CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Soţia lui Lucrețiu Pătrășcanu, martor la semnarea ARMISTIȚIULUI UMILITOR din septembrie 1944 de la MOSCOVA


 

 

 

 
thumb image

 

Proclamaţia regală din seara zilei de 23 august 1944 a anunţat că:

“România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

Pentru semnarea Convenţiei de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul contra aliaţilor şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei, la sfârşitul lunii august 1944 o delegaţie condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu a plecat la Moscova.

Primită cu răceală, delegaţia română a semnat Convenţia de armistiţiu abia pe data de 12 septembrie 1944.

În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile Elenei Pătrăşcanu – Veakis, care a însoţit delegaţia română în calitate de jurnalistă.

 

 

Sursa: http://adevarul.ro

În dimineaţa zilei de 29 august 1944, soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, mi-a comunicat că s-a admis plecarea mea laolaltă cu delegaţia, plecarea mea în calitate de corespondent al ziarului România Liberă.

Plecarea s-a făcut de la aeroportul militar Popeşti-Leordeni, noi aflându-ne într-un avion de vânătoare însoţiţi de alte două avioane de vânătoare care aveau pe aripile lor – pe partea de dedesubt a aripilor – însemnate tricolorul românesc foarte vizibil, pentru ca ruşii să ne recunoască.

Am zburat la o înălţime foarte mică tot în vederea acestui fapt şi am putut să vedem cu ochii distrugerile războiului de aproape: ruinele, podurile rupte, şoselele deteriorate, un aspect impresionant şi jalnic. (….)

În drum spre Odesa – căci acolo trebuia să se facă prima escală către Moscova – am avut şi o mare emoţie: (…) am aflat că autorităţile sovietice nu primiseră încă dispoziţie de a ne primi şi ca atare nu ne-au dat aterizarea necesară.

Şi a început atunci o survolare a aeroportului în cercuri din ce în ce mai mici pentru că benzina noastră era şi limitată .

Zborul în cerc ne-a făcut pe toţi să vomăm şi care mai de care din delegaţie era aplecat cu capul în jos şi într-o stare jalnică de sănătate.

În cele din urmă permisiunea de a ateriza a venit, noi am coborât şi cei care ne-au luat în primire s-au arătat foarte duşmănoşi faţă de această delegaţie, întrucât românii au fost unii din participanţii cei mai importanţi ai bombardării aeroportului şi oraşului Odesa, lucru pe care în momentul acela sovieticii nu-l puteau uita.

Exista şi o oarecare lipsă de încredere că într-adevăr generalul Antonescu se află în mâinile noastre şi nu a fost făcut scăpat. În orice caz, primirea a fost orice altfel decât prietenoasă şi de încredere.

Ca atare, am fost poftiţi cu toţii în subsolul unui buncăr unde era o beznă aproape impenetrabilă. În spatele nostru uşile buncărului s-au închis şi noi ne-am aflat acolo neştiind nici pentru cât timp nici cu ce scop nici care va fi soarta noastră.   În cele din urmă totuşi ni s-a dat drumul. (…)

Avionul care ne-a fost pus la dispoziţie pentru a continua călătoria spre Moscova a fost un avion militar sovietic, de-acela în care paraşutiştii stau vis-à-vis, de-a lungul avionului, adică e un culoar la mijloc şi ei se uită faţă în faţă şi care a fost ocupat de toată delegaţia noastră.

Iar eu, pentru că eram singura femeie, am avut cinstea să mă urc pe o targă de rănit. La aeroportul Vnukovo, între alţii, ne aştepta Vîşinski. De la aeroport am fost conduşi în centrul oraşului Moscova, la un hotel cu numele “Savoy”, un hotel care la prima vedere ne-a făcut să fim oarecum decepţionaţi şi chiar sceptici în ce priveşte continuarea discuţiilor şi tonul discuţiilor oficiale.

Hotelul era de categoria a II-a dacă nu chiar de a III-a, cu nişte camere destul de mizere, cu robinete stricate, cu chiuvete înfundate.

Mă rog, era război, era mare mizerie, dar pentru o delegaţie oficială de armistiţiu, reprezentând un eveniment atât de important în decursul acestui război, această primire ne-a făcut oarecum să avem anumite îndoieli în ceea ce priveşte viitorul. (…)

Am fost mutaţi, a doua sau a treia zi, într-un palat care pe vremuri aparţinea ţarului şi care acuma era la dispoziţia oaspeţilor străini găzduiţi de Ministerul de Externe al Uniunii Sovietice. (…)

În acest palat am stat din seara de 30 august până în ziua de 12 septembrie când a fost semnată Convenţia de armistiţiu.

Atmosfera din casa de oaspeţi a fost cât se poate de încărcată.

Toţi delegaţii aveau nervii puşi la grea încercare pentru că încercarea face întotdeauna ca presupunerile să fie mai mult pesimiste decât optimiste.

Faptul că nimeni nu ieşea din casă, în afară de persoana mea care în calitate de reporter aveam dreptul să circul prin Moscova, punându-mi-se o maşină la dispoziţie, deci, în afară de mine, nimeni nu a părăsit această casă.

E clar că mai toţi se simţeau prizonieri şi pe zi ce trece amânându-se mult aşteptata întâlnire, participanţii delegaţiei deveniseră din ce în ce mai suspicioşi.

Aici fac o mică rectificare pentru că soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, şeful delegaţiei, în decursul celor 12-14 zile de la sosirea la Moscova şi până la semnarea Convenţiei de armistiţiu, a avut totuşi o întâlnire cu Ana Pauker care atuncea se afla la Moscova, întâlnire la care am participat şi eu. (…)

Cu toate că Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ana Pauker fuseseră pe vremuri prieteni, tovarăşi de luptă, Pătrăşcanu apărând-o în procesul de la Craiova, primirea Anei a fost foarte rece: aş putea să rezum că începutul primirii se referea la nişte reproşuri că România a făcut o mare greşeală întorcând armele cu un minut mai devreme, în loc să se lase ocupată de trupele sovietice.

Demonstraţiile au fost făcute cu ajutorul steguleţelor de pe harta de pe perete în care Ana Pauker încerca să-i dovedească soţului meu că ea oricum nu ar fi avut nici o scăpare, era o chestiune de săptămâni sau poate de zile şi că acest lucru, din punct de vedere politic, ar fi fost mult mai în folosul Uniunii Sovietice şi al aliaţilor ei.

Replicile soţului meu, care erau atât de natură politică cât şi umanitară, faptul că au fost salvate prin actul de la 23 august atâtea vieţi omeneşti, atât româneşti cât şi sovietice, atâtea bunuri care altfel ar fi fost precis distruse, moralul poporului român, posibilitatea de a se reabilita prin acest gest luptând alături de armatele aliate pentru zdrobirea definitivă a hitlerismului – toate aceste argumente bineînţeles că nu au convins-o. (….)

Soţul meu aştepta să fie primit de Stalin, dar această aşteptare s-a dovedit nejustificată, întrucât atunci când a venit ziua şi atunci când a fost chemat la Kremlin el nu a dat ochii decât cu Molotov.

Întâlnirea cu Molotov mi-a fost descrisă de soţul meu în felul următor: atunci când a intrat în biroul său, Molotov stătea cu spatele la un geam mare acoperit de o draperie roşie de catifea.

Când s-a ridicat să dea mâna cu soţul meu, primul gest a fost acela de a-l invita mai aproape de geam şi, trăgând cu un gest teatral perdeaua la o parte, l-a rugat pe soţul meu să aştepte puţin, uitându-se la ceas.

După câteva clipe au răsunat douăsprezece salve de tun şi focuri de artificii s-au profilat pe cerul Moscovei, mai strălucitoare şi mai extraordinare decât acelea pe care le-am putut urmări de la hotelul “Savoy” cu câteva zile în urmă.

 

 

 

 

 

Foto: Veaceslav Molotov

 

 

Molotov l-a întrebat pe soţul meu: “Ştii ce înseamnă asta?”

La răspunsul lui negativ i-a spus: “Sunt salvele de tun şi sărbătorirea cuceririi oraşului Bucureşti!”

Soţul meu a îngheţat şi replica pe care nu a putut să şi-o reţină a fost aceea că, după ştirea lui, trupele sovietice au fost primite cu flori de întreaga populaţie a oraşului Bucureşti, cu câteva zile în urmă.

Ceea ce a adăugat atuncea Lucreţiu Pătrăşcanu relatându-mi cele întâmplate: “ştiu că răspunsul meu a însemnat pentru mine pecetluirea viitorului meu.”

Pare-se deci că totul a fost regizat în mod special pentru a arăta clar punctul de vedere sovietic şi dovadă au fost condiţiile grele care au fost impuse României cu toate sacrificiile făcute. 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua zi după semnare, ne-am întors cu avionul la Bucureşti. De data aceasta se deplasase la Bucureşti şi Molotov în persoană, pe lângă Vîşinski şi alte oficialităţi, iar avionul care ne-a fost pus la dispoziţie nu mai semăna cu avionul militar cu care am venit, ci dimpotrivă, erau un avion civil căptuşit cu catifea albastră şi cu perdeluţe cu ciucuri.

[Înregistrare realizată de Eleonora Cofas – Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti, 1981]

 prin  soim press.ro/marturia-sotiei-lui-lucretiu-patrascanu

26/05/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: