1812 – La 16/28 mai se incheie pacea tâlhărească dintre Rusia şi Turcia, urmată de anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Consecinţele ocupaţiei ruseşti

 

 

 

 

 

 

 

 

1812 – Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus si urmarile ocupaţiei ruse.

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat intre Imperiul Rus si Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei, cu o suprafaţă de 45.630 km² şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Lăţimea teritoriului mărginit de Prut şi de Nistru variază între 22 km în nord şi 200 km în sud.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamant din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

 

 

 

Harta teritoriului dintre Prut si Nistru apartinand Principatului Moldova, care a fost anexat la 1812 hoţeşte de Rusia.

 

Spre sfârsitul razboiului ruso-turc de la 1806-1812, in data de 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”, intre cele doua imperii.

Pacea ruso-turcă s-a încheiat cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti.

Articolele IV şi V  din Tratat, consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii :

                        „Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

                        Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.”

Turcia a mai recunoscut si dreptul Rusiei de face comerţ pe Dunăre, iar Rusia, la rândul său, s-a angajat să-şi retragă peste Prut armatele sale din Valahia şi Moldova.

 Prin acest tratat, fraudulos, poate unic în istoria omenirii,  era încălcat flagrant orice principiu al drepturilor naţionale ale poporului român, Rusia dovedind clar şi  din păcate atât de dureros, care erau dintotdeauna ţelurile ei adevărate.

Evident că, responsabilitatea pentru sfâsierea Principatului Moldovei   aparţine atât  Imperiului Otoman, cât şi Imperiului Rus, care au separat acest  teritoriu istoric românesc, fără să consulte conducerea sa.

Boierii moldoveni au protestat, însă a fost zadarnic.

Printre consecinţele imediate ale anexării au fost:

1. Refugierea între anii 1810-1814 în dreapta Prutului a peste 5.000 de familii, care nu doreau să rămână sub stăpânirea rusească.

2. Teritoriul anexat a fost botezat de autorităţile ţariste, începând cu anul 1813 cu numele de Basarabia. In momentul anexării acest  teritoriu rapit de Rusia fiind parte a Moldovei, nu avea o denumire distincta. Mai exact, numele de  Basarabia il avea doar sudului spaţiului pruto-nistrean si a fost extins de ocupantii rusi asupra întregului teritoriu moldovenesc anexat .

3. Basarabia nu a fost alipită imediat la Rusia, fiind considerat teritoriu cucerit.

4. Deoarece era considerată captură de război, în Basarabia noile autorităţi au instituit un sistem mai crunt (decât cel turcesc) de exploatare economică; întreaga economie a fost pusă în întregime sub controlul Rusiei.

5. Un regim imperial, a fost înlocuit cu un altul.

6. Populaţia românească a Basarabiei a fost scoasă din circuitul vieţii naţionale fireşti, au fost întrerupte toate relaţiile istorice şi tradiţionale cu românii de peste Prut, basarabenii fiindizolati de spaţiul românesc.

7. Izolarea de spaţiul românesc, a fost urmată de eforturile metodice depuse timp indelungat de autorităţile rusesti de ocupaţie de înstrăinare a acestui teritoriu, prin deznaţionalizarea (rusificarea) populaţiei.

 

Boierul cronicar moldovean Manolache Drăghici, relata sentimentele populaţiei în anii următori anexării:

„…locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi într-alta înapoierea pământului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia.”

Tocmai în anul 1818, a fost promulgat „Aşezământul organizării oblastei Basarabiei”, prin care provinciei i se acorda o autonomie formală şi era stabilită structura administrativă (în frunte cu un general-guvernator).

Era păstrată provizoriu vechea împărţire teritorială (12 judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Bender, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Greceni, Codru, Cahul), iar reşedinţa provinciei, care în 1812 era stabilită la Bender, era mutată acum la Chişinău.

Conform acestei legi, în Basarabia era menţinut vechiul caracter naţional, păstrată limba naţională, legile şi obiceiurile în toate domeniile de administrare dar, în  administratie documentele deja se întocmeau şi în limba rusă (astfel, din 1813 a început procesul de rusificare, funcţionarii  imperiali necunoscand limba română).

Noile autoritati au scutit populaţia locala timp de trei ani de impozite şi cinci ani  de serviciul militar.

Boierii moldoveni din Basarabia erau primiţi în tagma nobilimii ereditare ruseşti. Ţăranii însă, au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei care a urmat.

Multe din pământurile Basarabiei, au fost date drept recompensă , nobililor ruşi.

Spre exemplu, în ţinuturile Ismail, Bender şi Akkerman, dvorenii ruşi au primit în dar din partea guvernului ţarist, peste 300.000 de desetine de pământ.

Procesul de colonizare a Basarabiei a început înca din  vara anului 1812,imediat  dupa adoptarea la 23 iulie, a Statutului special pentru coloniştii sosiţi în Basarabia.

Au fost adusi colonisti din diverse ţări (Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franţa, Germania, Elveţia, etc.), care au fost asezati in Basarabia: ei obţineau cetăţenia rusă şi mai multe privilegii, spre deosebire de băştinaşi (scutirea de impozite şi serviciul militar, etc.).

Acest proces a urmărit popularea cu alogeni a Basarabiei in vederea constituirii  unei tagme de susţinători au regimului, schimbarea componenţei etnice a Basarabiei şi deznaţionalizarea băştinaşilor. Drept urmare, dacă în anul 1810 străinii constituiau 5% din totalul populaţiei, în 1817 acestia reprezentau deja 14%.

Intr-adevar, la primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, au fost recenzati 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea fiind colonizate în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în timpul războiului ruso-turc anterior anexiunii.

Aceasta politica de rusificare a fost urmarita cu consecventa de toate  guvernele ruseşti, fapt care, prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni a condus la schimbarea caracterului etnic pur românesc al teritoriului.

In acest scop, pe lângă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, a bastinasilor români moldoveni, au mai fost puse in practica  două metode care s-au dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cât mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu venetici de toate naţionalităţile, adusi din imperiu sau din afara lui.

Pentru  obţinerea unui succes cât mai deplin, se foloseau fel de fel de tertipuri, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale, promitandu-li-se  fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului.

Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pământ şi ameliorarea traiului.

Şi au existat nu puţini naivi care, sperând că măcar aşa vor căpăta pământ, au crezut minciunile propagandei imperiale ruse.

Mii de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei şi-au părăsit pentru totdeauna căminul,bucata de pământ, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pământ al făgăduinţei”.

Pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, în special femei şi copii, a murit la mari depărtări de căminele pe care le părăsisera.

Migraţia spre Rusia nu reprezenta insa nimic in comparatie cu exodul care a avut loc, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, peste noua  graniţa cu Moldova.

Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.

În acest sens, ministrul rus al lucrarilor publice L.A.  Kasso recunostea impactul negativ al acestor miscari migratoare ale romanilor, atunci   cand declara ca:

„Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfâşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.”

 Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul râului.

În plus, spunea Nicolae Iorga, „când se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.”

 Lucruri puţin îmbucurătoare releva şi consilierul rus Baikov, care se plângea că „ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, şi în legătură cu acelaşi subiect, înaltul funcţionar Miloşevici sublinia „mâhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării de către Rusia.” 

Însuşi ţarul Alexandru I, îi scria mitropolitului Gavriil la 1 aprilie 1816: „Numeroase familii de ţărani nesiguri îşi abandonează căminele şi încearcă o refugiere dincolo de graniţă.”

Concomitent, din anul 1813, au fost interzise relaţiile culturale şi economice cu moldovenii de peste Prut.

Începea acţiunea de învrăjbire şi dezbinare a celor două maluri de Prut.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”.

Asta s-a petrecut în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Tratatul de Pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812….

Încă în timpul războiului, ţarul Alexandru I al Rusiei, primise de la Napoleon I , împăratul Franţei, un fel de ,,cec în alb”, prin care avea calea liberă ca în caz de victorie să ocupe principatele dunărene, Valahia şi Muntenia.

Motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia”, de la tinutul Bugeac aflat in sud, asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, a fost explicat de  istoricul, academicianul și geograful rus Lev Semionovici Berg :

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova, aşezată în stânga Prutului.

În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta, prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” 

 Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx, despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812:

„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” 

 Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” 

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

 Se poate afirma fără reţinere că Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii.

Ea este locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte şi în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat, un popor care nu are nicio asemănare cu ruşii.

În 1863 statisticianul militar Zaşciuk observa privitor la caracterul basarabenilor:

„ Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă.”

Cedarea Basarabiei ruşilor, era cea de a doua mare ticăloşie pe care turcii au săvârşit-o faţă de poporul român. Prima s-a petrecut în 1775, când ei au cedat Austriei  Bucovina (Ţara de Sus).

Nici Bucovina şi nici Basarabia nu erau teritorii turceşti, fiindcă nici Moldova şi nici Ţara Românească nu au fost niciodată ocupate de turci şi transformate în paşalâcuri (provincii) turceşti, aşa cum s-a întâmplat cu ţările sud-dunărene, sau cu Ungaria.

Semnificativ este şi faptul că în manifestul ţarului Alexandru I, adresat nobilimii ruse, cu ocazia ocupării Basarabiei, nu se făcea nici o referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci se referea doar la ,,noua provincie”, în care nobilimea rusă era îdemnată să se stabilească, urmând să primească moşii întinse, cu pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, herghelii numeroase, cirezi de vite şi turme de oi.

Vom aminti, de asemenea, că la Congresul de Pace de la Viena, din 1814-185, de după războaiele napolionene, au fost fixate graniţele de apus ale Rusiei de pe actualele teritorii ale Finlandei şi Poloniei, fără nici o referire la Basarabia, ceea ce denotă că diplomaţia rusă nu era prea convinsă de statrncia hotarului Rusiei de Prut, gândindu-se probabil, că ocuparea teritorului dintre Prut şi Nistru era una vremelnică.

,,Vremelincia” aceasta va dura însă mai bine de o sută de ani.

Adică de atunci din 1812, când ,,a pus muscalu piatră de hotar la Prut” şi până în 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât că Republica Democratică Molovenească (Basarabia) ,,ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Din 1812 ,,ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei”.

Aşa se află scris în lucrarea întitulată ,,Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei” (Description ethnographique des  peuples de la Russie), srisă de T. De Pauly, apărută la Sankt-Petersburg, în 1862.

Doar după câţiva ani de la ocuparea Basarabei,  guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, scria negru pe alb  într-un raport din 1827:

,,Populaţia Basarabiei se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni şi vagabonzii care reuşesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-şi facă drum aici, în speranţa că se vor putea ascunde de crimele lor”.

La scurt timp după ocupare, ruşii au început un puternic proces de deznaţionalizare şi de strămutare a populaţiei româneşti, dublat de o masivă colonizare a altor populaţii (ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc.). Aceste metode au început repede să dea roade, astfel că într-un timp relativ scurt populaţia autohtonă romanească a Basarabiei se redusese la 66,4 la sută.

In anii care au urmat anexarii de catre Rusia a acestui teritoriu, a avut loc un exod masiv al taranilor  catre partea de Moldova ramasa neocupata.

Fuga ţăranilor a  continuat până către mijlocul secolului, căci disperarea poporului când s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat. 

„Curentul acesta foarte păgubitor pentru prestigiul autorităţilor ruseşti, spunea L.A.Kasso, se întreţinea şi de teama pe care o aveau ţăranii, cu drept cuvânt, că administraţia rusească va introduce regimul servagiului, cum a făcut în Ucraina, – sistem exact contrar structurilor Principatului Moldovei, unde ţăranii aveau libertate individuală.” 

Locul celor plecaţi era luat de ţărani ruşi şi ucrainieni, aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, şi cărora li se spunea că traiul era mai bun în Basarabia.

Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor.

La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.

Articolul XXII al statutului oblastiei Basarabia  prevedea:

„Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.”

Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.”

În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc.

De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.”  

Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate intre anii  1814 şi 1842.

Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.

 Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei.

Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi. Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor.

Ceilalţi, gagauzii, erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării.

Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769 -1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.

Au fost si colonisti, mai putini la numar, de nationalitate  poloneza, sârba, albaneza, franceza, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în aici  in  1824-1828

Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor.

Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.”

Rusul N. Zozulinov consemna intr-o Scurta schiţa istorică asupra Basarabiei : „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.”

Cu toate acestea, în lucrarea ,,Lista localităţilor din imperiul rus”, editată la Sankt-Petersburg, în 1862, se consemnează că ,,românii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

Un nou  recensământ oficial care a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta.

Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta.

Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” 

De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.

 Adevarul  rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea care aratau ca românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan), apoi  70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba).

Teribilul proces de rusificare a populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, ca şi urmările sale nefaste pentru aceasta, a fost recunoscută şi de unii istorici ruşi. N.N. Durnovo în lucrarea sa întitulată ,,Politica panslavistă rusă”, apărută la Moscova, în 1908, consemnează:

,,Poporul basarabean, mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta numai de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un singur an, 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.

În ce priveşte rusificarea silnică, de care vorbeşte N.N.Durnovo, acesta a continuat, cu toată împotrivirea dârză a românilor basarabeni.

Astfel, în 1867, limba română a fost scoasă din toate programele de învăţământ ale şcolilor, fiind înlocuită cu limba rusă.

După doar câţiva ani, Basarabia a fost declarată gubernie rusească, fiind trimişi aici cei mai aprigi ,,specialişti în rusificare”.

Între ei şi episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care a început o adevărată prigoană faţă de tot ce mai era românesc: a desfiinţat catedra de limbă română din cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, a închis vechea tipografie eparhială, înfiinţată în 1813, de către mitropolitul Gavriil Gavrilescu-Bodoni; au fost alungaţi din parohii toţi preoţi români, fiindcă nu ştiau să oficieze sfânta liturghie în limba rusă, şi s-au înfiinţat ,,stranele ruse” în fiecare biserică românească, în care se vorba şi se cânta numai în limba rusă etc.

Cu toate acestea, conştiinţa naţională a românilor basarabeni nu a putut fi nici înfrântă, nici spulberată.

În sufletul lor ei trăit cu convingerea că au fost, sunt şi vor rămâne români, iar ,,Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri”.

 Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919:

„Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă.” 

 Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862):

„Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.”

Şi continua astfel:

„Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai…

Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe…

Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.”

Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.”

Iar concluzia firească era aceasta:

„Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.”

De aceea, convingerea lor a fost întotdeauna fermă şi neclintită:

,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu toţi fraţii noştri români…Noi vrem o Românie a tuturor românilor”.

Acum, când s-au  împlinit două sute de ani de la tragicul eveniment din 1812, iar românii basarabeni au reuşit să se smulgă de sub cizma rusească şi de sub dominaţia imperială a Moscovei, va veni o zi în care se va împlini şi rugămintea lor:

,,Du-ne, Doamne, înapoi Basarabia în Ţară”!

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/17/razboiul-ruso-turc-din-1806-1812pacea-de-la-bucuresti-din-1812-si-consecintele-lui-nefaste-asupra-tarilor-romane/

 

 

 

 

 

Surse: http://www.morarup.narod.ru/Basarabia_1812-2012 ; https://istoriabasarabiei.wordpress.com/; http://www.ziarulnatiunea.ro/ ocuparea-basarabiei-de-catre-imperiul-rus.

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Ziua de 2 mai în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

Ziua de 2 mai  în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1666: Un ispisoc al lui Duca Vodă al Moldovei pomeneşte pentru prima oară despre târgoveţii din Chişinăi.

 

 

Biserica Măzărache şi Fântâna din Chişinau, vedere dinspre râul Bîc, sec.XIX

 

 

 

 

 

 

 

Privilegiul de tîrg fusese primit mai devreme, în intervalul 1661-1665, cînd domnise în Moldova Istrate Dabija.

Aşa reiese dintr-un act de hotărnicie de la Mihai Racoviţă, care menţionează: „făcîndu-se Chişinăul tîrg nou în zilele Domnului Dabija voievod…„

Pentru început, să schiţăm în cîteva cuvinte evoluţia Chişinăului din timpul Principatului Moldovei. Într-un document din 1436 este pomenită seliştea Chişinăului de pe rîul Bîc.

Întemeietorul satului a fost Vlaicu, fostul pîrcălab al ţinuturilor Hotin, Orhei şi Cetatea Albă, nimeni altul decît unchiul lui Ştefan cel Mare.

La 1576, alt document atesta faptul că satul Chişinău deţinea mori în Bîc, fiind vîndut de Vaşutca, strănepoata lui Vlaicu, fostului ureadnic de la Iaşi, Dragoş, pentru 500 de zloţi tătăreşti.

Mai tîrziu, în 1641, găsim satul ca fiind închinat mînăstirii Sfînta Vineri din Iaşi.

Şi Dimitrie Cantemir, enumerînd localităţile mai importante ale Principatului Moldovei, vorbeşte despre Chişinău ca despre un „tîrguşor de puţină însemnătate” din ţinutul Lăpuşnei, avînd o populaţie compusă „din creştini, armeni şi jidovi” şi fiind cîrmuit de un şoltuz şi mai mulţi pîrgari, cum se obişnuia în toate oraşele Moldovei.

Cam aceasta avea să rămînă situaţia şi după un veac, cînd, prin pacea încheiată între ruşi şi turci la Bucureşti în 1812, jumătatea de răsărit a Moldovei va fi anexată Imperiului rus.

Iniţial, în timpul războiului, Chişinăul a devenit reşedinţă a administraţiei militare ţariste, regim menţinut şi în primii ani de după anexare.

Acolo şi-a avut reşedinţa amiralul Ciceagov, comandantul militar al noii provincii, şi tot acolo s-au stabilit primii guvernatori ai Basarabiei, Scarlat Sturdza, Harting, Bahmetiev şi Inzov, cu toţii avînd grade de generali în armata rusă.

Aceasta ne lămureşte de ce a fost ales ca sediu Chişinăul, după ce o vreme se părea că va fi preferată Tighina.

El avea o excelentă poziţie strategică din punct de vedere militar în primul rînd.

Alte avantaje ale noii capitale erau evidenţiate într-un raport din 1813 al protoiereului Petre Kuniţki, primul rector al Seminarului teologic de aici:

„Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocîrmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decît celelalte oraşe de aici.

În el, ca şi în oraşele Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde engrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lînă, şi le exportă cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti.”

 

 

 

1848: Are loc întrunirea conducătorilor revoluţiei din Transilvania la Catedrala de la Blaj, cu scopul adoptării unui program al revoluţiei. 

Simion Bărnuţiu ţine un discurs în care afirma ideea că libertatea unui popor este în primul rând naţională, subliniind voinţa de unire a poporului român de pe tot cuprinsul vechii Dacii.

 

 

 

 

 

 

1859: Austria recunoaşte de facto  printr-o notă scrisă,  înnoita alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Valahia şi reia legăturile diplomatice cu cele două guverne româneşti (de la Iaşi şi de la Bucureşti).

 

1864: Principele Alexandru Ioan Cuza decretează dizolvarea Adunării Elective a României, care se opunea legiferării reformei agrare, reformei electorale şi celorlalte reforme preconizate de domnitor şi de guvern (Lovitura de stat de la 2 mai).

 

 

 

 

 

1877: Are loc întîlnirea de la Ploieşti , dintre domnitorul Carol I al României şi Marele Duce Nicolae al Rusiei, in timpul careia  partea rusă solicita participarea armatei române la operaţiuni militare împotriva Imperiului otoman.

Domnitorul Carol I îi declară marelui duce că armata română, ca forţă de sine stătătoare, va intra în luptă îndată ce condiţiile cooperării cu armata rusă vor fi puse la punct.

 

 

 

 

 

 

1879: In România, este adoptată legea supra responsabilităţii ministeriale şi a modului de aplicare a acesteia.

 

 

 

 

 

1888: S-a născut Ioan Andrieşescu, arheolog, specialist în istoria Comunei Primitive. Impreună cu Vasile Pârvan, este considerat fondatorul şcolii arheologice româneşti; a pus bazele unei noi specialităţi în istoriografia română – preistoria.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat cursurile Facultatii de Litere și Filosofie din Iași, iar dupa  susținerea tezei de doctorat la Iași, pleacă la Berlin, unde studiază istoria antică și preistoria.

A fondat impreuna cu alti mari istorici Muzeul Național de Antichități și Institutul de Istoria Artei.i.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1928. (m.17 decembrie  1944)

 

 

 

 

 

 

1893: A murit la Sibiu, Gheorghe Bariţiu, cărturar și om politic român, participant la revoluţia din 1848, întemeietorul presei româneşti din Transilvania; (n. 12/24 mai – sau 4 iunie după alte surse- 1812, în localitatea Jucu de Jos, comitatul Cluj).

 

 

 

 

 

 

A fost fiul lui Ioan Pop Bariţ, preot greco-catolic, şi al Anei Rafila.

În anul 1838 a întemeiat la Brașov Gazeta de Transilvania, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei.

În același an a început la Blaj publicarea Foii pentru minte, inimă și literatură, primul ziar literar românesc din toate timpurile.

Difuzarea lor peste munți era asigurată de prietenul sau librarul Iosif Romanov. George Bariț fost una din figurile cele mai importante ale Revoluției de la 1848 în Transilvania.

În 1861, din inițiativa sa și a canonicului Timotei Cipariu, a luat ființă Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra).

A fost mai întâi secretar, apoi președinte al Astrei. Asociația a editat începând din 1868 revista Transilvania, pe care a condus-o între 1868 și 1889.

În această revistă a publicat numeroase articole și studii de istorie și politică. Colectivului redacțional al revistei Transilvania i se datorează editarea primei enciclopedii românești, apărută în trei volume la Sibiu, între 1898 și 1904.

George Bariț a publicat tot la Sibiu, tot în trei volume, între 1889 și 1891, principala sa operă, intitulată Părți alese din Istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă.

A fost membru fondator al Societății Literare Române (1866), precursoarea Academiei Române.

În anul 1893 a devenit președinte al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

1896: S-a deschis, la București, „Expozitia artiștilor independenți”, al cărei manifest a fost semnat de catre pictorul Ștefan Luchian, alături de un grup de prieteni.

 

 

 

1928: A decedat la București  poetul şi publicistul român George Ranetti; ( n.9 octombrie 1875, Mizil).

 

 

 

 

 

 

A urmat liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi a început să scrie încă din clasa a 7-a, pentru „Adevărul literar”.

După absolvire a frecventat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. Între 1897 – 1898 a lucrat ca funcţionar la Poştă, după care s-a dedicat presei. A făcut gazetărie la Moftul român, revista lui Ion Luca Caragiale.

Între 1899 – 1901 a condus publicaţiile Moş Teacă, iar între 1901 – 1904 Zeflemeaua. În anul 1904, împreună cu N. D. Ţăranu, a înfiinţat, condus şi scris revista umoristică Furnica.

Între 1917 – 1918 a scos la Iaşi o altă revistă umoristică, Greerul, împreună cu P. Locusteanu.

A dus o viaţă în sărăcie, pe care a ironizat-o de nenumărate ori. În ciuda lipsurilor materiale, scrierile sale sunt pline de umor şi de energie, dar pe alocuri superficiale, din cauza grabei cu care scria.

A scris şi o piesă-parodie de teatru comic, „Romeo şi Julieta la Mizil” în care ironizează moravurile politice româneşti.

 

 

 

 

 

1929: S-a născut in Bucuresti, Eugen Lozovan, poet, lingvist, istoric, filolog şi istoric literar; în 1950 părăseşte ţara (trăieşte o perioadă la Viena şi Paris, iar din 1957 se stabileşte în Danemarca) (m.3 decembrie 1977, la Copenhaga).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Provenea dîntr-o veche familie de boieri din Basarabia, atestata de un zapis din vremea lui Alexandru cel Bun, 25 aprilie 1420.

A fost student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, si a studiat în paralel franceza-italiana, engleza-germana, romanica şi lingvistica generală.
În noiembrie 1950, cu ocazia unei delegaţii studenţeşti la Viena, nu se mai întoarce în ţară.

Studiază la Sorbona, la  Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris şi la Universitatea din Strasbourg, cu burse de la Fundaţia Regală Universitară „Carol I” din Paris şi de la Colegiul Europei Libere din Munchen,   obţinând licenţa în litere şi limba italiană şi o „diplome d’etudes superieures”.
Îşi face debutul în 1954 la revista „Orbis” (International Journal of General Linguistics and Linguistic Documentation, publicaţia oficială a „International Centre of General Dialectology”) condusă de Sever Pop, din Louvain (Belgia).
În 1957 este angajat la Institutul de Romanistică al Universităţii din Copenhaga, unde işi va desfăşura în principal activitatea timp de patru decenii, până la pensionare.
Este co-fondator, al Societăţii Academice Române de la Roma (1957) şi membru al Academiei Internaţionale Libere de Ştiinţă.

Funcţionează ca redactor la revista „Bibliographie linguistique” din Utrecht, (1954 – 1961) Olanda, iar în 1968 este cooptat în colegiul de redacţie la „Revue des etudes roumaines”.

A colaborat mai mult de zece ani la ziarul „Stindardul” din Germania, condus de Ion Valeriu Emilian şi la revista „Dorul” din Danemarca editată de Dan Romascanu, unde este redactor onorific.

Apreciat ca lingvist şi filolog de excepţie Prof. Eugen Lozovan a fost invitat la mai multe universităţi de renume din care amintim: Universitatea din La Plata, Argentina, unde este încununat cu titlul de doctor honoris causa în 1968, şi la Universitatea Harvard, 1975-1976).

Opera: Trei volume dedicate cercetărilor şi notaţiilor de istorie literară: Studii ovidiene, Studii despre D. Cantemir şi Articole româneşti din diverse publicaţii / doua volume consacrate istoriei şi lingvisticii, Dacia fără Roma şi Miscellanea / Pătimirea moldovenilor, prefaţă de Al. Duţu, Aalborg (Danemarca), 1993; ediţia mult amplificată sub titlul Scolii paralele , Aalborg (Danemarca), 1997; / Glose istorico-literare Aalborg (Danemarca), 1994 / Dacia Sacra, traducere de Mihai Popescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de I. Oprişan, Bucureşti, 1999.

 

 

 

 

 

 

 

 

1939: A murit la București, inginerul si geologul român Matei Draghiceanu.

În 1867 s-a inscris la scoala de Mine din Paris, fiind primul inginer roman de mine. A realizat prima harta a solurilor  din Romania, la scara 1/500.000 (harta geologica ce insotea o monografie a judetului Mehedinti); (n. 15 mai 1844, Târgoviște).

A fost profesor de matematică la Sfântu Sava si   membru de onoare al Academiei Române (începând cu 21 decembrie 1935 .

Valoroasa sa lucrare, intitulata Elemente de cosmografie în usul școalelor secundare, a  apărut  în 1886.

 

 

 

 

 

 

1940: S-a nascut poetul, prozatorul și eseistul român Ion Lotreanu (numele la naştere: Lăbuşcă) ; (d. 22 mai 1985).

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit Liceul Militar „Stefan cel Mare” din Cimpulung Moldovenesc (1957) duipa care a urmat Scoala Militara de Ofiteri Activi din Sibiu (1957-l960) si Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti (1966-1970).

A fost ofiter de cariera (1960-1973) si redactor la revista Viata militara (1966-l973); secretar de redactie la revista Saptamina (din 1973).
Debuteaza in ziarul Apararea patriei (1959), iar editorial cu volumul de versuri Azimut (1971).

Alte volume de poezii: Aerul de sub fluturi (1974), Punctul sensibil (1976), Acordul cu lumea (1978), Ochiul mierlei (1979).

A colaborat la  revistele Ateneu, Contemporanul, Luceafarul, România literară, Tribuna etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1944: S-a născut  în localitatea Reuseni din judeţul Suceava, compozitorul şi muzicologul Viorel Munteanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este autorul unui număr impresionant de lucrări interpretate în peste 450 de concerte şi festivaluri internaţionale desfăşurate în ţările lumii.

A compus  58 de lucrări de creaţie muzicală în genurile: vocal-simfonic, simfonic, cameral, coral, dar şi muzică uşoară, şi a realizat peste 175 de orchestraţii, prelucrări şi aranjamente vocal-simfonice, simfonice, instrumentale, vocale şi vocal-instrumentale – interpretate în ţară şi în străinătate.

Dintre lucrările sale componistice se evidentiaza  „Simfonia I Glossă“, pentru tenor, cor mixt şi orchestră, „De rerum natura“, pentru cor mixt, „Glasurile Putnei“, pentru orchestră de coarde şi cor bărbătesc, „Triptic psaltic“, pentru soprană şi orchestră de coarde, „Ştefan cel Mare – poem cantată “, „Ipostaze“, pentru clarinet şi pian, „Suita a II-a de Crăciun“, pentru soprană, tenor, cor de copii şi orchestră, „Sonata pentru vioară şi pian“ sau „Fără cuvinte“, pentru oboi solo.

Este membru, din 1977, al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Societa Italiana degli Autori ed Editori, din 1989, şi al Fundaţiei „Sigismund Toduţă“.

Este autorul unor volume importante în materie de muzicologie, precum şi realizator a unor cicluri radiofonice. Printre numeroasele distincţii primite amintim premiul Academiei Române pentru lucrarea „Glasurile Putnei“, 1981, Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România pe anul 2001.

Rector al Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi din anul 2004, profesorul şi compozitorul Viorel Munteanu a primit în 2006 titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „Ovidius“ din Constanţa, aceeaşi distincţie fiindu-i acordată compozitorului şi de către Universitatea „Valahia“ din Târgovişte.

 

 

 

 

 

  1946: S-a născut  ziaristul şi caricaturistul roman Octavian Andronic; (semnează Ando).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Artă, secţia grafică şi este doctorand în arte vizuale. A expus în cadrul mai multor expoziţii colective şi a unor expoziţii personale de artă digitală. Octavian Andronic are la activ un număr impresionant de expoziţii perso­nale şi participări la expoziţii colective, în ţară şi peste hotare.

A obţinut premii importante la Saloanele naţionale de Umor şi la expoziţii internaţionale, fiind iniţiatorul ge­nului „Videocartoon” (caricaturii animate pentru televiziune), reprezentativă fiind rubrica tv „Andografia Zilei”.

 

 

 

 

 

 

1949: S-a născut la Arad, compozitorul, dirijorul, interpretul si  profesorul Teodor Caciora.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este Doctor în muzica al Universitatii de Arte George Enescu din Iași, si a fost distins cu mai multe premii importante pe plan national, precum Premiul UCMR.

In prezent este cadrul didactic la Universitatea Emanuel din Oradea, si de peste trei decenii conducatorul corului aradean Pro Deum.

A concertat in Romania, Europa siSUA cu corul Prodeum pe care l-a fondat si-l conduce din anii ’80, are 10 CD-uri inregistrare cu corul sau.

Este un bun interpret la orga, sustinand mai multe recitaluri in Romania si in strainatate

 

 

 

 

1979: A murit  poeta şi traducătoarea Letiţia Papu; (n. 1912).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Urmeaza cursurile Facultatii de Litere din Bucuresti (1930-l943), apoi Literele la Paris (1936-l939).
A fost Profesor la Turda (1939-l944) si Cluj (1944-l948), lector de limba franceza la Universitatea din Bucuresti (1948-l955) si la Institutul Pedagogic din Pitesti.

Debuteaza cu poezii in revista Gind romanesc (1937) si  editorial cu volumul Cercul alb (1945). Colaboreaza la Pagini literare, Claviaturi, Universul literar, Viata Romaneasca, Flacara, Steaua, Luceafarul, Romania literara s.a. 

A tradus din Dimos Rendis si Romain Rolland.

 

 

 

 

 

1997: România ratifică la Strasbourg, Convenţia europeană pentru prevenirea terorismului.

 

 

 

 

 

 

 

1998: La Constanța, s-a constituit Primul Forum National al Femeilor din Partidul Democrației Sociale din România. 

Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.) a fost un partid care a apărut în urma rupturii dintre FSN (grupul fidel lui Petre Roman) și grupul fidel lui Ion Iliescu, intitulat inițial FDSN, apoi PDSR.

 Pentru a deveni membru al Internaționalei Socialiste, PDSR s-a unificat în iunie 2001 cu Partidul Social-Democrat Român, schimbându-și numele în Partidul Social Democrat.

 

 

 

 

 

 

2001: A decedat fosta handbalistă Irene Hector Nagy-Klimovski ; (n. 1936, în Târgu Mureș). A  jucat pentru echipa națională a României pe post de portar, fiind până în prezent cea mai titrată jucătoare de handbal din România care a evoluat pe acest post.

Este deținătoare a două titluri mondiale la handbal în 11 jucătoare și a unui titlu mondial la handbal în 7 jucătoare.  Irene Nagy-Klimovski a fost nominalizată cel mai bun portar, fiind selecționată în All-Star Team la Campionatele Mondiale în 11 jucătoare din 1956 și 1960.

De asemenea, ea a câștigat de două ori Cupa Campionilor EHF, o dată cu Știința București și a doua oară cu Rapid București.

În total, Irene Nagy-Klimovski a acumulat 152 de selecții în naționala României, din care 136 la naționala de senioare, pentru care a și înscris două goluri.

În 1956, ea a fost declarată Maestru al Sportului, iar în 1960 Maestru Emerit al Sportului.

După retragerea din activitate, Irene Nagy-Klimovski a făcut parte din Comitetul Federal al Federației Române de Handbal și din Comisia Centrală de Juniori.

 

 

 

 

 

 

 

 

2003: A decedat la București, poetul  George Ţărnea („Scrisori de fiecare zi”, „Testamentele înţeleptului”, „Cartea inimii albastre”); (n. în localitatea Șirineasa, județul Vâlcea, 10 noiembrie 1945).

 

 

 

 

 

 

A urmat cursurile Facultății de filosofie din București

La 16 mai 1964 a debutat în publicația argeșeană Secera și ciocanul, cu poezia Drumeție , dar adevăratul debut în literatură a avut loc în anul 1967 sau 1968 când i-a fost publicat un grupaj de poezii în Viața românească.

A colaborat la numeroase reviste de literatură: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Convorbiri literare, Astra, Tribuna, Steaua, Ateneu, Orizont, Tomis, Orizont literar, Timpul, Ramuri etc.

În anul 1972 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România

A primit Premiul de excelență pentru toată activitatea literară, Societatea Academică „Titu Maiorescu”, 2002.

 

 

 

 

 

 

Scrisoare de bun rămas

de George Țărnea

Iubito, câta lume între noi

Numaratori de ploi din doi în doi

Si dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zapezi pe buze ne-au crescut…

Asculta-ma si lasa-ma sa strig

Mi-e frica de-ntuneric si de frig

Si nu mai vreau sa stiu pâna la sfârsit

Cine-a iubit frumos, cine-a gresit

Cine-a facut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a ramas

Cine si-a smuls peretii rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut si cine a câstigat

De toate înlantuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celalalt Sub cerul prea strain si prea înalt

Când am sa uit cum suna glasul tau,

Decât tacerea, ce-mi va fi mai rau

Si cum sa pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamna umbra ta?

Numaratori de ploi din doi în doi

Iubito, câta lume între noi.

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/02/o-istorie-a-zilei-de-2-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

3. ro.wikipedia.org.

4. mediafax.ro;

5. Istoria md.

6. worldwideromania.com;

7. Enciclopedia Romaniei.ro

8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor
   

9. Crestin Ortodox.ro