Cine, când și cum a inventat moldovenii antiromâni din Basarabia ?

 

 

 

 

 

 

 

Când și cum au fost fabricați moldovenii antiromâni ?

Moldovenii nostalgici după URSS, antiromâni și filoruși, n-au apărut din senin; ei au fost fabricați în școlile sovietice, imediat după „eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanților români”.  

Un aport considerabil în acest sens l-au adus poeții acelor ani.

Pentru ca „arta” lor să fie accesibilă „norodului truditor”, acesti „poeți”  au introdus în circuit următoarele cuvinte:

selsovet – sovietul sătesc; raicom – comitetul raional; zvenevoi – şef de echipă (în colhoz); voczal – gara; bolniţa – spital; otread – detaşament; pehotă – infanterie; listovca – foie volantă; zalpul (Aurorei) – salvă; şahtior – miner; predsedatel – preşedinte; ţeh – secţie, atelier; nagrada – decoraţie, medalie ș.a.

Cea mai elogiată figură era cea a lui Stalin. Basarabenii, „ocupați de boierii și capitaliștii români”, îl așteptau pe „Stalin, salvatorul”: 

„Dar şi-n robia neagră, pe sub biciuri crude,/ Nădejdea niciodată-n viaţă n-am pierdut,/ Că am ştiut că Stalin în Kremlin ne-aude, /Şi că din chin ne-a scoate am ştiut”.

Când Moscova „lupta pe viaţă şi pe moarte/ În cel mai aspru clocot de război/ De-acolo Stalin însămna pe hartă/ Un drum de slobozire şi-nspre noi”.

Și mare jale a mai fost când Stalin a murit, plângeau nu numai bătrânii, dar și copiii:

„În zîua ceea şi-au udat bucvarul/ Cu lacrimi milioane de copii/ Şi nu credeau, nu pricepeau şcolarii,/ Cum oare Stalin a putut muri”!

Și iată că acești copii, care  la moartea lui Stalin au udat cu lacrimi „bucvarul”, azi oameni bătrâni, vor înapoi în fosta URSS, numită azi Uniunea Vamală…

Azi, acești bătrâni se adresează cu aceleași lozinci, ca în anii ”50 ai secolului trecut:

„Surori şi fraţi,/ Aţi fost argaţi,/ Bătuţi fără de milă/ De cei boieri români./ Voi n-aţi văzut lumină,/ Trăind ca nişte câini”!

Ei visează la „prietenia dintre popoare”:

„Şi atuncea, când Budjacul nostru/ S-a pârlit de săceta cei mare,―/ Pâine ne-a trimis Dnepropetrovskul, Harcovul ― sămânţă şi tractoare”.

„Prietenia popoarelor” se cimenta din copilărie, prin învățarea limbii ruse.

Iată o poezie emblematică din anii „50, „Prietenie” se numește:

„Peste drum de casa noastră/ Locuieşte o fetiţă,/ Cu o panglică albastră,/ Împletită în cosiţă./ Asta-i Tania Ivanova…/ Ea din Moscova-i venită,/ Şi trăieşte în Moldova/ Cu mămica ei iubită.”

Firește, „mămica iubită” nu știa românește, nu știa nici Tanea, fapt care genera anumite incomodități în comunicarea cu colegii de joacă:

„Eu îi strig: «Dă mingea-ncoace!»/ Ea-mi răspunde: «Ponimaiu…»,/ Dar de fapt se cam preface,/ Încă nu ne ştie graiul”.

Iată însa ca in aceste clipe dramatice se dezvăluie firea moldovanului:

„Eu când văd că ea greşeşte,/ Mă gândesc c-ar fi mai bine/ Să vorbesc cu ea ruseşte…,/ Dar greşesc… şi mi-i ruşine”.

Și tot poetul găsește soluția:

„… Şi-amândoi, prieteneşte,/ Stăm cu cărţile în faţă:/ Eu― o-nvăţ moldoveneşte,/ Ea― ruseşte mă învaţă”.

 

S-a întâmplat însă ceea ce s-a întâmplat: noi am învățat rusește, iar Tania Ivanova n-a mai învățat moldovenește și azi, femeie
bătrână, când i te adresezi în română, îți răspunde:

„Ne ponimaiu. Govori po-celoveceski”…(adica „Nu inteleg. Vorbeste omeneste”

P.S. Iubirea față de Rusia și ura față de români deveniseră atât de puternice și generalizate, încât pătrunseseră și în „poeziile
norodnice”.

Iată una, „culeasă și prelucrată” de V. Galiț.

Se numește „M-oi duce în Ţara Rusască”:

„Frunzişoară poamă,/ Nu mă bate, mamă./ Eu ţi-am spus şi-ţi spun,/ Că nu mă cunun/ Cu un căpcăun,/ Cu un găinar,/ C-un român jandar,/ C-a venit la noi,/ Ca un tălhăroi”.

După mai multe „argumente” de acest gen „fata din norod” îi zice mamei:

„Mamă, nu mă da,/ Că m-oi supăra/ Şi te-oi blestema./ Şi m-oi duce, duce/ În ţara vecină,/ În ţara rusască,/ Să nu mă găsască./ Și ruşii ne-or elibera/ Din robia românească,/ Boierească – tălhărească”.

 

 

 

 

 

 

Iată cum ideologia Rusiei, cel mai „strategic partener” și „prieten” al nostru, a făcut din unii moldoveni o „națîii diosăghită” cu o„limbî diosăghită”, care-i urăște pe români și vrea în Uniunea Vamală (asiatică)…

 

Sursa: Constantin Tănase/ timpul.md

Publicitate

Mărturiile unor evrei despre asa zisul antisemitism din România maresalului Antonescu

Mărturiile evreilor care neagă holocaustul din România

 

a) Mărturia scriitorului Marius Mircu, despre regimul aplicat de Ion Antonescu, evreilor

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu.

La o jumătate de se­col după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evre­iesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei”.

În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:
„- au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;
– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;
– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;
– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;
– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;
– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;
– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;
– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria -, cca 2000 de copii orfani;
– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei). […].
– nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul „Bareşeum” n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;
– nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceai­năriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evre­ieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;
Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască” din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legio­nare – n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţio­nale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei”, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România Marius Mircu – dosar Ana Pauker (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sănă­tăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor.

Această policlinică a ser­vit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […].
Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor.”
Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein:

„Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.”

Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest « mic Israel » din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?”. [1]

Nota: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, dinaintea altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci buni cunoscători ai realității. Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alt evreu, Teșu Solomovici.

Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică a evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte evreii în România.

Marius Mircu, ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel.

 

 

 b) Mărturia specialiștilor de la Yad Vashem – Definiția oficială a Holocaustului

Pe site-ul de la Yad Vashem, celebrul memorial de la Jerusalim, apare această definiție a Holocaustului:

„În centrul Holocaustului a stat decizia de a ucide fiecare evreu – bărbaţi, femei şi copii”.
Se potrivește oare această definiție pentru legislația anti-evreiască dată de Ion Antonescu sau cu evenimentele petrecute în România și în Transnistria?!

Definiția de mai sus are acoperire numai în ceea ce s-a petrecut cu evreii în Transilvania de Nord-Vest, aflată sub administrația Budapestei în acei ani.
A se compara această definiție oficială a Holocaustului cu definiția inventată la Institutul „Elie Wiesel”, unde expresia (și ideea) „decizia de a ucide fiecare evreu” este înlocuită cu …sinonimul „persecuția împotriva evreilor”.

Nimeni, nicio persoană întreagă la minte, nu poate nega că a existat în România un regim vexatoriu, de persecuții la adresa evreilor, regim impus însă de „Uniunea Europeană” de atunci, cu sediul la Berlin.

În comparație cu celelalte țări din amintita „Uniune”, România a cedat cel mai greu presiunilor naziste și a impus sancțiunile cele mai ușor de suportat pentru evreii săi !

c) Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

Reproducem în întregime așa zisul „Testament al lui Filderman”.

În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț., aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna.

 

De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu:

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța.

În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România.

Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte:

– A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații.

Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

– În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști.

Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

– Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

– Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică.

Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

 

 

 

 

Wilhelm Filderman   (1882 – 1963)

 

 

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.
În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic.

Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară.

Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie.

Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.
Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri.

Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

 

Comentariu:

1. Existența acestui text a fost mereu contestată de așa zișii holocaustologi, care susțin că este vorba de un text inventat în redacția revistei „Baricada”, unde a fost prima oară publicat, imediat după decembrie 1989.

Dacă nu mă înșel, „Baricada” a publicat numai fragmentul despre Mareșalul Ion Antonescu, de departe cel mai interesant.

2. Textul a fost integral publicat (pentru prima oară?) în volumul Memorial anticomunist din închisoare, de Oliviu Beldeanu, Editura Jurnalul Literar, 1999.

Volumul relatează amplu cele petrecute la Berna, cu ocazia acelui atac, și tot ce a urmat. Sau aproape tot.

La București, adică în România, circula înainte de 1990 zvonul că acel atac avusese o țintă precisă: documentul care cuprindea lista parlamentarilor francezi plătiți de Moscova să blocheze diverse proiecte și mai ales proiectul legislativ de înființare a Pieței Comune, punctul de plecare al Uniunii Europene de azi!

Documentul a fost găsit în geanta pe care bietul Aurel Șețu, ținta și victima atacului, colonel K.G.B. sub acoperirea de șofer al Legației, nu a vrut s-o dea de bună voie atacatorilor săi.

Se povestea că președintele de atunci al forului legislativ francez, înarmat cu acest document, i-ar fi chemat la el în birou pe toți parlamentarii în cauză, i-a comunicat fiecăruia că numele său figurează pe lista cu pricina, dar că el nu crede că acea listă poate fi adevărată.

Cum să existe parlamentari francezi în solda Kremlinului?! De aceea așteaptă plin de încredere votul! Iar votul celor de pe listă, abil șantajați, a fost în favoarea înființării Uniunii Europene de azi.

Ordinul Moscovei nu a putut fi urmat grație acelor români! Petre Țuțea trăgea concluzia: flăcăii aceia, cu prețul vieții lor, au salvat Europa de la bolșevizare pe cale parlamentară. E greu de știut dacă chiar așa s-au petrecut lucrurile. Francezilor le vine peste mână să recunoască, dacă au ce recunoaște!

3. Revin la declarația lui Filderman. E neașteptată referința sa la Ion Antonescu, mai ales că este atât de amplă și fără nicio legătură cu procesul.

Care să fie explicația? Eu aș pune-o în legătură cu faptul că evreii chemați să depună mărturie în apărarea celor acuzați în „Procesul Marii Trădări Naționale” au avut atunci, în 1946, o prestație penibilă.

Cei mai mulți, în frunte cu Marele Rabin Alexandru Șafran, nu s-au prezentat, iar cei care s-au prezentat, în frunte cu Wilhelm Filderman, au dat declarații marcate de teama de a nu fi considerați complici ai regimului defunct.

Cine are timp, să compare această declarație, din 1955, cu declarația aceluiași Filderman de la procesul din 1946. Și să pună pe două coloane declarațiile lui Filderman. Să vedem ce iese!
Vreau să zic că prin această declarație Filderman și-a potolit probabil niscai mustrări de conștiință.

La fel cum s-a întâmplat și cu Alexandru Șafran, când a revenit în Țară, în 1995, și a ținut să se vadă cu Șerban Alexianu, vechi prieten, fiul lui George Alexianu, înmânându-i acestuia la sfârșitul întâlnirii următorul înscris:

„Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate.

A plătit la comanda comunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

Comisia Wiesel a pus la îndoială autenticitatea acestei declarații și l-a trimis la Geneva pe nepotul rabinului Șafran, să afle dacă declarația este olografă. A aflat că este, dar nu s-a învrednicit să publice și să comenteze în raportul comisiei acest înscris, atât de clar și atât de important. Evident, bietul Șafran a avut de suferit după această declarație.

El, săracul, o dăduse cu înțelegerea de a fi publicată după moartea lui. Îmi fac mea culpa că nu am respectat promisiunea pe care i-o făcuse în acest sens domnul Șerban Alexianu. De îndată ce am obținut o copie xerox a înscrisului l-am publicat fără nicio remușcare, fără să aștept acordul domnului Șerban Alexianu.

De la Vérité avant toute chose!

4. Interesantă mențiunea pe care Filderman ține s-o facă cu privire la confiscarea averilor evreiești pe vremea Mareșalului. Act pur formal, efectuat de ochii lumii, ai „Uniunii Europene” de atunci, cu sediul la Berlin…

Da, dacă îl judeci pe Ion Antonescu și pe români pentru legile și decretele promulgate în acei ani, se poate vorbi de mari crime și abuzuri împotriva evreilor.

Dacă faci apel însă la fapte, la efectele legilor anti-semite, nu ai niciun motiv de indignare, de supărare, nici ca evreu, nici ca român!

5. Scenele de solidaritate umană, între români și evrei, au fost nenumărate.

Dacă este ceva ce n-am să iert niciodată evreilor și românilor care clamează holocaustul din Transnistria, nu este faptul că evreii aceia spun minciuni și că inventează crime abjecte neîntâmplate.

Îi acuz și niciodată n-am să le iert faptul că ascund și lasă uitării acele „mișcătoare scene de solidaritate umană” care s-au petrecut.

Se pierd astfel în neantul uitării, rămân neconsemnate nenumărate fapte minunate de omenie activă, eficientă, eroică !

Care deseori țin de domeniul sublimului, al fantasticului în ordinea morală a lumii! Da, există și un astfel de fantastic.

Un singur exemplu: la un moment dat, de la București a venit în Transnistria dispoziția ca evreii până la 18 ani să fie trimiși înapoi, în Țară.

Un român, jandarm, comandant de lagăr, le-a comunicat evreilor care erau vizați prin acest ordin să-și facă bagajele și să se pregătească de drum.

S-au prezentat însă la comandant și evreii care abia ce împliniseră 19 ani de câteva zile sau săptămâni.

Nu era păcat, pentru o diferență de câteva zile, să nu plece și ei înapoi?!

Comandantul s-a învoit, le-a dat dreptate, și a adăugat pe lista celor disponibilizați și persoanele de 19 ani… Imediat s-au prezentat tinerii care aveau 20 de ani, cu același argument. Rezultatul a fost același.

S-a ridicat și pentru aceștia limita de vârstă. Și tot așa, până când comandantul a decis că toți clienții săi îndeplineau condițiile de vârstă pentru a se întoarce în Țară… Aveau sub 18 ani chiar și bunicii celor vizați de ordinul de la București.

Dacă nu mă înșel, în matematică asta se numește regresie la infinit. Evident, germanii, ca ocupanți, aveau acces în primul rând la textul legilor și decretelor anti-semite, și mai puțin sau deloc la maniera românească de a le aplica.

Dacă ne încăpățânâm să vorbim de un Holocaust în România, atunci trebuie să precizăm că e vorba de Holocaustul vesel, Holocaustul luat la mișto, în derizoriu, conform unei formule sui generis de comportament în istorie, îndelung exersată de români!

A se vedea în acest sens și consemnările evreului Nicolae Steinhardt, alt mare român.
Pare un basm că așa s-au petrecut lucrurile. Dar ține de domeniul coșmarului și al abjecției umane să constați că niciunul dintre acei evrei „sub 18 ani”, câteva sute, nu a lăsat mărturia sa la Yad Vashem despre acest „moment mișcător de solidaritate umană, dintre evrei și români”!

Ceva-ceva din onoarea iudaică a salvat Wilhelm Filderman prin această declarație dată cu puțină vreme înainte de a trece și el în neființă.

6. De la Wilhelm Filderman ne-au rămas și niște memorii, scrise minuțios și lăsate în păstrarea secretarului său Grinberg(?), care a trăit la Paris până după 1990.

Înțelegerea era ca aceste Memorii să fie predate Academiei Române, spre păstrare și publicare, imediat ce în România va înceta regimul comunist.

Când, după 1990, la București, la Academie, s-a aflat de acest veritabil tezaur, preluarea a fost tărăgănată din motive încă neelucidate, răstimp în care Mossadul a putut să fie informat de existența Memoriilor lui Filderman și să intervină în forță, ridicând materialul respectiv din casa bietului evreu, care ar fi avut dreptul să intre în Istoria Poporului Român dacă apuca să predea prețiosul document.

Își făcuse datoria, păstrase cu grijă acel document și a transmis Academiei mesajul venit de la Filderman, evreul despre care în presa americană se afirma deseori că este „cel mai important evreu din Europa”!

Cel mai probabil este că informația către Mossad a plecat de la o persoană din conducerea Academiei Române. Pentru cine încearcă să afle adevărul, motivele pentru care am ratat însușirea și publicarea unui document de maximă importanță pentru istoria României, am un singur sfat, „antic și de demult”: „cherchez la femme!” Nu bag mâna în foc, ci doar emit o supoziție.

7. Declarația de la Berna a lui Filderman ne permite să știm cam cum arată în Memorii mărturia sa despre Transnistria, despre așa zisul Holocaust. Este foarte probabil că nu vom citi niciodată aceste memorii.

Sau le vom citi cu multe modificări, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte de același fel. Mă refer în primul rând la Memoriul făcut de Siegfried Jagendorf, fost șef al lagărului de la Moghilău – Moghilev. Memoriul a fost scris imediat după război, în SUA, unde a emigrat familia Jagendorf. Și a fost predat la Yad Vashem, așa cum se obișnuiește.

Și tot așa, precum se obișnuiește, memoriul a fost returnat autorului cu indicații precise ce anume să scoată și ce să mai adauge, pentru ca aminitirile sale să se potrivească cu versiunea oficială a Transnistriei.

Autorul, încăpățânat și rebel, așa cum puțini sunt evreii când e vorba de Holocaust, a refuzat să revină asupra textului. Pagubă în ciuperci! După moartea sa, ușor suspectă, în 1970, s-a găsit cine să facă modificările respective. Le-a făcut însă atât de stângaci încât miros de la o poștă a făcătură.

Prostănacă și murdară, ca și modificările operate asupra celebrului Jurnal semnat de Mihail Sebastian. Semnat, dar nu și scris în întregime de marele Sebastian.

Unii zic – dar eu nu cred -, cum că Vicu Mândra ar fi acceptat sarcina de mare onoare și încredere de a colabora atât de intim cu un mare scriitor. O pălărie mult prea mare pentru capul fostului meu coleg de partid. Dar pentru cine n-ar fi fost prea mare?! Atât pălăria, cât și neobrăzarea gestului!

8. În fine, despre poziția afirmată de Filderman în această declarație mai găsim o confirmare în cărticica scrisă de Filderman în colaborare cu Sabin Mănuilă, un raport prezentat la Conferința Mondială de Statistică ținută la Stockolm în 1957, dacă nu mă înșel.

Tot așa, nici urmă de Holocaust. Dar, din păcate, cu cifre total inexacte cu privire la legionari

– Le trecem cu vederea, mulțumiți să constatăm că, la nivelul celei mai înalte funcții din interiorul comunității evreiești din România acelor ani, teza Holocaustului a fost complet infirmată, sub toate aspectele în care ea a fost imaginată și scornită.

9. O ultimă precizare: declarația a fost dată de Wilhelm Filderma în limba engleză și se află la dosarul cauzei amintite. Traducerea pe care am publicat-o mai sus are vizibile stângăcii. Este de interes național ca autoritățile românești să intervină în Elveția pentru a obține o copie autentificată a acestui act.

Autenticitatea acestui document a fost confirmată în urmă cu câțiva ani de un tânăr istoric care a cercetat în arhiva justiției elvețiene. Fragmente din acest text ar merita cu prisosință să figureze la locul cuvenit în manualele de istorie.

Nu de istorie a Holocaustului, ci de istorie a României!

Câteva cuvinte despre Transnistria, teritoriul sovietic de dincolo de Nistru, ocupat de armata română în perioada 1941-1943, unde au fost strămutaţi zeci de mii de evrei pe vremea lui Antonescu şi unde se zice că au pierit circa 400.000 de evrei.

Cum au ajuns evreii români în Transnistria? Trebuie ştiut că în luna iunie 1940, guvernul român a pri­mit de la Moscova un ultimatum, de a evacua în câteva zile Basa­rabia şi Bucovina de Nord, aceste provincii vechi româneşti urmând să fie ocupate de Armata Roşie şi integrate Uniunii Sovietice.

Ultimatumul sovietic, atât de cinic şi de ilegal, a stârnit consternare şi durere printre români, dar nu şi printre evreii din cele două provincii şi din restul României, evrei care nu şi-au ascuns satisfacţia pentru dezmembrarea României.

Ba unii evrei, nu puţini, s-au dedat şi la acte de violenţă împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina, violenţă împinsă până la asasinate oribile.

Uniunea Sovietică a ţinut în stăpânire cele două provincii până în iunie 1941, adică vreme de un an, timp în care localnicii români, deşi erau populaţia majoritară şi autoh­tonă, au suferit nenumărate vexaţii, nu atât din partea ocupantului sovietic, cât mai ales din partea evreilor localnici, fanatici comunişti.

Când la 21 iunie 1941 România a declarat război U.R.S.S.-ului, mulţi dintre militarii români s-au considerat îndreptăţiţi să se răzbune pentru umilinţele şi violenţele cu care evreii din Basarabia îi trataseră pe militarii români aflaţi în retragere, în iunie 1940.

Aşa „a început“ Holocaustul din România, prin represalii perfect justificate, care au afectat viaţa şi integritatea fizică a câtorva zeci de evrei criminali, poate câteva sute, nu mai mulţi. Repet: evrei criminali!

Curând după redobândirea Basarabiei, au început să fie descoperite gropile comune şi alte urme ale asasinatelor în masă care au făcut mii de victime printre români în perioada iunie 1940-iunie 1941.

S-a aflat despre românii, zeci de mii, care fuseseră deportaţi în Siberia, mulţi dintre ei murind pe drum. Toate aceste suferinţe româneşti fuseseră pricinuite de Armata Roşie şi mai ales de zelul anti-românesc al unor evrei din Basarabia şi Bucovina care s-au oferit voluntari să contribuie la opera de rusificare a celor două provincii româneşti!

Pentru autorităţile de la Bucureşti, după 21 iunie 1941 s-au pus două probleme în legătură cu evreii din Basarabia şi Bucovina:

– cum să-i apere de furia populaţiei şi a militarilor români?

– cum să-i pedepsească totuşi pentru lipsa de loialitate faţă de statul român?

Soluţia găsită a fost să li se satisfacă sentimentele atât de violent anti-româneşti şi să-i scutească de povara de a mai fi cetăţeni ai unui stat pe care nu-l respectă şi nu-l agreează.

Aşa a apărut soluţia evacuării şi strămutării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, unde au mai fost strămutaţi şi evrei comunişti din restul teritoriului, dar nu în lagăre de concentrare ad-hoc construite, ci în sate şi localităţi, în casele abandonate sau ale localnicilor.

Li s-au oferit locuri de muncă, pentru care au fost retribuiţi şi au fost liberi să se organizeze, să se gospo­dărească.

În principiu, o singură restricţie li s-a impus: să nu se întoarcă în România! Asta a fost pedeapsa şi, totodată, măsura de prevedere luată de Antonescu: evreii din Basarabia şi Buco­vina, care dovediseră sentimente pro-sovietice şi anti-ro­mâneşti, să nu mai calce pe teritoriul României! Măsură şi ea perfect justificată!

Semnificativ este faptul că după război evreii care au fost deportaţi în Transnistria, întorşi în România, s-au considerat ceea ce toată lumea ştia că sunt: victimele unor represalii şi persecuţii politice, ideologice, nicidecum rasiste.

Atfel că cei deportaţi în Transnistria, printre care s-au numărat şi câţiva comunişti români, au fost declaraţi „luptători comunişti în ilegalitate“ şi au fost copleşiţi cu onoruri şi beneficii oficiale, cu substanţiale „pensii de ilegalişti”.

În literatura scrisă după 23 august 1944 aceşti evrei sunt prezentaţi ca luptători comunişti, aşa cum o face şi ideologul comunist (evreu) Ştefan Voicu, bunăoară, în ale cărui memorii despre experienţa sa din lagărele de deportare din Transnistria nici nu apare cuvântul evreu!

Toţi deportaţii sunt numiţi comunişti sau tovarăşi. Aceste „lagăre de concentrare“, cum sunt numite de isto­ricii evrei, erau păzite de jandarmi români, dar nu atât pentru a-i împiedica pe evrei să evadeze – oricum aceştia aveau o mare li­bertate de mişcare, cât pentru a-i împiedica pe localnici să-i ata­ce pe evreii deportaţi.

Aceşti jandarmi români au intervenit deseori ca să-i apere şi pe evreii localnici ucraineni, de furia populaţiei locale, a ucrainenilor care nu le puteau ierta evreilor devotamentul faţă de autorităţile comuniste şi fărădelegile săvârşite la adăpostul ideologiei bolşevice, în timpul puterii sovietice, suferinţele pe care evreii le-au pricinuit ucrainenilor în numele luptei de clasă, al ideologiei bolşevice.

Au murit mulţi evrei în Transnistria? Istoricii holocaustizanţi ceva mai moderaţi avansează cifra de 250.000. Puşi în faţa unor evidenţe chiar şi pentru aceşti istorici imposibil de ignorat, au rectificat: evreii din Basarabia şi Bucovina, care au fost de­portaţi şi au murit de mâna românilor în Transnistria, sunt mult mai puţini.

Nu se ştie exact câţi, dar asta nu scade vinovăţia (programată) a românilor, căci românii au mai ucis în Transnistria şi evrei ucraineni, localnici. Nu se ştie câţi, dar foarte mulţi.

La un loc, aceşti foarte mulţi evrei români şi ucraineni trebuie să fie cam 250.000 la număr, poate chiar 400.000… Cifre pentru care nu se aduce nici o documentaţie cât de cât demnă de luat în seamă.

În timpul ocupaţiei româneşti, Transnistria a primit vizita oficială a trei delegaţii internaţionale care au verificat în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi de români: o delegaţie a Crucii Roşii Internaţionale, o delegaţie condusă de ambasadorul Elveţiei şi altă delegaţie împuternicită de Vatican.

Nici până azi nu s-au publicat rapoartele complete ale celor trei comisii. Din fragmentele publicate, selectate de editori evrei, nu rezultă însă nimic care să se potrivească cu teza uciderii a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria!

Au fost câteva cazuri de ucidere a unor grupuri de evrei, dar toate acestea s-au petrecut în zone controlate de armata germană şi cu implicarea exclusivă a germanilor.

Cât priveşte evreii ucraineni, aceştia au fost aşa de rău bruta­lizaţi de români încât, cu ocazia inspecţiilor internaţionale mai sus menţionate, aproape toţi au cerut ca la sfârşitul războiului să li se permită să se strămute în România, odată cu evreii evacuaţi din România în Transnistria.

Detaliul cel mai grăitor îl constituie personalitatea lui George Alexianu, guvernatorul român al Transnistriei, autorul mo­ral al asasinării a 250.000 de evrei, în versiunea holocaustizantă:

– la Bucureşti, copiii săi primeau lecţii de limba germană de la rabinul-şef al evreilor din România, Alexandru Şafran, bun prilej ca între cei doi să se schimbe opinii, mesaje şi documente importante pentru situaţia celor deportaţi;

– toate cele trei comisii internaţionale l-au felicitat pe gu­vernatorul Transnistriei, pentru situaţia constatată, pentru cele aflate de la evreii deportaţi, care au avut numai cuvinte de recu­noştinţă pentru administraţia românească;

– după război, toţi cei care au fost guvernatori ai provinciilor organizate pe teritoriul sovietic ocupat de armatele Axei au fost arestaţi şi supuşi „judecăţii poporului”, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană să-i acuze de o fărădelege, pedeapsa să fie capitală. Din cei 11 guvernatori supuşi acestei judecăţi, 10 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, în faţa celor care i-au judecat.

Unul singur a fost găsit nevinovat, deoarece toţi martorii care s-au perindat în faţa judecătorilor au avut aceeaşi poziţie: de preţuire şi recunoştinţă pentru omenia guvernatorului. Acesta a fost George Alexianu, guvernatorul Transnistriei.

Judecat în piaţa publică din Odesa, George Alexianu a fost declarat nevinovat în ovaţiile publicului şi returnat autorităţilor din România. Judecat de comuniştii evrei la Bucureşti, George Alexianu a fost declarat criminal de război şi condamnat la moarte pentru crimele săvârşite în …Transnistria!

Despre guvernatorul Transnistriei fostul rabin-şef din acei ani, Alexandru Şafran, declara în 1996 că George Alexianu „în întreaga sa viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept”. Declarație scrisă și semnată de distinsul rabin șef al Genevei, la acea dată. Invitat de onoare al Senatului României în 1996.

În anul 1999, când a vizitat România, Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat la recepţia oficială pe Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, gest neaşteptat, surprinzător pentru toată lumea şi care nu putea fi interpretat decât ca un semn de re­cu­noaştere a meritelor pentru care lui George Alexianu, în 1943, după inspecţia făcută de trimisul Papei Pius al XII-lea, i s-a conferit cea mai înaltă distincţie pontificală: „Orbis et Urbis”.

Să nu fi ştiut Vaticanul că George Alexianu în 1946 a fost condamnat la moarte şi executat pentru crime de război, vinovat de asasinarea în Transnistria a 400.000 de evrei?

Bineînţeles că Vaticanul, care le ştie pe toate, a ştiut şi ce soartă a avut George Alexianu. Dar dacă Vaticanul şi-a menţinut preţuirea de odini­oară este pentru că Vaticanul ştie bine că în Transnistria nu a fost nici un holocaust! Că ni­meni dintre români nu se face vinovat de uciderea a sute de mii de evrei!

În lipsa unor dovezi privind uciderea a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria, istoricii holocauşti consideră că intră în economia genocidului, a Holocaustului, şi evreii care au murit în Transnistria de boală, îndeosebi de tifos, învinuind autorităţile româneşti de provocarea, prin neglijenţă, a epidemiilor de tifos din acei ani.

După această logică ar urma să fie inventariaţi ca victime ale Holocustului şi românii, civili sau militari, răpuşi de tifos în alte zone ale ţării sau pe front ori în prizonieratul din Rusia. Ceea ce n-ar fi cu totul lipsit de logică…, dar în acest caz, Holocaustul ar înceta să mai fie monopol evreiesc.

Din păcate, pentru demnitatea fiinţei umane, în ultimii ani s-au făcut dezvăluiri neaşteptate şi cutremurătoare privind folosirea armei bacteriologice de către trupele aliate în cel de-Al Doilea Război Mondial pentru a provoca epidemii, inclusiv epidemii de tifos, în ţările controlate de Germania nazistă.

Astfel că responsabilii de genocidul, de Holocaustul din Transnistria, vinovaţi de moartea evreilor şi românilor răpuşi de tifos, sunt de căutat mai curând printre marii strategi de la Londra şi Washington, mai degrabă decât la Bucureşti.[2]

Pe scurt, aceasta este povestea adevărată şi atât de minunată a lui George Alexianu, autorul unuia dintre cele mai frumoase capitole din Istoria omeniei româneşti.

VI. Mărturia lui Moshe Carmilly Weinberger, rabinul șef al Clujului, în anii ’80, mărturie repetată și după 1990

„Atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiații evrei și a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.[…] Evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea și-a pierdut umanitatea, la fel și iubirea creștinească a aproapelui. Poporul român s-a străduit în schimb să-și salveze credința în omenie. Iar noi evreii, îi suntem și îi rămânem recunoscători poporului român pentru aceasta.”

VII. Mărturia scriitorului Vasilii Grossman

Iată și consemnarea pe care o face marele romancier Vasilii Grossman, în calitate de corespondent de front, la fața locului, la Odesa, la câteva zile după ce românii părăsiseră Transnistria: „Regimul de ocupație a Ucrainei de sud-vest (Transnistria adică – n.a.)sub români a fost aproape plăcut în comparație cu tratamentul german al populației.”  Același autor indică cu precizie și numărul evreilor uciși, precum și identitatea asasinilor:

„Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents:

„Domanevka a fost locul în care evreii au fost executați. Ei au fost duși acolo de poliția ucrainiană. Șeful poliției din Domanevka a ucis el însuși 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuțiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Șeful poliției din Domanevka și opt din cei mai apropiați colaboratori au fost arestați de către români, duși la Tiraspol și trimiși în judecată. Crime a făcut și procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odesa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el « să mergem la împușcat ».

Ei ucideau oameni în grupuri separate.[…] Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka și patruzeci de copii care se aflau în creșă. Numărul total al evreilor din Odesa executați în Domanevka a fost aproape 90.000 de oameni.

Cei care au supraviețuit au primit ajutor de la Comitetele evreiești din România.” Același autor explică și sălbăticia cu care ucrainienii s-au dedat la acest cumplit carnagiu – 90.000 de victime: ucrainienii îi considerau pe evrei vinovați de înfometarea Ucrainei în anii ’30, când au pierit aproape 7 milioane de țărani ruși și ucrainieni!

„În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor și pentru colectivizarea forțată a agriculturii a provocat o mare foamete și moartea a șapte milioane de oameni.[…] Agenții staliniști au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”

Așadar:„entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”

Niciun cuvînt despre implicarea românilor în aceste crime oribile! Această implicare va fi „descoperită”, adică inventată după 50 de ani de activiștii minciunii instituționalizate de la Institutul „Elie Wiesel”. Acești mercenari ai anti-românismului instituționalizat la aceeași adresă vor contabiliza evreii asasinați de ucrainieni în contul românilor! Altminteri nu le ieșea la inventar de un holocaust.

În general, evreii evită să vorbească de implicarea sovieticilor în Holocaust, a Uniunii Sovietice. Motivul principal: șantajul rușilor, care dețin toata arhiva de la Auschwitz…

Nota bene: evreii uciși în Transnistria și în Ucraina erau evrei autohtoni, evrei sovietici. Evreii deportați – mai corect spus strămutați din România, cei aduși din Basarabia și Bucovina, au fost păziți de jandarmii români să nu fie uciși de localnici.

Acesta este motivul pentru care în incintele în care fuseseră adăpostiți evreii, jandarmii români păzeau să nu se intre fără voia lor în așa zisele lăgăre, care erau în fapt niște sate părăsite de locuitori.

Sub protecția jandarmilor români s-au aflat și mulți evrei localnici, refugiați în „lagărele” de deportați… Altminteri, evreii erau liberi să iasă din lagăr fără nicio restricție. O făceau însă pe riscul lor! Să nu pățească ceva din partea localnicilor sau a germanilor.

În mentalul popular ucrainean se păstrează până azi resentimentele populației față de „românii” care i-au împiedicat să se răzbune pe evrei așa cum ar fi dorit ucrainienii și așa cum, pobabil, ar fi meritat evreii… (Evident, unii: unii ucrainieni, unii evrei…)

Niciunul din citatele de mai sus, inclusiv mărturia lui Vasilii Grossman – evreu -, nu apar în textele elaborate la Institutul Elie Wiesel…

Partea a doua

Dau câteva citate, cu un comentariu minim, lăsând cititorului plăcerea de a se descurca singur în contact direct cu autori evrei dintre cei mai importanți în literatura holocaustului. Cititorii noștri sunt invitați să-și aleagă citatul favorit, citatul și autorul care îi va indigna cel mai mult. Începem cu „Cartea Neagră”,[3] scrisă de Matatias Carp – în colaborare discretă cu Ilya Ehrenbourg, carte care în 1946 a dat tonul la cântec, la aria calomniei anti-românești:

1. „Fascismul românesc a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor.[…] Evreii erau bătuţi până la istovire şi expiere, sufocaţi în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi omorâţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, pentru a fi tăiaţi bucăţi pentru ca cu sângele lor să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d. ”. Exact aşa scrie: „ş.a.m.d.”. Aşadar, pe lângă osiile căruţelor, toate cele ce mai sunt de uns într-o gospodărie țărănească… Așa scrie la pagina 23, volumul 1, ediţia de după 1989! Pagina din dreapta, pe la mijloc, cules cu litere îngroşate. Formulă memorabilă: „…cu sângele evreilor să se ungă osiile căruţelor…”

2. „Evreii internaţi la Moghilev, «neavând posibilitatea aprovizionării cu alimente, se hrăneau cu excremente omeneşti, iar mai târziu cu cadavre omeneşti»”.  Da, aţi citit bine : evrei care « se hrăneau cu excremente omenești şi cadavre omeneşti… ». Declaraţia este semnată de un « domnul M.Katz, fost preşedinte al Comitetului Evreiesc din Moghilău.

„Cartea Neagră” a fost recent dată la tradus, gest în urma căruia se va internaționaliza şi bomba asta : evrei care se hrănesc cu excremente omeneşti!… Evrei care se hrănesc cu cadavrele altor evrei !

Şi cine ne dă asigurări că-i adevărată dintotdeauna povestea asta? Nu doar Ilya Ehrenbourg, ci însăşi întreaga onor comunitate evreiască din România, preşedinte Aurel Vvainer, cine altul?! Başca cei trei preşedinţi români, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, care au plâns cu batista la nas la memorialul fecalelor mâncate de evrei în timpul Holocaustului şi după! Mai ales după! Cum să nu le faci muzeu de veșnică amintire?!

Deci nu e glumă şi nici limbaj de ăla figurat ! Ci pe bune: evrei care se hrănesc cu excremente omeneşti. Evrei care se hrănesc cu cadavre omeneşti. „Cartea Neagră” dixit! Adică un evreu! Unul dintre evreii cei mai importanți pentru Institutul lui „Elie Wiesel”. Trebuie scris chiar și cu majuscule că în România, pentru prima oară în istoria multi-milenară a iudaismului, s-au găsit  evrei care să se hrănească cu excremente şi cadavre.[4] Cartea Neagră – Talmudul sioniștilor holocaustizanți.

3. Într-o emisiune TV, un alt „Katz”, ceva mai mic, nu prea a ştiut să răspundă la întrebarea întrebărilor: „ce s-a întâmplat, bre, omule, cu cadavrele celor 250.000 de evrei ucişi de Antonescu în Transnistria? Unde s-au evaporat?”  S-a bâlbâit ce s-a bâlbâit și, în cele din urmă, a scos răspunsul penibil: cadavrele evreilor uciși de români au fost mâncate de câini, înainte de a interveni autoritățile ca să le adune în câteva mii de gropi comune inexistente! Avem deci de ales între doi Katzi, care este mai nebun decât celălalt : Katz 1 sau Katz 2 ?

Katz 1 este cel care susține că nu ne-a mai rămas niciun cadavru din cele 250.000 deoarece aceste cadavre au fost îngurgitate de evreii supraviețuitori, atunci când nu s-au mai găsit fecale!

Katz 2 este evreul care susține că din 250.0000 de evrei români holocaustizați, nu s-au putut găsi cadavre de evrei nici pentru o groapă comună mai prizărită deoarece toate aceste sute de mii de cadavre au fost mâncate de câinii bagabonți!

Să ne bucurăm că  traducând Cartea Neagră, Federația Comunităților Evreiești din România va asigura o carieră internațională strălucită faptului unic în istorie că evreii din Transnistria au fost haliţi, cu fecale cu tot, de ceilalţi evrei din Transnistria, mai supraviețuitori. Evreii s-au mâncat astfel unii pe alţii, între ei, fără nicio imixtiune străină, ba și-au mâncat și fecalele, în cea mai pură tradiţie autarhică a ghettoului, vie şi azi. 

Drept care așa s-a produs alt miracol transnistrean :niciun evreu în zonă nu a murit de foame! Ba chiar la întoarcere – câţi s-au mai întors, cam 95%, toţi evreii erau supraponderali !

Limitat la puterea de circulaţie, infimă, a limbii române,  acest adevăr – evreii mâncători de fecale, corect: evreii mâncători de c**at, va irumpe pe mass media mondială prin traducerea în limba lui Céline, să i se bucure toţi urmaşii! Ce victorie postumă, niciodată imaginată sau măcar visată de vestitul antisemit! Al drăcuţului drac, cum le mai aranjează el, mereu pe mâna proprie a altora!

4.„În iadul din Transnistria, – zice Sonia Palty în „Realitatea Evreiască”, oficiosul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România -, penuria de sare îi făcea mai ales pe copilaşii evrei din Transnistria să sufere şi, natural, îi făcea să se smiorcăie toată ziua. De trista împrejurare profitau fără ruşine vecinii fiecărei familii cu copii, tot evrei, sărmanii, care-şi puneau farfuria cu supa chioară sub ochii lacrimogeni ca să-şi săreze astfel bucatele!”

Ea însăși, Sonia Palty, mărturisește că a fost astfel abuzată de vecini… De mai multe ori! Între timp, adică între interviul din „Realitatea Evreiască” și textul scris azi, Sonia Palty a fost exmatriculată din Transnistria și din rândurile victimelor Holocaustului!

Nu pentru minciuni! Pentru minciunile din cartea ei de amintiri din Transnistria a fost premiată și plătită la greu de Uniunea Scriitorilor din România! Ci a fost excomunicată pentru crimele săvârșite în Transnistria de un membru important al familiei sale: pezevenchiul de ta-su ! Crime împotriva evreilor care scăpau neîmpușcați de români! Le venea de hac tatăl Soniei!

– „Ce părere ai, amice Teşu, despre această poveste cu sarea din Transnistria? ” – l-am întrebat cândva pe domnul Teşu Solomovici, domn pe care, o vreme, l-am suspectat că el ar fi evreul normal pe care-l caut cu lumânarea de câteva decenii, ultimele două.

– „E chiar uşor ingenioasă povestea, este, da, o metaforă! ”, mi-a explicat comprehensiv și filologic Teşu Solomovici când m-am arătat contrariat de paradox: tocmai evreilor, care sunt sarea pământului, să li se ia sarea!? Cât de subtili au fost românii în cinismul lor! Cine ar fi zis ?! Auzi la ei, să nu le dea nici sare nevinovaţi fraţilor lui Josef?!

5. Din păcate, nici cu Teşu nu mi-e ruşine!… Iată-l ce scrie despre scufundarea vasului Merkure, plin ochi cu evrei: „Vasul a fost torpilat de un submarin german. Soldaţii germani i-au mitraliat pe evreii care încercau să se salveze şi asupra lor au fost lansaţi câini dresaţi ca să-i ucidă în apă”. Aşadar, câini dresaţi să fie „lansaţi”  în apă şi să ucidă evrei în largul mării.

Câini care stau zile şi săptămâni întregi într-un submarin, domule Teşu, fără să turbeze?! Câini care vin la tine înot şi te muşcă, te bagă cu capul la fund?! Dragă domnule Teşu, n-ai văzut niciodată un câine cum înoată?!

Păi nu aveai voie nici măcar să citezi asemenea inepţie! Iar dacă nu dai sursa acestei „informaţii”, dacă deci dumneata ţi-ai imaginat singur şi nesilit de nimeni această gugumănie, cu ochişorii minţii tale dacă ai vizualizat-o, atunci se întâmplă ceva foarte grav cu mintea dumitale!

Şi zău că nu mă bucur! Aşa cum nu mă bucur să aflu şi să ştiu că submarinul criminal a fost unul sovietic, nu german. Nu schimbă cu nimic destinul pasagerilor de pe Merkure. Dar ar trebui să schimbe destinul cărţilor şi al autorilor care propun asemenea netrebnice fantasmagorii!

N-au ce căuta pe tarabele librarilor ori în casa unor oameni normali, cu frica lui Dumnezeu! Afară din librării şi tipografii, din biblioteci, nebunelor! Înseilări smintite! Aţi împuţit destul planeta!

6. La un imaginar concurs de abjecții imaginate în literatura holocaustizantă, s-ar putea să câștige cartea „Holocaustul sub guvernul Antonescu”, carte publicată la editura Hasefer, de un ins care nu s-a sfiit a-și pune și numele pe copertă: Liviu Beriș se numește nerușinatul.

Dar e foarte probabil că nu este conștient de grozăvenia și absurditatea celor scrise. Posibil psihopat. I-a ajuns în mână declarația unui martor ocular și nu se îndoiește nicio clipă de veridicitatea și autenticitatea mărturiei privind comportamentul jandarmilor din Transnistria:

 „Au început să depisteze copiii nou născuți. Ne puneau în cerc (în toți anii deportării mele a început să-mi fie cunoscută semnificația punerii noastre în cerc), iar ei în mijloc jucau fotbal cu micuța victimă. Porțiuni din ce a fost obiectul lor de distracție erau împrăștiate pe ei, pe noi, nu-i deranjau stropii de sânge de pe față, de pe mâinile, de pe uniforma lor.” [5]

Aşadar, soldații români luau un copilaș evreu nou născut, îi puneau pe ceilalți evrei în cerc, desigur că erau de față, în cerc și părinții copilului, iar ei, în mijlocul cercului, jucau fotbal cu acel „boț de carne”, împroșcând cu sângele victimei și „porțiuni” din trupul „obiectului” pe toată lumea aflată de față, în macabrul cerc.

Se înțelege că „distracția” s-a repetat de mai multe ori… „Mărturia” continuă cu scene și mai cumplite: „Aveam tifos exantematic, ca hrană aveam din belșug fecale înghețate (relatarea nu-i ficțiune)”. Paranteza și sublinirea aparțin textului „mărturiei”.[6]

Avem de ales între două categorii de evrei, două categorii de „mărturii”. Aceste „mărturii” trebuiesc puse la dispoziția tuturor celor interesați spre a decide fiecare în cunoștință de cauză, cine minte, cine fabulează, cine bate câmpii… Noi nu am negat niciodată holocaustul!

Nu avem nici argumente, nici documente și nici interesul s-o facem. Noi am negat întotdeauna – adică după 1990, când s-a ivit nevoia -, am negat Holocaustul din România.

Iar pentru asta avem o mulțime de argumente și documente, cele de mai sus reprezentând o infimă parte.

Și avem și interesul s-o facem, fiind vorba de onoarea Neamului nostru Românesc, a părinților noștri, a fiecăruia dintre noi !

Din fericire, de partea interesului nostru este și Adevărul ! Adică bunul Dumnezeu!

Dixi et salvavi animam meam !

Ion Coja

http://ioncoja.ro/reuniunea-sionista-de-la-academie-un-fiasco-bine-pus-la-punct-si-binemeritat/

––––––––––––––––––

[1] apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392.

[2] Vezi Raportul Mitkiewicz.

[3] Matatias Carp, Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Publicată în 3 volume la Bucureşti, între anii 1946 şi 1948.

[4] Ibidem, volumul 3, p. 380.

[5] Holocaustul sub guvernul Antonescu. Intrebări şi răspunsuri, Bucureşti, editura Hasefer, 2013, p.19-20.

[6] Ibidem, p.

Ziua de 30 mai în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

30 mai, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1492: A inceput constructia Bisericii cu hramul “Sfantul Gheorghe” de la Harlau, unul dintre primele monumente moldovenesti cu pictura exterioara, datand din vremea lui Petru Rares.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost inaltată  în mai puțin de cinci luni, fapt atestat de pisania scrisă în limba slavonă in următorul text:

„Binecinstitorul și iubitorul de Hristos, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această biserică întru numele sfântului și măritului mare mucenic și purtător de biruință Gheorghe, care s-a început a se zidi în anul 7000, luna mai 30, și s-a terminat în același an, luna octombrie 28, iar al domniei sale în anul al 36-lea curgător.” (1492)

 

 

 

 

 

 1598 (30 mai/ 9 iunie): Prin Tratatul dintre împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg şi Mihai Viteazul, încheiat la Mănăstirea Dealu, domnitorul român recunoştea suzeranitatea împăratului, iar acesta se obliga să-i asigure subsidii pentru întreţinerea armatei

 

 

 

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza  instituie in Principatele Romane unite, medalia militară “Pro Virtute Militari”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iniţiatorul ideii de a se institui această decoraţie se pare că ar fi fost căpitanul Pavel Zăgănescu, el însuşi participant la luptele din Dealul Spirei în anul 1848.

Mihail Kogalniceanu  a susţinut această idee şi a ridicat problema în parlament, astfel că legea privind instituirea medaliei „Pro Virtute Militari”a fost  publicată în Monitorul Oastei nr. 20 din 30 mai 1860.

 

Distinctia ar fi trebuit decernată militarilor distinşi în lupta de la Dealul Spirii, dar  avea să fie înmânată pentru prima dată de Locotenenţa Domnească, care a condus ţara între abdicarea lui Cuza şi domnia lui Carol I.

Medaliile s-au înmânat veteranilor luptelor din 1848 de pe Dealul Spirii doar în anul  1866 la 23 aprilie,  când s-au desfăşurat festivităţi la care a participat un număr mare de persoane. În timpul festivităţilor au fost decoraţi cu medalia „Pro Virtute Militari” 17 veterani ai luptelor din Dealul Spirii din anul 1848.

Regele va relua, în 1872, ideea lui Cuza, instituind “Virtutea Militară”, iar forma primului Ordin românesc, “Steaua României”, de la 10 Mai 1877, va fi inspirată din “Ordinul Unirii”, bătut de Alexandru Ioan Cuza la Paris.

 

 

 

1878: Marea Britanie şi Rusia au încheiat un Acord prin care Cabinetul englez, în schimbul unor concesii obţinute din partea guvernului de la Petersburg în favoarea intereselor britanice din Balcani şi în regiunea Caucazului, se angaja ca la Congresul de Pace de la Berlin să nu se opună anexării sudului Basarabiei, aflat in componenta Romaniei, de către Imperiul ţarist.

 

 

 

 

1901: S-a născut Maria Holban, istoric şi traducător  cu studii valoroase legate, mai cu seamă, de feudalismul timpuriu românesc – secolele XIII-XIV).

A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1990;  (m. 1991).

 

 

 

 

 

 

 1918: In  Jurnalul Consiliului de Miniștri român se  publica organizarea  poliției  din Basarabia, recent unificată cu România.

 

 1919: A murit Barbu Nemţeanu (pseudonimul lui Benjamin Deutsch), poet (lirica sa face trecerea dinspre simbolism spre modernism) şi traducător (a tradus din Heine, Schiller, Lenau, Goethe, Baudelaire, Hugo); (n. 1887).

 

 

 

 

 

1929: S-a nascut dizidenta anticomunista romana Doina Cornea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), „Încercarea labirintului”.

Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”.

În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări.

Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de Securitate Alexandru Pereș, tatăl senatorului Alexandru Pereș (PDL).

Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).

În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.

Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe.

  După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism din care și-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza transformării FSN în partid politic și a reminiscențelor comuniste ale acestuia.

A fondat (împreună cu alții, devenind apoi președintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, la Cluj), ca o primă mișcare de unificare a opoziției democrate, din care s-a format mai târziu Convenția Democrată din România (CDR).

Este membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianței Civice și a Fundației Culturale Memoria.

A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste (22, România liberă, Vatra, Memoria etc.).

A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l’Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle sécurité en Europe à l’aube du XXIème siècle?, Europe: les chemins de la démocratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).

 

 

 

 

 

 

 

1945: După ce la 14 mai 1945 regimul comunist declanşase procesul primului lot de aşa numiţi “criminali de război”, in Romania a  inceput procesul ziaristilor acuzati ca s-au pus “in slujba propagandei fasciste” si facuti “vinovati de dezastrul tarii”.

Sentinta a fost data in 14 iunie si a dus la condamnarea poetului Radu Gyr, a ziaristului Pamfil Seicaru si a scriitorului Nichifor Crainic.

 

 

 

 

 

 

1947: A avut loc vizita in Romania a patriarhului Moscovei si al intregii Rusii, Aleksei, care a dorit  sa discute cu inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane in vederea pregatirii Congresului Ortodoxiei, programat sa se desfasoare in martie 1948, la Moscova.

 

 

 

 

 

 

 1949: A murit Marcu Beza, istoric literar, prozator şi diplomat de origine aromână; s-a impus mai ales prin descoperirea unor valori ale civilizaţiei spirituale române medievale în ţările Orientului Apropiat; membru corespondent al Academiei Române din 1923; (n. 1882, la Vlahoclisura, Macedonia).

 

 

 

 

 

 

1955: Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Romane ratifică Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, între Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS, semnat la Varşovia.

 

 

 

1964: A murit matematicianul Theodor Angheluţă; contribuţii în domeniul teoriei ecuaţiilor integrale şi al celor funcţionale; membru de onoare al Academiei Române din 1948; (n. 1882).

 

 

 

 

 

1966: A murit Oscar Walter Cisek, scriitor şi critic de artă de naţionalitate germană din România; (n. 1897).

 

 

 

 

 

 

 1968: A decedat Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, arheolog, istoric, etnograf, antropolog şi geograf; are meritul de a fi studiat printre primii Paleoliticul din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (n. 1900).

 

 

 

 

 

 

 

 1980: A murit la  Bucuresti, compozitorul  şi dirijorul cu origini armene, Matei Socor. 

A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1927-1929), avându-i ca profesori pe Gheorghe Cucu, Alfonso Castaldi şi Constantin Brăiloiu. Urmează, urmand apoi studii de perfecţionare la Conservatorul din Leipzig, cu maeştri ai compoziţiei şi dirijatului de orchestră (1930-1933).

 

 

 

Revenit în România, Matei Socor a lucrat ca cercetător etnolog şi dialectolog al muzicii în cadrul Institutului de folclor din Bucureşti. Aici a colaborat cu Constantin Brăiloiu, cu care a alcătuit o serie de culegeri de folclor.

S-a apropiat din tinereţe de mişcarea muncitorească, devenind membru activ al Partidului Comunist Roman încă din ilegalitate. După preluarea puterii de către regimul comunist, Matei Socor s-a pus în slujba noii puteri, fiind numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de Radiodifuziune 1945 – 1952, preşedinte al Uniunii Compozitorilor din RPR (1949-1954) şi  distins cu titlul de Laureat al Premiului de Stat.

În revista Muzica cu nr. 1, din 1950, care avea pe copertă portretul lui Stalin, Matei Socor scria în „Cuvânt înainte” că trebuie pornită o luptă deschisă împotriva influenţelor cosmopolite ale ideologiei imperialiste şi militat pentru eliminarea formalismului şi cosmopolitismului în arta muzicală.

Tot în revista Muzica, în anul 1953, cu ocazia primului Congres al Compozitorilor şi Muzicologilor, Matei Socor scria că acesta trebuie pus sub semnul luptei împotriva manifestărilor formalismului, impresionismului, atonalismului, împotriva cosmopolitismului şi ploconirii în faţa artei decadente burgheze.

Compoziţiile sale inspirate din propaganda socialistă , se încadrau în muzica proletcultistă.

Matei Socor este autorul muzicii pentru două imnuri de stat a României: Zdrobite cătuşe (imn naţional între anii 1948 şi 1953, pe versuri de Aurel Baranga ) şi Te slăvim, Românie ! (imn naţional între anii 1953 şi 1977, pe versuri de Eugen Frunza si Dan Desliu).

A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1952; (n. 1908, la Iasi).

 

 

 

 

 

1990:  In Vrancea se produce un cutremur de pământ cu o magnitudine de 6,9 grade pe scara Richter.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In 1990 in Vrancea  au avut loc la data de 30/31 mai, 3 cutremure consecutive, la o adâncime de 89 km.

Ele au creat pagube importante în România, Republica Moldova, Bulgaria şi Ucraina.
 

Primul cutremur, cu o magnitudine de 6,9 grade pe scara Richter , s-a produs la ora 10:40:06 (GMT), pe data de 30 mai.

 Undele seismice plecate din munţii Vrancei  au zguduit vreme de aproape 50 de secunde toată jumătatea estică a României.

În urmatoarele 17 ore, au avut loc 80 de replici. La ora 3:18 (GMT), pe data de 31 mai, a avut loc al doilea cutremur cu magnitudinea de 6,4 grade pe scara Richter. 

După 3 secunde, s-a produs şi al treilea seism (6,1 Mw).

 

 

 

 

 

 

 

1992: Guvernul Romaniei a recunoscut independenta fostului teritoriu iugoslav Republica Bosnia si Hertegovina.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1992: In România a avut loc al III-lea Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL).

 

 

 

 

 

 

 

 

Ion Raţiu a fost ales preşedinte al UMRL.

 

 

 

 

 1995: A decedat Ştefana Velisar Teodoreanu, soţia scriitorului Ionel Teodoreanu, prozatoare, poetă şi traducătoare; (n. 1897, la Remiremont, in Franţa).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este fiica Mariei (născută Mazurier), de origine franceză, şi a lui Ştefan Lupaşcu, jurist şi diplomat.

Învaţă, cu dese întreruperi, la şcoala particulară a Mariei Delavrancea, sora tatălui ei şi soţia lui Barbu Delavrancea, apoi, până în 1916, la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, aflată tot sub direcţia acesteia.

În 1918, la Iaşi, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, îl cunoaşte pe Ionel Teodoreanu, cu care se căsătoreşte în 1920.

A început să publice în 1929, la „Bilete de papagal”, mici poeme şi schiţe, semnate Ştefana Velisar.

Sub acelaşi pseudonim debutează şi editorial cu romanul Calendar vechi, în 1939 (Premiul Societăţii Intelectualilor Români).

A mai colaborat la „Adevărul literar şi artistic”, „Universul literar”, „Acţiunea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Familia” etc.

A fost o traducătoare neobosită din literatura rusă (F.M. Dostoievski, Maxim Gorki, Lev Tolstoi, I.S. Turgheniev etc.).

 

 

 

 

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/30/o-istorie-a-zilei-de-30-mai-video-4/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;

2. Crestin Ortodox.ro;

3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

4. e.maramures.ro ;

5. Wikipedia.ro.;

6. mediafax.ro ;

7. worldwideromania.com ;

8. Enciclopedia Romaniei.ro ;

9.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

10.  Istoria md;