CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A fost o vreme in care Danemarca era numita…Dacia


DE CE DACIA? CIUDATUL NUME AL UNEI PROVINCII.

 

Când, în 1226-1228, Ordinul Predicatorilor a decis că cele trei regate Scandinave (Danemarca, Norvegia şi Suedia) trebuie să formeze o singură provincie în cadrul Ordinului, a fost ales numele Dacia.

O alegere identică a numelui a fost făcută de către colegii Mendicanţi din Ordinul Friars Minor, când, în termini franciscani, ţările nordice au fost separate provincial de Saxonia în 1239.

 

 

 

Negativ de sigiliu aparţinând unui prior din provincia scandinavă Dacia.
Textul de pe bordura sigiliului este:
„S’ PRIORIS PROVINCIALIS DACIE ORDI PREDICATORE”
(„Sigiliul priorului Ordinului Predicatorilor din provincia Dacia ”).

Dar de ce Dacia? Numele provinciei făcea referire desigur la Danemarca şi locuitorii ei, danezi sau dani şi atunci de ce nu s-a numit Dania?

Acest nume latin a fost ocazional utilizat pentru Danemarca în Evul Mediu, dar Dacia era un nume mult mai utilizat, atât pentru Danemarca cât şi pentru întreaga regiune scandinavă şi a fost înlocuită cu mai logica variantă Dania, după Evul Mediu.

Dar cum au ajuns ţinuturile danezilor să fie numite Dacia? Lingvistic, există o diferenţă destul de mare între cele două nume şi după cum vom vedea şi între arealurile geografice, de asemenea.

În antichitate, Dacia era numele unei ţări din Europa central-răsăriteană, corespunzând prezentelor Ungarii şi provinciei româneşti Transilvania.

Conexiunea cu Danemarca medievală şi Scandinavia, pare să se bazeze pe o confuzie cu originile în antichitatea târzie.

Sau mai degrabă, autorii din antichitatea târzie aveau dreptate, fiind înţeleşi greşit ulterior.

 

 

Hartă a provinciei Dacia din Europa răsăriteană. Harta se bazează pe mărturiile scrise ale geografului şi matematicianului Ptolemeu (cca. 150 d.Hr.), reconstruită cartografic într-un atlas din sec. al XVI-lea. Pentru orientare geografică, Marea Adriatică se află jos în stânga, iar Marea Neagră şi strâmtoarea Bosfor în dreapta, în timp ce râul care formează graniţa sudică este Dunărea.

Unul dintre ei, a fost istoricul şi geograful Paulus Orosius (cca. 400 d.Hr.), care ştia că «Dacia, acolo unde se află şi Gothia», se află între Alania şi Germania.

Această formulare a fost copiată de către Isidor din Sevila (cca. 600 d.Hr.), ambii autori fiind foarte populari şi citaţi în Evul Mediu.

Goţii erau un popor care se presupune că se trăgeau din Scandinavia, dar în perioada Marilor Migraţii (cca. 400-800), au migrat spre sudul Europei înspre Europa Răsăriteană, iar mai apoi spre vest, prin Europa Sudică.

Plasarea Daciei de către Orosius şi Isidor corespunde perioadei „răsăritene” a goţilor din acest punct de vedere, probabil un punct de vedere corect, dar afirmaţia vecinătăţii dintre Dacia şi migratorii goţi este mai târzie, aparţinând istoricilor medievali, prin care plasează anticul regat al Daciei (demult dispărut), în locuri mai nordice în vecinătatea regiunii Götaland şi a insulei Gotland din Suedia.
Primele plasări atestate ale Daciei în Scandinavia se găsesc în cronicile a doi scriitori normanzi din sec. al XI-lea, Dudon de Saint-Quentin şi Guillaume din Jumièges, cu toate că ambii scriitori erau conştienţi că membrii populaţiei Daciei se autodenumesc „danezi” şi ţara lor se numeşte „Danemarca”.

Dar această greşeală nu a câştigat teren cu adevărat, decât la sfârşitul secolului al XII-lea, când în 1192, printr-o înregistrare în actele papale şi ecleziastice, un cardinal pur şi simplu a trecut Dacia în loc de Danemarca.

În urma acestui eveniment, termenele papal-ecleziastice standard, pentru regatul Danemarcei şi pentru biserica Scandinavă, au devenit „regio Dacia”, respectiv, „provincia Dacia”.
Prin urmare, Dacia a fost o alegere normală pentru un nume de provincie în cazul celor două ordine de călugări în anii 1220-1230, când şi-au format provinciile scandinave şi probabil, în urma acestui demers, s-a fundamentat „înşelătorul” nume.

Învăţaţii şi studenţii danezi şi scandinavi din străinătate (de exemplu din Franţa, Germania şi Italia), primeau adesea apelativul „de Dacia”, astfel termenul a început să se răspândească inclusiv în Scandinavia.

Unul din primele exemple nordice se găseşte în Cronica Cisterciană a abaţiei Ryd de la sfârşitul secolului al XIII-lea care spune: „Dania que nunc Dacia” („Dania care se numeşte Dacia”).

Pentru a face confuzia completă, Dacia (aşa cum s-a menţionat deja) se poate referi atât la regatul Danemarcei cât şi întregii regiuni nordice.

Din această cauză, poate fi dificilă identificarea exactă a ariei la care se referă sursele medievale.

În termeni dominicani, totuşi, Dacia întotdeauna se referă la provincia propriu-zisă, cuprinzând aşezămintele din trei regate nordice: Danemarca (cu Schleswig şi Estonia), Suedia (cu Finlanda şi Karelia) şi Norvegia (cu Insulele Feroe, Islanda şi Groenlanda cu toate că aici nu au fost găsite aşezăminte dominicane).

Folosirea acestui termen pentru Danemarca propriu-zisă sau pentru întreaga Scandinavie, pare a-şi găsi originile în Europa continentală, mai ales de la Roma, regiunea scandinavă, era văzută ca o prelungire a regatului danez.

Arhiepiscopia daneză din Lund, pentru o perioadă relativ scurtă, a fost centrul metropolitan pentru biserica întregii regiuni scandinave.

Chiar şi după separarea Norvegiei de Suedia, arhidiocezele şi bisericile provinciale, din secolele XII-XIII, erau tratate de către Biserica Romană în multe aspecte drept o provincie ecleziastică unitară.

De exemplu, în Curia Papală din secolele XIII-XIV, exista un tribunal apostolic de mai mică importanţă „de Dacia”, pentru ca în secolul al XV-lea, inchizitorii desemnaţi în Dacia să aibă în subordine întreaga Scandinavie.

Într-o Europă medievală cu graniţe în continuă schimbare, autorităţii papale îi convenea să opereze cu unităţi administrative mai consistente, bazate pe limbi.

Prin urechile Europei continentale, toate limbile scandinave păreau a fi daneză.

Centrul pentru Studiul Ordinului Dominican din Dacia.
Johnny G.G. Jakobsen, Departamentul de Cercetări Scandinave, Universitatea din Copenhagen.
Scris de Johnny Grandjean Gøgsig Jakobsen în 2012, după articolul „Dacia” de Jarl Gallén în Kulturhistorisk Leksikon for Nordisk Middelalder vol. 2, col. 608-610, Copenhagen 1957.
Versiunea daneză a acestui articol a fost publicată de Universitatea din Copenhaga, în Secţiunea Cercetări Nume, 2012.

 

 


BIBLIOGRAFIE:

Sursa: http://www.jggj.dk/Dacia.htm , 2012

Traducere: Marius Marcu

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Anunțuri

06/06/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , ,

4 comentarii »

  1. Dacă geţii şi goţii au fost acelaşi popor?
    Parcă dorind să confirme vorbele marelui Vasile Părvan, care scria în „Getica” sa: „Da­­cii nu sunt la Vistula o excepţie, ci ei sunt foarte numeroşi şi în legătură unii cu alţii”, în ultimii ani au fost efecuate în Polonia peste 50 de desco­periri a unor diferite artefacte de in­spi­raţie sau pro­ve­­nienţă dacică. Acestea sunt reprezentate de numeroase vase, felurite figurine ceramice sau metalice, printre care un superb cap de bou reliefat în argint, capace de oale, cupe cu pi­cior înalt, precum şi podoabe tipic dacice, care se întind pe un interval de datare de mai bine de 300 de ani, înainte şi după anul 0 al erei noastre, şi pe o suprafaţă uriaşă, de peste 400 de kilometri pătraţi. Peste 20 de brăţări din argint, care în arheologia poloneză au primit mereu interpretări greşite, fiind declarate de influenţă celtică, dar care sunt brăţări dacice cu nodozităţi şi cu „ferestre”, de tipul 3 Şimleul Silvaniei, au fost descoperite în sudul Poloniei, în jurul Cra­coviei, şi în centrul ţării, în jurul Var­şoviei. Dar asemenea podoabe, descoperite mai cu seamă în zona cetăţilor din Ardeal şi considerate însemne ale puterii, fiind purtate, cel mai probabil, de nobilii daci, au fost descoperite şi în zone unde era greu de bănuit influenţa dacilor: la Marea Bal­tică, la Lalendorf, în Germania, sau lângă Gdansk, în Polonia, peste drum de Scandinavia, şi la doi paşi de Lituania. Acestea sunt rezultatele a doi arheologi polonezi, Iwona Florkievicz (Universitatea din Rzeszow, în prezent în Ger­mania) şi Marcin Rudnicki (Universitatea din Varşovia), care şi-au dedicat ultimii ani clasificării, organizării şi analizării urmelor dacice din zona Poloniei. Ca o concluzie a studiului întocmit de specialistul Marcin Rudnicki, ponderea nu prea mare, însă remarcabilă, a caracteristicilor ceramicii dacice, observată în inventarul ceramic al populaţiei culturii Tyniec, confirmă nu atât de mult existența unei forme de „contact”, cât prezența fizică a dacilor în regiunea Cracovia. Arheologul săt­mărean Robert Gindele consideră că prezenţa dacică din nor­dul continentului a fost consolidată mult după răz­boa­iele daco-romane, când mai multe grupuri de daci s-au retras către nord din faţa trupelor romane, respec­tiv în perioada răz­boaielor marcomanice (160-180 d. Hr.), şi mai apoi, în urma pătrunderii masive a van­da­­lilor în spaţiul nord-vestic al României. Un argument în acest sens este şi identificarea în nord-vestul României a unui imens centru de producţie ceramică al dacilor liberi din Câm­pia So­meşului, la Medieşu Aurit, unde, pe 18 hectare, sunt amplasate circa 200 de cuptoare pentru ars cera­mică, situl devenind, astfel, cel mai mare centru in­dus­trial cera­mic din spaţiul european aflat în afara gra­niţelor Im­periului Roman. Cu greu ne putem imagina că vasele brute din lut ars, lucrate manual, ca de exemplu ceaşca dacică, ar fi putut reprezenta obiecte de schimb pentru comerţul la distanţă; în schimb, avem convingerea că grupurile de populaţie dacică, în migraţia lor, au dus ceva mult mai valoros: ştiinţa legată de ceramica la roată şi construcţia cuptoarelor pentru ars ceramica. Exact în această perioadă încep să producă marile centre ceramice din zona Cra­co­viei de azi şi, ca o curiozitate, toate cuptoarele sunt de modelul celor de la Medieşu Aurit.
    Această masivă deplasare a populaţiei dacice este prezentată de Carlo Troya în teoria migraţiei inverse a goţilor, expusă detaliat în lucrarea „Fasti Getici o Gotici”, publicată în anul 1844, conform căreia, la venirea hunilor, daco-geţii, denumiţi şi goţi, care pătrunseseră până în actualele regiuni ale Poloniei, Prusiei, Scandinaviei, şi în toate celelalte situate în jurul Balticei, s-au văzut lipsiţi de orice cale de comunicare cu patria lor de la Dunăre şi de la Pontul Euxin. În nordul Europei locuiau popoarele baltice (lituanienii, letonii, vechii prusieni), care prezentau multe similitudini lingvistice cu limba daco-geţilor, iar Mircea Mihai Rădulescu, în lucrările lui, susţine că limba tracă este strâns înrudită cu limbile baltice, înregistrându-se 63 de corespondente frapante, plus 69 de corespondente în domeniul toponimelor şi al antroponimelor. Limbile baltice erau vorbite la acea vreme pe un teritoriu de şase ori mai întins decât teritoriul Lituaniei şi al Letoniei, ajungând la sud până dincolo de Varşovia iar la est până dincolo de Kiev şi Kursk; de asemenea, geţii se întindeau tot până la aceste hotare.
    În acest sens, pentru a da doar câteva exemple:
    – Vasile Pârvan scrie: „Geţii s-au întins până în Boemia, până la cursul mijlociu al Oderului şi până la cursul inferior al Vistulei, până la mlaştinile Pripetului şi până la cataractele Niprului”;
    – Dudo de San Quintin, istoric normand, decan de Saint-Quentin (965-1043), a scris între 996 și 1015 lucrarea „Historia Normannorum”, în care se citeşte: dacii sunt numiţi de către ai lui danai;
    – în Cronica după Langebek – „Cronica regum danorum” pentru perioada 846-1300, tipărită de Dushesne, se citeşte: Maestrul Hugues de Saint Victor a spus că normanzii au venit din Sciţia Inferioară, care, după Isidor, este numită Ţinutul Barbar. La origine sunt dani sau danai, fiindcă au plecat din Dacia;
    – Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini, Papa Pius II (1405-1464) afirma în lucrarea „De Europa”, publicată în anul 1450, că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: „Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes”;
    – istoricul Philip Cluver (1580-1622), născut în Prusia Regală, o fostă provincie a Regatului Poloniei, scria în lucrarea „Germania Antiqua” (1616) că goţii nu sunt identici cu scandinavii, ci cu prusienii, iar pentru un alt istoric originar din această regiune, Matthaeus Praetorius (1635-1707), în „Orbis Gothicus” (1688), goţii au locuit, la începuturi, în Polonia. Geţii, identici cu sarmaţii, sunt, de fapt, goţi, şi nu suedezi, conchide autorul în capitolul „Dacă geţii şi goţii au fost acelaşi popor?”;
    – într-un document creat în timpul lui Carol cel Mare, după cum precizează lucrarea „Carolus Magnus”, ediţia originală publicată în 1851, în enumerarea provinciilor catolice din Europa, Asia şi Africa, figurează provincia denumită „DATIA”. Cel mai probabil se citea „daţia”, aşa cum apare menţionată în secolul XVII, în lucrările cronicarilor moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin şi Nicolae Costin: „Mulţi zic Ţării Moldovei şi Ţării Muntănişti, streinii: Daţia”, dar şi în secolul XIX, prima publicaţie în limba română, tipărită la Leipzig în anul 1827, numindu-se „Fama Lipschii pentru Daţia”. Sunetul „Ţ”, la fel ca sunetele „Δ, „J”, „Z”, cu care se pot reda autentic zgomotele din natură, lipsesc cu desăvârşire în majoritatea limbilor europene şi astfel onomatopeele lor sunt extrem de puţin apropiate de sunetele reale din natură. Folosirea sunetelor din natură pentru descrierea, reprezentarea şi exprimarea unor fenomene din natură, a dus la compunerea primelor cuvinte rumâneşti, după cum a demonstrat în mod strălucit Lucian Iosif Cueşdean în lucrarea „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, iar Paul Lazăr Tonciulescu sublinia în lucrarea „De la Ţara Luanei la Ieud” faptul că vechii eleni nu aveau în alfabetul lor grafemul/semnul corespunzător românescului „Ţ” şi nici fonemul/sunetul „Ţ”, în mare parte înlocuindu-l prin „TZ”. DATIA, citit „daţia”, este menţionată în harta lumii întocmită de Claudiu Ptolemeu în anul 140 e.n. şi inclusă în opera lui, Geographia, dar şi în hărţile întocmite în secolele XV-XVI de cartografii germani Nicolaus Germanus şi Martin Waldseemuller;
    – pe harta Scandinaviei întocmită de cartograful german Martin Waldseemuller în anul 1541, bazată pe o hartă similară a lui Claudiu Clavus, apărută în 1425, Peninsula Iutlanda şi sud-estul Peninsulei Scandinave sunt denumite „DATIA”, iar în cea mai exactă hartă a ţărilor nordice, care oferă detalii şi nume de locuri, Carta Marina, publicată în anul 1539 de către scriitorul suedez Olaus Magnus, peninsula Iutlanda apare cu numele de „DACIA – SIVE DENNEMARCA”. Denumirile „DATIA” sau „DACIA” apar şi pe hărţile întocmite în secolele XV-XVI de erudiţii nordici Laurent Fries, Johannes Ruysch, Peter Apian, Sebastian Münster, dar şi de cartograful veneţian Benedetto Bordone, a cărui hartă reflectă opiniile şi ideile Veneţiei în secolul XVI şi în care „DATIA” apare lângă Norvegia, situaţie posibilă doar în cazul în care ar reprezenta Danemarca de azi.
    Geţii, după cum scrie Carlo Troya, s-au răspândit încetul cu încetul în regiunile de la Marea Baltică, au trecut apoi în Suedia, creând aici o nouă Ostrogoţie şi o nouă Vestrogoţie, deloc diferite de cele ce fuseseră atât de prospere la Dunăre şi la Pontul Euxin. Au adus aici toate instituţiile lor şi au numit „Dacia” totalitatea cuceririlor lor în Danemarca şi în Suedia, nume care timp de mai multe secole a fost amintit în actele publice şi oficiale ale ambelor regate. Vizigoţii şi ostrogoţii au reprezentat doar o parte a poporului plecat din regiunile Dunării, o altă parte revărsându-se în zona Mării Baltice; însă cel mai mare număr de geţi sau goţi a rămas în vechile aşezări de dincolo de fluviu, ca în vremurile antice.
    Getae illi qui et nunc Gothi, scria Paulus Orosius la începutul secolului V, iar istoricii de mai târziu nu vor trece cu vederea această indicaţie clară. Astfel, la începutul secolului al VII-lea, pe când goţii erau de mult în Spania, Sfântul Isidor din Sevilla, episcop hispanic şi învăţător al Bisericii, în lucrările istorice „Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevorum”, sau „Historia Gothorum” şi „Etimologii”, va enunţa teoria a cărui punct de plecare este tot afirmaţia lui Orosius că goţii erau geţii de altădată şi care, într-un rezumat condensat cu care se finalizează Istoria sa, sună astfel: „Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lângă împărăţia scitică unde sunt munţi înalţi, ei stăpâneau [aceşti munţi] împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputând suporta nedreptăţile acestora, mânioşi îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galliei şi trecând fără împotrivire Munţii Pirinei, ajung în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.
    În drumul lor vijelios de la Istru până în Spania, în nordul Italiei, legendarul Teodoric cel Mare, rege al ostrogoţilor şi regent al vizigoţilor, a transformat Ravenna, capitala regatului ostrogot, într-unul dintre marile centre ale Occidentului, împodobit cu biserici, baptisterii şi mausolee a căror decoraţiuni interioare au devenit minunile lumii occidentale. Aceste monumente „rămân în afara zonei de influenţă a picturii constantinopolitane şi sunt rodul unei şcoli locale”, după cum consideră artistul rus Vladimir Lazarev. Bogăţia şi complexitatea ornamentelor arhitectonice, a desenelor şi mozaicurilor, relevă obsesiv simbolismul getic bazat pe regenerarea ciclică a naturii, ceea ce l-a determinat pe Giorgio Vassari, istoric, arhitect şi pictor italian să exclame exasperat: „Porţile ornate cu coloane împletite şi atât de subţiri, încât nu au forţa de a susţine vreo greutate; piramide, unghiuri şi frunze păreau a fi făcute din hârtie şi nu din piatră sau marmură. Şi făceau atâţia cârcei de viţă, console şi gravuri, încât lucrarea devenea disproporţională. Puneau atâtea ornamente unul peste altul încât, mergând atât de mult în înălţime, capătul de sus al porţii atingea tavanul”. https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-9-daca-getii-si-gotii-au-fost-acelasi-popor

    Apreciază

    Comentariu de Pintilie Stefan Cristian | 05/01/2018 | Răspunde

  2. Brăţările getice – din Geţia Carpatică în Scandinavia
    Cele 13 brăţări getice din aur, care fac parte dintr-un grup de cel puţin 24 de piese similare, reprezintă cel mai mare tezaur cunoscut pe teritoriul României, din anul 1837 până în prezent, an în care a fost descoperit tezaurul de la Pietroasa, numit popular „Cloşca cu puii de aur”. Cea mai interesantă brăţară getică este cea care, aşa cum s-a dovedit în urma analizei, a fost singura folosită, fiind purtată de o persoana importantă, un preot sau o preoteasă, într-un ritual care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Primele manifestări ale unui ritual similar – depunere ritualică de ofrande – datează încă din paleolitic, perioadă în care era practicat cultul craniului ursului de peşteră. În acele vremuri, aşa cum s-a descoperit în diferite peşteri (cum ar fi cunoscuta Peşteră Drachenloch din Elveţia, dar şi în România – o peşteră din Bihor, unde o formaţiune de cranii, a căror vârstă ar depăşii 75.000 de ani, reprezentă cel mai vechi sit de acest gen), craniile şi oasele lungi erau aşezate într-un fel de casete de piatră, reprezentând ofrande de jertfă a primei vânători adusă unei Fiinţe Supreme. Peste milenii, pe vremea geţilor, metalul sfânt al acestor munţi – aurul – cules cu pioşenie dintre cârlionţii blănurilor de berbec cufundate în albia râurilor aurifere (acea mitică „lână de aur”), era dăruit înapoi muntelui, fiind îngropat la poalele Muntelui Godeanu, Kogaionul sacru al geţilor. Aurul era adunat şi prelucrat în tije ale caror terminaţii, prin ştanţare, gravare şi poansonare, erau lăţite şi transformate cu măiestrie în protome reprezentând capul de lup şi coame stilizate, primeau puteri magice – prin simbolistica Pomului Vieţii reprezentat sub forma brăduţilor sau a palmetelor, fiind apoi aşezat în casete formate din lespezi de piatră şi adus ofrandă Divinităţii.
    Pomul Vieţii sub forma bradului (considerat de popoarele din sud-estul Europei ca arborele vieţii, iar la traci, sub raport mitic, bipolar: totdeodată arbore cosmic şi arbore terestru, arbore al vieţii şi arbore al morţii) este reprezentat pe botul şi coama lupului, iar sub forma palmetei (asociată în Orientul Mijlociu, încă din secolele VIII-VII î.e.n., cu Pomul Vieţii), este figurat într-un registru plasat în continuarea coamei, până la tijă; se face precizarea că sunt, în majoritate, 7 palmete. Şapte era un număr magic încă din neoliticul european, ambele Coloane ale Cerului descoperite în sanctuarul de la Căscioarele (datat în jur de 5000 î.e.n.) fiind încadrate între două rânduri de stâlpi, şapte la număr, ale căror resturi carbonizate s-au găsit în săpături.
    La descoperirea brăţărilor getice din aur, au existat voci care au ridicat semne de întrebare asupra autenticităţii celebrelor brăţări. De ce în zeci de ani de săpături arheologii nu au descoperit măcar una, de ce au apătut toate dintr-o dată? Unul dintre contestatarii autenticităţii brăţărilor, expertul Radu Stanciu, a pus problema la modul superficial: „toate seamănă între ele, indiferent de greutate, modelul este acelaşi; ai putea spune că piesele sunt făcute ca la o maşina din care ies toate una după alta; este şi o grosolănie – un mic triunghi care vrea să fie un cap de şarpe … nici o lucrătură, nimic, aşa ceva pe un arc absolut grosolan … „. Alţi specialişti au susţinut cu argumente autenticitatea brăţărilor: au unghiurile atât de proaspăte ca şi cum ar fi fost făcute ieri, dar sunt acoperite cu un strat de depuneri minerale din sol, care atestă faptul că obiectele au stat vreme îndelungată în sol; acelaşi centru de producţie, dar mai multe mâini, cu siguranţă; aurul este nerafinat, meşterii nu au manifestat nici o preocupare pentru a obţine un aur de o calitate mai bună … ce-au găsit în râu, ce-aveau, asta au folosit; tehnicile de producere a bijuteriilor se schimbă, iar în cazul nostru avem de-a face cu o tehnică excepţională, care azi, practic, nu mai poate fi accesibilă celor din Europa.
    Chiar dacă admitem faptul că asemenea obiecte spiralate din aur, similare celor getice, nu au mai fost descoperite în România, se poate pune întrebarea dacă au fost descoperite în alte zone ale Europei. Şi dacă răspunsul este afirmativ, interesant ar fi să ştim din ce perioadă a istoriei datează?
    Şi în situaţia în care nu ţinem cont de ultima brăţară getică din aur, confecţionată sub forma dragonului getic – cap de lup şi trup de şarpe, descoperită în mod absolut incredibil în anul 2017 la Optaşi-Măgura, judeţul Olt, există obiecte plurispiralice similare (pentru a nu spune aproape identice) care fac mândria muzeelor din întraga Scandinavie: brăţara spiralată cu capete de lup, confecţionată din aur şi datată între 200-300 e.n., aflată la Muzeul Naţional de Istorie din Stockholm, Suedia, brăţara din aur descoperită în Vittskövle, regiunea Sverige, Suedia, brăţara din aur masiv, confecţionată dintr-o tijă răsucită în spirală, la care fiecare capăt se termină cu un cap stilizat de lup, descoperită într-un mormânt din Valløby pe Stevns, Danemarca şi aflată în prezent în Muzeul Naţional din Copenhaga, Danemarca, inelele spiralate din aur, executate din tije răsucite şi lăţite spre capete prin prelucrare la rece pentru a sugera, similar brăţărilor getice, coama, terminate apoi cu protome realizate sub forma capului de lup, descoperite la Himlingøje, regiunea Præstø, Danemarca, datate între 150-320 e.n., precum şi cel descoperit la Nordrup lângă Ringsted, Danemarca, aflate în prezent în Muzeul Naţional din Copenhaga, Danemarca.
    Toate aceste obiecte sunt datate între anii 0-400 e.n., mai probabil între 200-400 e.n.; începând cu anul 300, asemenea obiecte spiralate ajungeau şi în Norvegia.
    Referitor la această perioadă, un savant de mare anvergură și cu o cultură istorică riguroasă – Carlo Troya (1784 ‒ 1858), în teoria migraţiei inverse a goţilor, expusă detaliat în lucrarea „Fasti Getici o Gotici” (în care una dintre secțiunile marii sale istorii este subintitulată în mod surprinzător „Faptele daco-geto-normande”), consemnează între evenimentele înregistrate din istoria dacilor două migrații esențiale spre nordul european: una după moartea lui Burebista, prin destrămarea imensului său imperiu, deci după anul 44 î.Hr., și alta după moartea lui Ermanaric cel Mare, fondatorul celuilalt mare imperiu al aceluiași neam, denumit ostrogotic de această dată, în anul 365 d.Hr., amplificându-se după moartea lui Attila din anul 453. Între cele două migrații, timp de aproape cinci secole, geţii s-au răspândit încetul cu încetul în regiunile de la Marea Baltică, au trecut apoi în Suedia, creând aici o nouă Ostrogoţie şi o nouă Vestrogoţie, deloc diferite de cele ce fuseseră atât de prospere la Dunăre şi la Pontul Euxin. Numindu-se dani, daci sau geți, aceștia își îngroașă rândurile prin alianțe confederate cu diferite alte triburi getice care apăreau și înaintau spre Baltica, aducând aici toate instituţiile lor şi numind „Dacia” totalitatea cuceririlor lor în Danemarca şi în Suedia, nume care timp de mai multe secole a fost amintit în actele publice şi oficiale ale ambelor regate.
    Pe harta Scandinaviei întocmită de cartograful german Martin Waldseemuller în anul 1541, bazată pe o hartă similară a lui Claudiu Clavus, apărută în 1425, Peninsula Iutlanda şi sud-estul Peninsulei Scandinave sunt denumite „DATIA”, iar în cea mai exactă hartă a ţărilor nordice, care oferă detalii şi nume de locuri, Carta Marina, publicată în anul 1539 de către scriitorul suedez Olaus Magnus, peninsula Iutlanda apare cu numele de „DACIA – SIVE DENNEMARCA” (SIVE = o națiune, un corp mare de oameni uniți prin descendență comună, istorie, cultură sau limbă, care populează un anumit stat sau teritoriu).
    În sprijinul acestei teorii, Profesorul Flemming Kaul – Arheolog la Muzeul de Istorie din Copenhaga, specialist în perioada fierului din epoca pre-romană spunea: „Se ştie că au existat contacte între lumea aceea şi cea de aici, mai ales prin partea sud-estică. Mărturii ale acestor contacte au fost descoperite încă din epoca bronzului, aşa că o vizită la rudele din nord nu este ex­clusă! E clar că dacii mai fuseseră aici cândva, cu­noş­teau drumurile şi aveau contacte. Se pare că dacii au venit fie prin Polonia şi au mers mai departe către Skatiski, peste Marea Baltică, fie au venit pe la graniţa Serbiei de astăzi cu Ro­mânia, prin Timişoara. Au fost poate războinici sau comercianţi. Ce este im­portant, însă, este că aceste urme există, deci, cu sigu­ranţă au trecut pe aici.”
    După ce a găsit urme de brăţări getice pe un şantier din Polonia, arheo­logul Marcin Rud­nicki a publicat, într-unul din­tre studiile sale recente, o hartă a prezenţei aces­tora în Polonia şi în împrejurimi. O hartă impre­sionantă, pe care privind-o, cu greu te poţi abţine să nu exclami: e plină Polonia de astfel de brăţări getice! … şi gândul zboară spre marele Vasile Părvan, care scria în „Getica” sa: „Da­­cii nu sunt la Vistula o excepţie, ci ei sunt foarte numeroşi şi în legătură unii cu alţii”. Cele mai multe dintre aceste descoperiri sunt reprezentate pe harta lui Marcin prin puncte negre, înghesuite în sud, în jurul Cra­coviei, şi în centrul ţării, în jurul Var­şoviei. Dar câteva dintre ele se găsesc în zone unde era greu de bănuit influenţa geţilor: la Marea Bal­tică, la Lalendorf, în Germania, sau lângă Gdansk, în Polonia, peste drum de Scandinavia, şi la doi paşi de Lituania.
    Robert Gindele crede că prezenţa getică din nor­dul continentului a fost consolidată mult după răz­boa­iele geto-romane, când mai multe grupuri de geţi s-au retras către nord din faţa trupelor romane, respec­tiv în perioada răz­boaielor marcomanice (160-180 d. Hr.), şi mai apoi, în urma pătrunderii masive a van­da­­lilor în spaţiul nord-vestic al României.

    Apreciază

    Comentariu de Pintilie Stefan Cristian | 05/01/2018 | Răspunde

  3. Brăţările getice – din Geţia Carpatică în Scandinavia
    https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-10-bratarile-getice–din-getia-carpatica-in-scandinavia

    Apreciază

    Comentariu de Pintilie Stefan Cristian | 05/01/2018 | Răspunde

  4. Dragonul getic de la capătul curelelor anglo-saxone
    Piesele denumite „strap-end”, capete de curea, erau concepute pentru partea terminală a unei curele plate din material textil sau piele. Aveau un rol multiplu: acela de a împiedica cureaua să se desfacă în mod accidental şi nedorit, erau articole ornamentale şi decorative, precum şi, foarte probabil, erau utilizate ca amulete, cu rol de protecţie. Sunt realizate din aliaj de cupru iar una sau ambele fețe pot fi decorate. În general, există două părţi: un capăt terminal iar la partea opusă un capăt destinat ataşării de curea prin intermediul unor nituri. Practic, două plăci metalice turnate prindeau la mijloc cureaua, fiind apoi nituite împreună. Această parte metalică proteja capătul liber a curelei şi asigura o greutate care determina capătul benzii din pânză sau a curelei din piele să stea întins, în poziţie verticală şi astfel împiedicând cureaua să se desfacă.
    Primele reprezentări ale acestor piese – capete de curea – se află în manuscrisele carolingiene (Biblia Viviană, Evangheliile de Aur), fiind ataşate la curelele de legătură care compuneau centurile de care erau prinse săbiile războinicilor descrişi la mijlocul secolului al IX.
    Conform unei clasificări în funcţie de tipologie şi perioada în care au fost produse, întocmită de Gabor Thomas, lector la Universitatea din Kent – Departamentul de Studii Clasice şi Arheologice, în lucrarea „A Survey of Late Anglo-Saxon and Viking-Age Strap-Ends from Britain”, cea mai comună varietate a acestor piese este reprezentată de clasa capetelor de curea cu terminaţie zoomorfă (strap-end Class A), caracterizată prin prezenţa capului de lup, văzut de sus, căruia i s-a acordat o atenţie deosebită, în special caracteristicilor faciale, inclusiv urechilor, ochilor şi botului. O altă trăsătură stilistică este elaborarea zonei cuprinse între niturile care prindeau cureaua şi protoma zoomorfă, o zonă similară coamei lupului din alcătuirea brăţărilor getice. Această zonă a păstrat, ca într-o capsulă a timpului, scopul iniţial al acestor obiecte a căror formă sugerează dragonul getic, şi anume acela de obiecte utilizate în ritualuri magico-religioase. Acest spaţiu este încărcat de elemente ale simbolisticii de regenerare infinită, de nemurire: romburile pielii de şarpe, rozeta spiralată sau stelată, palmeta, rinceau, cerbul sau căprioara.
    Dacă lăsăm imaginaţia să zboare, putem vedea capul de lup reprezentat la extremitatea acestor piese, coama purtând simbolistica Pomului Vieţii şi cureaua din piele sau material textil, „fluturând” în timp ce războinicul se mişca cu repeziciune în iureşul luptei. Iar centura era împodobită cu o mulţime de asemenea „dragoni” care, asemenea urletului dragonului getic, zăngăneau lovindu-se unul de celălalt, producând un sunet asemănător armelor încleştate.
    Aceste piese – capete de curea (strap-end), produse şi utilizate încă din perioada saxonă timpurie şi, în continuare, de-a lungul întregii perioade anglo-saxonă şi vikingă, între anii 700 şi 1050, încorporează într-un singur artefact o imensă bogăţie de date variate, suficiente pentru a susţine o gamă largă de observaţii referitoare la civilizaţia anglo-saxonă.
    În anul 2011, lângă satul Silverdale, în nordul Lancashire, a fost descoperit al patrulea cel mai mare tezaur viking din Marea Britanie, datat, după monedele pe care le conţinea (printre care şi monede emise în timpul lui Alfred cel Mare), în jurul anului 900 e.n. Printre cele 201 piese din argint este o brăţară triplă, formată din trei inele concentrice, dispuse unul în interiorul celuilalt, executată într-un stil decorativ sintetizând în principal elemente anglo-saxone. Tezaurul, considerat printre cele mai importante descoperite în acest secol, indică faptul că vikingii au început să colonizeze aşezări din Marea Britanie în jurul anului 870 e.n.
    Caracteristic acestei brăţări este faptul că inelul cel mai mare (cel din exterior) este alcătuit, similar brăţărilor getice, din aceleaşi trei părţi: capul de lup, cu detaliile faciale atent incizate, având urechile ciulite, urmat de coamă, delimitată de semiove înlănţuite (oul este adăugat la simbolurile şi emblemele reînoirii Naturii şi vegetaţiei prin prezenţa acestor ove – motiv decorativ realizat dintr-un şir de elemente de forma unei semisfere sau a unui semiovoid), încadrând astfel coama, şi de registrul energiei regeneratoare, care la brăţările getice este reprezentat de palmete, iar la această brăţară este reprezentat prin cel mai timpuriu simbol al regenerării – pielea de şarpe, evidenţiată prin V-uri alternante, dispuse în rânduri paralele.
    Dacă se elimină din alcătuirea brăţărilor getice tija plurispiralică se obţine o brăţară formată doar din capul de lup, coamă şi registrul energiei regeneratoare (dispuse în oglindă, astfel încât capetele de lup sunt afrontate), similară brăţării vikinge şi executată într-un stil eminamente anglo-saxon. Posibil ca cele trei inele concentrice ale brăţării vikinge, toate ornamentate cu simbolismul pielii de şarpe, să substituie, astfel, prin concentricitate, tija plurispiralică a brăţărilor getice.
    Invazia anglo-saxonă a Britaniei a reprezentat migrația popoarelor germanice din Europa continentală în Britania în timpul Evului Mediu timpuriu, în special sosirea anglo-saxonilor în Britania, după prăbușirea stăpânirii romane, moment în care Constantin III a retras rămăşiţele armatei, ca reacţie la invazia barbară a Europei. Invazia saxonă a început în jurul anului 450 și a continuat pe tot parcursul secolului V.
    Diviziunea tradițională a migranților în englezi, saxoni și iuți – popoarele din Angeln, Saxonia și din Iutlanda – provine de la Historia ecclesiastica gentis Anglorum, o istorie latină din secolul al VIII-lea scrisă de Venerable Bede despre creștinismul din Regatul Angliei. Un număr mic de anglo-saxoni locuiau în Britannia, chiar și înaintea plecării romanilor. După ce aceștia au plecat, britanii rămași se pare că au angajat mai mulți mercenari anglo-saxoni ca răspuns la amenințarea pe care o reprezentau picții din nordul Scoției, în prima jumătate a secolului V.
    Cunoscuți sub numele de saxoni sau anglo-saxoni, aceștia erau de fapt anglii (din Schleswig-Holstein în sudul Danemarcei/nordul Germaniei), saxonii (din nordul Germaniei) și iuții (din Iutlanda, pe coasta Germaniei/Olandei).
    Iuții (în latină Eutii, Euthiones; în engleză veche Yte, Eotas; în nordică veche Jotar) au fost un trib germanic numit dupǎ teritoriul pe care l-a populat, și anume peninsula Iutlanda. După cucerirea peninsulei de cǎtre danezi în secolul al V-lea o parte din iuți s-au dizolvat în poporul danez, pe când alții s-au strǎmutat împreună cu anglii și saxonii în Marea Britanie, creând astfel Regatul Kent.
    Aşa cum arată Carlo Troya în lucrarea „Fasti Getici o Gotici”, din anul 878, când a fost încheiat pactul dintre Alfred cel Mare, rege anglo-saxon al regatului Wessex, şi Gothrun, regele danezilor, „s-a ştiut că Danemarca, fără a-şi pierde numele, se numea de asemenea Dacia, şi mai ales Iutlanda lui Gotrun. Tot Dacia se numeau şi posesiunile danezilor din afara Danemarcei, şi Dacia o parte din Suedia”.
    Această denumire s-a păstrat nealterată, astfel încât în anul 1450, Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini (Papa Pius II) afirma în lucrarea „De Europa” că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: „Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes”, „Post Prutenos incipit nomen saxonicum … plagam aquilonarem davi obtinent et Mare Baltheum”.
    https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-9-2-dragonul-getic-de-la-capatul-curelelor-anglo-saxone

    Apreciază

    Comentariu de Pintilie Stefan Cristian | 05/01/2018 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: