CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GOLGOTA ROMÂNILOR BASARABENI IN TIMPUL OCUPAȚIEI SOVIETICE. VIDEO

 

 

 

 

 

 Calvarul sovietic al  Moldovei de răsărit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Pe data de 26 iunie 1940, ambasadorul român la Moscova, G. Davidescu, a fost convocat la MAE al URSS de către Veaceslav Molotov, care îndeplinea funcţia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe.

Acesta i-a înmânat ambasadorului român un document care prin cinismul, falsitatea şi obrăznicia sa, a întrecut orice imaginaţie.

Este vorba, desigur, de renumitul ultimatum, care poartă numele acestui ministru  sovietic.

În el se susţinea că Uniunea Sovietică a tolerat timp de 22 de ani ocupaţia Basarabiei de către România, exclusiv din cauza slăbiciunii sale militare, care „a rămas de domeniul trecutului”.

Mai departe urma o enormitate, precum că Basarabia ar fi locuită de o populaţie majoritar ucraineană care, chipurile, a dorit mereu reunirea cu „patria-mumă”.

Ca o „recompensă, şi aceasta nici pe departe suficientă, pentru ocupaţia de 22 de ani a Basarabiei”, figura … Bucovina de Nord, care niciodată nu a aparţinut statului rus, sau Uniunii Sovietice.

Pentru a umili şi mai mult România, Guvernului român i s-a „propus” în mod ultimativ să-şi evacueze armata şi administraţia din teritoriile vizate, în cel mult 48 de ore.

A priori, era clar că în termenii stabiliţi nu se va reuşi o retragere organizată şi totală.

Pentru a se asigura împotriva unei eventuale rezistenţe din partea României, Stalin a concentrat la graniţele acesteia o grupare de armate conduse de cel mai bun strateg sovietic al timpului, Gh. C. Jukov.

Superioritatea Armatei Roşii asupra celei române în forţă vie era mai mult decît covîrşitoare.

Ultimatumul sovietic a fost coordonat cu Hitler şi sateliţii germani, Ungaria şi Bulgaria.

Aceste ţări aveau şi ele pretenţii teritoriale faţă de România.

Inconjurată din toate părţile de duşmani şi rămasă fără aliaţi, România s-a văzut nevoită să cedeze în faţa colosului sovietic.

Cele ce au urmat, par a fi cadre dintr-un film de coşmar: paraşutişti sovietici la Bolgrad şi Ismail, podurile peste Prut blocate de ruşi, fortificaţii, depozite militare şi arsenale părăsite, ostaşi şi ofiţeri români dezarmaţi, bătuţi şi batjocoriţi de lichelele Moscovei din rândul localnicilor alolingvi, în special evrei, refugiaţi reţinuţi în gara de la Tighina şi urcaţi în vagoane de vite pentru a fi expediaţi în Siberia, exodul peste Prut al intelectualităţii, clerului şi funcţionarilor, jubilarea şi entuziasmul de nedescris care a cuprins mahalale evreieşti la văzul coloanelor Armatei Roşii („vin ai noştri !!!”), lepădăturile de mai ieri ajunse la putere şi, peste tot, portretele lui Stalin, Lenin, Molotov, Voroşilov şi Beria.

Aproape îndată după eliberare, în localităţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord au început să lucreze secţiile NKVD-ului, a căror principală sarcină era depistarea şi anihilarea (prin nimicirea fizică şi „reeducarea prin muncă”) „elementelor duşmănoase puterii sovietice”, a „spionilor şi diversioniştilor trimişi de Siguranţă”.

 În aceste categorii sociale intrau ţăranii cât de cât înstăriţi, toţi cei cu şcoală veche, moşierii, oamenii de afaceri, funcţionarii, învăţătorii şi preoţii, care nu au reuşit sau nu au dorit să fugă peste Prut, încrezându-se în promisiunile mincinoase ale ocupanţilor, că totul  va începe de la o filă nouă.

Primii paşi întreprinşi de Moscova în teritoriile anexate au demonstrat că „eliberarea” Basarabiei nu a avut nimic în comun cu scopurile declarate şi vehiculate în presa sovietica  timp de două decenii.

Până la ultimatumul lui Molotov, propaganda sovietică perora lozinci de genul „eliberării poporului-frate moldovenesc asuprit de către boierii şi jandarmii români” şi a „reunirii celor două maluri ale Nistrului”.

 În nota ultimativă însă, despre „poporul moldovenesc asuprit şi oprimat” nu se mai pomenea nici un cuvânt.

În schimb, despre „populaţia ucraineană majoritară care vrea reunirea cu Ucraina-mumă” se vorbea atât în alineatele care vizau Basarabia, cât şi în cele care se refereau la Bucovina de Nord.

Mistificarea lui Molotov cu „ucrainenii majoritari” în Basarabia şi Bucovina de Nord, devenea  înţeleasă în momentul  demarcarii graniţei teritorial-administrative dintre RSS Moldovenească nou-creată şi RSS Ucraineană.

 Tinerei republici unionale i-au fost amputate cele mai importante raioane geostrategice: jumătatea de nord-est a judeţului Hotin şi triunghiul Bugeacului de Sud, cuprins între gura Prutului, Dunărea (braţul Sulina între Reni şi Vîlcov la gura braţului), ţărmul Mării Negre între gura braţului Sulina şi Limanul Nistrului, Limanul Nistrului şi satul Novoukrainka, situat la vreo cincizeci kilometri de Chişinău.

Rămasă fără ieşire la Mare şi Dunăre, RSS Moldova a ajuns din punct de vedere a infrastructurii transportului şi căilor de comunicaţii, la cheremul Kievului.

Ucraina a mai anexat cinci din cele unsprezece raioane ale fostei RASS Molddova, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa .

Pentru a justifica rapturile teritoriale la care a fost supusă RSS Moldoveneasca, au fost invocaţi factori „istorici” şi „etnici” inventaţi în pripă de către istoricii de buzunar de la Kiev şi Moscova.

Chipurile, în trecut, aceste teritorii ar fi aparţinut Rusiei Kievene sau cnezatelor „de udel”, în care aceasta tara s-a fărâmiţat în secolul XIII (este vorba de cnezatul Halici-Volînia).

Se susţinea că, din punctul de vedere al componenţei etnice, anume ucrainenii şi nu românii, ar fi alcătuit majoritatea populaţiei.

Dar:

– În primul rând, la momentul anexării, cel mai numeros grup etnic în aceste regiuni erau românii, iar în unele raioane, precum ţinutul Herţa, ei reprezentau o suta de procente!

– În al doilea rând, Moscova nu a luat în considerare niciodată factorul etnic la trasarea graniţelor administrative dintre subiecţii unionali. Astfel, regiunile răsăritene şi sudice ale Ucrainei sunt aproape în totalitate ruseşti; regiunile nordice ale Kazahstanului sunt locuite şi ele in  majoritate de ruşi;

Fertila vale Fergana, populată de uzbeci, a fost împărţită cu „generozitate” între toate celelalte republici central-asiatice limitrofe, iar oraşele tadjice, Samarkand şi Buhara, au fost incluse în componenţa Uzbekistanului.

Dacă ar fi să ne referim nemijlocit la delimitarea teritorială a Basarabiei, atunci este greu de înţeles cum de 80% din găgăuzi şi 20% din bulgarii basarabeni au rămas în Republica Moldova, iar ceilalţi – au trecut la Ucraina, deşi ei populează aceeaşi regiune?

De ce raionul Reni a trecut la Ucraina, daca românii basarabeni alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei, la fel ca şi în raionul Vulcăneşti, rămas în componenţa Moldovei?

– În al treilea rînd: Ucraina nu a avut asupra acestor teritorii nici un fel drepturi istorice.

Interfluviul Pruto-Nistrean nu a făcut parte niciodată din Rusia Kieveană (al cărei succesor de drept pretinde că este Ucraina), sau vreun cnezat rusesc.

Acelaşi lucru se referă şi la celelalte teritorii străvechi româneşti anexate (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa).

Prezenţa drujinelor (cetelor) cnejilor ruşi în aceste regiuni a avut doar un caracter episodic, de campanii scurte. Şi, în genere, până în anul 1918, lumea nu a auzit de un stat Ucraina.

Dimpotrivă, toate documentele istorice şi tratatele internaţionale (semnate şi de către Rusia, inclusiv), atestă drepturile inalienabile ale românilor şi ale statelor create de ei în diferite perioade (Ţara Moldovei, Ţara Românească şi România), asupra acestor teritorii.

După cum am mai menţionat şi în alte lucrări, în special în cele consacrate Bugeacului , Kievul a procedat imediat în regiunile anexatela schimbarea situaţiei demografice, în defavoarea românilor moldoveni. La conducerea RSS Moldovenesti  au fost aduse „cadre” de pe malul stîng al Nistrului şi din regiunile interne ale Ucrainei şi Rusiei.

Marea lor majoritate nu ştiau nici un cuvînt româneşte.

Cei şase sute de comunişti basarabeni existenti in momentul invaziei sovietice au fost parte – arestaţi, deportaţi şi executaţi (sub învinuirea standard de colaborare cu Siguranţa), parte – lăsaţi să vegeteze la nivelul secretarilor de selsovet (echivalentul sovietic al primăriilor – n. a.).

În cadrul autoconducerii locale, „activiştii” erau recrutaţi în regiunile anexate din rândurile lumpenilor locali, conformându-se principiului enunţat în imnul comunist „Internaţionala”: cine au fost odată „nime-n lume” – aceea vor fi fruntea („…Kto bîl nikem – tot stanet vsem!”)

Asemenea „cadre”, desigur că nu aveau nici un fel de remuşcări pentru politica înfăptuită de către Moscova în regiune, care altfel decît etnocid al naţiunii titulare nici nu poate fi calificată.

Etapele edificării comunismului în Basarabia, sânt în acelaşi timp şi treptele spre Golgota pe care le-a urcat românimea de la Răsărit de Prut după anul 1940 (iar cei de la Răsărit de Nistru – încă din anul 1917!).

Despre aceste chinuri s-au scris sute de tomuri cu un tiraj de milioane de exemplare.

 

1) 1940-1941 – În acest scurt răstimp, mii de români basarabeni au fost nevoiţi să se refugieze peste Prut.

Alte mii au fost supuse represiunilor, fiind împuşcaţi sau deportaţi în Siberia.

 După ce a fost introdusă grafia chirilică, milioane de români basarabeni au ajuns peste noapte „analfabeţi”, deoarece nu puteau să citească şi nici să înţeleagă acest simulacru de limbă numită în bătaie de joc „moldovenească”.

A avut loc mutilarea teritorială a Basarabiei, măsură la care nu  recursese nici „regimul antipopular”  ţarist.

 2) 1944-1947 – În această perioadă au fost consolidate „realizările puterii sovietice” întrerupte de război.

S-a încheiat procesul de nimicire a intelectualităţii şi clerului basarabean. Mâinile lungi ale NKVD-ului i-au ajuns şi pe cei care, în anul 1940,  reuşisera să se refugieze peste Prut. Prin foametea organizată din anii 1946-1947 a fost înfrântă voinţa de rezistenţă a ţărănimii basarabene.

3) 1947-1956 – În RSS Moldoveneasca  are loc colectivizarea agriculturii însoţită de deportările în masă a acelei părţi a ţărănimii, care mai era încă în stare să facă concurenţă kolhozurilor şi sovhozurilor.

Este  finalizata „revoluţia culturala” care în Moldova de la est de Prut a avut drept scop crearea unei naţiuni şi a unei limbi artificiale – „poporul sovietic moldovenesc” şi „limba moldovenească”,  diferită de cea română.

„Fabrica de oameni sovietici” ( sistemul de învăţămînt sovietic – n. a.), a purces la crearea unei noi intelectualităţi (???), devotată cu trup şi suflet regimului totalitar sovietic.

 În regiunile anexate de Ucraina se încheie procesul de schimbare a balanţei demografice în defavoarea populaţiei româneşti autohtone. După coloniştii germani şi polonezii plecaţi sau deportaţi încă în anii 1940-1941, Bucovina de Nord şi Bugeacul de Sud sunt părăsite si de evrei: parte – refugiaţi în republicile din spatele frontului, parte – internaţi în gheto-urile din Guvernămîntul Transnistriei, parte – emigraţi în Israel în perioada prieteniei sovieto-sioniste (cînd Stalin mai spera că evreii vor construi un stat socialist în Palestina), parte – deportaţi în Siberia, în cadrul campaniei de luptă împotriva cosmopolitismului.

Zecile de mii de locuinţe „eliberate” au fost imediat repartizate famililor de ucraineni şi ruşi  aduse din regiunile interne ale imperiului sovietic.

 Totuşi, pentru prima dată sunt publicate operele unor clasici ai literaturii române (desigur că strecurate prin sita cenzurii), inclusiv a acelor născuţi pe teritoriul Moldovei istorice (Eminescu, Alecsandri ş. a.) care până atunci erau etichetaţi ca „burghezi” şi „reacţionari”.

Limba maternă numită altfel („moldovenească”), nu a fost înlocuită de monstruoasa invenţie proletcultistă şantistă (şantist este  un cuvînt de ocară pentru rusificatii care stâlcesc frumoasa noastră limbă românească)

4) 1956–1968 – Această perioadă se caracterizează printr-un adevărat „dezgheţ” în problema lingvistică.

Populaţia RSSM incepe a avea acces liber la publicaţiile periodice şi beletristica românească de pe celălalt mal al Prutului.

A avut loc un congres al romaniştilor din URSS, la care s-a pus problema identităţii lingvistice română-moldoveneşti.

Culmea este că romaniştii ruşi de la institutul de limbi romanice din Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg), au susţinut această identitate, pe cînd „specialiştii” de pe malurile Bîcului în frunte cu rău famatul „savant” I. D. Ceban, s-au pronunţat împotrivă.

La congresul al III- lea  al scriitorilor din RSSM din 1965, a fost înaintată propunerea revenirii limbii la grafia latină.

 5) Anii 1968-1987 – numită şi „perioada stagnării”. Începutul ei este marcat de intervenţia trupelor sovietice şi ale statelor-membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (la care România nu a participat şi chiar a condamnat-o).

 În acest răstimp, RSS Moldoveneasca a devenit poligonul tuturor experimentelor făcute de către Kremlin asupra popoarelor Uniunii Sovietice.

Cuminţenia proverbială a moldoveanului (basarabean sau transnistrean) i-a permis regimului comunist sovietic să transforme „Moldova însorită” într-un adevărat laborator, iar pe locuitorii ei – în cobai.

Rusificarea sistemului de învăţămînt, chimizarea agriculturii, transformarea republicii într-o vilegiatura permanentă pentru militarii în retragere, nomenclaturiştii, minerii şi muncitorii regiunilor arctice care au atins vîrsta de pensionare (40-45 de ani!!!) etc. – iată numai cîteva dintre experimentele care în oricare altă republică sovietică ar fi provocat un val de proteste.

Republica a fost inundată de „specialişti” (de genul fochiştilor, agronomilor şi „cadrelor de conducere”), din republicile slave, în timp ce băştinaşii erau stimulaţi să „valorifice” întinderile nemărginite ale Kazahstanului şi Siberiei.

În problema limbii, orice aluzie la „afinităţile” existente între „limba moldovenească” şi cea română (nemaivorbind de popoare – n. a.), era calificată ca o manifestare de naţionalism şi sancţionată corespunzător.

O directivă specială a CC al PCM de pe timpurile lui I. I. Bodiul, califica drept manifestări ale „naţionalismului român burghezo-moşieresc”, simpla prezenţa în vestimentaţie ale celor trei culori de pe drapelul României, discuţiile în „moldoveneşte” în prezenţa unui rusofon, audierea muzicii folc, cărţile româneşti cu grafie latină etc., etc.

6) 1987-1991 – Trezirea conştiinţei naţionale la românii est-pruteni şi declanşarea mişcării de eliberare naţională. Din păcate, structurile KGB-ului, anticipînd evenimentele, au izbutit să pună „cadrele” lor  în fruntea acestei mişcări, reuşind să discrediteze ideea românismului.

Au apărut focare ale separatismului în raioanele de sud şi răsăritene ale Moldovei de Răsărit.

Urmările ocupaţiei sovietice au fost dezastruoase pentru conştiinţa naţională a populaţiei băştinaşe.

Românii basarabeni şi cei transnistreni au devenit, în mare parte, anti-unionişti şi chiar…românofobi (în sensul de Stat Român) !

RUSIA SAU UNIUNEA SOVIETICĂ, RUŞII SAU COMUNIŞTII ?

Niciodată Rusia ţaristă nu a recurs la genocid faţă de minorităţile naţionale şi popoarele regiunilor cucerite, precum puterile apusene.

Până în ziua de astăzi mai există regiunea numită Prusia, dar nu mai există pruşi.

Cancelarul prusac Bismarck, de pildă, spunea că Germaniei îi sunt îndeajuns douăzeci de ani ca să-i transforme pe polonezi în germani get-beget şi acestea nu erau vorbe de clacă.

După ultima împărţire a Rzeci Pospolita (Polonia), regiunile Poznan, Silezia şi Pomerania au fost într-atît de germanizate, încât către anul 1918 polonezii nu alcătuiau mai mult de zece procente din populaţie.

În Imperiul Rus, reprezentanţii minorităţilor naţionale aveau toate şansele să atingă cele mai înalte culmi ale piramidei ierarhice în administraţia imperială rusească, cu condiţia (nu întotdeauna obligatorie – n. a.) convertirii la Ortodoxie şi a cunoaşterii  limbii ruse.

Diferenţele rasiale, în genere, nu au fost un criteriu în selectarea cadrelor de conducere.

Rădăcinile arborilor genealogici ai unei bune părţi din aristocraţia rusă se duceau direct la mârzacii şi hanii tătari.

Apropo de aristocraţie: rândurile ei erau completate de oameni  de rînd care aveau merite deosebite în faţa tronului (aşa zisa „meritocraţie” – n. a.).

Un asemenea fenomen era de neântîlnit în Apus. Chiar şi în Marea Britanie putea să fie vorba numai despre titlul de „lord pe viaţă” (aşa numita „nobleţe viageră”).

Despre o nobleţe ereditară – nici vorbă !

Tatăl lui Vladimir Ulianov (Lenin), pentru meritele sale deosebite în domeniul învăţămîntului public, a fost învrednicit cu titlul de dvorean (nobil).

Faptul că el descindea din calmâci, iar soţia sa – din evrei suedezi creştinaţi, nu a împiedicat acordarea acestui titlu.

Străbunelul lui A. Puşkin (acesta era nu numai un mare poet, dar şi unul dintre cei mai înalţi nobili din camarila ţaristă), a fost un rob negru adus de prin Etiopia şi care  slujea la curtea ţarului Petru I ca bufon.

Pentru ţarul rus conta numai respectarea loialităţii sau cel puţin, a cuvântului dat.

Astfel, duşmanul de moarte al Rusiei, imamul wahhabit Şamil, care a purtat un război de uzură împotriva Rusiei, a fost graţiat şi chiar a obţinut dreptul de a face hadj la mormântul profetului (el a decedat pe pământul sfânt al islamului la reântoarcerea din pelerinaj şi a fost înmormântat la Mekka – n. a.).

În istoria Rusiei au fost de toate: mişcări de eliberare naţională înăbuşite cu cruzime, executarea, întemniţarea sau deportarea în Siberia a liderilor acestora, şcoli naţionale închise, interdicţia serviciului divin în limba maternă, lichidarea unităţilor teritorial-administrative autonome naţionale etc., etc.

Totuşi, comparativ cu politica naţională înfăptuită de către statele occidentale, cea a ţarismului părea a fi un model de liberalism.

După campania lui Oliver Cromwell în Irlanda, de exemplu, irlandezii au fost deposedaţi de pământ, devenind străini în propria lor ţară.

Amerindienii de pe teritoriul SUA au fost parte nimiciţi, parte – închişi în rezervaţii create în cele mai aride şi sterpe pustiuri ale acestui „Pământ al Făgăduinţei” (de altfel, Lumea Nouă într-adevăr a fost un pămînt al făgăduinţei, dar numai pentru lepădăturile şi aventurierii de pe bătrânul continent, nu şi pentru amerindienii băştinaşi).

În ceea ce priveşte URSS şi comuniştii, atunci ar trebui să o începem de la coadă, căci prima a fost opera secunzilor.

Comuniştii, la fel ca şi criminalii de drept comun, nu au naţionalitate şi nici patrie.

Pentru ei este caracteristică maxima „proles”-ului roman – „Ubi bene, ibi patria!” („Unde e bine, acolo e patria!”).

Lozinca lansată de către părinţii fondatori ai comunismului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”, oglindeşte cum nu se poate mai bine această stare de lucruri.

Vechii romani îi numeau proletari („proles”) pe reprezentanţii păturilor marginale ale societăţii – boschetarii, cerşetorii, cei fără de casă şi pămînt.

Această pătură socială îi includea, bineînţeles, şi pe cei care alcătuiau lumea interlopă din polisul roman în perioada republicană. Dealtfel, criminali de drept comun erau destui şi în rândurile comuniştilor din „primul val”.

În aşa zisele partide comuniste naţionale reprezentanţii naţiunii titulare alcătuiau numai masa membrilor de rând.

Nucleul conducător al acestora (comitetele centrale) erau alcătuite, mai ales, din evrei: Leon Troţki, Zinoviev, Rîkov, Kamenev (Rusia), Bela Kun şi Tibor Samueli (Ungaria), Ana Pauker (România), Karl Marx, Libknecht şi Rosa Luxemburg (Germania).

Chiar şi Lenin a fost un fel de metis evreo-kalmuko-rus. Sionismul a dat naştere unui partid pe măsură sa – un fel de tărpani fără rădăcini mânaţi de vînt care se agaţă de orice le vine în cale.

Este caracteristic faptul că în anii ’20 ai secolului trecut orice afirmare a patriotismului (mai ales a celui rusesc) sau a interesului faţă de istoria naţională era tratată ca o manifestare a naţionalismului şi sancţionată ca atare.

Bolşevicii din generaţia lui Lenin-Troţki aveau idiosincrazie faţă de ceea ce era legat de Rusia.

Anume Lenin a fost autorul împărţirii teritorial-administrative a URSS care nu a avut nimic în comun cu criteriul etnic, istoric şi nici măcar geografic.  

Principiul autodeterminării pus de către Lenin la baza politicii sale naţionale nu a fost decît un paravan pentru a ascunde scopul său adevărat – distrugerea a tot ce ţinea de patriotism, cultură naţională, limbă, spiritualitate şi religie. Altfel spus, globalizarea în acţiune.

În ura lor faţă de tot ce ţine de popor, cultură şi limbă (indiferent care), bolşevicii aveau în proiect introducerea unei limbi artificiale (esperanto) în calitate de limbă de comunicare pentru proletariatul din întreaga lume în general şi a Uniunii Sovietice, în special.

Numai cheltuielile uriaşe legate de implementarea acestei idei monstruoase şi realităţile etno-lingvistice au împiedicat realizarea lui în practică.

În această încercare se încadrează şi planurile de distrugere a familiei, iniţiate de feminista exhibiţionistă înrăită Alexandra Kollontai.

Or, se ştie că anume în familie se educă o cultură a limbii materne, dragostea faţă de patrie, popor, cultură, religie şi limbă, adică a faţă de tot ce provoca bolşevicilor din generaţia lui Ilici adevărate accese de isterie.

Practica a dovedit, însă, că distrugerea familiei duce în mod inevitabil la dezintegrarea societăţii şi statului.

Către acel moment ideea revoluţiei mondiale şi-a demonstrat inconsistenţa sa şi bolşevicii s-au văzut nevoiţi să construiască comunismul într-un singur stat luat în parte.

Prin urmare, familia, în calitatea sa de celulă de bază a societăţii şi statului, trebuia încă păstrată.

Clica comunistă cosmopolită, care a uzurpat puterea în fostul Imperiu Rus, avea nevoie de o masă amorfă de oameni cu creierii bine spălaţi, un fel de zombi care nu ar avea nici un fel de memorie istorică.

În acest context, ea a fost duşmanul oricărui popor, cultură, limbă şi religie, adică a tot ce ţine de a fi om.

Iată din ce cauză este profund greşit de a confunda Rusia cu URSS şi poporul rus – cu comuniştii.

Comuniştii au fost, în egală măsură, duşmanul oricărui popor din Uniunea Sovietică, indiferent de faptul dacă acesta a fost cel rus (de o sută de milioane de oameni) sau tofalarii (care abia dacă mai sunt vreo şapte sute de inşi).

 

 

 

 

 

 

 

 

Romani basarabeni in lagarele din Siberia

 

 

 

 

Comuniştii au încercat să creeze un „om al viitorului” (vezi: „Codul moral al constructorului comunismului” din programul PCUS – n. a.).

Pentru a putea fi mai uşor manipulat, el trebuia lipsit de orice lipsit de orice „prejudecăţi” de ordin etnic, religios, lingvistic şi cultural.

Pentru a atinge acest scop, bolşevicii au procedat la nimicirea fizică a intelectualităţii şi clerului.

Fondul genetic al tuturor popoarelor care au avut neşansa să construiască comunismul a fost deteriorat iremediabil.

Jertfă a acestor experimente inumane au fost toate popoarele fostei Uniuni Sovietice, fără excepţie . 

Atunci cînd nemţii au ajuns la porţile Moscovei şi ştreangul călăului a devenit aproape palpabil, diriguitorii de la Kremlin şi-au amintit de „marele popor rus”.

Pentru a-l adula, s-au şters de colbul arhivelor chipurile lui Alexandru Nevski, Kutuzov şi Uşakov, s-au redeschis bisericile transformate în cluburi, muzee de ateism „ştiinţific” şi depozite.

Stalin a ordonat, chiar, ca la rubrica „naţionalitate” din paşaportul şi biletul său de partid să fie scris ca „rus” şi nu „gruzin”.

Războiul a fost cîştigat cu jertfa supremă a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice, dar, laurii victoriei au fost uzurpaţi de aceeaşi clică criminală. După ce prima spaimă a trecut, s-a revenit la prigoana Bisericii Ortodoxe şi a culturii spirituale a popoarelor sovietice.

Măscăriciul de curte al lui Stalin, Nichita Hruşciov, a declarat în anul 1961, că peste douăzeci de ani, poporul sovietic va trăi în comunism, iar el personal îl va arăta la televizor pe „ultimul popă”.

Represaliile anti-creştine au fost reluate cu o forţă întreită. Hruşciov a închis vernisajul pictorilor de la centrul de expoziţii Manej, sub motiv că ele au fost organizate de „pidorasî” (cuvinţelul îi aparţine, vezi memoriile lui Vladimir Vîsoţki) şi a ordonat să fie ras cu buldozerele.

Cum, însă, Dumnezeu nu bate cu băţul, bustul său funerar de la cimitirul Vagansk a fost îndeplinit de către sculptorul Ernst Neizvestnîi care într-adevăr a fost homosexual.

Prima foamete organizată a fost cea din regiunile de pe Volga şi au suferit de pe urma ei, în primul rănd, ruşii.

Colectivizarea, valurile de represalii din anii ’30 ai secolului trecut au decimat toate popoarele Uniunii Sovietice .

Milioane de oameni au murit de foame în Kuban, Stavropol, Kazahstan şi în alte „republici-surori”.

Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre foametea din anii 1946-1947, când şi-au pierdut viaţa şi sute de mii de români basarabeni.”

 

 

 

 

 

 

 A. Apolschi

Revista Moldova Noastra, Chisinau

 

 

 

 

 

VIDEO: GOLGOTA BASARABIEI

 

 

 

 

 

 

 

03/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Falsurile istoriografice, continua dezinformare si LECŢIILE ISTORIEI, in Moldova dintre Prut si Nistru. Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al XX-lea

 

 

 

 

 

 

Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al XX-lea.

Instituirea ocupaţiei sovietice in Basarabia, în anul 1940, şi apoi în anul 1944, a avut drept consecinţe după cum bine se cunoaşte, asasinatele în masă, deportările în lanţ, foametea organizată, mobilizările la munca forţata în Donbass, Siberia, Kazahstanul de Nord etc.

Cei care au supravieţuit tuturor acestor orori, au fost mânaţi în colhozuri, sau pe şantierele „construcţiei socialiste din R.S.S.Moldovenesti.”, fiind ţinuţi sub o riguroasă şi vigilentă supraveghere faţa de influenţele „nocive” care puteau să deruteze „omul sovietic” de către propaganda „burgheză” din Occident, dar şi de potenţialii răuvoitori din interior, aşa-numiţii „duşmani de clasă”.

Un instrument eficient al regimului sovietic de ocupaţie în menţinerea acestui control riguros asupra spiritelor umane, îl constituia şi cenzura draconică instituita asupra tipăriturilor, emisiunilor radio şi emisiunile  difuzate de televiziunea sovietică.

Vigilenţa cenzurii sovietice n-a slăbit nici  o clipă, ea fiind la fel de rigidă de-a lungul întregii perioade de ocupaţie sovietică, asa cum se evidentiaza din câteva aspecte ale activitatii acesteia în R.S.S. Moldovenească, pe parcursul deceniului şapte al sec. al XX-lea.

În această perioadă, cenzura sovietică din R.S.S.M. urmărea, în mod strict, ca în reţeaua bibliotecilor si  în librării, să nu ajungă cumva lucrări elaborate de autori din România şi din emigraţia românească.

Ultima categorie de autori era considerată cea mai periculoasă, întrucât reprezenta nu doar un curent de opinie „străină”, ci şi unul „burgheză”.

Un exemplu semnificativ în acest sens este şi cel pe care îl vom evoca în continuare.

Zinaida Frumer, şefa fondului special al Bibliotecii Ştiinţifice Centrale a Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., i-a adresat un raport şefului Direcţiei principale pentru securitatea secretului de stat în domeniul presei de pe lângă Consiliul de Miniştri, I. D. Stelea, în care relata că în luna iulie Secţia de completare a respectivei biblioteci a recepţionat prin intermediul schimbului internaţional revista „Revue des études roumaines” /574, editată la Paris, care trecuse cenzura Glavlit-ului, purtând numărul cenzurării 425 pentru utilizare ulterioară liberă (Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 3209, inv. 1, dosar 71, f. 23). Z. Frumer considera că această revistă nu trebuia să rămână accesibilă pentru cititorii respectivei biblioteci, ci urma să fie transmisă în fondul special din câteva considerente, pe care le invocăm aici.

Articolele şi recenziile incluse în respectiva revistă, în viziunea acesteia, „în majoritatea lor covârşitoare conţin sinteze tendenţioase care falsificau realitatea istorică”. Z. Frumer mai menţiona că autorii articolelor – istorici-emigranţi de origine română –, în lucrările lor inserate în paginile acestei reviste, „falsifică faptele istorice: articolul lui George Ciorănescu Harta Moldovei de Cantemir, la paginile 115-119 ale respectivei publicaţii, menţiona: «frontierele Moldovei trec pe râurile Dunărea, Nistru şi Siret… Cantemir se mândrea cu originea latină a poporului său, mărturie a românismului în Moldova…

Această lucrare mărturiseşte despre destinul tragic al acestui principe. Învins de către turci, el a fost trădat de către aliaţii săi – ruşii, care au anexat cea mai mare parte a multiubitei sale Moldove»”.

O altă lucrare inclusă în respectivul volum, care i-a provocat suspiciunea Zinaidei Furmer, a fost „articolul lui N. Giuvara D. Cantemir filozof al istoriei, p. 66-90, în care acesta îl înfăţişează pe marele savant ca pe un «învăţat, aparţinând istoriei României»”.

Şefa Fondului Special al Bibliotecii Ştiinţifice Centrale a Academiei de Ştiinţe mai menţiona că în compartimentul „Recenzii”, de la p. 219, este inserată o recenzie a cărţii unui grup de istorici români – emigranţi de la Paris:

Aspecte ale relaţiilor ruso-române, vol. I (cartea se păstrează în fondul special). În baza acestei lucrări a fost elaborat un şir întreg de articole de către istoricii noştri care au demascat falsificatorii istoriei” (Ibidem).

În final, Z. Frumer solicita ca respectiva revistă „să fie păstrată în fondul special”, pentru ca, în felul acesta, să nu fie accesibilă publicului larg de cititori, ci doar acelora care inspirau încredere vigilenţilor supraveghetori de la această instituţie.

La 30 noiembrie 1974 I. Stelea îi adresa lui M. A. Pleşco, şeful secţiei cultură a CC al PC din Moldova, un raport în care relata despre verificarea piesei lui D. Matcovschi Preşedintele de către Colegiul redacţional şi de repertoriu al Ministerului Culturii al R.S.S. Moldoveneşti, care, în scrisoarea de însoţire, menţiona că „respectiva piesă a fost acceptată pentru a fi pusă în scenă”.

După o examinare atentă a textului respectivei lucrări, Glavlit-ul „a găsit de cuviinţă că piesa Preşedintele prezintă într-o manieră distorsionată realitatea socialistă, viaţa oamenilor din satul colhoznic, truditorii societăţii noastre, raporturile lor, munca, odihna şi năzuinţele lor” (ANRM, Fond 3209, inv. 1, dosar 71, f. 5).

I. Stelea mai menţiona, în acelaşi context, că „în respectiva piesă viaţa oamenilor şi caracterele lor sunt prezentate unilateral, în centrul piesei nu este aceea pentru ce luptă şi afirmă preşedintele, ci brigadierul, care tinde să devină preşedinte”.

O altă carenţă gravă de care suferea piesa lui D. Matcovschi, în viziunea cenzorului principal al R.S.S.M. era faptul că însuşi preşedintele colhozului nu apare în scenă, dar participarea sa la acţiune este redată prin expresii şi manifestări ale tuturor persoanelor implicate în acţiune. I. Stelea mai descoperă o altă lacună inadmisibilă a textului elaborat de tânărul dramaturg: „În piesă este prezentă o atitudine preconcepută, nesănătoasă a brigadierului faţă de preşedinte din cauza că acesta era din alt sat – venetic ş.a.m.d.” (Ibidem, f. 5).

În continuare cenzorul menţionează: „Asupra acestei circumstanţe a fost accentuată atenţia chiar în debutul piesei: „Străinul… aşa şi rămâne străin. Străinul… nu poate fi preşedinte”. În continuare, băgătorul de seamă de la temuta instituţie sovietică menţionează următoarele: „Mai rău, pe paginile 34, 35 răsună ca o ameninţare, fără echivoc, istoria despre unicul câine din sat, care a fost omorât şi nimeni n-a plâns… Păcat că nu este preşedintele, pentru a-i povesti istoria despre câinele lui Strul Vasiliber” (Ibidem, f. 5).

Gravitatea acuzaţiilor formulate de I. Stelea creşte pe măsura avansării investigaţiei sale de „exeget” în materie de teatru:

„În timpul de faţă, menţionează acesta, când în satele renovate curge viaţa tumultuoasă, îmbogăţită cu toate valorile culturii socialiste, e stranie o atare abordare: «…cea mai mare parte a acţiunii din primul act se desfăşoară în casa Malcăi, unde totul e ca pe timpuri»”.

Pe cenzorul-şef al R.S.S.M. l-a iritat până şi utilizarea unor calificative de tip „burghez”: „Chiar în piesă, menţionează acesta, Malca este numită «Malca-jupâneasa»” (Ibidem, f. 6).

Cenzorul îşi manifestă indignarea şi în legătură cu faptul că autorul piesei şi-a permis să afirme că „Malca îşi avea afacerea sa (?)”. Flagrantul „delict” al dramaturgului moldovean pentru Stelea este deosebit de grav – cum putea să-şi permită D. Matcovschi să afirme că într-un sat moldovenesc, aflat în febra transformărilor socialiste, o femeie putea să aibă propria ei afacere?!

Bineînţeles, după atare semnalări alarmante despre reminiscenţele periculoase „mic-burgheze”, de care suferea tânărul dramaturg, ele urmau a fi sancţionate în mod drastic. Şi sancţiunile au urmat ulterior.

Şi cel mai revoltător pentru cenzorul I. Stelea era faptul că D. Matcovschi nu doar relatează despre aceste elemente legate de trecutul capitalist, ci le prezintă cu o doză de simpatie şi nostalgie! „La ea (Malca – n.n.) brigadierul putea să profite de un anumit confort, unde putea să se odihnească de preocupările lumeşti, de grijile casei, de soţie, unde putea să-şi amintească de timpurile ce s-au scurs, de vechile obiceiuri”.

Un adevărat sacrilegiu, în viziunea lui I. Stelea, îl constituie contrapunerea trecutului „strălucit” realităţilor „comuniste”: „Brigadierul constată cu amărăciune: Au fost timpuri, grele, dar strălucite. Iar acum nu mai sunt acele vremuri, acele obiceiuri – iată cum e acum în comunism” (?), p. 14 (Ibidem).

O altă învinuire gravă, formulată de zelosul cenzor, se referea la tendinţa dramaturgului de „a amesteca, de o manieră ignorantă, limbile rusă şi moldovenească”.

Acestuia o atare abordare i se părea un adevărat sacrilegiu, o bătaie de joc faţă de limba rusă, considerând că aceasta a pătruns „în conştiinţa, în modul de viaţă şi cultura poporului moldovenesc” ca „o trăsătură distinctivă naţională” (sic!), ca „o valoare măreaţă”.

D. Matcovschi, în viziunea lui I. Stelea, ignoră toate aceste aspecte expuse, iar cenzorul atribuie acestui amestec „necărturar”, o cu totul altă conotaţie – una periculoasă.

I. Stelea îl suspectează pe D. Matcovschi de o atitudine antirusească voalată şi, pe post de vajnic apărător al limbii ruse, notează câteva „perle” utilizate de dramaturgul moldovean: „Zdreamsea, no ne damsea”, „Ne, Nima… Ne Znai” şi alte denaturări”.

D. Matcovschi este acuzat de promovarea conştientă a acestor „denaturări” de o manieră premeditată, cu bătaie lungă.

În continuarea „analizei” sale, I. Stelea revine la acuzaţia formulată ceva mai înainte – că D. Matcovschi a ignorat cu bună ştiinţă reflectarea vieţii fericite, operă a regimului sovietic de ocupaţie:

„Doar după unele replici nesemnificative putem să ne dăm seama că acţiunea se desfăşoară în zilele noastre, consemnează în continuare I. Stelea. Printre altele, doar în treacăt, se menţionează despre ce a realizat în sat preşedintele, ce le-a oferit oamenilor orânduirea colhoznică”.

Parcă în derâdere, D. Matcovschi îl evidenţiază „în calitate de unic apărător al orânduirii colhoznice şi al preşedintelui, ca reprezentant al acestuia, pe fratele brigadierului – paznicul cârmuirii” colhozului.

Doar atât: atâţia adepţi şi-au câştigat munca în colhoz, socialismul de cazarmă, de tip sovietic, în satul basarabean. O mai mare discreditare a acestei „orânduiri superioare” nici nu putea fi.

„Expertul” în dramaturgie îşi manifestă irascibilitatea şi pe motiv că acest „conflict artificial este completat cu diferite scene nelalocul lor”.

O adevărată bătaie de joc faţă de puterea sovietică, în viziunea lui I. Stelea, îl constituie faptul că în respectiva piesă „care nici pe departe nu era o comedie, se relatează despre trimiterea de către cârmuire a muzicanţilor să le cânte vacilor pentru a obţine o creştere a cantităţii de lapte muls” (Ibidem).

Cenzorul îşi manifestă şi alte suspiciuni faţă de loialitatea tânărului dramaturg faţă de regimul sovietic: „În actul doi, în repetate rânduri, este jucată scena cu rama pentru portretul pe care o repară paznicul cârmuirii colhozului.

Preşedintele a spus «că acel portret care a căzut nu mai este bun de nimic…» (?)” (Acest semn de întrebare este utilizat în acest context de cenzor.

Adică, ce o fi vrut să spună prin utilizarea unei atari parabole autorul piesei).

După o analiză atât de „pertinentă” a respectivei lucrări, urmează verdictul necruţător al „criticului” de teatru:

„Întrucât această piesă nu conţine pârghii morale şi ideinice de influenţare asupra personalităţii umane şi rămâne în urmă de cerinţele pe care viaţa le înaintează literaturii şi artelor – de a afirma trăsăturile unui chip moral al unei personalităţi socialiste, pentru care sunt specifice atitudinea de tip socialist faţă de muncă, sentimentul colectivismului, internaţionalismului şi patriotismului, a unui activism social şi a unei conştiinţe înalte politice –, Direcţia principală pentru paza secretului de stat în domeniul tiparului de pe lângă Consiliul de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti solicită să examinaţi chestiunea privind oportunitatea admiterii piesei lui D. Matcovschi Preşedintele pentru o interpretare publică în atare versiune” (Ibidem, f. 5-6).

Supravegherea activităţilor editoriale a diverselor acţiuni cu caracter cultural, a emisiunilor radiofonice şi celor televizate, pe măsura extinderii acestora, devine pentru Glavlit o preocupare constantă şi tot mai dificil de onorat, întrucât creşterea fluxului informaţional depăşeşte potenţialul uman de care dispune această instituţie.

În această perioadă utilizarea aparatelor de multiplicare a producţiei poligrafice le produce multă bătaie de cap angajaţilor Glavlit-ului, întrucât creşterea numărului acestor aparate face tot mai dificilă efectuarea unui control eficient al producţiei lor poligrafice.

Aparatele de multiplicare se aflau sub un control rigid şi o vigilenţă sporită din partea autorităţilor statului.

Pentru perioada 1971-1974 au fost convocate şapte seminare-consfătuiri cu persoanele responsabile pentru aparatele de multiplicare din or. Chişinău, în cadrul cărora au fost supuse analizei încălcările comise, explicate principalele prevederi ale legislaţiei în vigoare.

La unele consfătuiri au vorbit angajaţii Ministerului de Interne al R.S.S.M., care au scos în evidenţă un şir de lipsuri privind evidenţa şi păstrarea aparatelor de multiplicat.

În anul 1972 a fost convocată o consfătuire cu şefii unităţilor speciale ale întreprinderilor din industria uşoară a R.S.S.M. Împreună cu reprezentanţii KGB, MAI şi ai Comitetului de stat pentru tipărituri al R.S.S.M. a fost convocată o consfătuire cu şefii unităţilor speciale şi şefii cancelariilor ministerelor şi departamentelor.

Participanţilor le-au fost explicate cerinţele de bază ale regulilor şi ordinelor privind expedierea obligatorie a exemplarului de control organului de supraveghere (Ibidem).

Or, tocmai această obligaţiune era frecvent încălcată de către deţinătorii aparatelor de multiplicare.

O altă obligaţiune care revenea organelor de cenzură sovietică era retragerea din circuit (reţelele de biblioteci şi de librării) ale cărţilor autorilor care şi-au pierdut loialitatea autorităţilor sovietice din varii motive – în special, din cauza deciziei acestora de a părăsi Uniunea Sovietică şi de a se stabili în Occident sau în Israel.

Din anul 1971 şi până în 1974 Glavlit-ul de la Moscova a emis patru ordine privind eliminarea unor cărţi din reţeaua de biblioteci. În afară de aceasta, şi Glavlit-ul din R.S.S.M. a emis, în aceeaşi perioadă, două ordine cu aceeaşi conotaţie.

Toate aceste ordine au fost expediate ministerelor şi departamentelor pentru a fi adoptate deciziile corespunzătoare. În 1971 au fost verificate 239 biblioteci, în 55 au fost depistate cărţi care urmau a fi retrase (Ibidem, f. 25).

O mostră de amestec brutal şi descalificant al cenzurii de la Chişinău în activităţile editoriale îl constituie episodul legat de pregătirea pentru tipar a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti.

Munca unui colectiv numeros de autori, cu renume şi cu o pregătire profesională serioasă, a fost schimonosită, de o manieră impardonabilă, de doar câţiva cenzori din cadrul Glavlit-ului de la Chişinău, unii dintre aceştia cu o pregătire mai mult decât îndoielnică.

La 25 februarie 1974 şeful Glavlit-ului, I. Stelea, a expediat CC al PCM un document cu nr. 14, în care au fost expuse mai multe obiecţii în legătură cu pregătirea pentru tipar a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti.

Se menţiona că în enciclopedia republicană nu era obligatoriu să fie prezentate „toate noţiunile geografice, curentele religioase, diferiţi savanţi şi oameni de stat aproape a tuturor ţărilor şi tuturor timpurilor.

În viziunea cenzorului-şef, era inadmisibil «să fie prezentaţi diferiţi generali şi atamani care au luptat contra Puterii Sovietice, precum şi a alte persoane, condamnate de către partid pentru activităţi antipartinice»”.

Nu se considera oportun „să fie prezentaţi numeroşi savanţi, reprezentanţi ai literaturii şi culturii, care nu au fost în acest ţinut sau n-au avut o contribuţie la pregătirea cadrelor pentru republică”.

În viziunea lui I. Stelea, o atare abordare trebuia să permită operarea unor anumite reduceri ale limitelor volumului iniţial al enciclopediei şi, în felul acesta, în paginile acesteia „ar fi fost posibilă o reflectare mai amplă a problemelor social-culturale şi economice din viaţa republicii” (Ibidem, dosar 71, f. 82).

La demersul şefului Glavlit-ului de la Chişinău a fost anexată o listă cu observaţii concrete privind primele trei volume ale enciclopediei. Respectivele observaţii se refereau la noţiunile care, în viziunea cenzorilor, urmau a fi excluse din respectivul volum. Documentul acesta, care însumează şase pagini, conţine mai multe rubrici.

Pentru început vom menţiona tot ce se sugera să fie suprimat din primul volum cu referire la România, poporul român, istoria şi cultura sa, la personalităţile sale.

Astfel, la pagina 175 se sugera să fie exclus numele lui I. Antonescu, catalogat „dictator fascist”, la p. 500 – Brătianu, în dreptul căruia era precizat: „familia unor reacţionari români”.

Brătienii erau incluşi în categoria a V-a, cu genericul „Diferiţi activişti condamnaţi pentru activitate antisovietică”. Adică Brătienii erau învinuiţi de către cenzura sovietică de activitate antisovietică?!

Din categoria a VII-a – cea denumită „Savanţi, reprezentanţi ai literaturii, artei şi ştiinţei”, care, în viziunea cenzorilor sovietici de la Chişinău, urmau a fi excluşi din vol. I al enciclopediei, pe motiv că nu ar fi avut nimic cu R.S.S.M., figurau: Theodor Aman, „pictor român” (1831-1891) (la p. 119), care, aşa cum bine se cunoaşte, este unul dintre cei mai mari pictori şi graficieni români, pedagog, academician, întemeietorul primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti; Grigore Antipa, „biolog român” (p. 171) (1867-1944), moldovean din dreapta Prutului, naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, oceanolog, savant de talie mondială.

Cel care sugerase atari suprimări era cenzorul M. S. Băbălău, care şi-a scris numele în dreptul propunerilor sale.

În viziunea respectivului cenzor, toate aceste personalităţi n-aveau nimic în comun cu istoria şi cultura populaţiei majoritare din R.S.S.Moldovenesti.

Este cunoscut faptul că liderii sovietici de atunci considerau că familiarizarea basarabenilor cu istoria poporului român, cu personalităţile sale marcante putea să le fie nocivă moldovenilor din stânga Prutului (Ibidem, f. 83).

Acelaşi cenzor mai sugerase să fie excluşi din aceeaşi categorie compozitorul italian Vincenzo Bellini (1801-1835), autorul mai multor opere nemuritoare, inclusiv Norma (1831); scriitoarea americană Harriet Beecher Stowe (1811-1896), autoarea renumitului roman Coliba unchiului Tom (1852), fizicianul şi matematicianul austriac Ludwig Bolzmann (1844-1906), membru al Academiei de Ştiinţe din Viena, care şi-a asigurat celebritatea în urma inventării mecanicii statice, ca procedeu universal de studiere a gazelor; microbiologul german August Wasserman (1866-1925), marele prozator şi eseist indian Mulk Raj Anand (1905-2004); pictorul şi graficianul azer Azim Zade (1880-1943); poetul latin Ausonius (Decimus Magnus Ausonius) (310-395), care în motivaţiile „preţioase” ale cenzorului Băbălău apare ca „scriitor latin” ş.a.

Se pare că cenzura sovietică de la Chişinău se conducea de un principiu politic monstruos – „prea multă minte dăunează” – la ce bun ca cititorul din R.S.S.M. să se familiarizeze cu aceste personalităţi cu renume din istoria civilizaţiei universale.

Cu cât mai puţin vor cunoaşte, cu atât mai uşor vor putea fi manipulaţi.

Din volumul I se mai sugera să fie excluse mai multe nume şi noţiuni religioase, trecute la rubrica „Curente religioase şi reacţionare şi reprezentanţii lor”: „Abel – erou biblic” (p. 10); „Avraam, străbunic al evreilor” (p. 22); „Adam” (p. 30); „Allah, animism-credinţă” (p. 162); „biblia (caracteristica acesteia)” (p. 414).

Din acelaşi prim volum al enciclopediei moldoveneşti se sugera să fie omise şi alte personalităţi importante din istoria universală, precum Adrian, împărat roman (în document este menţionat ca „ţar”; Dwight D. Eisenhower (1890-1969), al 34-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1953-1961), comandantul forţelor unite ale aliaţilor care au debarcat în Nordul Africii (1943) şi în Franţa (1944) (Ibidem, f. 83).

În volumul III al enciclopediei moldoveneşti din rubrica IV „Oameni de stat” se sugera să fie excluşi „Maiorescu Titu – prim-ministru al României burgheze” (p. 172); „Matei Basarab (sic!) – domnitorul Munteniei” (p. 248); „Mihai Viteazul – domnitorul Munteniei”. În categoria personalităţilor importante din istoria universală, care urmau să fie excluse din ESM, au fost incluse şi alte câteva zeci de nume.

O altă preocupare a cenzurii sovietice la începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea a fost „lupta cu religia”.

În acea epocă cenzura sovietică manifesta în continuare un interes deosebit pentru tematica religioasă.

Politica autorităţilor sovietice faţă de cultele religioase a suportat o întreagă evoluţie – de la închiderea a zecilor de mii de lăcaşe sfinte, mănăstiri ale creştinilor ortodocşi, dar şi a celorlalte confesiuni religioase (catolică, neoprotestantă, mozaică, musulmană etc.) şi exterminarea fizică, inclusiv prin împuşcare, a slujitorilor acestor confesiuni şi a credincioşilor până la o „inovaţie” mai recentă şi mai „civilizată” de strangulare a promotorilor diferitor confesiuni religioase şi a adepţilor lor prin intermediul unei „blocade informaţionale”.

La 17 septembrie 1971 S. Tanasevski, „împuternicitul Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii R.S.S. în R.S.S. Moldovenească îi expedia şefului Glavlit-ului de la Chişinău I. Stelea o scrisoare prin care îi relata că îi expediază o copie a ordinului preşedintelui Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., cu numărul de ordine 90, din 19 iulie 1971, „Despre intrarea în vigoare a Nomenclatorului datelor Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., care erau interzise spre difuzare în presa «deschisă» (sic!), emisiunile radio şi de televiziune” (Ibidem, dosar 46, f. 26).

Acest ordin prevedea intrarea în vigoare a respectivului nomenclator, avizat şi de Glavlit-ul unional.

Toate subdiviziunile Consiliului pentru cultele religioase (şefii de secţie, adjuncţii acestora, inspectorii, împuterniciţii erau obligaţi să aplice în practică „în mod consecvent” prevederile nomenclatorului.

Şefii de direcţie şi împuterniciţii acestui consiliu erau atenţionaţi, în mod special, asupra unei executări rigide a nomenclatorului, pentru „a exclude posibilitatea pătrunderii informaţiilor specificate în textul acestuia în presa „deschisă”, emisiunile radio şi de televiziune” (Ibidem, f. 27).

Nomenclatorul în cauză se referea la „informaţiile şi materialele Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. şi ale împuterniciţilor acestuia în teritoriu, publicarea cărora în presa „deschisă”, emisiunile radio şi la televiziune era considerată „inoportună”, adică, cu alte cuvinte, urmau a fi interzise spre difuzare (Ibidem, dosar 46, f. 29).

Toate „informaţiile şi materialele” difuzate de respectiva instituţie erau clasificate în nouă categorii.

Din prima categorie făceau parte datele generale despre numărul organizaţiilor religioase, bisericilor ce funcţionau, inclusiv a bisericilor catolice, moscheilor, mănăstirilor şi „altor case de rugăciuni”, datele despre numărul „slujitorilor cultelor religioase din U.R.S.S.”.

A doua categorie de informaţii care erau interzise de a fi mediatizate în ziare, la radio şi televiziune erau cele despre numărul de biserici, moschei, mănăstiri închise sau demolate şi scoase de la evidenţa „uniunilor religioase”, nu numai cu referire la toată Uniunea Sovietică, dar şi a celor referitoare la raioane, regiuni, ţinuturi şi republici (Ibidem, f. 30).

Se mai punea interdicţia pe difuzarea datelor despre numărul de „ritualuri săvârşite în cadrul uniunilor religioase, înregistrate la scara întregii U.R.S.S.” (categoria a III-a), datelor despre veniturile şi cheltuielile „organizaţiilor religioase din U.R.S.S.” (categoria a IV-a).

Categoria a cincea de „materiale”, asupra cărora se instituia acelaşi „tabu”, erau rapoartele, instrucţiunile, stenogramele, dările de seamă, datele statistice, comunicatele ş.a. care reflectau nivelul de religiozitate a populaţiei şi de respectare de către aceasta a ritualurilor religioase, atât la scara U.R.S.S., cât şi pentru fiecare republică unională în parte (Ibidem).

Cea de-a şasea categorie se referea la deciziile Consiliului pentru cultele religioase, dar şi cele ale structurilor sovietice locale privind exercitarea controlului asupra respectării legislaţiei cu privire la cultele religioase.

A şaptea categorie de informaţii interzise spre difuzare în mass-media sovietică erau datele cu caracter general despre numărul de persoane din rândul slujitorilor de cult, dar şi a enoriaşilor care au fost sancţionaţi în mod administrativ, dar şi penal pentru „violarea legislaţiei”, despre cultele religioase, atât la scara U.R.S.S., cât şi la cea a republicilor unionale (Ibidem).

Şi, în sfârşit, ultimele două categorii de „materiale şi informaţii”, despre care nu trebuiau informaţi cetăţenii sovietici, erau cele cu privire la datele cu caracter general despre relaţiile internaţionale ale „organizaţiilor religioase” din U.R.S.S., despre rapoartele „centrelor religioase” cu privire la delegaţiile peste hotare.

Erau interzise spre difuzare, de asemenea, şi datele despre tirajele ediţiilor cu caracter religios, editate în U.R.S.S. (Ibidem).

În felul acesta, crearea acestui vacuum informaţional în jurul cultelor religioase din U.R.S.S. urma să conducă, în viziunea autorilor acestui scenariu, la pierderea treptată a influenţei acestora în societate şi la dispariţia lor treptată. Bineînţeles, această „ostracizare informaţională” nu însemna că celelalte mijloace de anihilare a diferitor confesiuni religioase îşi pierdeau actualitatea – pur şi simplu, la cele vechi se mai adăuga una nouă – mai sofisticată.

La începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea o ţintă predilectă a cenzurii sovietice au devenit operele scriitorilor, dramaturgilor, oamenilor de cultură de origine iudaică, repatriaţi în Israel. Lucrările acestora erau retrase din reţeaua de biblioteci publice, librării pentru a fi ulterior distruse.

Întrucât şi din R.S.S. Moldovenească au plecat mai mulţi oameni de cultură, reprezentanţi ai acestei etnii, cărţile lor au avut un destin similar. În felul acesta, pe parcursul anilor ’70 cenzura chişinăuiană a instrumentat câteva asemenea operaţiuni.

Astfel, în baza ordinului nr. 2 – дсп, din 1 iunie 1973, semnat de şeful Glavlit-ului I. Stelea, s-a decis retragerea din bibliotecile publice şi din reţeaua de librării a cărţii lui Ia. Iachir – Lăpuşneanu Luna-şi paşte stelele, în limba „moldovenească”, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1969, 152 p, 8.000 ex. Temeiul: Indicaţia CC al PCM.” (ANRM, Fond 3209, inv. 1, dosar 60, f. 2).

La 1 august 1975 I. Stelea i-a adresat lui V. Hropotinschi, preşedintele Comitetului de stat al editurilor R.S.S.M., o scrisoare în care menţiona, între altele, că ordinul Glavlit-ului din R.S.S.M. nr. 3 – дсп, din 25. VI.1975, cu privire la retragerea din librării a cărţilor lui M. S. Bruhis, nu fusese adus la cunoştinţa angajaţilor tuturor librăriilor (ANRM, Fond 3209, inv. 1, d. 80, f. 67).

Pentru cititorul neavizat vom menţiona că Mihail Bruhis (1.03.1919-6.12.2006) a fost traducător, publicist şi istoric din R.S.S.M. A deţinut funcţia de şef al Secţiei traduceri din cadrul Institutului de istorie a PCM de pe lângă CC al PCM. Decepţionat de regimul comunist din U.R.S.S., M. Bruhis emigrează în Israel.

Lucrarea care l-a consacrat se numeşte Rusia, România şi Basarabia – 1812, 1918, 1824, 1940, tipărită în limba rusă în anul 1979, la Tel Aviv, editată ulterior, în versiune română, la Chişinău, în anul 1992, la Editura Universitas, în care acesta a combătut cu argumente imbatabile multiple falsuri lansate de istoriografia sovietică.

În misiva sa, I. Stelea menţiona că şi în acest caz legat de M. Bruhis, ca şi în alte cazuri, în loc de ordin a fost expediată o scrisoare care sugera predarea cărţilor lui M. Bruhis în depozit. Mai mult decât atât, menţiona cenzorul-şef, se adeverise că angajaţii magazinului de anticariat din Chişinău nu erau familiarizaţi cu respectivul ordin (ANRM, Fond 3209, inv. 1, d. 80, f. 67).

În aceeaşi scrisoare I. Stelea relata că în timpul controlului selectiv al fondurilor de carte ale bibliotecilor Editurilor Lumina şi Cartea Moldovenească au fost descoperite cărţi care trebuiau să fie retrase conform ordinelor Glavlit-ului R.S.S.M. nr. 1 – дсп, din 23 ianuarie 1974 şi nr. 3 – дсп, din 25 iunie 1975 (Ibidem).

În calitatea sa de şef al Glavlit-ului I. Stelea îi solicita lui V. Hropotinschi să distribuie în toate librăriile ordine cu privire la retragerea cărţilor interzise şi să asigure un control sistematic al îndeplinirii respectivelor recomandări.

Lui Hropotinschi i se mai sugera să dea indicaţii şefului Moldknigtorg-ului şi directorilor editurilor să întreprindă măsuri pentru a nu admite pe viitor asemenea încălcări. Despre măsurile întreprinse V. Hropotinschi era invitat să raporteze Glavlit-ului (Ibidem, f. 67-68).

La 15 mai 1979 M. Mamei, adjunctul lui I. Stelea, îi raporta şefului Glavlit-ului unional, P. Romanov, că în baza ordinului nr. 3 – дсп, din 15 mai 1979, din reţeaua de biblioteci publice şi cea de librării urmau a fi retrase cărţile lui E. I. Bauh.

În calitate de temei a servit indicaţia verbală a lui I. P. Calin, secretar al PCM (Ibidem, dosar 115, f. 35). Efraim Bauh, născut la 13.01.1934 în or. Tighina, a fost poet, prozator, traducător, jurnalist, geolog.

Până în anul 1977 acesta îşi desfăşoară activitatea în temei la Chişinău, unde colaborează, în special, la ziarul „Molodej Moldavii”. În presa periodică din R.S.S.M. publică eseuri, articole, interviuri.

Versurile sale au fost adunate în paginile a nouă antologii şi plachete. A mai editat două cărţi pentru copii. A realizat traduceri din operele unor poeţi şi scriitori din R.S.S.M.: P. Boţu, P. Zadnipru, V. Teleucă, A. Codru ş.a. E. Bauh a fost ales membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În anul 1977 se stabileşte în Israel.

Aici văd lumina tiparului culegerea sa de poezii Rauf (Văzduhul), romanele Chinşi Orman, Soarele sinucigaşilor – toate în limba rusă. Mai multe lucrări ale sale au fost traduse în limbile română, engleză, polonă, lituaniană, cehă etc.

Efraim Bauh este preşedinte al Uniunii Scriitorilor de limba rusă din Israel, precum şi preşedinte al Federaţiei Uniunii Scriitorilor din ţara sa (Calendar Naţional, 2009, Chişinău, 2008, p. 31).

Cărţile lui E. Bauh, care puteau fi retrase şi distruse în anul 1979, erau trei la număr: Efraim Bauh, Măzărichile dulci şi Contele Trufă, poveste pentru grădiniţa de copii şi şcoala primară, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1965, 28 p.; Efraim Bauh, Grani [Stihi], Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1963, 92 p.; Efraim Bauh, Vesennie klavişî [Stihi], Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1966, 115 p. (Ibidem).

Glavlit-ul unional recurgea la serviciile celui din R.S.S.M., atunci când considera necesar să fie cenzurate lucrările unor scriitori evrei de origine română, stabiliţi în Israel.

La 12.03.1979, şeful adjunct al Glavlit-ului unional, V. Fomiciov, i-a expediat o scrisoare lui I. Stelea, în care îi relata despre înţelegerea cu M. Mamei, adjunctul lui Stelea, de a-i încredinţa unuia din angajaţii Glavlit-ului de la Chişinău, care „cunoaşte limba română”, ca să lectureze cartea Şapte momente, scrisă în limba română, expediată din Israel unei persoane private, numele căreia nu era indicat.

Ulterior, cartea însoţită de un scurt rezumat urma să fie restituită Glavlit-ului de la Moscova (ANRM, Fond 3209, dosar 115, f. 29).

Peste patru săptămâni, la 10 aprilie 1979, şeful Glavlit-ului de la Chişinău îi raporta lui V. Fomiciov despre cenzurarea cărţii lui Izrael Marcus Şapte momente, din istoria evreilor din România, tipărită de Editura Glob din or. Haifa, Israel, în anul 1977. În cartea respectivă au fost inserate şapte povestiri din biografia a şapte persoane de origine iudaică, care au locuit în România (ANRM, Fond , inv. 1, d 115, f. 30).

Verdictul final al cenzorului chişinăuian a fost unul negativ. Acesta i-a incriminat autorului mai multe concluzii „periculoase”.

Prima era că scriitorul I. Marcus considera că viaţa celor şapte evrei-protagonişti ai acestei cărţi s-a constituit într-o „dramă”, pentru că aceştia, în primul rând, trăiau departe de statul Israel şi nu se bucurau de sprijinul din partea altor naţiuni.

A doua concluzie a prozatorului evreu, contestată de cenzorul sovietic, era că toate suferinţele celor şapte eroi ai cărţii erau cauzate de faptul că dânşii erau evrei.

În al treilea rând, autorului cărţii i se imputa că prin intermediul acestei cărţi este promovată ideea despre „exclusivitatea naţiunii evreieşti, reprezentanţilor săi, calificată de cenzor drept idee a unui „rasism rafinat şi a unui naţionalism”.

În al patrulea rând, cenzorului nu-i place că autorul cărţii deplânge soarta evreilor, oriunde aceştia s-ar afla – în ţări capitaliste sau socialiste, descriind viaţa lor ca pe o „dramă”, promovând ideea că „evreii pot obţine fericirea şi pacea doar în statul Israel”.

Cenzorului sovietic îi displace şi o altă concluzie a autorului cărţii: „Evreul nu trebuie să uite niciodată că el este evreu şi este obligat să acţioneze doar în interesul naţiunii sale”.

Şi, în sfârşit, în al cincilea rând, descriind suferinţele evreilor în cel de-al Doilea Război Mondial, autorul, în viziunea cenzorului, nu acuză fascismul, ci învinuieşte doar „persoane separate” în declanşarea războiului şi în omorurile în masă ale evreilor (Ibidem, f. 33-34).

Către sfârşitul anilor ’70 nici cenzura sovietică din R.S.S.M. nu mai făcea faţă avalanşei informaţionale, ineficienţa ei constituindu-se în anii ’80 în una din multiplele cauze ale disoluţiei imperiului sovietic. Cu toate acestea, cenzura draconică de tip comunist a făcut ravagii, decenii la rând, schilodind şi mutilând destinele nu doar ale reprezentanţilor culturii, ştiinţei din R.S.S.M.

Prin privarea de dreptul de a accede, în mod nestingherit, la informaţia utilă, pe care cenzorii sovietici, aceşti „ostaşi ai frontului invizibil”, au dosit-o cu multă „grijă”, s-au comis alte multiple crime, deformându-li-se şi conştiinţa sutelor de mii de basarabeni şi ale căror consecinţe le mai resimţim şi în prezent.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Falsuri istoriografice – de la aberațiile lui Mohov la dezinformarea continuă

 

 

Institutul de istorie Universala al Academiei de Stiinte din U.R.S.S. promova prin intermediul publicatiilor sale asa-zisele sale preocupari fata de istoria tuturor tarilor din Europa, America, Australia si Noua Zeelanda.

Desigur, o motivatie pentru a putea aborda istoria unor tari din sfera sa de influenta, România nefiind trecuta cu vederea în nici unul din numerele publicatiei. Iar „detaliere“ mergea pe recenzarea si dezvoltarea ideilor promovate de fel si fel de lucrari scrise de anumiti istorici sovietici.

De fapt, în numele unei false metodologii istoriografice, se înfaptuia o dirijare a polemicii împotriva lucrarilor scrise de adevaratii istorici. Lucrari care, începând cu 1970, devenisera tot mai numeroase si pertinente demonstrând rolul nefast al Cominternului.

Prin urmare, prin publicatiile institutului academic, istorici rusi încercau sa inoculeze teza conform careia dezvaluirile unor adevaruri cu privire la actiunile Cominternului faceau parte dintr-un proces mai larg de falsificare a istoriei universale. Sovietici “demonstrau” prin orice mijloace ca pactul sovieto-german din august 1939 a fost de fapt un pas de dreptate pentru Uniunea Sovietica, caci:

“Politica înteleapta a guvernului sovietic a permis revenirea pamânturilor Ucrainei, Bielorusiei, Moldovei, rupte anterior de catre imperialisti, sprijinirea popoarelor Estoniei, Letoniei si Lituaniei la instaurarea puterii populare, împingerea cu 300 km a frontierei apusene a U.R.S.S.”.

Simultan, la îndemnul Moscovei de a demonstra apartenenta de drept a Moldovei, istoricii din Chisinau aveau sa treaca si ei la o puternica ofensiva împotriva gândirii teoretice românesti, Moscova acordând fonduri substantiale pentru publicarea a numeroase lucrari în care istoricii din România, care scriau despre Basarabia, Bucovina si tinutul Hertei, erau catalogati ca “istorici burghezi si nationalisti contemporani”, “falsificatori burghezi ai istoriei”.

A fost si cazul lucrarii “Studii privind istoria formarii poporului moldovenesc”, volum aparut la Chisinau în 1978 si raspândit în mii de exemplare în Basarabia, Bucovina de Nord si Herta.

Autorul cartii era N.A. Mohov, care, justificându-si demersul prin faptul ca “istoria straveche a poporului moldovenesc, istoria aparitiei lui, ca o comunitate etnica distincta, suscita un mare interes din partea opiniei publice din U.R.S.S. si constituie una dintre cele mai complexe si discutabile teme ale istoriei poporului”, lansa o serie de teorii inepte.

Cele mai multe legate desigur de originea “poporului moldovenesc”, Mohov încercând sa demonstreze ca teritoriul Moldovei nu a facut parte din Dacia Romana.

Ca argument, el mentiona ca istoria Daciei Romane nu se refera nemijlocit la istoria Moldovei si ca, de peste un mileniu, slavii ar fi format baza populatiei, acestia influentând si, totodata, asimilând populatia romanica.

Dupa Mohov, la venirea slavilor în fosta Dacie Romana, “influenta romana fusese deja distrusa de popoarele migratoare”, drept pentru care sustine el falsificând violent istoria “de pe urma stapânirii romane nu s-a mentinut nici un nume de oras sau sat, slavii dându-le acestora nume în limba lor”.

Totodata, în sustinerea tezelor sale, autorul considera ca din amestecul a doua limbi, nu se putea forma o a treia, ci, învingea una dintre ele, aceasta îmbogatindu-se pe seama celeilalte.

Asa se explica, în viziunea lui Mohov, faptul ca în regiunile dunarene a luat nastere limba valaha. În carte, mai apar si alte aberatii, de la teoria ca “procesul transformarii valahilor în moldoveni a avut loc dupa asezarea valahilor pe teritoriile de la rasarit de Carpati” la faptul ca “între moldoveni si munteni au existat si deosebiri si antagonisme” ori ca “românii din Valahia de Sus se deosebesc din punct de vedere etnic de moldoveni, mai mult decât de bulgari”.

O carte plina de venin uzitata ca mijloc de dezinformare istorica si raspândita prin grija Moscovei în mii de exemplare.

Din nefericire, astazi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru românii din Basarabia, ei trebuind sa lupte în continuare împotriva dezinformarilor promovate de guvernele comuniste promoscovite ale Chisinaului. Si astazi se falsifica în mod brutal istoria românilor, în special pentru a se dovedi ca moldovenii din Basarabia s-ar fi dezvoltat sub forma unor comunitati etnice distincte, rupte de patria mama.

Pentru aceasta, se lucreaza însa mai subtil, cu lucrari non-istoriografice, usor de asimilat la nivelul maselor, un exemplu reprezentându-l Dictionarul moldovo-român, blasfemie folosita pentru a se argumenta existenta unei asa-zise limbi moldovenesti, diferita de limba româna.

Rolul acestei lucrari, semnata de unul din promotorii moldovenismului în perioada sovietica, Vasile Stati, este acela de a alunga din inimile basarabenilor limba româna, de a-i stirbi acesteia functia de unitate dintre fratii de dincolo si de dincoace de Prut.

Un dictionar jignitor pentru toti românii, indiferent de hotarele tarilor în care traiesc. Si care nu reprezinta un eveniment izolat, ci face parte dintr-un proces amplu de deromânizare a Basarabiei.

Ca dovada, promovarea unor proiecte vizând Legea pentru politica nationala de stat a Republicii Moldova. Proiect în care se promoveaza teza ca Republica Moldova constituie “o continuare politico-juridica a procesului multisecular de statalitate”.

Astfel, conform initiatorilor, moldovenii reprezinta, alaturi de membrii altor etnii (ucrainiene, ruse, gagauze, bulgare, evreesti si bieloruse), doar o nationalitate fondatoare a statului, motiv pentru care este firesc ca rusa sa aiba statutul de limba de comunicare interetnica, aplicându-se obligatoriu în toate sferele societatii, inclusiv la nivelul institutiilor.

De asemenea, pentru a sfarâma conexiunile istorice firesti si naturale cu patria mama, în proiect se subliniaza si necesitatea ca politica nationala de stat sa fie orientata spre neutralizarea politica si juridica a “necontenitelor tentative de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti”.

Totodata, se solicita adoptarea de masuri pentru încetatenirea etnonimului “moldovean” si a glotonimului “limba moldoveneasca”, precum si pentru neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse.

Astfel, scopul final îl reprezinta asigurarea si consolidarea unei polietnicitati multilingvistice în Moldova, actiune prin care s-ar putea realiza destramarea identitatii românesti a moldovenilor.

Iar cum un rol important îl joaca tinerele generatii, dezinformarea si manipularea este îndreptata prioritar spre acestea, stipulându-se ca educatia sa fie orientata prioritar spre învatarea limbii moldovenesti si a Istoriei Moldovei ca elemente de baza ale noii identitati nationale, dar si spre extinderea functiilor oficiale ale limbii ruse.

Aberatii folosite de tradatorii filorusi de la  Chisinau urmareau  un singur scop: sfarâmarea adevaratei identitati a Basarabiei.

Pentru ca, asa cum se întâmpla în anii ‘70, când în Moldova apareau zeci de lucrari ce încercau sa fundamenteze în constiinta tinerelor generatii, ideea formarii poporului moldovenesc într-o structura etnica distincta, si astazi monstrii anti-românismului sunt la fel de activi, promovând teorii conform carora în Moldova populatia ar fi aparut ca etnos aparte si producând “dovezi” pentru a demonstra ca între moldoveni si munteni au existat “si deosebiri, si antagonisme” ori ca, din punct de vedere etnic, românii din Valahia de Sus se deosebesc de moldoveni mai mult decât de bulgari.

 

 

 

  Autori (surse) :

 

1. Alex Pușcașu -/www. ziarulnatiunea.ro  de-la-aberatiile-lui-mohov-la-dezinformarea-continua  ;

2. Ion VARTA – Revista Limba Română Nr. 3-6, anul XXI, 2011

03/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 3 mai în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

3 mai, istoricul zilei

 

1560: Diaconul Coresi și Tudor diacul, încep la Brașov tipărirea (până la 30 ianuarie 1561), a primului „Tetraevangheliar” în limba română.

 

 

 

Foto: Diaconul Coresi, ”Tetravanghelul” de la 1561:”Ca să fie popilor rumăneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini”

Textul celor patru Evanghelii a fost tiparit cu titlul : Tetraevanghelul romanesc, iar la traducerea lui din slavona au contribuit si preotii romani din Scheii Brasovului.

1847: Are loc la Iasi, in Principatul Moldova, premiera comediei „Piatra în casă”, de Vasile Alecsandri.

 

 

1848: Incepe  Marea  Adunare Nationala de la Blaj, in urma careia românii ardeleni s-au  declarat naţiune de sine stătătoare si au adoptat Programul Revoluției române din Transilvania, intitulat  „Petițiunea Națională“.

 

 

 

 

La  Marea adunare naţională de la Blaj, in  Transilvania, au participat peste 40 000 de români, preponderent ţărani.

 

 

Andrei Șaguna (n.1808 - d.1873), mitropolit ortodox al Transilvaniei, sursa:asaguna.ro 

Andrei Șaguna (n.1808 – d.1873), mitropolit ortodox al Transilvaniei, sursa:asaguna.ro

Ioan Lemeni (n.1780-d.1861), episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia 

Ioan Lemeni (n.1780-d.1861), episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia

 

 

La 3 mai 1848, stil vechi (15 mai 1848, stil nou) începe Marea adunare naţională de la Blaj, Transilvania, cu participarea a 40 000 oameni, preponderent ţărani.

Adunarea a avut loc pe Cîmpia Libertăţii, fiind prezidată de episcopii Ioan Lemeni și Andrei Șaguna.

Adunarea a ales un Comitet Național, din care făceau parte Avram Iancu (venit la adunare cu 10 000 de moți), Andrei Mureșanu (1816-1863, autorul poeziei Un răsunet / Deșteaptă-te române, devenită după 1989 imnul de stat al României), Simion Bărnuțiu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu etc.

Marea adunare națională de la Blaj fixează programul social-politic (burghezo-democratic) al revoluţiei din Transilvania. Programul revendică, în cele 16 articole, următoarele:

  • dreptul românilor de a fi reprezentaţi în dietă;

  • dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie;

  • emanciparea bisericii ortodoxe române de sub jurisdicţia mitropoliei sîrbeşti;

  • desfiinţarea iobăgiei;

  • desfiinţarea breslelor;

  • libertatea cuvîntului şi a tiparului;

  • asigurarea libertăţii personale şi a întrunirilor;

  • înarmarea poporului şi înfiinţarea gărzii naţionale;

  • libertatea industriei şi a comerţului;

  • învăţămînt de toate gradele în limba română;

  • impozit proporţional cu veniturile;etc.

Ideea centrală a programului Marii adunări naţionale de la Blaj era “Naţiunea română se declară şi se proclamă ca naţiune de sine stătătoare…“.

Note:

  • Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena), a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta.

  • Andrei Șaguna (n. 20 ianuarie 1808, Miscolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române.

  • Andrei Șaguna, în fruntea unei delegații, a dus petiția de la Blaj la Viena, împăratului Franz Joseph. 

1851: Revolutionarul patriot român Nicolae Balcescu tine la Paris conferinta intitulata “Miscarea romanilor din Ardeal la 1848″ (titlul original era “Discursul cetateanului Balcescu”), aparut in publicatia “Junimea romana”, la rubrica “Dare de seama asupra banchetului studentilor romani din 3/15 mai 1851″.

 

 

Foto: Nicolae Bălcescu

 

 

Cuvantarea lui Balcescu rememora atunci experienţa personală, trăită printre revoluţionarii ardeleni la 1848.

Al.I. Odobescu a retipărit această cuvîntare în volumul ce conţinea opera capitală a lui N. Bălcescu, „Românii supt Michai vodă Viteazul”.

 

 

 

1867, 3/15: Ia fiinţă, la Bucureşti, din iniţiativa lui Alexandru Papiu-Ilarian, August Treboniu Laurian şi Florian Aaron, societatea „Transilvania”, care urmărea „strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă din toate părţile României”.

1868: Are loc Conferinţa de la Blaj, a fruntaşilor politici ai românilor din Transilvania, in cadrul careia  se adoptă un act de protest împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria (Pronunciamentul de la Blaj).

In cadrul aceleiasi conferinte a fost revendicata autonomia Transilvaniei pe baza “Diplomei leopoldine” si a “Pragmaticei sanctiuni”.

1870: Este încheiată construcţia şi este sfinţită biserica Sfîntului Duh de la mănăstirea Hîrbovăţ, in  Basarabia ţaristă.

 

  1876: S-a născut Nicolae Apostolescu, critic şi istoric literar,  iniţiator al metodei comparatiste de tip pozitivist în cercetarea literară românească); (m. 1918)

 

 

 

1885: S-a născut Mircea Ion Savul, geolog și geochimist; a inițiat primele cercetări de petrologie structurală și de geotermometrie în România; membru al Academiei Române (d. 13.05.1964).

 

 

1891: Se înființează Fundația Universitară Carol I, actuala Bibliotecă Universitara din Bucuresti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1895, 3/15: S-a născut geologul şi geochimistul Mircea Ion Savul; a iniţiat primele cercetări de petrologie structurală şi de geotermometrie în România; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1964).

 

 1896, 3/15: A murit Victor Vlad Delamarina, poet şi memorialist; au rămas de la el şi încercări de pictură, insuficient cunoscute; (n. 1870)

1904: S-a născut la Brăila, pictorul român Octavian Angheluţă, artist emerit (1954), profesor universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București; (d.17 noiembrie  1979, Bucureşti).

A fost fondator al Asociației Pictorilor și Sculptorilor români, împreună cu, Lucian Grigorescu, Dumitru Ghiață, Alexandru Moscu, Ion Țuculescu, Alexandru Ciucurencu, a fost directorul Pinacotecii Statului și profesor la catedra de pictură a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București.

 1904: S-a născut la Bradeni, Sibiu, inginerul Remus Răduleţ. A studiat la Institutul Politehnic Timișoara și apoi în străinătate studii doctorale la Politehnica Federală din Zürich (astăzi denumită ETHZ), unde l-a cunoscut pe Einstein.

A avut contribuţii în domeniul teoriei generale a câmpului electromagnetic şi al electrotermiei.

În 1947 a aparut  sub coordonarea sa, traducerea în limba română a „Manualului Inginerului – Hütte“

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost coordonator şi autor principal al „Lexiconului tehnic român” (18 volume); membru titular al Academiei Române din 1963, vicepreşedinte al acestui for (1966-1974);  (m. 6 februarie 1984, Bucuresti).

 

 1907: S-a născut (la Viniţa, Ucraina) traducătoarea Eugenia Cioculescu (numele la naştere: Evghenia Şafirov).

Absolventă a Conservatorului de Muzică din Bucureşti (1925), a cântat la Opera Română din Capitală

A tradus din Jean Cocteau şi, alături de soţul ei, Radu Cioculescu, „În căutarea timpului pierdut” a lui Marcel Proust; (m. 1988).

 

 

 

 

 

1920: S-a nascut compozitorul roman Alexandru Pașcanu; (d.1989).

 Din 1952 a predat la Conservatorul din Bucuresti  teoria muzicii și solfegiu, iar din 1966 devenit profesor de armonie.

Pe lângă alte articole de teorie muzicală, a publicat și un Tratat de armonie, în două volume, reeditat de mai multe ori.

 

 

 

 

 

1921: S-a născut la Constanta, Simion Alterescu, teatrolog, stabilit în Israel din 1987; (m. 1995).

 Urmează la Bucuresti, până în 1945, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. Încă înainte de absolvirea facultăţii va lucra, mai întâi, ca redactor la „România liberă” (1944-1946), apoi va fi secretar de redacţie la revista „Lumea” (1945-1946) şi la Radio România Liberă (1946-1947), redactor responsabil al revistei „Rampa” (1946-1948).

Va fi inspector general în Ministerul Artelor, la Direcţia Generală a Teatrelor (1948-1951), prim-redactor la „Contemporanul” (1948-1952), profesor şi şef de catedră la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale” (1949-1964), iar din 1951, cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei.

 

 

 

 

 

1924: In timpul celei  de-a VIII-a Olimpiade, care s-a desfasurat  la Paris, echipa de rugby a României aduce ţării prima medalie olimpică, medalia de bronz.

A fost  cea de-a doua participare a României la Jocurile Olimpice.

 

 



Echipa de rugby a României, din care făceau parte Gheorghe Benţia, Teodor Florian şi Nicolae Mărăscu, a pierdut atunci  partidele cu SUA (0-37) şi Franţa (3-61), trebuind să se mulţumească la final cu locul 3 si cu medalia de bronz, prima medalie din istoria participării sportivilor români la Jocurile Olimpice

Echipa de fotbal a fost eliminată în primul tur după un 0-6 cu Olanda.

La tenis, Gheorghe Lupu a reușit să se califice în turul doi, iar la tir, cel mai bun rezultat a fost locul 13 din 22 de echipe, obținut la întrecerea de armă calibru mare.

Federația Română de Rugby s-a înființat în 1931.


 

 

 

 

 1930: Este inaugurată la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Ora şcolarilor”.

 

 

 

 

 

 

1933: S-a născut actorul român de teatru și film George Constantin; (d. 30 aprilie 1994).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1944: S-a născut la Câmpina, actorul de teatru şi film, considerat unul dintre cei mai mari actori-recitatori ai României, Eusebiu Ştefănescu, regizor, scriitor şi profesor; (m. 15 mai 2015, Bucuresti).

 

 

 

 

 

NOTĂ: http://revistacultura.ro/nou/2012/05/ ii dă ca data a naşterii  2 mai 1944

 

 

 

 

 

 1946: S-a născut dramaturgul Mihai Neagu Basarab, de profesie medic, Mihai Neagu Basarab ; a tradus din teatrul lui Tristan Bernard.

Mihai Neagu Basarab

Format în buna tradiţie a şcolii de medicină de la Bucureşti, s-a specializat în psihiatrie şi istoria medicinei, fiind pînă în 1990 cadru universitar.

Dezamăgit de evoluţiile politice din ţară, s-a autoexilat la Freiburg-im-Breisgau în 1990, specializîndu-se în homeopatie şi ulterior devenind directorul Bibliotecii Române de la Freiburg, posesoarea unui adevărat tezaur de manuscrise, documente şi cărţi ale elitei intelectuale din diaspora.

Mihai Neagu Basarab a oferit, prin titluri de memorialistică precum Ultima boemă bucureşteană (1964-1976) şi Conferinţe freiburgheze şi ale scrieri (cinci volume), o mărturie vie, netrădătoare şi armonioasă stilistic, a vieţii literare şi filosofice din România ultimei jumătăţi de veac. Confesiunile şi analizele sale amintesc de strălucitoarea epocă interbelică românească.

 

 

 

 

 

1971: A decedat la Bucuresti, scriitoarea și publicista română Sidonia Drăgușanu ; (n. 4 august 1908, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat Institutul francez „Choisy-Mangîru” (1919-1932).

În 1934 a primit Premiul Editurii Cugetarea.

A fost redactor la revista Femeia și căminul (1945-1949), Femeia (1949-1950), la ziarul România liberă (1948-1950); redactor, apoi redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1951-1955).

Debutează în revista Reporter (1933), iar debutul editorial este romanul Într-o gară mică (1934).

Colaborează la publicațiile Cuvîntul liber, Dimineața, Adevărul, Dimineața copiilor etc. si a avut o bogată activitate la Radiodifuziune și, din 1956, la Televiziune, contribuind cu scenete, scenarii radiofonice, conferințe etc., unde timp de mai mulți ani a susținut rubrica „Curierul inimii”.

A tradus din Honoré de Balzac, Henrik Ibsen, Anna Seghers, Émile Zola, Wanda Wasilewska ș.a.  

 

 

 

 

 

 

1975: Nadia Comăneci devine la vârsta de 13 ani și jumătate, campioană absolută a Europei  la gimnastică, precum și pe aparate (sărituri, paralele și bârnă).

 

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

1976: S-a născut la Cluj-Napoca, gimnasta română de talie mondială Vanda Maria Hadarean.

A fost  laureată cu argint împreună cu  echipa olimpică a României, în 1992, la Barcelona.

 

 

 

 

 

 

S-a retras în 1994 din competiţiile de gimnastică sportivă, pentru a deveni antrenor în Canada și Statele Unite, înainte de a se întoarce în România în 1998.

A pozat nud pentru Playboy România în in septembrie 2001. A revenit în Canada, luând parte la concursuri de fitness și si-a reluat cariera de  antrenor.

Locuiește in prezent  în Canada și practică fitness-ul. Este Miss Fitness Canada 2008.

A câștigat patru titluri consecutive de Miss World Fitness (2008, 2009, 2010, 2011) și apare în reclame la produse nutritive pentru sportivi

 

1990: Demonstranții din Piața Univesității din Bucurşti, primesc un mesaj de solidaritate de la Paris, din partea scriitorului  Eugen Ionescu mrmbru al Academiei Franceze, care se declara „academician golan“.

 

 

 

 

 

 

Foto: Academicianul francez de origine romană, Eugen Ionescu 

 

 

 

In timpul  protestelor anticomuniste din Piaţa Universităţii, pe când Ion Iliescu i-a numit “golani” pe demonstranţii pentru democraţie, au apărut numeroase gesturi internaţionale de simpatie cu cauza României. Printre ele a fost adoptarea, cu mândrie, a acestui  titlului infamant de catre mulţi artişti reputaţi s-au declarat la rîndul lor “golani”.

Eugen Ionesco, de la Academia Franceză, s-a solidarizat si el, purtând însemnul “academician golan”.

 

 

 

 

 

1995: Comisia Europeană a aprobat documentul cunoscut sub numele de Cartea Albă, care cuprinde o serie de măsuri pe care statele din centrul şi estul Europei ar trebui să le adopte pentru a se alinia pieţei interne a Uniunii Europene, în vederea obţinerii statutului de membru.

 

 

 

 

 

 

 1997: A fost inaugurat Muzeul Băncii Naţionale a României, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la înfiinţarea sistemului monetar modern al leului.

NOTĂ: La 22.04/4.05.1867 a fost promulgată prima lege monetară a României (Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale), prin care se adoptau ca unitate monetară naţională „leul” (marcat cu valoarea şi armele/stemele ţării, fără vreun semn distinctiv al puterii suzerane, cum prevedea firmanul din 11/23.10.1866), cu 100 de bani, precum şi sistemul monetar zecimal al Uniunii Monetare Latine, bazat pe bimetalism – aur şi argint (Legea a intrat în vigoare la 1/13.01.1868).

 

 

 

 

 

 

1997: Se semneaza la Kiev, de către miniștrii de externe ai  Romaniei si Ucrainei, Tratatul  cu privire la relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre cele doua tari.

 

 

 

 

 

 

 Presedintele Emil Constantinescu

 

 

 

 

Pe 2 februarie 1997, președintele României din momentul acela, Emil Constantinescu, semnase   acest Tratat considerat la momentul respectiv   de opinia publica un act de trădare națională, care consfințea de bună voie, pentru totdeauna, pierderea tuturor teritoriilor răpite României, de sovietici, prin Pactul talharesc  Ribbentrop-Molotov, și făcute cadou Ucrainei: Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin şi judeţele din sudul Basarabiei.


 

 

 

 

 

 

Acest Tratat a fost semnat si de presedintii  SENATULUI si ai  ADUNĂRII DEPUTAŢILOR ,  Alexandru Barladeanu si Martian Dan.

 

 

 

 

2003:  A decedat la Bucureşti,  pictorul român Constantin Piliuță;  (n. 4 februarie 1929, Botoşani).

 

 

 

 

 

 

 

A studiat la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București (1945 – 1949), sub îndrumarea lui Alexandru Ciucurencu,

  În 1977 Constantin Piliuță a pictat un tablou care îl avea pe Nicolae Ceaușescu în prim plan, cu Burebista, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân în fundal.

Expoziții personale: București 1957, 1962, 1968, 1972, 1973, Veneția (1967); Malmo (1970); Odorheiu Secuiesc (1971).

 A fost distins cu Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România, 1967, Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, 1971, Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române, 1974 etc.

 

 

 

 

 


 2007: A murit inginerul Nicolae N. Patraulea, autor al unor lucrări fundamentale în domeniul mecanicii fluidelor si membru titular al Academiei Române din 1990; (n. 26 iulie/10 august 1916, Tg.Jiu).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/03/o-istorie-a-zilei-de-3-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

 

Sfintele Pasti; Cuviosul Irodion, un nou sfant in calendarul ortodox

 

 

 

 

 

 

Sfintele Pasti; Sfantul Irodion de la Lainici, Sfintii Mucenici Timotei si Mavra

 

 

 

 

Cuviosul Irodion s-a nascut in 1821, in Bucuresti si a primit la botez numele de Ioan. La varsta de 20 de ani, a intrat ca frate in Manastirea Cernica. Primeste ingerescul chip al calugariei pe 3 decembrie 1846, sub numele de Irodion.

In septembrie 1850 staretul sau, Calinic, este hirotonit episcop la Ramnicu Valcea. Cu acest prilej, Calinic ia cu sine, alaturi de alti vietuitori si pe Irodion.

In anul 1854 il numeste staret al schitului Lainici. A pastorit cu mici intreruperi 41 de ani, intre anii 1854-1900.
Dupa moartea duhovnicului  Sfantului Calinic, Irodion devine din ucenic, duhovnic al Sfantului Calinic.

 Cuviosul Irodion a fost vazator cu duhul

A prorocit inainte de a trece la cele vesnice pustiirea manastirii Lainici. Prorocia sa a fost implinita in toamna anului 1916, cand trupele germane au transformat manastirea in grajd pentru cai.

Abia in anul 1929 este readusa viata monahala prin purtarea de grija a arhimandritul Visarion Toia.

Cuviosul Irodion a trecut la cele vesnice pe 3 mai 1900.

Trecerea Cuviosului Irodion in randul sfintilor a fost aprobata de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in cadrul sedintei de lucru din 29 octombrie 2010. Sfantul Sinod a hotarat ca ziua sa de praznuire sa fie 3 mai, ziua trecerii sale la cele vesnice.

Canonizarea Cuviosului Irodion a fost proclamata duminica, 1 mai 2011, la Manastirea Lainici.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. ro.wikipedia.org.

  4. mediafax.ro;

  5. Istoria md.

  6. worldwideromania.com;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro

  8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor

  9. Crestin Ortodox.ro

 

 

03/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: