceluiaşi an a plecat la Paris, unde s-a alăturat delegaţiei române la Conferinţa de pace pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri.

Fiind intransigent în chestiunea Banatului, a cărui integritate voia să o păstreze, Bocu a avut neînţelegeri cu ceilalţi delegaţi români.

După război el a înfiinţat la Timişoara primul periodic românesc, săptămânalul Voinţa Banatului, iar mai târziu cotidianul Vestul. A fost ales de nouă ori deputat în perioada 1921-1946.

Din 1923 a devenit preşedinte al organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Partidului Naţional, iar din 1926 al Partidului Naţional Ţărănesc, până la interzicerea de către comunişti a acestui partid în 1947.

În guvernul Maniu din 1928, Sever Bocu a fost ministru al Banatului, iar în continuare a fost numit în fruntea Directoratului VII, care cuprindea judeţele din sud-vestul ţării.

A activat permanent pentru întemeierea la Timişoara a Universităţii de Vest şi pentru reînfiinţarea Mitropoliei Banatului. A dispus ridicarea de monumente în cinstea unor importante personalităţi bănăţene sau a eroilor căzuţi în război. Printre acestea se remarcă busturile lui Dimitrie Ţichindeal de la Becicherecu Mic, ale lui Vincenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni de la Timişoara şi al lui Coriolan Brediceanu de la Lugoj.

A adus de la Budapesta şi a reînhumat osemintele lui Eftimie Murgu (la Lugoj) şi Vincenţiu Babeş (la Hodoni).

După cel de-al doilea război mondial, ziarul comunist Luptătorul bănăţean îl considera pe Bocu un “ilustru agent nazist” care a militat “cu o rară consecvenţă într-un larg front manisto-legionaro-brătienist a(l) tuturor forţelor huliganismului român.”

Arestat de Securitate în “Noaptea demnitarilor” din 5-6 mai 1950, a fost dus de la Lipova la Timişoara şi de acolo la închisoarea din Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951. Conform colegului său de celulă, fostul prefect de Timiş-Torontal Coriolan Băran, Sever Bocu era lovit de un gardian cu bocancul peste gură în timp ce spăla pe jos, până i-a fost sfărâmat maxilarul. Din aceasta avea să i se tragă şi moartea, la 76 de ani.

Soţia sa Marilina şi nepoţii Constantin şi Petre au fost după arestarea sa deportaţi în Moldova până în 1954, când au putut părăsi România la intervenţia preşedintelui american Dwight Eisenhower.

Fiica lui Sever Bocu, Lygia, împreună cu soţul său Rică Georgescu, părăsiseră ţara încă din 1947.

Voinţa Banatului a fost o gazetă săptămânală    înfiinţată în 1921 de publicistului şi omul politic bănăţean Sever Bocu, care apărea la Timişoara.

A fost timp de aproape 25 de ani o adevărată cronică a vieţii politice, sociale şi culturale din vestul României.

Printre redactorii sai s-au aflat personalităţi ale elitei bănăţene, precum juristul Coriolan Băran sau istoricul Nicolae Ilieşiu.

Gazeta Voinţa Banatului a fost desfiinţată în 1946. 

 

 

 

 

Puțină istorie: Sever Bocu – o personalitate a Banatului, fost președinte de onoare al Ripensiei

 

 

 

 

Un articol scris de Sever Bocu în saptamanalul  „Voinţa Banatului” din Timisoara (1924).

 

 

„Uneltirile Rusiei Sovietice împotriva Basarbiei dărâmă încă una din iluziile legate de socialism: iluzia într-un nonimperialism al concepţiei socialiste.

Reprezentanţii la noi ai himerelor socialiste ne cântă de atâta vreme pe toate strunele că ce mare noroc e pentru noi faptul de a avea la spate o Rusie socialistă şi nu una ţaristă care ar însemna războiul imediat şi inevitabil între noi şi Rusia pentru Basarabia.

Vană iluzie întocmai cum vane s-au dovedit toate lozincile antimiliariste şi pacifice marxiste.

Azi Rusia Sovietică este poate prima putere militară, înarmată până în dinţi mai rău ca o monarhie militară, reprezentând o permanentă ameninţare a păcii în Europa.

În Palatul Romanovilor s-au schimbat zadarnic chiriaşii în persoana Braunstein-ilor şi Schwartz-ilor, sacerdoţii de lege nouă ai utopiilor umanitare şi internaţionale, pornirea nomadă a milioane de ruşi spre calea lor cunoscută a invaziilor spre mările calde, spre ţările şi oraşele Orientului strălucitor în soare şi lumină nu poate fi, desigur, împiedicată şi înlocuită prin programe mincinoase şi lozinci imbecile, ea răspunde unor legi dinamice de expansiune, constituind una din forţele motrice, permanente, s-ar putea spune, ale istoriei lor.

Împotriva cui se înarmează Rusia Sovietică neîncetat? Cine se gândeşte s-o atace?

Nu e oare clar pentru toată lumea că ea îi caută României cearta cu lumânarea prin atâtea conferinţe pe care le iniţiază fără să le ducă pe niciuna la bun sfârşit?

Şi ce este această pretenţie, ai putea-o caracteriza tocmai din punctul de vedere pretins rusesc.

Samoopredelenie mizerabilă asupra Basarabiei? Nu e Basarabia românească? Nu a aparţinut ea atâtea veacuri Moldovei, trup rupt din trupul ei, dacă ruşii au stăpânit-o 100 de ani prin rapt şi silnicie, constituindu-şi azi nu ştiu ce drept din aceasta?

Nu, sovietică sau ţaristă, pentru noi Rusia este aceiaşi, ceea ce ea este de altfel pentru toată Europa: ameninţarea perpetuă a liniştei şi siguranţei la hotarele noastre împotriva căreia apărarea este şi ea perpetuă, cci acest conflict, când se va rezolva, el se va rezolva sau în detrimentul sau al barbariei, şi deci al Rusiei, sau al civilizaţiei şi deci al Europei, al nostru.

În această gigantică luptă, rolul nostru, al poporului român, este un rol de o măreţie tragică, de singurateci apărători ai civilizaţiei, care se confundă cu existenţa, cu viaţa noastră, rolul celor de-a pururi singuri într-o lume străină în acest neorânduit Orient, care ne ste vrăjmaş prin instince şi moştenire.

Împotriva acestui vrăjmaş al ordinei europene europene s-au constituit alte dăţi puteri, cum a fost şi Monarhia Austro-Ungară, drept dig de apărare.

Azi ţinem noi locul glorios, dar extrem de periculos şi greu, de barieră imediată din spre Răsărit contra barbariei, rol de adevărat jandarm al civilizaţiei la frontiera anarhiei.

Căci steagul roşu nu e un steag al păcii şi al libertăţii, cum s-a crezut, el e un simbol de sânge, de foame, de carceră, de crimă.

Soarta mi-a rezervat şi mie un rol în peripeţiile reîntoarcerii Basarabiei la sânul patriei mame. Am stat la un post de observaţie interesant, în Kiev, tocmai în perioada când se desfăceau şi slăbeau una câte una legăturile care ţineau încătuşate Basarabia la imperiul moscovit.

Am stat în acest timp în strânse relaţii cu mişcarea naţională ucraină, cu şefii ei Vinnicenko, Sulghin, Petliura, Haruşewsky, marele lor istoric etc., şi am putut supraveghea, poate chiar înrâuri din apropiere, evenimentele nemijlocit, personal.

Eşalonul nostru care dădu în noaptea de 6 ianuarie 1918 lupta cu bolşevicii lui Cătărău şi Pântea în gara din Chişinău a plecat din Kiev la propunerea mea făcută guvernului din Iaşi.

Pe urmă eşalonul, din greşeala unui maior care-l comanda, fu dezarmat de bolşevicii aduşi cu arme şi mitraliere în număr mult mai superior şi soldaţii noştri purtaţi desculţi pe străzile Chişinăului în proferări de huiduieli şi insulte.

Erau ei primii mucenici ai ideii naţionale în Basarabia căci soarta decisese aşa:

Vechiul Regat să tragă sabia pentru Ardeal, iar primul sânge vărsat pentru Basarabia să fie sânge ardelenesc şi bănăţenesc!

Timpul de a face povestirea exactă şi documentată a lucrurilor întâmplate nu-i sosit încă.

Cel puţin eu, deşi le am scrise, păstrate în sertarul meu, îmi impun încă rezerva în publicarea lor fiindcă nu vreau să dau duşmanilor noştri prilej de răstălmăcire a faptelor care să poată fi întoarse împotriva noastră.

Basarabia este însă azi în tot cazul în posesiunea noastră, parte integrantă din trupul, din sângele nostru şi orice se va întâmpla nimic nu o mai poate desface nici pe ea, nici pe o altă provincie din trupul ţării.

  România va învinge sau va pieri cu ea împreună.”



Sever BOCU
Voinţa Banatului, nr. 12, anul IV, 1924

 

Surse:

romanism.ro/articol-scris-de-sever-bocu-in- vointa-banatului -1924;

Mircea Rusnac – ripensiatimisoara.ro/putina-istorie-sever-bocu-o-personalitate-a-banatului

06/06/2016 - Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: