CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GOLGOTA ROMÂNILOR BASARABENI IN TIMPUL OCUPAȚIEI SOVIETICE. VIDEO


 

 

 

 

 

 Calvarul sovietic al  Moldovei de răsărit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Pe data de 26 iunie 1940, ambasadorul român la Moscova, G. Davidescu, a fost convocat la MAE al URSS de către Veaceslav Molotov, care îndeplinea funcţia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe.

Acesta i-a înmânat ambasadorului român un document care prin cinismul, falsitatea şi obrăznicia sa, a întrecut orice imaginaţie.

Este vorba, desigur, de renumitul ultimatum, care poartă numele acestui ministru  sovietic.

În el se susţinea că Uniunea Sovietică a tolerat timp de 22 de ani ocupaţia Basarabiei de către România, exclusiv din cauza slăbiciunii sale militare, care „a rămas de domeniul trecutului”.

Mai departe urma o enormitate, precum că Basarabia ar fi locuită de o populaţie majoritar ucraineană care, chipurile, a dorit mereu reunirea cu „patria-mumă”.

Ca o „recompensă, şi aceasta nici pe departe suficientă, pentru ocupaţia de 22 de ani a Basarabiei”, figura … Bucovina de Nord, care niciodată nu a aparţinut statului rus, sau Uniunii Sovietice.

Pentru a umili şi mai mult România, Guvernului român i s-a „propus” în mod ultimativ să-şi evacueze armata şi administraţia din teritoriile vizate, în cel mult 48 de ore.

A priori, era clar că în termenii stabiliţi nu se va reuşi o retragere organizată şi totală.

Pentru a se asigura împotriva unei eventuale rezistenţe din partea României, Stalin a concentrat la graniţele acesteia o grupare de armate conduse de cel mai bun strateg sovietic al timpului, Gh. C. Jukov.

Superioritatea Armatei Roşii asupra celei române în forţă vie era mai mult decît covîrşitoare.

Ultimatumul sovietic a fost coordonat cu Hitler şi sateliţii germani, Ungaria şi Bulgaria.

Aceste ţări aveau şi ele pretenţii teritoriale faţă de România.

Inconjurată din toate părţile de duşmani şi rămasă fără aliaţi, România s-a văzut nevoită să cedeze în faţa colosului sovietic.

Cele ce au urmat, par a fi cadre dintr-un film de coşmar: paraşutişti sovietici la Bolgrad şi Ismail, podurile peste Prut blocate de ruşi, fortificaţii, depozite militare şi arsenale părăsite, ostaşi şi ofiţeri români dezarmaţi, bătuţi şi batjocoriţi de lichelele Moscovei din rândul localnicilor alolingvi, în special evrei, refugiaţi reţinuţi în gara de la Tighina şi urcaţi în vagoane de vite pentru a fi expediaţi în Siberia, exodul peste Prut al intelectualităţii, clerului şi funcţionarilor, jubilarea şi entuziasmul de nedescris care a cuprins mahalale evreieşti la văzul coloanelor Armatei Roşii („vin ai noştri !!!”), lepădăturile de mai ieri ajunse la putere şi, peste tot, portretele lui Stalin, Lenin, Molotov, Voroşilov şi Beria.

Aproape îndată după eliberare, în localităţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord au început să lucreze secţiile NKVD-ului, a căror principală sarcină era depistarea şi anihilarea (prin nimicirea fizică şi „reeducarea prin muncă”) „elementelor duşmănoase puterii sovietice”, a „spionilor şi diversioniştilor trimişi de Siguranţă”.

 În aceste categorii sociale intrau ţăranii cât de cât înstăriţi, toţi cei cu şcoală veche, moşierii, oamenii de afaceri, funcţionarii, învăţătorii şi preoţii, care nu au reuşit sau nu au dorit să fugă peste Prut, încrezându-se în promisiunile mincinoase ale ocupanţilor, că totul  va începe de la o filă nouă.

Primii paşi întreprinşi de Moscova în teritoriile anexate au demonstrat că „eliberarea” Basarabiei nu a avut nimic în comun cu scopurile declarate şi vehiculate în presa sovietica  timp de două decenii.

Până la ultimatumul lui Molotov, propaganda sovietică perora lozinci de genul „eliberării poporului-frate moldovenesc asuprit de către boierii şi jandarmii români” şi a „reunirii celor două maluri ale Nistrului”.

 În nota ultimativă însă, despre „poporul moldovenesc asuprit şi oprimat” nu se mai pomenea nici un cuvânt.

În schimb, despre „populaţia ucraineană majoritară care vrea reunirea cu Ucraina-mumă” se vorbea atât în alineatele care vizau Basarabia, cât şi în cele care se refereau la Bucovina de Nord.

Mistificarea lui Molotov cu „ucrainenii majoritari” în Basarabia şi Bucovina de Nord, devenea  înţeleasă în momentul  demarcarii graniţei teritorial-administrative dintre RSS Moldovenească nou-creată şi RSS Ucraineană.

 Tinerei republici unionale i-au fost amputate cele mai importante raioane geostrategice: jumătatea de nord-est a judeţului Hotin şi triunghiul Bugeacului de Sud, cuprins între gura Prutului, Dunărea (braţul Sulina între Reni şi Vîlcov la gura braţului), ţărmul Mării Negre între gura braţului Sulina şi Limanul Nistrului, Limanul Nistrului şi satul Novoukrainka, situat la vreo cincizeci kilometri de Chişinău.

Rămasă fără ieşire la Mare şi Dunăre, RSS Moldova a ajuns din punct de vedere a infrastructurii transportului şi căilor de comunicaţii, la cheremul Kievului.

Ucraina a mai anexat cinci din cele unsprezece raioane ale fostei RASS Molddova, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa .

Pentru a justifica rapturile teritoriale la care a fost supusă RSS Moldoveneasca, au fost invocaţi factori „istorici” şi „etnici” inventaţi în pripă de către istoricii de buzunar de la Kiev şi Moscova.

Chipurile, în trecut, aceste teritorii ar fi aparţinut Rusiei Kievene sau cnezatelor „de udel”, în care aceasta tara s-a fărâmiţat în secolul XIII (este vorba de cnezatul Halici-Volînia).

Se susţinea că, din punctul de vedere al componenţei etnice, anume ucrainenii şi nu românii, ar fi alcătuit majoritatea populaţiei.

Dar:

– În primul rând, la momentul anexării, cel mai numeros grup etnic în aceste regiuni erau românii, iar în unele raioane, precum ţinutul Herţa, ei reprezentau o suta de procente!

– În al doilea rând, Moscova nu a luat în considerare niciodată factorul etnic la trasarea graniţelor administrative dintre subiecţii unionali. Astfel, regiunile răsăritene şi sudice ale Ucrainei sunt aproape în totalitate ruseşti; regiunile nordice ale Kazahstanului sunt locuite şi ele in  majoritate de ruşi;

Fertila vale Fergana, populată de uzbeci, a fost împărţită cu „generozitate” între toate celelalte republici central-asiatice limitrofe, iar oraşele tadjice, Samarkand şi Buhara, au fost incluse în componenţa Uzbekistanului.

Dacă ar fi să ne referim nemijlocit la delimitarea teritorială a Basarabiei, atunci este greu de înţeles cum de 80% din găgăuzi şi 20% din bulgarii basarabeni au rămas în Republica Moldova, iar ceilalţi – au trecut la Ucraina, deşi ei populează aceeaşi regiune?

De ce raionul Reni a trecut la Ucraina, daca românii basarabeni alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei, la fel ca şi în raionul Vulcăneşti, rămas în componenţa Moldovei?

– În al treilea rînd: Ucraina nu a avut asupra acestor teritorii nici un fel drepturi istorice.

Interfluviul Pruto-Nistrean nu a făcut parte niciodată din Rusia Kieveană (al cărei succesor de drept pretinde că este Ucraina), sau vreun cnezat rusesc.

Acelaşi lucru se referă şi la celelalte teritorii străvechi româneşti anexate (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa).

Prezenţa drujinelor (cetelor) cnejilor ruşi în aceste regiuni a avut doar un caracter episodic, de campanii scurte. Şi, în genere, până în anul 1918, lumea nu a auzit de un stat Ucraina.

Dimpotrivă, toate documentele istorice şi tratatele internaţionale (semnate şi de către Rusia, inclusiv), atestă drepturile inalienabile ale românilor şi ale statelor create de ei în diferite perioade (Ţara Moldovei, Ţara Românească şi România), asupra acestor teritorii.

După cum am mai menţionat şi în alte lucrări, în special în cele consacrate Bugeacului , Kievul a procedat imediat în regiunile anexatela schimbarea situaţiei demografice, în defavoarea românilor moldoveni. La conducerea RSS Moldovenesti  au fost aduse „cadre” de pe malul stîng al Nistrului şi din regiunile interne ale Ucrainei şi Rusiei.

Marea lor majoritate nu ştiau nici un cuvînt româneşte.

Cei şase sute de comunişti basarabeni existenti in momentul invaziei sovietice au fost parte – arestaţi, deportaţi şi executaţi (sub învinuirea standard de colaborare cu Siguranţa), parte – lăsaţi să vegeteze la nivelul secretarilor de selsovet (echivalentul sovietic al primăriilor – n. a.).

În cadrul autoconducerii locale, „activiştii” erau recrutaţi în regiunile anexate din rândurile lumpenilor locali, conformându-se principiului enunţat în imnul comunist „Internaţionala”: cine au fost odată „nime-n lume” – aceea vor fi fruntea („…Kto bîl nikem – tot stanet vsem!”)

Asemenea „cadre”, desigur că nu aveau nici un fel de remuşcări pentru politica înfăptuită de către Moscova în regiune, care altfel decît etnocid al naţiunii titulare nici nu poate fi calificată.

Etapele edificării comunismului în Basarabia, sânt în acelaşi timp şi treptele spre Golgota pe care le-a urcat românimea de la Răsărit de Prut după anul 1940 (iar cei de la Răsărit de Nistru – încă din anul 1917!).

Despre aceste chinuri s-au scris sute de tomuri cu un tiraj de milioane de exemplare.

 

1) 1940-1941 – În acest scurt răstimp, mii de români basarabeni au fost nevoiţi să se refugieze peste Prut.

Alte mii au fost supuse represiunilor, fiind împuşcaţi sau deportaţi în Siberia.

 După ce a fost introdusă grafia chirilică, milioane de români basarabeni au ajuns peste noapte „analfabeţi”, deoarece nu puteau să citească şi nici să înţeleagă acest simulacru de limbă numită în bătaie de joc „moldovenească”.

A avut loc mutilarea teritorială a Basarabiei, măsură la care nu  recursese nici „regimul antipopular”  ţarist.

 2) 1944-1947 – În această perioadă au fost consolidate „realizările puterii sovietice” întrerupte de război.

S-a încheiat procesul de nimicire a intelectualităţii şi clerului basarabean. Mâinile lungi ale NKVD-ului i-au ajuns şi pe cei care, în anul 1940,  reuşisera să se refugieze peste Prut. Prin foametea organizată din anii 1946-1947 a fost înfrântă voinţa de rezistenţă a ţărănimii basarabene.

3) 1947-1956 – În RSS Moldoveneasca  are loc colectivizarea agriculturii însoţită de deportările în masă a acelei părţi a ţărănimii, care mai era încă în stare să facă concurenţă kolhozurilor şi sovhozurilor.

Este  finalizata „revoluţia culturala” care în Moldova de la est de Prut a avut drept scop crearea unei naţiuni şi a unei limbi artificiale – „poporul sovietic moldovenesc” şi „limba moldovenească”,  diferită de cea română.

„Fabrica de oameni sovietici” ( sistemul de învăţămînt sovietic – n. a.), a purces la crearea unei noi intelectualităţi (???), devotată cu trup şi suflet regimului totalitar sovietic.

 În regiunile anexate de Ucraina se încheie procesul de schimbare a balanţei demografice în defavoarea populaţiei româneşti autohtone. După coloniştii germani şi polonezii plecaţi sau deportaţi încă în anii 1940-1941, Bucovina de Nord şi Bugeacul de Sud sunt părăsite si de evrei: parte – refugiaţi în republicile din spatele frontului, parte – internaţi în gheto-urile din Guvernămîntul Transnistriei, parte – emigraţi în Israel în perioada prieteniei sovieto-sioniste (cînd Stalin mai spera că evreii vor construi un stat socialist în Palestina), parte – deportaţi în Siberia, în cadrul campaniei de luptă împotriva cosmopolitismului.

Zecile de mii de locuinţe „eliberate” au fost imediat repartizate famililor de ucraineni şi ruşi  aduse din regiunile interne ale imperiului sovietic.

 Totuşi, pentru prima dată sunt publicate operele unor clasici ai literaturii române (desigur că strecurate prin sita cenzurii), inclusiv a acelor născuţi pe teritoriul Moldovei istorice (Eminescu, Alecsandri ş. a.) care până atunci erau etichetaţi ca „burghezi” şi „reacţionari”.

Limba maternă numită altfel („moldovenească”), nu a fost înlocuită de monstruoasa invenţie proletcultistă şantistă (şantist este  un cuvînt de ocară pentru rusificatii care stâlcesc frumoasa noastră limbă românească)

4) 1956–1968 – Această perioadă se caracterizează printr-un adevărat „dezgheţ” în problema lingvistică.

Populaţia RSSM incepe a avea acces liber la publicaţiile periodice şi beletristica românească de pe celălalt mal al Prutului.

A avut loc un congres al romaniştilor din URSS, la care s-a pus problema identităţii lingvistice română-moldoveneşti.

Culmea este că romaniştii ruşi de la institutul de limbi romanice din Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg), au susţinut această identitate, pe cînd „specialiştii” de pe malurile Bîcului în frunte cu rău famatul „savant” I. D. Ceban, s-au pronunţat împotrivă.

La congresul al III- lea  al scriitorilor din RSSM din 1965, a fost înaintată propunerea revenirii limbii la grafia latină.

 5) Anii 1968-1987 – numită şi „perioada stagnării”. Începutul ei este marcat de intervenţia trupelor sovietice şi ale statelor-membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (la care România nu a participat şi chiar a condamnat-o).

 În acest răstimp, RSS Moldoveneasca a devenit poligonul tuturor experimentelor făcute de către Kremlin asupra popoarelor Uniunii Sovietice.

Cuminţenia proverbială a moldoveanului (basarabean sau transnistrean) i-a permis regimului comunist sovietic să transforme „Moldova însorită” într-un adevărat laborator, iar pe locuitorii ei – în cobai.

Rusificarea sistemului de învăţămînt, chimizarea agriculturii, transformarea republicii într-o vilegiatura permanentă pentru militarii în retragere, nomenclaturiştii, minerii şi muncitorii regiunilor arctice care au atins vîrsta de pensionare (40-45 de ani!!!) etc. – iată numai cîteva dintre experimentele care în oricare altă republică sovietică ar fi provocat un val de proteste.

Republica a fost inundată de „specialişti” (de genul fochiştilor, agronomilor şi „cadrelor de conducere”), din republicile slave, în timp ce băştinaşii erau stimulaţi să „valorifice” întinderile nemărginite ale Kazahstanului şi Siberiei.

În problema limbii, orice aluzie la „afinităţile” existente între „limba moldovenească” şi cea română (nemaivorbind de popoare – n. a.), era calificată ca o manifestare de naţionalism şi sancţionată corespunzător.

O directivă specială a CC al PCM de pe timpurile lui I. I. Bodiul, califica drept manifestări ale „naţionalismului român burghezo-moşieresc”, simpla prezenţa în vestimentaţie ale celor trei culori de pe drapelul României, discuţiile în „moldoveneşte” în prezenţa unui rusofon, audierea muzicii folc, cărţile româneşti cu grafie latină etc., etc.

6) 1987-1991 – Trezirea conştiinţei naţionale la românii est-pruteni şi declanşarea mişcării de eliberare naţională. Din păcate, structurile KGB-ului, anticipînd evenimentele, au izbutit să pună „cadrele” lor  în fruntea acestei mişcări, reuşind să discrediteze ideea românismului.

Au apărut focare ale separatismului în raioanele de sud şi răsăritene ale Moldovei de Răsărit.

Urmările ocupaţiei sovietice au fost dezastruoase pentru conştiinţa naţională a populaţiei băştinaşe.

Românii basarabeni şi cei transnistreni au devenit, în mare parte, anti-unionişti şi chiar…românofobi (în sensul de Stat Român) !

RUSIA SAU UNIUNEA SOVIETICĂ, RUŞII SAU COMUNIŞTII ?

Niciodată Rusia ţaristă nu a recurs la genocid faţă de minorităţile naţionale şi popoarele regiunilor cucerite, precum puterile apusene.

Până în ziua de astăzi mai există regiunea numită Prusia, dar nu mai există pruşi.

Cancelarul prusac Bismarck, de pildă, spunea că Germaniei îi sunt îndeajuns douăzeci de ani ca să-i transforme pe polonezi în germani get-beget şi acestea nu erau vorbe de clacă.

După ultima împărţire a Rzeci Pospolita (Polonia), regiunile Poznan, Silezia şi Pomerania au fost într-atît de germanizate, încât către anul 1918 polonezii nu alcătuiau mai mult de zece procente din populaţie.

În Imperiul Rus, reprezentanţii minorităţilor naţionale aveau toate şansele să atingă cele mai înalte culmi ale piramidei ierarhice în administraţia imperială rusească, cu condiţia (nu întotdeauna obligatorie – n. a.) convertirii la Ortodoxie şi a cunoaşterii  limbii ruse.

Diferenţele rasiale, în genere, nu au fost un criteriu în selectarea cadrelor de conducere.

Rădăcinile arborilor genealogici ai unei bune părţi din aristocraţia rusă se duceau direct la mârzacii şi hanii tătari.

Apropo de aristocraţie: rândurile ei erau completate de oameni  de rînd care aveau merite deosebite în faţa tronului (aşa zisa „meritocraţie” – n. a.).

Un asemenea fenomen era de neântîlnit în Apus. Chiar şi în Marea Britanie putea să fie vorba numai despre titlul de „lord pe viaţă” (aşa numita „nobleţe viageră”).

Despre o nobleţe ereditară – nici vorbă !

Tatăl lui Vladimir Ulianov (Lenin), pentru meritele sale deosebite în domeniul învăţămîntului public, a fost învrednicit cu titlul de dvorean (nobil).

Faptul că el descindea din calmâci, iar soţia sa – din evrei suedezi creştinaţi, nu a împiedicat acordarea acestui titlu.

Străbunelul lui A. Puşkin (acesta era nu numai un mare poet, dar şi unul dintre cei mai înalţi nobili din camarila ţaristă), a fost un rob negru adus de prin Etiopia şi care  slujea la curtea ţarului Petru I ca bufon.

Pentru ţarul rus conta numai respectarea loialităţii sau cel puţin, a cuvântului dat.

Astfel, duşmanul de moarte al Rusiei, imamul wahhabit Şamil, care a purtat un război de uzură împotriva Rusiei, a fost graţiat şi chiar a obţinut dreptul de a face hadj la mormântul profetului (el a decedat pe pământul sfânt al islamului la reântoarcerea din pelerinaj şi a fost înmormântat la Mekka – n. a.).

În istoria Rusiei au fost de toate: mişcări de eliberare naţională înăbuşite cu cruzime, executarea, întemniţarea sau deportarea în Siberia a liderilor acestora, şcoli naţionale închise, interdicţia serviciului divin în limba maternă, lichidarea unităţilor teritorial-administrative autonome naţionale etc., etc.

Totuşi, comparativ cu politica naţională înfăptuită de către statele occidentale, cea a ţarismului părea a fi un model de liberalism.

După campania lui Oliver Cromwell în Irlanda, de exemplu, irlandezii au fost deposedaţi de pământ, devenind străini în propria lor ţară.

Amerindienii de pe teritoriul SUA au fost parte nimiciţi, parte – închişi în rezervaţii create în cele mai aride şi sterpe pustiuri ale acestui „Pământ al Făgăduinţei” (de altfel, Lumea Nouă într-adevăr a fost un pămînt al făgăduinţei, dar numai pentru lepădăturile şi aventurierii de pe bătrânul continent, nu şi pentru amerindienii băştinaşi).

În ceea ce priveşte URSS şi comuniştii, atunci ar trebui să o începem de la coadă, căci prima a fost opera secunzilor.

Comuniştii, la fel ca şi criminalii de drept comun, nu au naţionalitate şi nici patrie.

Pentru ei este caracteristică maxima „proles”-ului roman – „Ubi bene, ibi patria!” („Unde e bine, acolo e patria!”).

Lozinca lansată de către părinţii fondatori ai comunismului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”, oglindeşte cum nu se poate mai bine această stare de lucruri.

Vechii romani îi numeau proletari („proles”) pe reprezentanţii păturilor marginale ale societăţii – boschetarii, cerşetorii, cei fără de casă şi pămînt.

Această pătură socială îi includea, bineînţeles, şi pe cei care alcătuiau lumea interlopă din polisul roman în perioada republicană. Dealtfel, criminali de drept comun erau destui şi în rândurile comuniştilor din „primul val”.

În aşa zisele partide comuniste naţionale reprezentanţii naţiunii titulare alcătuiau numai masa membrilor de rând.

Nucleul conducător al acestora (comitetele centrale) erau alcătuite, mai ales, din evrei: Leon Troţki, Zinoviev, Rîkov, Kamenev (Rusia), Bela Kun şi Tibor Samueli (Ungaria), Ana Pauker (România), Karl Marx, Libknecht şi Rosa Luxemburg (Germania).

Chiar şi Lenin a fost un fel de metis evreo-kalmuko-rus. Sionismul a dat naştere unui partid pe măsură sa – un fel de tărpani fără rădăcini mânaţi de vînt care se agaţă de orice le vine în cale.

Este caracteristic faptul că în anii ’20 ai secolului trecut orice afirmare a patriotismului (mai ales a celui rusesc) sau a interesului faţă de istoria naţională era tratată ca o manifestare a naţionalismului şi sancţionată ca atare.

Bolşevicii din generaţia lui Lenin-Troţki aveau idiosincrazie faţă de ceea ce era legat de Rusia.

Anume Lenin a fost autorul împărţirii teritorial-administrative a URSS care nu a avut nimic în comun cu criteriul etnic, istoric şi nici măcar geografic.  

Principiul autodeterminării pus de către Lenin la baza politicii sale naţionale nu a fost decît un paravan pentru a ascunde scopul său adevărat – distrugerea a tot ce ţinea de patriotism, cultură naţională, limbă, spiritualitate şi religie. Altfel spus, globalizarea în acţiune.

În ura lor faţă de tot ce ţine de popor, cultură şi limbă (indiferent care), bolşevicii aveau în proiect introducerea unei limbi artificiale (esperanto) în calitate de limbă de comunicare pentru proletariatul din întreaga lume în general şi a Uniunii Sovietice, în special.

Numai cheltuielile uriaşe legate de implementarea acestei idei monstruoase şi realităţile etno-lingvistice au împiedicat realizarea lui în practică.

În această încercare se încadrează şi planurile de distrugere a familiei, iniţiate de feminista exhibiţionistă înrăită Alexandra Kollontai.

Or, se ştie că anume în familie se educă o cultură a limbii materne, dragostea faţă de patrie, popor, cultură, religie şi limbă, adică a faţă de tot ce provoca bolşevicilor din generaţia lui Ilici adevărate accese de isterie.

Practica a dovedit, însă, că distrugerea familiei duce în mod inevitabil la dezintegrarea societăţii şi statului.

Către acel moment ideea revoluţiei mondiale şi-a demonstrat inconsistenţa sa şi bolşevicii s-au văzut nevoiţi să construiască comunismul într-un singur stat luat în parte.

Prin urmare, familia, în calitatea sa de celulă de bază a societăţii şi statului, trebuia încă păstrată.

Clica comunistă cosmopolită, care a uzurpat puterea în fostul Imperiu Rus, avea nevoie de o masă amorfă de oameni cu creierii bine spălaţi, un fel de zombi care nu ar avea nici un fel de memorie istorică.

În acest context, ea a fost duşmanul oricărui popor, cultură, limbă şi religie, adică a tot ce ţine de a fi om.

Iată din ce cauză este profund greşit de a confunda Rusia cu URSS şi poporul rus – cu comuniştii.

Comuniştii au fost, în egală măsură, duşmanul oricărui popor din Uniunea Sovietică, indiferent de faptul dacă acesta a fost cel rus (de o sută de milioane de oameni) sau tofalarii (care abia dacă mai sunt vreo şapte sute de inşi).

 

 

 

 

 

 

 

 

Romani basarabeni in lagarele din Siberia

 

 

 

 

Comuniştii au încercat să creeze un „om al viitorului” (vezi: „Codul moral al constructorului comunismului” din programul PCUS – n. a.).

Pentru a putea fi mai uşor manipulat, el trebuia lipsit de orice lipsit de orice „prejudecăţi” de ordin etnic, religios, lingvistic şi cultural.

Pentru a atinge acest scop, bolşevicii au procedat la nimicirea fizică a intelectualităţii şi clerului.

Fondul genetic al tuturor popoarelor care au avut neşansa să construiască comunismul a fost deteriorat iremediabil.

Jertfă a acestor experimente inumane au fost toate popoarele fostei Uniuni Sovietice, fără excepţie . 

Atunci cînd nemţii au ajuns la porţile Moscovei şi ştreangul călăului a devenit aproape palpabil, diriguitorii de la Kremlin şi-au amintit de „marele popor rus”.

Pentru a-l adula, s-au şters de colbul arhivelor chipurile lui Alexandru Nevski, Kutuzov şi Uşakov, s-au redeschis bisericile transformate în cluburi, muzee de ateism „ştiinţific” şi depozite.

Stalin a ordonat, chiar, ca la rubrica „naţionalitate” din paşaportul şi biletul său de partid să fie scris ca „rus” şi nu „gruzin”.

Războiul a fost cîştigat cu jertfa supremă a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice, dar, laurii victoriei au fost uzurpaţi de aceeaşi clică criminală. După ce prima spaimă a trecut, s-a revenit la prigoana Bisericii Ortodoxe şi a culturii spirituale a popoarelor sovietice.

Măscăriciul de curte al lui Stalin, Nichita Hruşciov, a declarat în anul 1961, că peste douăzeci de ani, poporul sovietic va trăi în comunism, iar el personal îl va arăta la televizor pe „ultimul popă”.

Represaliile anti-creştine au fost reluate cu o forţă întreită. Hruşciov a închis vernisajul pictorilor de la centrul de expoziţii Manej, sub motiv că ele au fost organizate de „pidorasî” (cuvinţelul îi aparţine, vezi memoriile lui Vladimir Vîsoţki) şi a ordonat să fie ras cu buldozerele.

Cum, însă, Dumnezeu nu bate cu băţul, bustul său funerar de la cimitirul Vagansk a fost îndeplinit de către sculptorul Ernst Neizvestnîi care într-adevăr a fost homosexual.

Prima foamete organizată a fost cea din regiunile de pe Volga şi au suferit de pe urma ei, în primul rănd, ruşii.

Colectivizarea, valurile de represalii din anii ’30 ai secolului trecut au decimat toate popoarele Uniunii Sovietice .

Milioane de oameni au murit de foame în Kuban, Stavropol, Kazahstan şi în alte „republici-surori”.

Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre foametea din anii 1946-1947, când şi-au pierdut viaţa şi sute de mii de români basarabeni.”

 

 

 

 

 

 

 A. Apolschi

Revista Moldova Noastra, Chisinau

 

 

 

 

 

VIDEO: GOLGOTA BASARABIEI

 

 

 

 

 

 

 

03/05/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: