CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine a folosit pentru prima dată toponimul „România”si de unde vine acest nume ? VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

De unde vine cu adevărat numele „România”?

Pentru mai mult de un mileniu, structura politică pe care o numim astăzi Imperiul Bizantin se numea  Ρωμανία (Romania) sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileia Romaion), echivalentul latinescului Imperium Romanorum (Imperiul Roman).

După prăbuşirea imperiului, locuitorii greci de pe aceste teritorii se autointitulau în continuare Romaioi.

Revenirea de la romaioi la denumirea străveche de eleni, la fel ca cea din vlahi la români, a venit din considerente de ordin naţional – patriotic, intr-o vreme in care grecii aveau nevoie de sprijin occidental pentru a-şi câştiga independenţa la începutul sec. XIX.

Ei au preferat o imagine de păstrători ai unei culturi şi civilizaţii fabuloase, creând chiar si un curent” filoelenic”, adică iubitor de greci.

De fapt, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus, mai multe regiuni ale fostului imeriu erau numite Romania.

Astfel,din secolul VI până în secolul al  VIII- lea, Ravenna a fost reşedinţa oficială a exarhului, conducătorul civil şi militar al acestei regiuni, ca reprezentant al împăratului bizantin, iar întreaga zonă din jurul Ravennei era Romania.

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/itcuil.com/images/emilia-romagna-cartina_5.jpg

 

 

 

 

 

În zilele noastre această regiune din nord – estul Italiei a pastrat amintirea romana si se cheamă Romagna.

Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu si în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Intr-un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, se dovedeşte fără vreun dubiu, că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau Ţării Româneşti „Romaniola“ sau „Romandiola“.

Acest document din secolul al XVI-lea, era un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”.

Clericul spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc o limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este evident un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.

Iezuitul ungur spunea că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine, dar se înţelege însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române.

Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească (Muntenia) de atunci, nu este surprinzătoare.

Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“,  explică istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universitatii din Cluj.

Când francii  au devastat in timpul celei de-a patra cruciade în anul 1204, Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Rasarit, in haosul creat în imperiu, aceşti aventurieri şi-au ales propriul împărat, dandu-i  titlul de “Imperator Romaniae” şi au proclamat propriul lor Imperiu Latin.

Împăratul ales de cruciaţi, Baldwin I (1204-1205), si-a luat titlul de “Imperator Romaniae”, împăratul Romaniei, Papa fiind unicul “Imperator Romanorum”.

Împăratul Romaniei era diferit faţă de cel bizantin, acest titlu aparţinând succesorilor germani ai lui Carol cel Mare şi Otto al III- lea, încoronaţi de Papa de la Roma.

După Otto al III- lea, regii germani s-au autointitulat “Rex Romanorum”, regi romani, în intervalul dintre alegerea lor în Germania şi încoronarea la Roma, care putea dura ani de zile.

Pe la jumătatea sec XIII, mulţi dintre regii germani încă nu fusereră încoronaţi, rămânând regi romani în teritoriile lor.

În 1508 Papa le-a permis regilor romani, “Rex Romanorum”, să se autointituleze Împărat roman ales, “Imperator Romanorum Electus”, fără încoronare la Roma, ultimul dintre aceştia abdicând în 1806, odată cu căderea Sfântului Imperiu Roman.

Dar occidentalii nu au fost singurii spoliatori ai Imperiului Bizantin în numele Romei.

În secolul al XI- lea , o ramura a turcilor selgiucizi au înfiinţat un sultanat în Asia Mica, în peninsula anatoliană.

Teritoriul sultanatului a fost cucerit de la bizantini după bătălia de la Manzikert (1071), în care împăratul Romanus IV Diogenes a căzut prizonier în mâinile turcilor.

Noul stat turc a fost numit Rum, de la Roma.

Sultanatul din Rum a existat până după 1300, cu capitala la Konya. Ulterior, turcii otomani au adoptat termenul Rumelia, pentru a denumi teritoriile din peninsula balcanică pe care le-au cucerit de la bizantini în secolul XIV.

Rumelia era un diminutiv, dacă Anatolia era Rum (Roma), atunci teritoriile europene erau Rumelia (Roma Mică). Termenul Rumelia a dăinuit până în secolul al  XIX- lea.

„Actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci.

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de invatatul sas Martin Felmer.

Asocierea numelui Romania cu cel al ţării noastre are rădăcini în secolul XIX fiind folosit pentru prima oară de către un istoric grec, Dimitrie Phillippide în 1816, care, în lucrările sale Istoria României şi Geografia României,se  referea la spaţiul vechii Dacii traiane.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale grecului Phillippide „au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

Când turcii au fost învinşi de armatele ruse, cele două părţi au semnat tratatul de la San Stefano (1877), care includea o clauză prin care se crea pe un teritoriu din Bulgaria, Principatul Rumeliei de est, sub protectorat rusesc, care însă nu s-a realizat niciodată.

Sub presiunile puterilor vestice, tratatul de la San Stefano a suferit modificări importante la Congresul de la Berlin din 1878, Rumelia de Est dispărând înainte de a exista.

 

În primele menţionări istorice din evul mediu, în cronicile maghiare şi bizantine, românii erau numiti vlahi.

Un principat cu numele de Valahia a apărut în jurul anului 1300, urmat de un altul pe teritoriul actualei Moldove.

Limba vlahilor derivă din cea latină, asa zisii vlahi fiind  urmaşii coloniştilor romani care au locuit în Balcani şi nordul Dunării dupa invazia armatelor imparatului Traian.

Idea unei descendenţe latine le-a creat un motiv de mândrie, dar si motivaţia de a cere Franţei lui Napoleon III (1852-1870), ca unei surori mai mari, sprijinul pentru unirea principatelor Valachia (Tara Romaneasca) şi Moldova în 1859.

Acest lucru s-a petrecut în 1862, când şi sultanul otoman Abdul Aziz şi-a dat acceptul creării acestui nou stat.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi al  Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din teritoriul dintre Prut si Nistru (Basarabia). (…)

Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România, desi in străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia.

Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi a aceluia de valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea, că numele de România a fost «inventat»   sau folosit pentru prima oară in 1816 de către autorul grec, Dimitrie Philippide, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii Traiane .

In fapt, România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne“ şi că numele de Rumânia/ România a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, spune profesorul Ioan Aurel Pop,rectorul Universitatii din Cluj.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor».

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…)

Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească“.

„Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie“, a explicat  istoricul clujean.

 


 

 

 

 

 

Surse:   adevarul.ro/; Ioan Robert – 

 

 

 

 

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

111 ani de la Iradeaua imperială otomană prin care se recunoașteau drepturile naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni)

 

 

 

 

Iradeaua

 

 

 

 

Kin-state

 

 

 


Cuvantul  Kin State (sau state rude),
  se referă la  tarile care au pe teritoriul lor o minoritate  națională dintr-o altă țară (numită statul de  origine).

Rusia este un stat – rudă pentru etnicii ruși care trăiesc în Ucraina, sau in  statele baltice și alte foste republici sovietice.

Armenia este un stat- rudă pentru locuitorii enclavei  Nagorno-Karabah, din cadrul Azerbaidjanului. 

 

Termenul „state-rude „datează din timpul unui  litigiu declansat in anul 2001 intre Ungaria și vecinii săi, în special cu România.

Ungaria a adoptat o lege care acordă tratament preferențial conationalilor sai, cetățeni ai  țărilor învecinate, iar țările UE nu au agreat faptul că Ungaria a  actionat în mod unilateral.

Comisia de la Veneția a Consiliului Europei (sau dupa  titlul său complet : Comisia Consiliului Europei pentru Democrație prin Drept), s-a  pronunțat în această privință.

Situatia statelor din  zonă este complicata din punct de vedere juridic, iar Comisia recunoaște că, insasi definirea notiunii de „națiune” este interpretată în mod diferit de diferitele părți. ( sursa: virtuallinguist.typepad.com )

 

 

 

ROMÂNIA KIN-STATE  AVANT LA LETTRE, PENTRU ROMÂNII DIN BALCANI

 

DA, AROMÂNIA !

 

 

 

 

 

Privit din perspectiva realităților și dreptului internațional de astăzi în domeniul minorităților, Decretul imperial din 9 mai 1905 emis de sultanul Abdul Hamid poate părea un adevărat document de respirație europeană în materie de drepturi ale omului, consonant cu unul dintre conceptele de bază ale Europei moderne, cel care stabilește natura intrinsecă, scopul legitim, domeniul de asistență complementară și subsidiară, precum și mijloacele adecvate rezervate raporturilor unui stat înrudit cu minoritățile sale extrateritoriale.

Abordarea Decretului din 9 mai 1905 din perspectiva realităților etnolingvistice, culturale și juridice de astăzi se impune.

Contextul istoric și efortul României în favoarea conaționalilor săi din Balcani

Românii balcanici au fost ultima națiune, a 17-cea, din Imperiul Otoman căreia i s-au recunoscut drepturile naționale. Fără intervenția energică a României, sultanul nu ar fi emis Decretul.

Semnarea lui a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână, care obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă.

Decretul nu a apărut pe loc gol și nu a fost o inițiativă otomană. Demersurile românești pentru obținerea Decretului au durat mai bine de patru ani și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary[1], și colaboratorului său Gheorghe Derussi[2].

Prin acest decret românilor balcanici li s-a recunoscut oficial un statut distinct față de grecii, arabii, georgienii, turcii, albanezii și slavii ortodocși din vechiul ”Rûm milleti”, nu și față de românii ortodocși care nu făceau parte din imperiu.

Decretul avea, între altele, menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii și sutelor de asasinate împotriva românilor balcanici dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia și clerul grecesc. Patriarhia de Constantinopol a protestat vehement, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România[3].

România, Kin-state avant la lettre

Acest document, emis la cererea expresă și sub presiunea firească a Statului Român și avându-i drept beneficiari pe românii din cuprinsul Imperiului Otoman, a consacrat România, avant la lettre, în mod implicit, drept Stat înrudit[4], termen adoptat astăzi de către Comisia de la Veneția[5] și Consiliul Europei, iar pe meglenoromâni și aromâni dreptminorități înrudite[6].

Conceptul de Stat înrudit nu se suprapune întocmai cu cel istorică dePatrie-mamă, fiind unul mai generos și mai cuprinzător. El definește raporturile unui Stat național cu diversele sale minorități etnice sau lingvistice înrudite din alte state.

Decretul sultanului Abdul Hamid recunoștea România, cu un secol înaintea definirii conceputului despre care vorbim, drept Stat înrudit cu cele două minorități, meglenoromână și aromână, Imperiului Otoman fiindu-i respectat statutul de Stat de reședință[7] loial cu propriii cetățeni care au afinități culturale și lingvistice, deci înrudiți cu un alt stat, în cazul de față cu România.

Nici conceputul de cetățenie nu coincide neapărat cu cel de naționalitate. Ne putem permite un antisofism: Nu toți grecii sunt greci și nu sunt greci toți grecii. Unii sunt români, așa cum vedem.

Mergând mai departe și concretizând conceptul european al unității în diversitate, ne putem permite și alte aserțiuni bazate pe o logică intrinsecă a realităților noastre etnolingvistice: nu toți românii sunt dacoromâni, dar toți dacoromânii sunt români.

 După cum nu toți românii sunt aromâni sau meglenoromâni, dar toți aromânii și meglenoromânii sunt români. Sau: nu toți aromânii sunt fărșeroți, dar toți fărșeroții sunt aromâni.

Raportul dintre general și particular vizează o singură realitate generală și mai multe realități particulare sau locale, uneori suficient de diferențiate, dar nu într-atât încât să se excludă reciproc și să anuleze unitatea lor organică.

 

De ce Armânia?

 

Afirmația din titlul acestei comunicări nu trebuie să mire pe nimeni. Forma corectă, veche și firească a denumirii României în dialectul istoric aromân este Aromânia sau Armânia, iar în subdialectul fărșerot –Rrămănia.

Tot așa cum în dialectul meglenoromân denumirea corectă a României este Rumǫ́nia, iar în cel istroromân – Rumâria.

Aceste forme dialectale se explică prin particularitățile fonetice și morfologice ale dialectelor noastre.

Aromânii ne-au spus nouă, dacoromânilor, așa cum și-a spus și lor, Armâni, iar României – Armânia, cu A protetic, așa cum le spun, bunăoară, și rușilor Aruși[8], iar Rusiei – Arusia.

Denumirea de Armânia este fixată în folclorul aromân și apare, adesea, în scrierile în dialect.

Este firesc ca termenul corect de Aromânia să fie utilizat atunci când se scrie și se vorbește în dialectul istoric aromân.

Un exemplu: denumirea postului Radio România Internațional, care emite în 12 limbi și dialecte, inclusiv în cel aromân, ar trebui redată corect în acest dialect: Radio Armânia Internațional.

Oricine evită denumirea Armâniasfidează regulile și particularitățile dialectului aromân și subminează unitatea etnolingvistică românească. Manipularea etnoculturală sau etnolingvistică este precedată de manipularea prin limbaj.

Cuvintele pot nu doar exprima, ci și crea sau deforma realități. Pentru a sublinia statutul și rolul României de stat înrudit cu minoritățile aromâne din statele balcanice este corect și necesar să folosim, în dialectul aromân, termenul firesc și încetățenit de Armânia.

Dihotomia terminologică artificială Român-Aromân trebuie depășită.

 

Și noi suntem aromâni!

 

Înrudirea României cu minoritățile sale balcanice și invers este o relație de perfectă reciprocitate. Exclamația arhimandritului Averchie Vlahul ”Și eu hiu armân!”, din 1862, a devenit celebră. Ea certifică adevărul despre unitatea etnică a tuturor românilor.

Spunând  ”Și eu hiu armân!”, Averchie se autoidentifica drept român, sau, dacă inversăm perspectiva, ne identifica pe noi ca aromâni, certificând astfel o sinonimie etnică.

Prin exclamația sa, Averchie se dovedea a fi un bun european înaintea Europei, dezvăluindu-ne în zorii modernității, conceptele actuale de Stat înrudit și minoritate înrudită, punând semnul echivalenței etnice între aromâni și dacoromâni, într-un îndemn la solidaritate frățească[9]. Înrudirea este posibilă doar în cadrul aceleiași familii, între subiecți care sunt purtători ai ”aceluiași ADN lingvistic și etnic”.

Ideea de unitate istorică românească nu suprimă particularitățile regionale și istorice ale dacoromânilor, meglenoromânilor sau aromânilor, presupunându-le implicit.

Dialectele noastre istorice sunt complementare, nu opozabile, convergente, nu divergente.

Vorbind despre identități acceptăm că acestea sunt complexe, multiple, organizate multietajat, cu grade mai mari sau mai mici de suprapunere.

Indiscutabil, dacoromânii, meglenoromânii, aromânii și istroromânii au etnogeneză și glotogeneză comune. Pentru aceste motive grupurile dialectale gemene ale meglenoromânilor și aromânilor stabiliți în România ca stat înrudit nu pot fi minorități naționale.

Cu toate că statutul de grupuri dialectale distincte li se recunoaște și li se respectă.

Bogăția terminologică nu anulează înrudirea etnică: Român-Aromân-Vlah-Ullah

În dialectul aromân există, pe lângă endonimul Aromân atribuit dacoromânilor, dar și meglenoromânilor, și un exonim însușit de unele graiuri aromâne (nu de toate), anume cel de Vlah, în forma sa diminutivală, de gingașă dezmierdare – Vlahut, adică Românaș[10]. Exonimul Vlahut confirmă legătura organică a dacoromânilor cu meglenoromânii și aromânii, numiți ”Ullah milleti” (Valahi) de către sultanul Abdul Hamid.

Să reținem că românii din actuala Republică Macedonia, ca etnie cofondatoare a statului, sunt numiți Valahi, nu Aromâni[11]. Abordarea polemică a aspectelor terminologice, care să opună termenii de Ullah și Român, este sterilă, de uzură.

Referindu-se laUllah milleti sultanul Abdul Hamid i-a avut în vedere pe români.

Cadrul legislativ românesc actual în materie de asistență acordată românilor de peste hotare anulează orice opoziție terminologică, consfințind sinonimia semantică și juridică a exonimului Valah cu endonimul Român[12].

 

Ullah milleti

 

Decretul din 9 mai 1905 a fost redactat în turcă, iar diversele lui traduceri în franceză, română și alte limbi sau dialecte generează adesea confuzii semantice și chiar oferă prilejuri de manipulare, în funcție de nuanțele care i se atribuie noțiunii de Ullah milleti.

Încercările de a contextualiza în actualitate textul Decretului și de a-i atribui subtexte improprii ca pretexte pentru contestarea înrudirii evidente a minorităților meglenoromână și aromână cu Statul Român sunt susceptibile de manipulare etnopolitică și etnolingvistică urmărind subminarea legăturii de unitate în diversitate dintre cele patru ramuri ale latinității noastre orientale, adică ale românității.

Conceptul coranic de Millet

Cuvânt de origine arabă, Millet[13] înseamnă confesiune, dobândind în timp și sensurile de grup, popor, națiune sau, mai ales, totalitate de persoane care au trăsături comune. Ullah milleti poate fi tradus ca Vlăhimea (exonim) sau Românimea (endonim), vizând o comunitate etnoculturală și lingvistică distinctă de greci, precum și instituții social-politice care să-i asigure autonomia culturală, bisericească și administrativ-locală în raport cu Rûm milleti, comunitatea ortodoxă sub hegemonie greacă.

Conceptul otoman, de sorginte coranică, Rûm milleti, a fost și este opus conceptului creștin ortodox al etnicității ca dat natural și expresie a voinței divine, care trebuie respectată. El s-a aplicat inițial[14] unui număr de 5 comunități confesionale[15].

În ajunul Primului Război Mondial s-a ajuns, prin separare, la 17. Cele 5 milleturi inițiale au fost:

1. Musulman[16], 2. Ortodox[17], 3. Armean[18], 4. Iudeu[19], 5. Catolic[20].

Aculturația și asimilarea negrecilor din Rûm milleti au fost ample și dureroase. Confrații noștri aromâni și meglenoromâni ajunși în siajul etniei grecești au fost victime ale acestui model de agregare pe criteriul confesional, în care confesiunea era primară, devenind asupritoare și dizolvantă etnic, iar etnicitatea, limbile vernaculare și culturile proprii ale auxiliarilor secundare și, deci, suprimabile prin elenizare.

De la 5 milleturi s-a ajuns, timp de aproape cinci secole, la 17 prin emanciparea popoarelor supuse turcizării, armenizării și grecizării, dintre care ultimii au fost românii[21].

Otomanii au recunoscut noi milleturi doar sub presiune străină, exercitată de puteri protectoare. În cazul românilor balcanici puterea protectoare a fost statul înrudit România, care susținuse deschiderea unui număr important de școli și biserici naționale în Imperiu.

În 1918, de exemplu, funcționau 113 școli elementare, 4 școli secundare și 47 de biserici naționale pentru aromâni și meglenoromâni.

Scopul legitim al României ca stat înrudit

România a fost și este străină de orice scop politic egoist în raport cu minoritățile sale înrudite. Interesul său firesc s-a limitat în trecut, ca și în prezent, la cadrul identitar, adică lingvistic și cultural. În 1860, Costache Negri, reprezentant oficial al Principatelor Unite la Constantinopol, i-a înaintat sultanului un Memoriu, prin care cerea recunoașterea drepturilor și îmbunătățirea situației românilor balcanici.

Acest demers legitim era cât se poate de clar: ”Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români (…), nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem depărtați de dânșii (…), nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor, să-și păstreze limba și datinile[22].

Din perspectivă modernă, statele înrudite au obligația de a respecta:

a) suveranitatea teritorială a statului de reședință al minorității/minorităților sale înrudite,

b) regula pacta sunt servanda,

c) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. Susținerea culturală acordată de România consângenilor[23] săi balcanici s-a făcut întotdeauna în deplin respect față de integritatea teritorială și suveranitatea statelor balcanice de reședință[24].

Promovarea dialectelor gemene aromân și meglenoromân

Adversarii noștri reproșează adese României că le-ar fi impus românilor din Balcani dialectul dacoromân în detrimentul celui aromân sau meglenoromân.

Nimic mai fals! Publicarea de Abecedare[25] și Gramatici dialectale aromâne sau a altor manuale în dialect demonstrează că Statul Român a susținut și promovat dialectul aromân.

În ultimele două secole, peste 90% din toate tipăriturile în dialectul istoric aromân au văzut lumina în România. Niciunul dintre statele balcanice în care aromânii sunt autohtoni nu poate prezenta, în susținerea sa, un argument similar.

De altfel, conștiința națională a aromânilor a supraviețuit până astăzi cel mai bine acolo unde statul înrudit România a creat și întreținut școli și biserici[26].

În bisericile românești din Balcani predica, mărturisirea și cateheza s-au făcut exclusiv în cele două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, iar serviciul religios, în partea solemnă a acestuia, a fost oficiat în parte în dialectul dacoromân înrudit, și parțial în dialectul aromân.

Transpunerea integrală sau parțială și tipărirea la București a unor cărți bisericești de cult[27] în dialectul aromân sunt o dovadă elocventă în acest sens. Diglosia dialectală, impusă de rațiuni practice, a fost valabilă și în cazul școlilor naționale aromâne, în care, pe lângă dialectul înrudit dacoromân, predarea s-a făcut și în dialectul aromân, mai ales în treapta elementară.

Diglosia și triglosia dialectală la greci

Diglosia dialectală dacoromână-aromână în cadrul diasistemului lingvistic românesc comun nu a constituit o excepție în epocă. Bunăoară, în școlile grecești s-a practicat diglosia, limba de predare nefiind vernculara Demotica [28],  ci Katarevusa, o  limbă clasică, pură, un dialect livresc nevorbit de nimeni, folosit doar în literatură și impus instituțional [29] în justiție și educație.

Diferențele dintre Demotica și Katarevusa sunt mai mari decât cele dintre dialectele istorice gemene dacoromân și aromân.

În plus, niciunul dintre dialectele istorice ale diasistemului grecesc nu au fost admise vreodată în învățământ: țakoniana [30], separată din trunchiul comun acum 2400 de ani, care stă să dispară astăzi în Grecia, ca și limbile pontiacă [31] și capadociană [32], puternic diferențiate.

Vom reține și cazul triglosiei din Biserica Greacă, a cărei limbă liturgică nu este nici Demotica vernaculară, nici Katarevusa livrească, ci vechea limbă elenistică Koiné [33] a Noului Testament și a epocii apostolice, o limbă comună de acum două mii de ani.

De la Decretul lui Abdul Hamid la Recomandarea 1333 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

Să facem un arc peste timp. La 24 iunie 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333 (1997) cu privire la limba și cultura aromână.

Acest document internațional, comparabil ca importanță cu Decretul imperial din 9 mai 1905, a constituit o încercare de intervenție internațională în favoarea minorității aromâne puternic amenințate cu dispariția.

El a fost susținut în unanimitate de delegația României (și de cea a statului înrudit Republica Moldova) la APCE și respins, tot în unanimitate, de către delegațiile Greciei și Ciprului, care au protestat (!) și au refuzat să participe la dezbateri.

Am fost unul dintre cei care au votat această Recomandare, iar ulterior și singurul membru al APCE care a interpelat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei asupra modului în care este aplicată Recomandarea de către cele patru state balcanice în care aromânii sunt autohtoni[34], mai ales în Grecia, care nu s-a aliniat Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale[35] și nici Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare[36]. Atât în 1997, cât și ulterior, guvernul Greciei a prezentat puncte de vedere oficiale pe marginea Recomandării 1333, prin care susținea că:

a) aromânii ”nu doresc să fie tratați ca o minoritate națională non-greacă”;

 b) ”autoritățile grecești consideră că nu este nici urgentă, nici necesară definirea la nivel de stat a originii etnice a Aromânofonilor din Grecia”;

c) aromânii sunt ”Greci participanți la un larg fenomen cultural, ca ultimii martori ai dominației lingvistice a Latinei vulgare în regiunile de mare importanță militară pentru Imperiul bizantin din care aceste regiuni au făcut altădată parte”;

d) aromânii ”sunt integrați armonios în societatea greacă, ai cărei parte inseparabilă se consideră”;

e) ”cetățenii greci practicanți ai idiomurilor aromâne sunt membri ai Bisericii ortodoxe a Greciei”, ”care este autonomă și asupra căreia Statul nu are vreun drept sub niciun aspect și aceasta nu poate face obiectul vreunui fel de recomandare din partea Statului grec” privind limba de cult[37].

Poziția oficialilor greci a fost prezentată în bloc cu cea a unei așa-zise Uniuni panelene a societăților culturale valahe, care  reia și desfășoară aceleași idei[38].

Între Biblie și Coran sau Modelul otoman la grecii de azi

Există astăzi state postotomane atașate conceptului de millet confesional. Păstrând reminiscențe de gândire imperială, acestea refuză alinierea la sistemul internațional de drept cu privire la minoritățile naționale și practică forme de totalitarism cultural în raport cu minoritățile alogene și alolingve.

Bunăoară, sistemul legislativ grecesc este singurul în Europa care definește minoritățile doar confesional, el însuși identificându-se cu ceea ce numește ”Lumea Greacă[39].

Tributar conceptului coranic de millet, acesta recunoaște doar minoritățile confesionale iudaică[40], armenească[41], musulmană[42] și catolică[43], nu și minoritățile etnice[44].

Între modelul coranic și cel biblic, preferându-l pe cel dintâi, Atena respinge legislația europeană în materie de minorități și nu dezvoltă nici legislație internă în domeniu[45], precum respinge ideea de protecție sau asistență culturală din partea Statelor înrudite. Având statutul ingrat deostatici culturali, aromânii și meglenoromânii se află în dificultate lingvistică și identitară, având nevoie de ajutor. Ei nu beneficiază de drepturile cuvenite oricărei minorități, rămânând o masă demografică de asimilare supusă bunului plac al statului de reședință. Se impun câteva concluzii: 1) Calea deschisă prin Decretul din 9 mai 1905 și redeschisă de Recomandarea 1333 trebuie reluată și dusă consecvent până la capăt, cu mijloace și metode europene valabil în ziua de astăzi; 2) Orice nedreptate cedează în fața presiunii legitime și a perseverenței. 3) Trebuie să deschidem o nouă pagină în opera de asistare cultural-identitară a românilor din Balcani. Dacă nu o vom face noi, România –Armânia noastră -, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.

Comemorare filatelică a Decretului imperial din 9 mai 1905

Îmi face plăcere să anunț câteva evenimente filatelice, mai ales pentru confrații noștri aromâni și meglenoromâni din Balcani care ne urmăresc acum în direct pe internet. Cu ocazia celei de-a 111-cea aniversări de la emiterea Decretului imperial de către sultanul Abdul Hamid, Poșta Moldovei a emis, la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc”, prin Biroul ”Marca personalizată”, mai multe timbre comemorative și efecte poștale circumscrise aniversării. Astfel, o coliță de timbre personalizate cu genericul ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din balcani (aromâni și meglenoromâni). Iradeaua din 9 mai 1905” cuprinde trei serii a câte cinci timbre fiecare (3 x 5 = 15). Acestea se află în circuit poștal, fiind acceptate de orice oficiu poștal din Republica Moldova pentru orice fel de expediții naționale și internaționale. Prima serie de 5 timbre reprezintă, în afara textului dispus eliptic și a semnăturii în alfabet arab a sultanului Abdul Hamid al II-lea, imaginea Regelui Carol I, care, după Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost unul dintre protectorii culturali ai românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni).

Cea de-a doua serie reprezintă imaginea Ministrului Afacerilor Străine al României din 1905, generalul Iacob Lahovary, iar cea de-a treia serie reprezintă imaginea lui Alexandru Emanoil Lahovary, Trimisul Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol. Acestor timbre li se adaugă un plic personalizat ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), Iradeaua din 9 mai 1905”, cuprinzând aceleași imagini pe fundalul unei hărți a Balcanilor de la începutul secolului XX.

Redarea infranimelor noastre balcanice Aromâni și Meglenoromâni alături de etnonimul general de Român pe cele trei serii de timbre și plicul comemorativ reprezintă o premieră filatelică absolută. Un anumit număr de plicuri și timbre personalizate au fost francate cu data de astăzi, 9 mai 2016.

De asemenea, semnalez emiterea la Chișinău a unei serii de timbre ”Pomul Vieții”, având în vinietă o stampă de epocă care îl reprezintă pe arhimandritul Averchie Vlahul[46], egumentul mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Atos, împreună cu primii 10 elevi aromâni la București, în 1865.

Cei 10 copii aromâni aduși de el din Balcani pentru a învăța la Școala de la Sfinții Apostoli din București, anul 1865, sunt: Toli G. Tulliu (din Abela), Gheorghe Dauti (Abela), Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli), Domenic Goma (Perivoli), Gușiu Papacostea (Selia), Demetru Papaiachim (Abela), Bușiu M. Savuliu (Abela), Demetru Papinian (Abela), Demetru G. Badralexi (Abela), Nicolae Papilian (Selia).

Stampa a fost reprodusă în Albumul Macedo-Român, apărut sub îngrijirea academicianului Vasile Alexandrescu Urechia în 1880.  Inscripția ”ȘI EU HIU ARMÂN!” (”ȘI EU SUNT ROMÂN!”) reproduce exclamația Arhimandritului Averchie din 1862, la vederea paradei militare din București salutate în Dealul Cotrocenilor de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române Unite.

Un plic personalizat, având inscripționate cuvintele  ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”, a fost de asemenea emis de Biroul ”Marca Personalizată” a Poștei Moldovei.

Anul acesta, la 23 martie, Poșta Moldovei a mai emis și patru serii de timbre personalizate (4 x 6 = 24) ”Preot martir Haralambie Balamaci” care redau imagini ale martirului nostru părinte Haralambie Balamaci[47], preot aromân din Corcea (astăzi în Albania), care și-a primit cununa muceniciei din mâna antarților greci, la 23 martie 1914, erou al Albaniei cunoscut și ca Papa Lambru.

 

Vă mulțumesc !

Vlad CUBREACOV –

(Comunicare la Conferința științifică „111 ani de la Iradeaua Imperială de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni). Realități și perspective”) la Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău , București, 9 mai 2016, Biblioteca Academiei Române.


[1] (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol.

 

[2] 1870 – 1931), viitor ministru de Externe al României în Guvernul Tache Ionescu, între 17 decembrie 1921 și 10 ianuarie 1922.

 

[3] Reluându-le abia peste 6 ani, în 1911. Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

 

[4] Kin-state în engleză, Etat-parent în franceză, Ομογενέςκράτος sau Συγγενέςκρατος în greacă, Сродната држава în bulgară/macedoneană, Statu/Văsălie-soie, Statu/Văsălie di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

 

[5] Venice Commmission. Report on the Preferential Treatment of National Minorities by their Kin-State. CDL-INF(2001)19, în ”Science and Technique of Democracy. The protection ofr national minorities by their kin-State”, Volume No. 32.

 

[6]Kin-minority în engleză, Minorité-parente în franceză, Συγγενής μειονοτητα sau Ομογενής μειονότητα în greacă, Minoritate-soie, Minoritate di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

 

[7]Home-state în engleză.

 

[8] Pericle Papahagi. Numiri etnice la aromâni, Academia Română, București, 1925, pag. 35.

 

[9] Arhimandritul Averchie (Atanasie Iaciu Buda) de la mănăstirea Iviru din Muntele Athos este cel care a declanşat, în secolul XIX, mişcarea de deşteptare naţională a aromânilor din Balcani. În 1862, la București, avea să le adreseze aceste cuvinte prietenilor din România:

Ghine bânați voi că aveți carte tu limba noastră cum au tute milețile, aveți limba îndreaptă, aveți sculii și biseariți tu limba armânească, ma noi tu loclu a nostru o avem limba fără carte, nu putem să zburâm ca voi, că nu avem carti; tu sculiile a noastre nu învițăm armânește și limba noastră cu trițearea chiroului va o chirem” / ”Bine trăiți voi că aveți carte în limba noastră cum au toate neamurile, aveți limba dreaptă, aveți școli și biserici în limba românească, dar noi în locul nostru o avem fără carte, nu putem să vorbim ca voi, că nu avem carte; în școlile noastre nu învățăm românește și limba noastră cu trecerea timpului va să o pierdem”.

 

[10] Pericle Papahagi, op. cit., pag. 5.

 

[11] În original Власите, nu Аруманците.

 

[12] Legea nr. 299/2007 republicată privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22.04.2009 stabilește în punctul a) al articolului 1 următoarele: ”

a) drepturile persoanelor care își asuma în mod liber identitatea culturală român㠖Persoanele de origine română și care aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum și toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni;”

 

[13]  În arabă – ملّة (milla).

 

[14] După căderea Constantinopolului (1453).

 

[15] Etniile hegemone în milleturile confesionale au fost trei: turcii, grecii și armenii. Un număr important de caldeeni, copți, etiopieni, sirieni, dar și de georgieni ortodocși sau de imereți (taoiți) de sorginte georgiană, au fost trecuți de turci în componența Ermeni milleti și lăsați la discreția ierarhiei și clerului Bisericii Armene. Turcizarea i-a vizat pe albanezi, arabi,  berberi, curzi, pomaci, tătari  și alții.

 

[16]Müslüman milleti, în frunte cu Sultanul, care avea calitatea de Calif.

 

[17]Rûm milleti, în frunte cu Patriarhul de Constantinopol, ca Millet-bași (literalmente Etnarh), și cuprinzându-i pe greci ca etnie centrală, și în siajul acesteia, pe albanezii, arabii, găgăuzii, slavii, românii, turcii karamanlii, iar mai târziu și pe georgienii de confesiune ortodoxă ca etnii marginale și auxiliare sub hegemonie greacă.

 

[18]Ermeni milleti, în frunte cu Patriarhul armean al Constantinopolului, după cucerirea de către turci a principatului de Trapezunt (1461).

 

[19]Yahudi milleti, în frunte cu Haham-başı (Marele Rabin).

 

[20] Supuși autorității papale. Acestora li se adăugau protestanții, ca protejați ai unor puteri străine, în special ai Marii Britanii.

 

[21]Karaim milleti constituie o excepție, întrucât karaimii sunt un grup iudaic de vorbitori ai unui etnolect turco-tărară, practic omolingvi cu otomanii și nesupuși în cadrul Yehudi milleti procesului de evreizare lingvistică, întrucât Yehudi milleti folosea el însuși alte limbi decât ebraică – sefarda, un etnolect de origine latină, adus în Imperiu din Spania, prin nordul Africii și vechiul Bizanț, și romaniota, un etnolect evreiesc format pe baza limbii grecești.

[22] Hristu Cândroveanu, Aromânii, Editura Scrisul Românesc, 1995, pag. 33. Aceeași linie de gândire și conduită a fost urmată de Statul Român până în 1945, când România însăși cade sub control și influență străină, iar tratatele bilaterale cu statele de reședință ale aromânilor și meglenoromânilor sunt rupte.

Abia după prăbușirea comunismului asistența cultural-identitară avea să fie reluată, în condiții internaționale noi.

[23]A forma juni macedoneni din Pind, Tessalia, Macedonia și alte părți ale Turciei europene reprezintă pentru noi românii din principate nu numai o datorie de cosângenitate, ci și un interes vital pentru viitorul naționalității noastre” – extras din Procesul-verbal al Consiliului Permanent de pe lângă Ministerul Instrucțiunii privind crearea Insitutului Macedo-Român din București (16 iulie 1865).

[24] Funcțiile statului înrudit se exercită complementar și subsidiar, după ce statul de reședință se presupune că ar face, cu bună credință, absolut  tot ceea ce este necesar pentru protecția, bunăstarea și propășirea cultural-identitară și lingvistică a minorităților din cuprinsul său.

Asistența culturală din partea statelor înrudite se impune în mod drastic atunci când minoritățile lor înrudite sunt supuse presiunilor dizolvante, aculturației și încercărilor de suprimare a identității lor etnice sau lingvistice.

În secolul XIX aromânii și meglenoromânii au fost supuși unor presiuni sufocante, cotropitoare, subscrise politicilor manifeste de deznaționalizare.

Revirimentul cultural aromân și meglenoromân din Balcani s-a produs doar atunci când Statul înrudit România, ca nouă putere culturală în ascensiune, a intervenit protector, înțelegător și generos în favoarea conaționalilor săi, chiar dacă nu exista un cadru juridic internațional în materie culturală sau de minorități.

Sprijinul acordat de România românilor balcanici a fost determinat exclusiv de rațiuni de solidaritate culturală și etnică.

 

[25] De exemplu, 1) Abecedaru romănescu trâ românlji d’in Drepta a Dunăreljei, de Dimitrie Athanasescu, ”învețiatoru de aistă limbă tră prima oară”, București, Tipografia Lucrătorilor Asociați. Mai multe ediții, a doua fiind din 1865. 2) Abecedar macedo-român, întocmit de Virgiliu Stoicescu, Const. I. Naum şi Const. Petrescu-Birina, București, Imprimeria Statului, 1900, 145 de pagini.

 

[26]Cea mai puternică identitate românească și orientare spre cultura și națiunea română pot fi găsite, însă, printre aromânii din România, dar și în afara României, în special acolo unde au funcționat școli românești. Mare parte dintre aceștia țin să sublinieze distanța lor față de cultura greacă și se consideră parte a poporului român, vorbitor al unui dialect românesc”. Thede Kahl, Istoria Aromânilor, Tritonic, București, 2006, pag. 127.

 

[27] De exemplu, 1) Vangheilu al Mattheu în dialectulu macedo-român[Evanghelia lui Matei în dialectul macedo-român], transpunere de Lazulu alu Dumi, București, Tipografia Societăţei Albaneză „Dituria”, 1889, 2) Apostolul. Subiectul merită o documentare amănunțită.

 

[28] Dimotika (Δημοτική).

 

[29] Katharevousa (Καθαρεύουσα).

 

[30] Τσακωνικά, derivată dintr-un dialect ionic al limbii ptorogrecești.

 

[31] Ποντιακή γλώσσα, limbă fără statut legal în Grecia, vorbită, potrivit diverselor estimări, de un număr între 320 de mii și 1 milion 780 de mii de persoane.

 

[32] Καππαδοκικά, un dialect rezidual și izolat, puternic diferențiat, al limbii grecești comune, apropiat mai degrabă de greaca antică decât de neogreacă.

 

[33] Κοινὴ Ἑλληνική sau ἡ κοινὴ διάλεκτος (dialectul comun), apărută în antichitatea postclasică (cca. 300 î.Hr. – 300 d.Hr.) și care este principala strămoașă a limbii vernaculare demotice de astăzi. Este limba în care a scris Polibiu (cca 201 – cca 120 î.Hr) sau Plutarh (cca 46 – cca 127).

 

[34]Compte-rendu des débats. Session ordinaire de 2004 (troisieme partie), 21-25 juin 2004. La question n° 8 posée par M. Cubreacov. Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2004, pag. 694-695.

 

[35] Adoptată la Strasbourg, la 1 februarie 1995, semnată și ratificată de către 39 de state membre ale Consiliului Europei. Statele care nu au semnat Convenția sunt Andora, Franța, Monaco și Turcia. Statele care au semnat Convenția, dar nu a ratificat-o niciodată sunt: Belgia, Grecia (semnare în 1999), Islanda și Luxemburg. România a ratificat Convenția la 29 aprilie 1995.

 

[36] Adoptată la Strasbourg, în 1992 și intrată în vigoare la 1 martie 1998. Grecia nu a semnat Carta, nerecunoscând pe teritoriul său nicio limbă regională sau minoritară. România a semnat Carta la 17 iulie 1995 și a ratificat-o la 24 octombrie 2007, recunoscând pe teritoriul său 20 de limbi regionale sau minoritare, printre care și greaca.

 

[37] Dimitri Constas, Ambasador, Reprezentant permanent al Greciei pe lângă Consiliul Europei, Scrisoarea din 1 iunie 1999, cu ocazia discuțiilor din cadrul CM al CoE din 8-9 iunie 1999 privind modul de aplicare a Recomandării 1333 (1997) a APCE.

 

[38] Cum ar fi:

a) ”Aromânii (sau valahii) din Grecia” sunt autohtoni, iar ”cei care locuiesc astăzi în FRYM, în Bulgaria, Serbia, România și în Turcia sunt o diasporă a noastră din secolul XVIII și XIX”;

b) ”Valahii din Grecia nu sunt o ”minoritate etnică dispersată”, în realitate noi nefiind nici măcar ”minoritate etnică””;

c) ”Noi nu avem nicio legătură de înrudire etnică cu Românii”;

d) ”nu există o ”limbă valahă standard”, ci doar dialecte orale”, ”de aceea pentru noi nu se poate pune problema unui învățământ în valahă”;

e) ”Valahii, în mod tradițional, au primit un învățământ desfășurat în greacă și s-au exprimat întotdeauna ca membri ai lumii grecești”;

f) ”Doar în epoca propagandei române din Balcani, începând cu anii 1860 și până la finele celui de Al Doilea Război Mondial, unii dintre Valahi au primit o educație școlară în română, niciodată însă în valahă”;

g) ”Înainte de a ne putea gândi la înființarea de reviste, ziare, posturi de radio și de televiziune în limba valahă, va trebui depășit mai întâi principalul obstacol ce constă în stabilirea pe baze științifice a unei limbi valahe standardizate și larg răspândite”;

h) ”nu ține de tradiția noastră oficierea serviciilor religioase în limba valahă. Din momentul creștinării Valahilor serviciile bisericești au fost întotdeauna oficiate, în numeroasele lor biserici și mănăstiri, în greacă. Nu a existat niciodată o Biserică Valahă independentă. Noi am fost întotdeauna ortodocși și în imensa noastră majoritate am susținut Patriarhia ecumenică în momentele dificile”;

i) ”Noi nu avem revendicări politice”;

j) ”noi nu vrem să fim studiați de către ”centre recunoscute”, cel puțin dacă nu sunt recunoscute de noi. Pentru că am avut o amară experiență, noi cunoaștem  că aceste studii sunt departe de a fi academice”;

k) ”vrem să fim protejați contra  tuturor celor care se prezintă în fața comunității și instanțelor internaționale ca purtători de cuvânt, reprezentanți, protectori, specialiști și salvatori ai Valahilor”.

Scrisoarea  Asociației panelene a societăților culturale valahe din 5 martie 1999 adresată Comisiei APCE pentru Cultură și Educație și semnată, în numele Consiliului Asociației, de către Fotis Kilipiris Georgios Makris (Președinte și Secretar general), viceprimar de Prosotsani.

[39] Monde hellénique” în franceză. (Ce simetrie și consonanță cu ”Lumea Rusă” predicată de la Moscova!)

[40] Circa 5 500 de persoane.

[41] Circa 36 000 de persoane, dintre care doar circa 20 000 vorbesc limba armeană.

[42] Potrivit mai multor surse între 120 și 130 000.

[43] Abia din iulie 1999.

[44] Găgăuzii (circa 25 000), românii (circa 300 000), bulgarii și slavii ziși macedoneni (circa 100 000), țiganii nemusulmani (circa 300 000 potrivit estimărilor Helsinki Watch din Grecia).

[45] În mod paradoxal, în cazul minorităților sale înrudite din alte state, Grecia recunoaște și aplică criteriile valabile pentru tratamentul preferențial aplicabil minorităților, chiar și atunci când aceste minorități înrudite sunt de confesiune islamică sau au de limbi puternic diferențiate (bunăoară, Catoitaliotică, un dialect rezidual al limbii vechi grecești cu puternice influențe romanice) sau chiar alte limbi decât greaca. Asistăm la un caz clasic de dublu standard, care împiedică ieșirea unui stat din mentalitatea Evului mediu otoman și racordarea la modernitate.

[46] Arhimandritul Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntele Athos. A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la biserica Sfinții Apostoli din București.

[47] Preotul martir Haralambie Balamaci a fost unul din cei mai activi luptători pentru drepturile culturale ale aromânilor din Imperiul Otoman. În special, Papa Lambru s-a zbătut pentru dreptul la biserică și școală națională pentru aromâni, care sunt una dintre ramurile sudice ale poporului român, în sensul larg al romanității răsăritene.

A fost hirotonit preot la Curtea de Argeș. A deschis prima școală românească, cu predare în româna literară și în dialectul istoric aromân, la Pleasa (1883) și, apoi, la Corcea (1885), localități în care a slujit ca preot paroh. Este, de asemenea, întemeietorul primei școli albaneze din Corcea (1887).

În 1891 s-a dus la Istanbul pentru a cere înființarea unui episcopat românesc pentru aromânii din Imperiul Otoman.

Aici are loc un atentat la viața lui, din care scapă nevătămat. A oficiat liturghia în limba română literară și în dialectul istoric aromân, în care a predicat.

A fost un creștin desăvârșit, un patriot luminat, un om cu o credință nestrămutată, un slujitor exemplar al lui Hristos, un suflet iubitor de Adevăr, un semănător de speranță, un om și un sfânt al lui Dumnezeu vlăstărit din ramura aromână a neamului nostru, pentru care și-a dat și viața.

Singura vină care i s-a găsit vreodată este că s-a născut și a vrut să rămână român. A fost martirizat de antarții greci în ziua de 23 martie 1914, împreună cu fratele său Sotir Balamaci și alți trei români nevinovați.

 Acești români fac parte dintr-o serie de circa 500 de români din Balcani – învățători, profesori, preoți, dar și simpli elevi – care au fost martirizați pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română literară și în dialectele istorice gemene aromân și meglenoromân.

În 1962 preotului martir Haralambie Balamaci i s-a acordat post mortem titlul de Erou al Albaniei în lupta contra elenizării.

În 1994 președintele Sali Berisha i-a acordat titlul post mortem de Învățător al neamului.

Notă: varianta prescurtată rostită a acestei comunicări poate fi urmărită aici, începând cu  minutul 2:37:10

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 16 mai în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 16 mai, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1204: Menţionarea populaţiei ortodoxe în dioceza Oradei; Papa Inocenţiu al III-lea cerea episcopului de Oradea să supună această populaţie (probabil români) direct Scaunului Apostolic.

 

 

 

 

 

 

 

 

1812: La incheierea Războiului ruso-turc din anii 1806-1812, s-a semnat la București, in principatul Muntenia, Tratatul de pace dintre Rusia și Turcia, prin care  teritoriul dintre Prut și Nistru (parte a principatului Moldovei, numit apoi de ruși Basarabia), este anexat Imperiului Rus.

 

 

 

 

Înca din  1803, ministrul rus de Externe Voronţov îl avertiza pe ţarul Alexandru că trecerea Nistrului şi ocuparea Principatelor Române reprezenta o implicare pe termen lung în politica Balcanilor.

Strategii militari ţarişti s-au convins de avantajele unei prezenţe militare permanente în regiune care să ţină presiune asupra Imperiului Otoman.

De aici a rezultat ocuparea  unei fâşii lipsite de importanţă economică sau demografică, însă extrem de importantă din punct de vedere militar.

 

 

 

1848: Intre 4 mai / 16 mai – 5 / 17 mai,  are loc la Lugoj, Adunarea românilor din comitatul Caraş, cu participarea unor revolutionari  moldoveni şi munteni, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana.

 

 

 

 

 

 

 

 1864 (16/28): A murit Simion Bărnuţiu, jurist, filosof (a introdus predarea în limba română a filosofiei în Transilvania), estetician (a predat la Iaşi primul curs universitar de estetică) şi om politic (unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania,vicepreşedinte al Adunării de pe Câmpia Libertăţii şi preşedinte al Comitetului Naţional Român); (n. 1808).

 

 

 

 

 

 

1865: S-a născut medicul Ştefan Stâncă; lui îi aparţin primele încercări din România privind tratarea sistematică a problemelor de sănătate publică.

A fost membru post-mortem al Academiei Române din 1948 (m. 1897).

NOTĂ: Site-ul http://www.scritube.com/personalitati/Stanca-Stefan25158.php menţionează ca dată a naşterii 13 noiembrie 1865

1872: A fost infiintata Agentia diplomatica a Romaniei la Berlin.

  

 

 

 

 

 

1875: S-a născut Dimitrie Drăghicescu, filosof, sociolog și diplomat român; (d. 1945).

 

 

 

 

1886: S-a născut cântăreaţa de operă (soprană) Florica Cristoforeanu; voce singulară în peisajul liricii româneşti, stăpânind toate registrele de soprană (lirică, coloratură, dramatică, spinto), până la mezzo-soprană şi contralto; deşi a fost activă numai 18 ani în operă, a interpretat peste 40 de roluri în cele mai cunoscute opere ale repertoriului internaţional; împreună cu rolurile din operete, totalul performanţelor lirice ajunge la 80 de piese; a realizat creaţii remarcabile în „Manon” de Jules Massenet, „Carmen” de Georges Bizet, „Salomeea” de Richard Strauss şi „Fra Gerardo” de Ildebrando Pizzetti, interpretările sale rămânând în conştiinţa publicului (m. 1960). NOTĂ: Unele surse dau ca an al naşterii 1887.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1891: A incetat din viata  marele om  politic roman Ion C. Bratianu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ion C. Brătianu s-a nascut pe  2 iunie 1821 la  Pitești,  în Țara Românească). A luat parte  la Revolutia  română  din 1848, fiind prefect al poliției în guvernul revolutionar provizoriu.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Brătianu a fost un lider liberal proeminent. A contribuit  la alegerea Prințului Carol I ca domn al României, avand sub  domnia acestuia  mai multe mandate ministeriale în următorii patru ani. A fost arestat pentru complicitate la  revoluția din 1870 (revolutia de la Ploiesti), dar a fost eliberat la scurt timp.

În 1876  a format un cabinet liberal, care a rămas la putere până în 1888, fiind ministru în timpul Războiul Ruso-Turc din 1877 si  al  Congresului de la Berlin. A avut o contributie remarcabila in  cladirea  statului Romaniei moderne.

 

 

 

 

 

  1892 (16/28): Conducătorii Partidului Naţional Român, însoţiţi de 300 de intelectuali, negustori, meseriaşi şi muncitori din Transilvania, sosesc la Viena pentru a prezenta împăratului „Memorandumul” semnat de dr. Ioan Raţiu (preşedinte), Gheorghe Pop de Băseşti şi Eugen Brote (vicepreşedinţi), dr. Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu şi alţii.

Impăratul  Franz Josef a refuzat să primească delegaţia şi a trimis „Memorandumul” guvernului ungar la Budapesta.

 1892: A murit Melchisedec Ştefănescu, episcop şi istoric; unul dintre fruntaşii luptei pentru Unirea Principatelor şi pentru consolidarea ei; membru titular al Societăţii Academice Române din 1870; vicepreşedinte al Academiei Române (1882-1885); (n. 1823).

 

 

 

 1898: S-a născut inginerul chimist Theodor D. Ionescu. A intreprins  cercetări privind apele naturale, potabile şi industriale, schimbările de ioni, cu aplicaţii în industria alimentară; a fost  membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1990).

 

 

 

 

 

 

 

 

 1900: S-a născut pictorul şi desenatorul Aurel Ciupe (m. 1988).

1913: S-a născut Gheorghe Apostol, om politic din regimul comunist, principalul contracandidat al lui Nicolae Ceaușescu la funcția de lider al partidului, după moartea lui Gheorghiu-Dej și în 1989 își pune semnătura pe celebra „scrisoare a celor șase”, prin care era criticat regimul Ceaușescu; (d.2010).

 

 

 

 

 

 

 1920: S-a născut Mira Simian-Baciu, poetă, prozatoare şi eseistă; căsătorită în 1945 cu poetul Ştefan Baciu (m. 1978, în Statele Unite).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1925: S-a născut Şerban Orescu, economist şi publicist; între anii 1978 şi 1995 a realizat programul „Actualitatea românească” de la postul Radio Europa Liberă; ulterior a fost colaborator extern al postului; (m. 2014).

 

 

 

 

 

 

 1926: S-a născut regizorul Bob Călinescu, pionier al filmului românesc de animaţie; inovator al tehnicii de animaţie tridimensionale; (m. 1990).

 

 

 

 

 1930: S-a născut inginerul silvic Victor Giurgiu; importante contribuţii la dezvoltarea ştiinţei silvice româneşti; de numele său se leagă introducerea în învăţământul superior de profil a biostatisticii forestiere (din 1954) şi a economiei protecţiei mediului natural (din 1990); membru titular al Academiei Române din 2009.

 

 

 

 

 

 

 

1930: S-a nascut scriitorul si scenaristul Titus Popovici;  (d.29 noiembrie  1994).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  A fost membru corespondent al Academiei Române si  membru în CC al PCR . A absolvit Universitatea din București si a debutat în proză cu volumul „Povestiri” și cu romanul „Străinul” în 1955.

Din 1957 devine scenarist, odată cu adaptarea pentru ecran a nuvelei lui Ioan Slavici „Moara cu noroc”.

Titus Popovici a fost considerat unul dintre cei mai importanți scenariști români din perioada anilor 1960-1970.

 

 

 

 

 

1939: S-a născut Constantin Cubleşan, prozator (unul dintre inovatorii SF-ului românesc din anii ’70 ai secolului XX), poet, dramaturg, critic şi istoric literar, profesor; între anii 1959 şi 1962 a fost redactor la Studioul de Radio Cluj.

 

 

1948: S-a născut Dan Gabriel Cacuci, fizician şi inginer american de origine română; studii şi cercetări privind matematica şi fizica aplicată în domeniul energiei nucleare; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1996.

 

 

 

 

 

 

 

1954: A murit printul Vladimir Ghica, deţinut politic  in timpul regimului comunist din Romania; (n. 1873).

 

 

 

 

 

 

 

 

 A fost diplomat, scriitor si  preot catolic  român, nepotul lui  Grigore Alexandru Ghika  ultimul principe al  Moldovei.

Tatăl lui Vladimir Ghika a fost  Ioan Grigore Ghika ministru de externe al Romaniei.

După venirea la putere a comuniștilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal alegand sa ramana in mijlocul credinciosilor.

Este arestat la 18 noiembrie 1852  sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în  16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus.

Miercuri, 27 martie  2013 Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan […] ucis din ura  față de credinta  […], la 16 mai 1954”.

Miercuri, 8 mai 2013, s-a anunțat că Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ce va fi săvârșită la Romexpo, de la ora 11.

Sfânta Liturghie va fi prezidată de Eminența Sa, cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. După beatificare, sărbătoarea sa va fi la 16 mai , data martirajului  său.

 

 

 

 

 

  1958: S-a născut Corneliu M. Popescu, recunoscut pe plan internaţional drept cel mai bun traducător în limba engleză al poeziilor lui Mihai Eminescu; Asociaţia „Poetry Society at National Poetry Center” din Londra a instituit în memoria sa, în anul 1984, „Premiul Corneliu M. Popescu” pentru traduceri; (m. 1977).

 

 

 

 

 

 

 

1972: A fost inaugurat sistemul hidroenergetic Portile de Fier I, cu o putere de 1050 MW, in partea romaneasca si tot atat in partea iugoslava.

 

 

 

 

Image

 

 

 

 

Lucrarile sistemului au inceput in septembrie 1964, insa discutiile referitoare la construirea hidrocentralei s-au purtat cu insistenta inca din 1955.

Initiativa a apartinut statului roman care a prezentat ideea liderului iugoslav Iosif Broz Tito.

In 7 septembrie 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej si Tito au participat la punerea pietrei de temelie la Portile de Fier I, lucrarile desfasurate ulterior scotand la iveala o serie de vestigii dacice.

Proiectul a fost finalizat dupa opt ani, dar eforturile financiare au meritat. Centrala Portile de Fier I, amplasata la 15 kilometri in amonte de orasul Drobeta Turnu-Severin, este printre cele mai mari din Europa.

 

 

 

1980: La  Mogoșoaia, langa Bucuresti, s-a  stins din viață Marin Preda,  scriitor și director de editură român; (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Marin Preda debutează în aprilie 1942 cu schița Părlitu’ în ziarul, la pagina literară ”Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu.

Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicînd în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcîmul, Calul, Noaptea, La cîmp. Experiență sa militară o descrie în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul ”România liberă”.

În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții.

În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum.

Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70.

Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. Din 1952 devine redactor la revista ”Viața românească”.

 În 1970 – traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii.

Romanul său, Marele singuratic, primește premiulUniunii Scriitorilor pe anul 1971.

Marin Preda a fost un fervent opozant al regimului comunist, mai multe voci confirmând că scriitorul i-a spus lui Nicolae Ceauşescu „Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid” .

Ultimul său roman lansat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, este considerat o critică violentă a comunismului. După câteva săptămâni pe piață, romanul a fost retras din toate bibliotecile şi librăriile publice şi universitare.

În scurt timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia.

 Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS român ar fi dispărut.

Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pămînteni și a survenit în condiții oculte.

 

 

 

 

 

1990: A fost înființat Serviciul de Protecție și Pază (SPP).

 

 

 

 

 

1990: A luat ființă prima societate pe acțiuni din România – după Revoluția din decembrie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

 

1997: Popularul actor roman de comedie Puiu Calinescu (n. 21 iunie 1920, București), a incetat din viata in urma unui stop respirator.

 

 

 

 


 

 

 

 

 

1999: Congresul Uniunii Democrate a Maghiarilor din Romania l-a reales pe Béla Markó in functia de presedinte executiv al Uniunii.

 

 

 

 

 

 

Béla Markó (n. 8 septembrie 1951, orașul Târgu Secuiesc) este un scriitor, traducător și om politic de etnie maghiară din România. A fost  președinte al UDMR din 1993 până în 2011.

În perioada 2004-2007 a îndeplinit funcția de ministru de stat pentru coordonarea activităților în domeniul culturii, educației și integrării europene în Guvernul Tăriceanu.

In 23 decembrie 2009  a fost numit  de vicepremier, în  Guvernul Boc 2.

 

 

 

 

2000: A murit regizorul şi animatorul de teatru Gheorghe (Goange) Marinescu, organizatorul unor evenimente artistice care au impus, după 1990, Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea pe harta artistică a ţării (n. 1947) – 15 ani.  NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii data de 14 mai 2000.

 

 

 

 

 2002: A murit preotul, scriitorul şi ziaristul basarabean Vasile Ţepordei; a editat şi condus revistele „Raza” şi „Basarabia”, a fost lider al basarabenilor refugiaţi în România.

A fost arestat în septembrie 1948 şi a executat 8 ani de muncă silnică în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar; eliberat în 1956, a fost reintegrat în preoţie, ca paroh în Islaz, jud. Ilfov (1956-1966) şi la biserica “Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966); (n. 1908)

 

 

2012: A murit  renumita soprană din Republica Moldova, Maria Bieșu; (n. 1935).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cititi si:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/16/o-istorie-a-zilei-de-16-mai-video-5/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Istoria md;

  3. Wikipedia org.

  4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  5. mediafax.ro;

  6. worldwideromania.com;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro

  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: