PROBLEMA BASARABIEI ÎN EVOLUŢIA RAPORTURILOR ROMÂNO-SOVIETICE: 1918-1924. Bătălia diplomatică pentru Basarabia

 

 

Cadrul general al raporturilor româno- sovietice: 1918-1924

 

 

  Relatiile româno-ruse erau profund deteriorate dupa 1918, deoarece  odată cu preluarea puterii politice de către bolşevici, ideile lui Lenin privind rezolvarea problemelor naţionale s-au schimbat radical, noua putere din Rusia militând nu pentru autodeterminarea până la despărţire a naţiunilor  asuprite din vechiul imperiu, ci pentru menţinerea lor în cadrul noului imperiu comunist, continuându-se astfel, pe noi coordonate, vechea  politică imperiala inaugurată de ţarul Petru I.

Nerecunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către guvernul sovietic, a fost cauza principală a înrăutăţîrii relaţiilor dintre tara noastra si soviete.

De fapt, se ajunsese la întreruperea raporturilor diplomatice, încă de la data de 13/26 ianuarie 1918.

Actul Unirii cu Basarabia a fost interpretat de guvernul rus drept un casus belli cu România şi deşi starea de război nu s-a declarat oficial, ea a existat de fact0: au avut loc incidente  de graniţă, reprezentantul român la Petrograd a fost arestat, a fost sechestrat tezaurul românesc, au fost arestate reciproc de către autorităţile române şi ruse vasele comerciale pe Dunăre, Moscova a refuzat să elibereze prizonierii români etc.

Evitând prin toate mijloacele agravarea onflictulului cu Rusia Sovietică, ce putea degenera oricând într-un război, încercând să obţină antamarea unor discuţii pentru realizarea unor raporturi de bună vecinătate, guvernele româneşti au angajat tratative care vizau „reglementarea problemelor care apăruseră în urma evenimentelor din ultimii ani”.

Numai că, în cadrul discuţiilor bilaterale care au avut loc la Copenhaga, Varşovia, Genova şi în alte localităţi, Rusia şi Ucraina au declarat că ele „nu recunosc nici 0 validitate a unui act privitor la Basarabia, încheiat fără participarea lor”.

Rusia nega valabilitatea oricărei acţiuni democratice desfaşurate în Basarabia, pe motiv  că totul fusese facut sub presiunea trupelor române intrate în Chişinău la data de 13 ianuarie 1918.

Rusia contesta legalitatea Sfatului Ţării din Basarabia şi deci valabilitatea deciziilor sale, nega ideea că Basarabia ar fi aparţinut odinioară României si nu recunoştea preponderenţa elementului românesc în Basarabia.

Era limpede pentru toată lumea, că politica guvernului de la Moscova se indentifica cu cea a fostului Imperiu Ţarist, care nu dorea altceva decât reînvierea planului expansionist al lui Petru cel Mare, iar  Basarabia era un punct cheie în acest plan, ea dând posibilitatea ruşilor de a avea acces la gurile Dunării si  de aici la Marea Neagră şi apoi la Marea Mediterană.

În 1921, după conferinţa româno-rusă de la Varşovia, au avut loc convorbiri neoficiale între reprezentantii celor doua tari.

S-a emis atunci  ipoteza că ruşii ar recunoaşte unirea Basarabiei cu România, în schimbul recunoaşterii guvernului sovietic şi a platii a cel  puţin 65 milioane $ în aur catre Rusia sovietica.

Deasemenea, reprezentantul Rusiei bolsevice sugera şefului delegaţiei române ca, „în cazul unui război declarat de un alt stat Rusiei Sovietice, România sa se angajeze să rămână neutră, pe baze de reciprocitate”

Era un şantaj politic evident, care nu putea sa-i determine pe români să-şi modifice opiniile în relaţia cu Rusia Sovietică.

 

Către începutul anului 1921 devenise clar că procesul restabilirii relaţiilor dintre lumea democratică şi Rusia Sovietică va căpata un caracter stihinic, iar economicul va fi prioritar în faţa politicului.

La 16 martie 1921, se încheia acordul economic dintre Marea Britanie şi Rusia Sovietică. În acelaşi proces, s-au angrenat şi cercurile politice din Italia şi Cehoslovacia.

În cazul României, această perspectivă era îngreunată de caracterul relaţiilor politice sovieto-române. Insecuritatea frontierei sale orientale, contestată de guvernul sovietic şi problema tezaurului confiscat de Moscova, constituiau elemente de mare pondere în determinarea evoluţiei situaţiei internaţionale a României, într-o direcţie nefavorabilă consolidării ei politice şi economice.

Mai grav era însă faptul că această situaţie, în raport cu obiectivele politicii externe sovietice faţă de România, a devenit precară şi fără perspective de ameliorare, in contextul noului cadru al relatiilor externe.

Primele manifestări ale acestei politici nu au întârziat să apară imediat după nota de protest din 1 noiembrie 1920.

Într-un interviu acordat ziarului „Dimineaţa”, A. Manuilskii, vicepreşedintele delegaţiei sovietice la tratativele de pace sovieto-polone, a declarat că Rusia Sovietică nu are nici un interes să atace România, care i se pare redutabilă ca forţă armată şi situaţie defensivă pe Nistru.

„Dar noi ne considerăm în conflict cu România care a anexat în mod ilegal Basarabia, nu recunoaştem Convenţia care ratifică legitimitatea României asupra Basarabiei şi cerem în această problemă plebiscit, cu evacuarea prealabilă a provinciei de trupele şi autorităţile române”, încheia diplomatul sovietic.

 

Poziţia guvernului sovietic faţă de problema basarabeană apare tranşant în dispoziţia lui V.I. Lenin privind editarea hărţii „Partea Europeană a Federaţiei Ruse”.

Considerând că teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost ocupat în anii războiului civil şi a  intervenţiei militare străine, liderul de la Kremlin a dat indicaţii să se arate pe hartă că „…Basarabia este şi în prezent parte componentă a statului sovietic”.

Din acel moment şi până în anul 1940, Basarabia se haşura pe hărţile geografice sovietice cu culoarea roşie, având inscripţia „ocupată provizoriu de trupele române”.
Constatând revenirea Rusiei Sovietice la vechea politică intransigentă faţă de România, nu putem să nu arătăm cât de justificat a fost sfatul dat de O’Grady lui N. Ciotori cu ocazia tratativelor de la Copenhaga. Diplomatul englez s-a pronunţat pentru încheierea cât mai rapidă a unui tratat cu Sovietele, pentru că îndată ce ele vor ajunge la acorduri cu unele din puterile europene, pacea cu România nu le va mai fi de nici un folos şi, în consecinţă, îşi vor modifica întreaga politică.

În perioada 24 februarie – 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic, din cauza dificultăţilor sale externe, fusese într-adevăr animat de o mare dorinţă de finalizare a tratativelor cu România, dar odată cu irosirea acestei ocazii s-a mai pierdut un moment.

Era vorba de dispoziţia, necontestată până atunci la Moscova, de a vedea în autodeterminarea provinciilor periferice o dogmă a revoluției ruse, idee care a fost compromisă de altfel, şi de comportamentul unor guverne naţionaliste.

Concepţia diplomaţiei româneşti, potrivit căreia statul sovietic nu era succesorul politicii externe a regimului ţarist şi, ca o consecinţă a acestui fapt, speranţa că principiile noi afirmate de documentele programatice sovietice s-ar fi putut întâlni fericit cu cele care călăuzeau politica externă românească, se vedeau astfel serios periclitate.

Noile realităţi internaţionale au dus la abandonarea teoriei autodeterminării de către regimul sovietic, ea fiind sprijinită de Soviete doar acolo unde era îndreptată împotriva Puterilor Aliate, spre exemplu, în Turcia şi Persia.

Acolo insă unde interesele politice ale Rusiei Sovietice erau vitale, cum era cazul Finlandei, Poloniei, României, Ucrainei sau Georgiei, Moscova a luptat deschis împotriva acestui principiu.
Schimbarea atitudinii sovietice în problema Basarabiei a fost sesizată şi  în timpul tratativelor sovieto-române de la Varşovia (22 septembrie – 25 octombrie 1921).

Interpelat de grupul parlamentar socialist în problema tratativelor de pace sovieto-române, Take Ionescu a expus Adunării Deputaţilor modul cum s-a ajuns la aceste negocieri.

Potrivit relatării sale, tratativele dintre cele două părţi durau din februarie 1920. Iniţial s-a acceptat ca loc de întâlnire oraşul Reval, iar delegaţia română avea instrucţiuni să încerce o dezlegare generală a problemelor existente.

Întâlnirea de la Reval nu a mai avut loc. Abţinerea de la o întâlnire şi o eventuală înţelegere cu Rusia Sovietică trebuie privită prin prisma alianţelor pe care România şi le crease în această perioadă.

În timp ce Anglia şi Italia mergeau pe calea unei apropieri de Moscova, Franţa a continuat aceeaşi linie intransigentă trasată de Al. Millerand la 20 iunie 1920, prin care „…recunoaşterea statului sovietic se va face odată cu asumarea din partea sa, a responsabilităţii pentru angajamentele predecesorilor săi faţă de guvernele străine”.

În aceste condiţii, diplomaţia franceză a lansat ideea unui cordon sanitar care trebuia să cuprindă statele limitrofe ale Rusiei Sovietice, iar România, legată de directivele politicii externe franceze, a susţinut eforturile Franţei de a realiza acest proiect.

Către această perioadă atât România, cât şi Rusia Sovietică, adoptaseră limbajul care a definit caracterul relaţiilor sovieto-române în problema Basarabiei pe tot parcursul perioadei interbelice.

Pentru România primordială era soluţionarea problemelor secundare în chestiunea Basarabiei, deoarece o socotea definitiv tranşată în favoarea sa.

Partea română se lovea însă de refuzul de principiu al guvernului sovietic de a recunoaşte această realitate.

Rusia Sovietică contesta legitimitatea Unirii Basarabiei cu România, pretinzând soluţionarea acestei probleme prin tratative bilaterale.

Atitudinea în cauză a guvernului sovietic era constatată cu regret de delegaţia română, condusă de C. Filality, încă de la prima şedinţă a tratativelor sovieto-române de la Varşovia.

Reprezentantul sovietic L.M. Karahan a propus discutarea tuturor problemelor litigioase existente între cele două părţi, insa conform planului sovietic ordinea de zi a viitoarei conferinţe prevedea înainte de toate discutarea problemei Basarabiei, şi doar ca o anexă a acesteia, soluţionarea altora ce decurgeau din acest fapt.

Propunerea era conformă directivei din 21 august 1921, elaborată de V.I. Lenin special, cu ocazia tratativelor de la Varşovia.

Delegatul român a precizat de la începutul tratativelor că România în niciun caz şi sub nici o formă nu acceptă să pună în discuţie legalitatea sau caracterul definitiv al Unirii Basarabiei cu România.

Relevantă este în acest sens informaţia trimisă cu ocazia tratativelor Ministerului român de externe de C. Filality.

Din mesajul său reiese că delegatul sovietic a insistat asupra chestiunii Basarabiei din cauza Ucrainei, pe care soarta provinciei nu putea să n-o intereseze.

Conform declaraţiei lui L. Karahan, într-un limbaj tipic diplomaţiei sovietice, era invocată reacţia maselor din Ucraina faţă de o eventuală lipsă de atitudine a delegaţiei sovietice în ceea ce priveşte Basarabia.

Sesizând atitudinea intransigentă a delegaţiei române în problema Basarabiei, L. Karahan a prezentat adevărata ofertă, pentru care delegaţia sovietică a venit la Varşovia. El a declarat că dacă România consimte să elimine pretenţiile sale financiare faţă de Moscova, Rusia Sovietică ar renunţa la problema Basarabiei şi cea a minorităţilor.

Pentru a fi mai convingător în propunerea sa, delegatul sovietic a mai adăugat că tezaurul nu mai este intact, fiind evacuat din Moscova în diferite oraşe, când exista pericolul ofensivei lui Denikin, iar o parte a sa a fost pierdută.

Partea română a reuzat să mai trateze în asemenea circumstanţe, iar  C. Filality a declarat că în situaţia dată întreruperea tratativelor este inevitabilă.

Delegatul sovietic a insistat însă asupra continuării dialogului. Întâlnirea neoficială dintre L. Karahan şi C. Filality a elucidat cauzele acestor insistenţe.

Rusia Sovietică dorea semnarea unei înţelegeri prin care România să rămână neutră, pe bază de reciprocitate, în cazul unui conflict.

L. Karahan a explicat că guvernul rus trebuia să prezinte poporului o compensaţie oarecare în schimbul unor concesii României şi credea suficientă o declaraţie de neutralitate din partea ei pentru renunţarea la Basarabia.

„Ştim că Basarabia va rămâne a voastră, recunoştea delegatul sovietic, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care vă va fi de mare folos mai târziu, trebuie să plătiţi.

Nu uitaţi că din toate guvernele ruse noi suntem singurii capabili să v-o dăm. Nu suntem atât de naivi încât să ignorăm enormul vostru câştig în urma unei ratificări a situaţiei realizate de un guvern rus şi nu încerc să neg că vrem să vă facem să plătiţi preţul. Iar acest preţ este neutralitatea şi concesii economice şi financiare”.

Corespondenţa dintre Take Ionescu şi C. Filality cu ocazia tratativelor arată că propunerile sovietice au fost respinse de primul. El vedea într-o înţelegere de neutralitate cu Moscova o alianţă limitată.

Părerea lui L. Karahan că statul român ar avea vreun interes să obţină de la guvernul sovietic recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România, era considerată de Take Ionescu o speculaţie politică.

În aceste condiţii, atât partea sovietică cât şi cea română au trecut prin formalitatea de a-şi menţine drepturile asupra Basarabiei.

Tratativele din 1921 de la Varşovia au fost importante prin schimbarea accentelor politicii sovietice faţă de problema Basarabiei.

Atât în timpul tratativelor din 1920, cât şi a celor din 1921, ea era privită de Moscova ca una de oportunitate politică.

În 1920, recunoaşterea Basarabiei din partea Sovietelor ar fi putut fi obținută în condiţiile unui tratat prin care România ar fi recunoscut Rusia Sovietică.

În 1921 această recunoaştere trebuia să includă un tratat de neutralitate, precum şi abandonarea pretenţiilor faţă de tezaurul românesc depozitat la Moscova.

Aşa cum România nu avea nici o intenţie de a ataca statul sovietic, iar şansele de a recupera tezaurul erau minime, Bucureştiul ar fi renunţat la puţin, în comparaţie cu semnificaţia internă şi internaţională pe care ar fi oferit-o recunoaşterea formală de către Rusia Sovietică a frontierei Nistrului.

Odată cu tratativele de la Varşovia, ultima manifestare de oportunism politic în problema Basarabiei, aceasta devenea pentru statul sovietic o chestiune de principiu.

Acest fapt era grav, deoarece concorda cu tendinţa Rusiei Sovietice de a se afirma în relaţiile internaţionale ca mare putere.

 

Surse: http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/; Timpul md.- Octavian Țâcu

 

 

 

Nota:

 

Am văzut că in 1921, după conferinţa româno-rusă  de la Varşovia, au avut loc convorbiri neoficiale între reprezentantii Romaniei si ai Rusiei sovietice si am mai vazut că atunci, ruşii ar fi acceptat unirea Basarabiei cu România, în schimbul recunoaşterii guvernului sovietic şi a platii catre Rusia sovietica a cel puţin 65 milioane $ în aur.

 Rămâne sa ne intrebăm, ce se alesese de dreptul popoarelor la autodeterminare trâmbitat fără incetare cu neruşinare de bolşevici, la inceputurile revoluţiei lor anticapitaliste si antiimperialiste ?

 

 

 

 

 

Publicitate

A fost hatmanul Ştefan Răzvan, eroul dramei lui Hașdeu „Răzvan și Vidra”, un țigan ajuns pe tronul Moldovei ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ştefan Răzvan, domnitorul despre care se spune a condus Moldova  în perioada aprilie – decembrie 1595, este citat ca una dintre puținele figuri ale istoriei românilor care pare să fi fost de origine țigănească. În programa școlară de” Istoria și tradițiile minorității romilor”, acesta  este inclus pe o listă de 17 personalități românești de etnie romă.

Wikipedia spune ca era fiul unui țigan musulman care emigrase către Moldova din Imperiul Otoman și al unei femei moldovence , ca a servit  probabil în armata regelui Henric al IV-lea al Franței, apoi în armata poloneză.

Înainte de a accede la tron era comandantul gărzii lui Aron Voda vea titlul de hatman.

A luptat alături de Mihai Viteazul și Sigismund Báthory împotriva turcilor otomani si i-a succedat la tron lui Aron Vodă, pe care l-a alungat cu sprijin maghiar, devenind domn.

Detronat ca urmare a invaziei poloneze în Moldova, a fost înlocuit cu Ieremia Movilă. A incercat sa-si recupereze tronul,, iar lupta decisivă a  dat-o la Areni, lângă Suceava. Pierzând bătălia, Razvan  a fost capturat în încercarea sa de a fugi spre Transilvania și a fost executat.

Ca mulţi alţi domni ai Tarilor Române, el şi-a câştigat faima prin popularizarea sa intr-o dramă istorică romantică şi nu in urma unei domnii memorabile.

În drama  „Răzvan şi Vidra”, a lui  Bogdan Petriceicu Haşdeu, Răzvan este prezentat ca un rob ţigan eliberat de pe domeniul mănăstiresc, care ajunge domn al Moldovei.

Copil fiind, se spune si ca Răzvan era  robul lui Anastasi, arhiepiscop mitropolitan al Moldovei între 1572 şi 1578, care î-a dat  o bună educaţie, înainte de a-l elibera, prin testamentul său.

S-a înrolat apoi în armata poloneză sub regele Ştefan Bathory, de unde iese cu gradul de colonel şi un titlu nobiliar.

S-a distins ca un luptător curajos în cadrul unei formaţiuni independente de cazaci, ”Zaporojkaia Seş”, ajungand  la înalta funcţie de hatman, comandant al forţelor cazace.

Din această postură, el intră în serviciul domnului moldovean Aron Vodă, care-l trimite în misiune diplomatică la Sigismund Bathory, principe al Ardealului şi nepot al regelui polon.

 

 

 

 

 

 

 

În urma tratativelor, Sigismund şi Aron Vodă devin aliaţi împotriva otomanilor, iar Răzvan este numit comandant al gărzii personale a domnului moldav, formată din mercenari unguri.

A obținut astfel statut de boier și s-a implicat în politica Moldovei. Se spune că cea care i- a stîrnit setea de putere și l-a făcut să ravnească tronul a fost sotia sa, Maria – Vidra,  o boieroaică ambițioasă și trufașă, nepoata lui  Onciu Moțoc.

În această perioadă, regele Sigismund încerca  unirea celor trei principate romane, sub domnia sa.

La 20 mai 1595, în baza tratatului de la Alba Iulia, Mihai Viteazul acceptă să devină vasal al lui Sigismund, Muntenia  pierzându-şi astfel independenţa.

Aron Vodă refuză însă  şi, pentru a-l pedepsi, regele maghiar îl acuză de trădare şi uneltiri cu turcii, îl pune pe  hatmanul  Răzvan să-l aresteze şi, la 24 aprilie 1595,  îl numeşte domn al Moldovei chiar pe fostul hatman.

Cronica Buzeştilor, contemporană cu evenimentele, preluată ulterior de Letopiseţul Cantacuzinesc, prezintă episodul astfel  înlăturării lui Aron Vodă:

“Îl ajunse pâra mincinoasă şi năpasta. Că trimise Bator Jicmont craiul (Sigismund Bathory-n.n), de-l legară cu doamna sa şi-i luă toată averea şi-l scoase din ţara lui cu ruşine, şi-l băgară în temniţă în Venti (Vânţu de Jos, jud. Alba), şi-i tăiară toţi boierii şi toate capetele în luna lui aprilie în 23 de zile din cursul anului 7103.

Şi-l puseră domn în locul lui  pe unul ce era agă la Aron Vodă, anume Răzvan şi-i schimbară numele de-i puseră Ştefan Vodă, să fie domn Moldovei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Sigismund Bathory

 

 

 

 

Pe 5 iunie 1595, delegaţia moldoveană semnează şi ea închinarea ţării lui Sigismund, noul domn devenind, asemeni lui Mihai, simplu locţiitor al principelui ardelean.

O relatare în privinţa caracterului lui Razvan  găsim în conversaţia în limba turcă avută de Mihai Viteazul cu solul polonez Lubieniecki în 27 iulie 1595:

”E trădătorul meu: nu ţăran, ci grădinar, a cărui mamă îmi este supusă mie. Mi-a furat şase mii de galbeni ungureşti când a fost trimis de mine la Constantinopol, iar acum mi se face frate…

„Dispreţul lui Mihai faţă de aliatul său de conjunctură este evident, arătând şi că acesta este “de neam ţigănesc, fără nicio credinţă, care m-a înşelat în slujba lui faţă de mine şi apoi l-a răsturnat pe Aron, pe domnul său, din domnie, şi acum porunceşte moldovenilor în locul  lui”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ştefan Răzvan s-a arătat totusi un aliat credincios, participând alături de Mihai la toate campaniile antiotomane ale acestuia.

În timpul unei acţiuni militare, atacul asupra cetăţii Giurgiului, polonezii, care în scrisorile către Papă îl numeau „om de naştere joasă,” profită de absenţa sa şi îl instalează domn pe Ieremia Movilă, descendent din „lignajul vechilor voievozi”.

 

 

 

 

 

Ieremia Movila (Moghilă)

 

 

 

 

 

 

La scurt timp, Răzvan încearcă să-şi recâştige tronul, mizând pe faptul că polonezii s-au retras în ţara lor.

Cu oşti de la suveranul său, Sigismund Bathory, intră în Moldova îndreptându-se către cetatea de scaun a Sucevei.

În bătălia desfăşurată la Areni, pe 14 decembrie 1595, fostul domn, care potrivit lui Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei, avea peste 12000 de oameni, istoricul Xenopol apreciind oastea ungurească la mai puţin de 2000 de soldaţi, este învins.

Despre fuga sa spre Transilvania, Cronica Buzeştilor relatează: “fugi până la un sat anume Măneşti şi acolo fu prins Ştefan Vodă de nişte ţărani şi ducându-l la Ieremia Vodă, puţină vreme a fost viu, apoi l-a înţăpat Ieremia Vodă şi oastea lui a pierit cu totul”.

Cronicarul moldovean Miron Costin descrie sfarșitul tragic al lui Ștefan Răzvan:

„L-au prins oștile lui Ieremii-Voda și pre Răzvan și l-au adus la Ieremie-Voda. Stă movila și acum pe drumul Baiei de la Suceava, care se pomenește Movila lui Răzvan pînă astăzi.

Cît l-au adus pre Răzvan la Ieremie-voda, după cîtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul și l-au pusîntr-un par împrotiva cetății”.

 

 

 

 

 

 

 

Miron Costin

 

 

Tot Miron Costin considera moartea lui Răzvan Vodă ca o pedeapsă pentru trădarea lui Aron: ”cât l-au adus pe Răzvan la Ieremia Vodă după câteva mustrări, i-au tăiat capul şi l-au pus într-un par împotriva cetăţii. Iară pe unguri i-au gonit oştile până la munţi, cu mare vărsare de sânge. Fost-a acesta războiul în anul 7104 decembrie 5 zile. Aşa s-a plătit răul ce-l făcuse el lui Aron Vodă”. 

O altă cronică din 1599, a silezianului Baltasar Walther, preia informaţii provenite de la cancelarul lui Mihai Viteazul, logofătul Teodosie Rudeanu, şi prezintă faptele într-un mod asemănător:

”aga Ştefan Răzvan, de neam singan, ostaş viteaz dar fără credinţă faţă de fostul său domn Aaron şi apoi, după înfrângerea sa în Moldova, împotriva aşteptării, tras în ţeapă, în faţa tuturor”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Balcescu scria despre  Stefan Razvan  :

 

 

 

 

„Acest Razvan era nascut in Moldova, dintr-un tata tigan si o muma moldovanca. El intrase de tanar in armia polona si, deosibindu-se printr-o vitejie neobicinuita in razboiu polonilor cu muscalii, fu din simplu soldat ridicat la cele mai inalte trepte ostasesti de craiul Poloniei, Stefan Bathori.

In urma intorcanduse in Moldova, intra in slujba lui Aron Voda, care ii dete rangul de aga si il trimise la mai 1593, sol la Sigismund Bathori.

Apoi, Razvan primi de la Aron comanda gvardiei sale de unguri. El trase la sine dragostea acestor ostasi si izbuti, dupa cum vazuram, cu agiutorul lui Bathori, a rasturna pe domnul sau si se urca astfel in locu-i, pe un tron de care se facuse vrednic prin vitejia lui“.

Mai tarziu, (in batalia de langa Areni, la 3/13 decembrie 1595) prins de oamenii lui Ieremia Movila, acesta a avut parte de o moarte cumplita.

„Printr-o cruzime inspaimantatoare el (Ieremia) porunci a pune pe Razvan la cazna, apoi ii taie nasul si buzele, si dupa aceea puse de-l trase in teapa, espuindu-l asfel – priveliste de jale – la armie si la locuitorii tarii.

In minutul in care mult nenorocitul Razvan Voda gemea de dureri pe teapa, cu o cruda barbarie adusera pe fratele sau inaintea lui de-i taiara capul. L-aceasta vedere, durerea mortii fratelui sau adaogandu-se la a sa, Razvan deodata se ridica, tasni pe teapa, intinse bratile catre dragul sau frate si intr-aceasta miscare isi dete sufletul“.

„In drumul ce merge de la Suceava la Baia si pana astazi se arata si se pomenes te movila lui Razvan Voda, loc unde zac, neuitate de popor, oasele viteazului domn. Astfel de cumplita moarte avu acest barbat pe care meritul sau si norocirea il inaltase din pulbere pe tronul patriei sale.

Nascut tigan, dintr-un neam osandit de veacuri la robie, el fu inca o dovada puternica ca in ochii providentii nu sunt popoare alese si popoare osandite, ca ea raspandeste deopotriva indurarile sale peste toti oamenii, fara osebire de natie si clasa, puind pe fruntea fiecarui pecetea dumnezeirei si declarandu-l cu drepturi deopotriva ca toata omenirea, in libertate,la egalitate, la virtute si la adevar“. 

 

(N. Balcescu, Romanii supt Mihai Voievod Viteazul, Junimea, Iasi, 1988).

 

 

 Epilog

 

 

Potrivit unui  studiu facut de profesorul dejean Kiss Francisc, s-a consemnat existenta vaduvei lui Razvan, Vidra, cu 400 de ani in urma, in satul Babdiu, din judetul Cluj.

In urma supunerii lui Razvan  din 1595 fata de Sigismund, in acele vremuri se obisnuia ca domnitorii sa detina o proprietate ca loc de refugiu intr-o tara vecina.

Asa s-a intamplat si cu Stefan cel mare sau cu Mihai Viteazul.

Dupa toate probabilitatile, in Transilvania, Stefan Razvan  primise in posesie satul Zapart (astazi Babdiu, comuna Bobalna).

Date fiind noile imprejurari ostile vaduvei lui Razvan – pe numele adevarat Maria sau Mariuca, dupa cum apare in documente – , pe la 1596 aceasta s-a refugiat pe aceasta proprietate, dupa moartea sotului sau, sub ocrotirea lui Ioan Cernai, episcop ortodox de Vad.

Femeie apriga si iute la manie, aceasta nu era insa iubita de cei peste care stapanea, acestia facand numeroase plangeri la principele Transilvaniei, pentru a-i apăra în faţa „nelegiurilor şi samavolniciilor la care erau supuşi'” de Maria-Vidra.

 Primul document care semnalează prezenţa Mariei -Vidra în aceste locuri este datat 11 decembrie 1599.

În el se arată cum aceasta şi Ştefan Ciurea, reprezentantul episcopului de Vad, le-au întâmpinat pe Elena Korosi, văduva nobilului Cristofor Kereszturi, şi pe fiica ei, Ecaterina.

Acestea, din ordinul lui Mihai Viteazul, intrau în posesia satelor Olpret (azi Bobâlna) şi Nireş.

Un alt document consemnează patru ani mai târziu, în 1603, că în satul Rogoz „s-au numărat claiele de fân a soţiei voievodului Ştefan”, ceea ce atestă că văduva stăpânea şi satul Rogoz din zona Chioarului, judeţul Maramureş.

După vreo 8 ani de văduvie, în jurul anului 1603, Maria s-a recăsătorit cu voievodul Ionaş de Boiu Mic şi Românaşi, care avea sub stăpânire opt sate aparţinătoare domeniului Chioar.

Extrem de ambiţios, acesta încerca mereu să-şi mărească proprietăţilesi pentru asta, la un moment dat, chiar a acordat un împrumut de 4.000 florini de aur generalului Giorgio Basta, în scopul întreţinerii armatei imperiale.

Suma era considerabilă pentru acele vremuri, iar în schimbul ei Ionaş a primit în stăpânire zece sate din Maramureş şi Sălaj.

Odată cu schimbarea situaţiei politice şi retragerea generalului Basta din Transilvania, planurile de înavuţire ale voievodului Ionaş s-au prăbuşit.

Într-o primă fază, cuplul voievodal a pierdut câteva sate luate de principele Sigismund Rakoczi. Mai apoi, în 1615, dieta de la Cluj a prevăzut revizuirea tuturor donaţiilor cu începere din 1588.

 Au încercat din răsputeri să le recupereze în anii care urmează, însă fără urmă de succes.

Mai putin bogata decat se visa, Maria a murit la o data nestiuta. Numele ei a disparut din documente incepand cu 1631. Totusi, posteritatea o va cunoaste mereu ca pe Vidra lui Razvan din „Razvan si Vidra”. (din saptamanalul Clujeanul, 2003).

 

 

 

Dar daca Razvan n-a fost domn al Moldovei ?

 

 

Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Miron Costin  începe  cu evenimentele din vremea lui Aron voda  şi Răzvan.

El ne spune despre principele transilvanean Sigismund Bathory ca „s-au ajuns cu boierii lui Aron, anume Ştefan Radu vornicul şi Răzvan hatmanul„,”cu ştirea lor au trimis oşti şi l-au luat pe Aron cu toată casa .. la Belgrad” (Alba Iulia). Apoi,”l-au pus pe Ştefan Radu domn în Suceavă„.

 Asadar,vornicul  Stefan Radu  a  fost pus de Sigismund  „domn în Suceavă„. nu Razvan…

Personajul Răzvan intră în scenă de-abia când Sigismund Bathory atacă Moldova, în decembrie 1595, si tot atunci este omorât (după unele surse, tras în ţeapă, după Miron Costin, decapitat).

Vedem asadar, că Razvan era  doar un pretendent la tron, care nu a domnit niciodată si ca vornicul Ştefan Radu este cel care a domnit.

Avem de-a face cu două personaje diferite, cu funcţii diferite (Ştefan Radu era vornic – adica şeful curţii domneşti a lui Aron voda, iar Răzvan era hatman – comandantul oastei). 

Astfel, în loc de un erou de legendă, avem potrivit cronicarului Miron Costin, de-a face cu doi boieri, care nu s-au remarcat prin aproape nimic în istorie şi care şi-au trădat domnitorul, cauzându-i acestuia şi moartea.

Si principele Sigismund Bathory dă vina „lui Ştefan Radu că au lăsat să cuprinză leşii scaunul ţării cu blăstămăţia lui„, adică celălalt personaj.

Nici asupra altor lucruri izvoarele nu par să se pună de acord. Se spune că Razvan a luptat cu eroism şi a fost omorât de Ieremia Movilă, insa Miron Costin scrie că moartea lui a fost pentru trădarea lui Aron şi încercarea de a-l detrona pe Ieremia Movilă („Aşa s-au plătit lui Răzvan răul ce-i făcuse şi el lui Aron vodă„).

În fond, moartea lui Răzvan nu este o epopee. El fusese comandantul lui Aron şi avea datoria să-şi apere domnitorul, bun sau rău, chiar cu preţul vieţii. 

Asupra originii lui Răzvan planează iarăşi dubii… Unele izvoare (inspirate din „Răzvan şi Vidra„?) îl consideră fiul lui Petru Şchiopul, cu o femeie romă. Greu de crezut acest lucru!

Petru Şchiopul era creştin ortodox convins, puţin probabil să trăiască cu o femeie în afara legii ortodoxe.

În plus el era: „blându, nebeţiv, necurvar, dreptu la judecată, nelacom” sau „adevărate matce, nu maştihă” (Miron Costin).

Sa fi greşit Miron Costin, unul dintre cei mai obiectivi cronicari din câţi au existat, omul care nu şi-a cruţat prin scrisul său, nici rudele sau apropiaţii (de exemplu Movileştii), atunci când era cazul?

Lui Ştefan Răzvan îi sunt atribuite două tipuri de monede în sistemul groşilor, şi anume monede din argint cu valoare nominală de 3 groşi, similare monedelor poloneze din acea epocă.

Exista pe „sfantul internet” un site  unde este dată la iveală o monedă pe care, ni se spune, apare Ştefan Răzvan.

 

 

 

 

 

Putem citi acolo pe Avers: STEPII*BOIBOD*MOL*DOB  si pe Revers: GROS*ARGT/RIP*REG*MO/OLDABIA/15-95

 

 

Prin urmare, un anume Ştefan a fost domnitor al Moldovei în acea perioadă. Nu Răzvan ! 

O fi fost Stefan Radu, fostul vornic, cel despre care ne vorbea Miron Costin in cronica sa ?

Bibliografie (surse):

 

 

1. Haşdeu, „Răzvan şi Vidra”

2. Cronica Buzeştilor

3. Letopiseţul Cantancuzinesc

4. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace

5. Laura Berghi, Anuar vol.5, Institutul de relaţii internaţionale Moldova, Chişinău 2007

6. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (prin interpolatorii cronicii)

7. http://en.wikipedia.org/wiki/ _Stefan_Razvan.;

8.   http://www.istoria.md/  Domnia_lui_Stefan_Razvan_in_Moldova;  http://jurnalul.ro;

9. http://www.atacdeconstanta.ro/stefan-razvan-tiganul-de-pe-tronul-moldovei;

10. http://moldovenii.md/md/news;

11. https://tiparituriromanesti.wordpress.com/monede-moldovenesti-cu-legenda-in-limba-latina.

12. http://monederomanesti.cimec.ro/razvan.htm

    Vedeti şi :
    

    1. Lista domnitorilor Moldovei

Execuția celor 15 comandanți ai grupării de rezistență dobrogene conduse de Gogu Puiu

 

 

 

 

In zorii zilei de 16 decembrie 1949, în jurul orei 6, pe malul Lacului Siutghiol, în zona localității Mamaia-Sat, erau executați sumar 16 luptători aparținând grupului de rezistență armată organizat de Gogu Puiu în regiunea Dobrogei, după întoarcerea acestuia în țară, în 1947.

 

 

 

 

Gogu Puiu

 

 

 

Cei 16 erau lideri ai unităților teritoriale de rezistență, arestați în perioada anterioară, printre ei numărându-se Iancu Beca, Nicolae Hasoti, Stere Hapa, Ion Marcovici, Iancu Chiuvea și alții.
Alte două grupuri de militanți anticomuniști dobrogeni au fost executați în acea perioadă în zonă Banatului, fiind transportați cu 2 “trenuri ale mortii”. Gogu Puiu murise, oficial, în timpul unei crâncene confruntări cu trupele de Securitate, la Cobadin, la 19 iulie 1949.
Groapa comună cu osemintele luptătorilor executați la 16 decembrie 1949 nu a fost găsită nici până astăzi, în arhivele Securității neexistând practic nici un fel de indicii în acest sens.

Intr-o coincidență cutremurătoare, în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră (6,30) se năștea, în arestul Securității din Constanța, fiică lui Gogu Puiu, Zoia – numită așa în urma ultimului cuvânt pe care luptătorul l-a adresat logodnicei sale, Olimpia, înainte de a fugi din casă încercuită de trupe.

Ea este cea care continuă astăzi lupta de promovare a memoriei rezistenței dobrogene, fiind desemnată de Ion Gavrilă Ogoranu ca președinte al Fundației Luptătorilor în Rezistența Armată Anticomunistă, înființată de el în 1997.
Rezistența armată anticomunistă din Dobrogea a fost una dintre cele mai ample din întreaga Românie ocupată de sovietici, prin numărul de oameni implicați, care a depășit mult cifra de 10.000, prin cantitățile de armament alocat, dar și prin incisivitatea ciocnirilor dintre grupurile de rezistență și Securitate.

Cu toate acestea a fost structura de rezistență lichidată printre primele, aceasta ca urmare a dezavantajului oferit de un relief aproape plat, cu păduri aproape inexistente, fapt observat și de Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenței făgărășene, în considerațiile sale.

In urma directivelor primite de la NKVD, căruia îi era subordonată în acea perioadă, Securitatea a instituit o practică din aceste execuții sumare, ucigând, uneori cu sadism, numeroși luptători anticomuniști și susținători ai acestora, pe tot cuprinsul țării.

Prin teroare și crimă, uneltele Moscovei doreau să intimideze orice formă de rezistentă. în execuții sumare și apoi în închisori și lagăre, comuniștii au exterminat pe cei mai dârji dintre oponenții regimului instaurat de ocupația sovietică.

 

 

 

 

 

                                    

 

 

 

 

 

Sursa: http://muzeulrezistentei.ro

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/08/03/gogupuiu-biografia-unui-erou-necunoscut-aromani-in-rezistenta-anti-comunista/