CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ziua de 30 aprilie în Istoria Românilor


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

30 aprilie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

1835: Împăratul rus Nicolae I sancţionează decizia Consiliului de Miniştri de a permite duhoborilor (membri a două secte creştine apărute în Rusia la începutul secolului XVIII-lea), care au locuit în Delta Dunării sa se înapoieze  în Rusia si  să se stabilească printre coreligionarii lor din Basarabia ţaristă.

 

 

 

 

 

 

 

1844: Alexandru Ioan Cuza s-a casatorit cu Elena Rosetti-Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti si a Catincai Rosetti, nascuta Sturdza.

 

 

 

 

 

 

File:Carol Popp de Szathmary - Doamna Elena Cuza.jpg

In imagine: doamna  Elena Cuza

 

 

 

Cu acest prilej, viitorul domn al Principatelor Unite  a refuzat sa primeasca tiganii robi trecuti in lista dotala a sotiei, fiind astfel primul care a acceptat hotararea Adunarii Obstesti din 31 ianuarie 1844, de dezrobire a tiganilor.

 

 

 

 

 

 

1848: Are loc la Blaj, pe Cîmpia Libertăţii, prima adunare a românilor din Transilvania –   Adunarea din duminica Tomii, în timpul căreia s-a hotarat să se convoace, pentru 3/15 mai, a unei mari adunări populare la Blaj.

La aceasta prima adunare, Avram Iancu a fost însoţit de Ioan Buteanu şi de circa 2.000 de moţi.

Cu toate că adunarea fusese interzisă de autorităţi, încă din timpul acesteia fruntaşii români au formulat mai multe revendicări, cerând între altele desfiinţarea iobăgiei şi spunând, în frunte cu Simion Bărnuţiu, care a prezidat adunarea, cu Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alexandru Papiu-Ilarian şi alţii că „prezenţa comisarilor guvernului şi a armatei nu-i intimidează şi că sunt hotărâţi să-şi câştige drepturile ce li se cuvin”.

 

 

 

 

 

 1857: S-a introdus in  Bucuresti iluminatul public cu lampi cu petrol lampant, capitala Romaniei fiind primul oras din lume luminat astfel.

 

 

 

 

 

1858: S-a născut la Braila, intr-o familie de aromani originara din Balcani, medicul legist Mina Minovici, fondatorul şcolii româneşti de medicină judiciară; întemeietorul şi directorul Institutului Medico-Legal (1924-1933) şi al Serviciului antropometric din Bucureşti; (m. 25 aprilie 1933, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este faimos pentru studiile aprofundate despre alacaloizii cadaverici, putrefacţie, simularea bolilor mintale şi antropologie medico-legală.

Până în 1885, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină, lucrând în acelaşi timp şi ca diurnist auxiliar în laboratorul Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie. Timp de trei ani se specializează în toxicologie şi medicină legală la Paris. Mina Minovici şi-a susţinut teza de doctorat în medicina la 7 iunie 1888 cu lucrarea „Étude medico-legale sur la mort subite à la suite de coups sur l’abdomen et le larynx”. În acelaşi an a fost ales membru al Societăţii de Medicină Legală din Franţa.

A  fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892,  fondator al sistemului medico-legal modern românesc, a si  una dintre cele mai proeminente personalităţi din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

Pe 15 iunie 1919 a fost ales decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, demnitate pe care o va onora încă de trei ori (1923, 1925 şi 1930).

A încetat din viaţă, la vârsta de 75 de ani. Ultima sa dorinţă a fost citată în aceeaşi zi în faţa familiei şi a foştilor colaboratori: „Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul Medico-Legal, unde voi fi depus în capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o paradă. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil. Soţia mea, care dispune de corpul meu, este rugată să nu-mi calce ultima dorinţă. Mina Minovici, 30 aprilie 1932.”

 

 

 

 

 

 

1860: În Moldova (Principatele Unite) se formeaza  un nou guvern în frunte cu Mihail Kogălniceanu (30 aprilie, stil vechi/12 mai 1860, stil nou), în Moldova vine un nou guvern în frunte cu Mihail Kogălniceanu.

Guvernul va activa pană pe 17 ianuarie 1861, stil vechi (29 ianuarie 1861, stil nou).


 

 

 

1870: A murit la Budapesta, Eftimie Murgu, unul din conducătorii Revoluţiei române de la 1848 ;  (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin; azi satul natal îi poartă numele).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A  fost un jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848 (Dieta de la Debrețin), apoi avocat în Budapesta.

A urmat facultatea de filosofie din Seghedin, pe care a terminat-o în 1827. În 1830 termină facultatea de drept de la Universitatea din Pesta si în 1834 obține titlul de doctor al acestei universitati, specialitatea – drept universal.
Toate diplomele obținute în decursul timpului au fost obținute cu titlul de „EMINENCE”. Pe lângă română, vorbea fluent latina, maghiara, germana, greaca și slavona.

Iși începe activitatea în 1830, cand intră în viața publică odată cu tipărirea in limba germana a lucrării sale „Combaterea dizertației” – (Wiederlegung), in colaborare cu Damaschin  Bojinca – un răspuns indreptat împotriva defăimărilor maghiarului Sava Tököly, care publicase la Halle in 1923  o broşură in care nega  cu vehemenţă originea latină a românilor si  punea la îndoială autenticitatea limbii și istoriei poporului român.

Eftimie Murgu a fost un mare adversar al absolutismului, lucrul dovedit în 1849 în Dieta de la Debrețin unde votează detronarea habsburgilor, fapt care va constitui unul din principalele acte de acuzare în urma cărora va fi condamnat la moarte.
S-a declarat împotriva oligarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbești conduse de Iosif Rajacič, dispută ce avea ca temei și scop obținerea dreptului ca Biserica Ortodoxă din Banat și Transilvania să-și desfășoare activitatea în limba maternă.

În concepția sa revoluționară, Eftimie Murgu era un adept înflăcărat al ideii de republică, un neobosit luptător pentru desființarea relațiilor feudale cat și pentru unitate națională a românilor.

În 1834 pleacă în Moldova pentru a preda filosofia la Gimnaziul de la Trei-Ierarhi din Iaşi. Anul următor gimnaziul s-a transformat în Academia Mihăileană, unde Eftimie Murgu întemeiază catedra de filosofie. Are statut de „doctor în filozofie, mădular al Universităţii din Pesta, diplomat cesaro-crăesc, pravilist şi profesor de filozofie”.

Ideile pe care le-a propagat la Iaşi, atât în rândul cunoscuţilor cât şi în rândurile elevilor săi, au iscat nemulţumiri în rândurile boierimii conservatoare. Responsabil cu învăţământul moldovenesc, Gheorghe Asachi l-a denunţat pe Murgu lui Mihail Sturza pentru atitudinea sa revoluţionară şi legăturile cu oponenţii domnitorului. În consecinţă Murgu a fost nevoit să-şi dea demisia

Nevoit să părăsească Iaşiul, Eftimie Murgu s-a stabilit la Bucureşti, unde intenţiona să intre la Colegiul Sfântul Sava. A trebuit să aştepte un an de zile până la numire, timp în care a trăit din avocatură şi lecţii particulare de filozofie. Motivul era că Eforia Şcoalelor din Bucureşti era preocupată de renumele de revoluţionar şi de ideile lui Murgu şi de aceea a întârzia pe cât posibil numirea sa. Printre elevii care au luat lecţii particulare de filosofie de la Eftimie Murgu s-au aflat şi Nicolae Bălcescu şi C.A. Rosetti, care vor deveni ulterior lideri de marcă ai revoluţiei din Ţara Românească.

În timpul şederii la Bucureşti, Murgu se împrieteneşte cu Dimitrie Filipescu şi profesorul francez I. A. Vaillant. Împreună cu aceştia pune bazele unei societăţi secrete a cărei activitate începe cu 1840. Mişcării i s-au alăturat la scurt timp Nicolae Bălcescu, D. Macedonski, Cezar Bolliac, Marin Serghiescu, Constantin Telegescu şi alţii.

Societatea îşi propunea să militeze pentru independenţa ţării, pentru instaurarea unei republicii democratice, pentru egalitatea în faţa legii şi constituirea unei armate revoluţionare. Societatea este descoperită în data de 20 octombrie şi singurul anchetat a fost Murgu, ceilalţi lideri reuşind să scape. În raportul comisiei de anchetă s-a dezvăluit printre altele că revoluţionarii urmăreau să înfiinţeze o guvernare revoluţionară „alcătuită din 6 mădulare şi un prezident”, să promulge o constituţie republicană şi să dea un nou nume ţării: Noua Românie. 

Altă idee propagată de Murgu care a stârnit reacţia negativă a cercurilor conducătoare a fost exproprierea latifundiilor în favoarea ţăranilor. Arestat, el este expulzat  din Ţara Românească la Sibiu şi eliberat acolo.

  • 1. Înarmarea poporului român să se facă în timp de 6 zile pentru defensivă, apoi, după ce Statul a înarmat poporul să treacă în ofensivă.

  • 2. Armele confiscate de Stat să fie redate poporului.

  • 3. Eftimie Murgu să fie ales căpitan suprem al Banatului

  • 4. Episcopii bănăţeni să fie supuşi căpitanului.

  • 5. Să se ia în seamă şi naţionalitatea românilor.

  • 6. Introducerea limbii române în toată administraţia din Banat.

  • 7. Poporul depune jurământ pentru frăţietate, patrie şi pentru naţionalitate română.

  • 8. Adunarea îl numeşte pe protopopul Petrovici din Lipova în funcţia de vicar episcopesc pentru dieceza Timişoara, iar pe protopopul Vuia pentru dieceza Vârşeţului.

Eftimie Murgu a înaintat această moţiune, împreună cu un raport, guvernului maghiar. El a arătat faptul că românii din Banat au decis în unanimitate să se desprindă de ierarhia bisericească sârbească şi că vor în fruntea bisericii româneşti reprezentanţi ai românilor. Tot el a ideat înfiinţarea unui voievodat românesc al Banatului şi reorganizarea bisericii româneşti în jurul mitropoliei româneşti de la Timişoara.

La alegerile care au avut loc în 1848, Eftimie Murgu a fost ales deputat în trei circumscripţii deodată: Lugoj, Oraviţa şi Făget, însă când s-a făcut validarea a optat pentru mandatul de Lugoj. Intrat în parlamentul lui Kossuth, s-a remarcat ca foarte bun orator (maghiara sa era extrem de aleasă) şi a luat chiar parte la şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 aprilie 1849. Guvernul maghiar provizoriu i-a încredinţat misiunea de a-i împăca pe românii ardeleni.

După înăbuşirea revoluţiei şi capitularea de la Şiria, tribunalul militar austriac, Murgu a fost arestat la 1 septembrie 1849 şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Prin sentinţa din 7 octombrie 1851, pedeapsa i-a fost comutată la 4 ani de închisoare şi confiscarea bunurilor. La proces Murgu a refuzat să se apere, invocând faptul că „nu este supus al ţării ungureşti”.

Eliberat în 1853, s-a retras din viaţa politică. A mai trăit o perioadă la Vaţ, apoi s-a refugiat în Vechiul Regat. S-a reîntors în Ungaria abia după reinstaurarea sistemului constituţional, dar lugojenii nu l-au mai primit la fel de bine, astfel că s-a stabilit la Budapesta.

Totuşi, în 1861 a fost ales din nou deputat în Dieta de la Budapesta pentru circumscripţia Stamora-Moraviţa, alături de Vincenţiu Babeş şi de Aloisiu Vlad, vechiul său camarad de la 1848.

S-a stins din viaţă la Budapesta, în data de 8 mai 1870 şi înmormântat în cimitirul Rerepesy. Osemintele sale au fost aduse în ţară în 1932 şi reînhumate în cimitirul de la Lugoj.

 

 

 

 

 

 

 

1881: Se constituie Partidul Naţional Român (P.N.R.), prin unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional din Transilvania

La 30 aprilie 1881, stil vechi (12 mai 1881, stil nou) se constituie Partidul Naţional Român (P.N.R.) prin unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional din Transilvania.

Crearea partidului şi adoptarea programului său au grupat pentru prima dată toate elementele politice din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pe baza unei platforme programatice şi de acţiune comune.

 Partidul Naţional Român a avut un rol important în înfăptuirea actului unirii Transilvaniei cu România şi în pregătirea, împreună cu Partidul Social-Democrat din Transilvania, a Adunării Naţionale de la Alba Iulia (1 decembrie 1918).

În februarie 1923, P.N.R. a fuzionat cu foştii membri ai Partidului Conservator-Democrat, iar în 1925, cu Partidul Naţionalist al Poporului. În octombrie 1926, P.N.R. a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, punîndu-se astfel bazele Partidului Naţional-Ţărănesc.

Preşedinţi ai Partidului Naţional Român au fost: Nicolae Popea (1881-1882), Patenie Cozma (1882-1883), Gheorghe Bariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu Băseşti (1903-1918), Iuliu Maniu (1919-1926). Partidul publică ziarele Tribuna (1884-1903), Lupta (1906-1910), Românul (1911-1916, oct.-dec. 1918), Patria (1919-1926).

 

 

 

 

 

 

 

 

1896: În România se adoptă legea învăţămîntului primar şi normal-primar – Legea Poni, care diferenţiază timpul de studii (cinci ani la sate şi patru ani la oraşe pentru aceeaşi programă de studii).

Prin aceasta lege  se înființează Casa Școalelor, care va avea în atribuție administrarea fondurilor destinate construirii de edificii școlare și achiziționarea mobilierului aferent.

 

 

 

 

 

 

 

 

1897: Mihail Sadoveanu debuteaza in ziarul umoristic „Dracul” din Bucuresti sub pseudonimul Mihai din Pașcani, viitorul romancier publica schița umoristică de 40 de rânduri sub titlul „Domnișoara Mxxxx Falticeni

 

 

 

 

1906: S-a născut la Targoviste poetul, prozatorul şi cronicarul literar Matei Alexandrescu; (m. 1979).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Debutul poetic din 1926 îi este patronat de Perpessicius, la „Universul literar”, al cărui colaborator intermitent rămâne până în 1946. Va publica în „Propilee literare”, „Bilete de papagal”, „Tribuna”, „Vremea”, „Azi”, „Facla”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Societatea de mâine”, „Pagini literare”, „Gândirea”, „Studio Teatrul Naţional”, „Duminica”, „Seara”, „Fapta”, „Săptămâna CFR” etc., iar după 1967, în „Luceafărul”, „Steaua”, „Tomis”, „Argeş”, „Orizont” etc.

 

A fost student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti,  si a frecventat in acelasi timp şedinţele Institutului de Literatură şi cenaclul lui Mihail Dragomirescu.

Profesorul l-a remarcat şi, după licenţă (1931), l-a inclus în suita sa de asistenţi onorifici. În 1935 îşi pregătea doctoratul cu o teză despre umorul lui I.L. Caragiale.

 

A publicat  În insula unde-nfloreau coralii (1931), Leagăn de îngeri (1935), Jocul cuvintelor (1939), Vămile văzduhului (1942), Donna Sixtina (1970) şi volumul retrospectiv Catarg (1973). În 1944 face să apară antologia Ardealul cântat de poeţi.

A fost Şef de cabinet la prefectura judeţului Dâmboviţa, de unde va trece apoi la Prefectura Poliţiei Capitalei, urcând treptele ierarhice până la gradul de comisar şi şef al serviciului Controlul străinilor (1932-1942). Va funcţiona apoi la Ministerul Propagandei Naţionale.

După epurarea din 1946, urmează pentru el o perioadă tulbure. Lucrează la Consiliul de Miniştri (1946-1947) şi la Adu­narea Deputaţilor (1946-1947). Din 1950, reprofilat în contabil, se va pierde în reţeaua unor întreprinderi şi instituţii mărunte. Când revine în viaţa literară, după 1967,  frecventează cenaclul „G. Călinescu” al Academiei Române şi se relansează ca poet şi publicist.Va sfârşi, după nouă ani de ţintuire la pat, fără a apuca să-şi vadă reeditată opera.

 

 

 

 

 

 1908: A decedat fizicianul Dimitrie Negreanu; lucrări de electricitate, magnetism şi mineralogie; în 1889 şi-a luat doctoratul, la Paris, fiind primul român doctor în fizică; membru corespondent al Academiei Române din 1893; (n. 1858).

 

 

 

 

 

 

1912: La Bender (Tighina), gubernia Basarabia, începe să apară gazeta politică, socială şi comercială – „Bessarabskii telegraf”,  prima publicaţie periodică din acest oraş.

 

 

 

 

 

 

1920: In Romania intra in vigoare   Legea pentru organizarea Ministerului Muncii si Ocrotirilor Sociale, in atributiile caruia intrau: “pregatirea, aplicarea si supravegherea aplicarii legilor privitoare la asigurarile sociale”.

 

 

 

 

 

1926: S-a nascut actorul român de teatru și film, Septimiu Sever.

 

 

 

 

 

1933:  A decedat scriitoarea franceza de origine romana Anna de Noailles (născută Brâncoveanu); (n. 1876).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mama ei, Raluca Musuruș, era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride, o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski, căsătorită cu Grigore Brâncoveanu; (n. 1827 – d. 1886)..
Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.

Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele  Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles în 1987.

Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil.

A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises și apoi a exclusivistei Academii Franceze, care i-a acordat marele premiu pentru literatură.

A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Noailles era vara prinților Bibesco și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La insistențele lui Nicolae Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română, ca membru de onoare.

Dupa deces,a fost inhumata in cimitiru Père-Lachaise din Paris in cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care a fost înmormântata și Martha Bibescu.

 

 

 

 

 

1944: S-a născut inginerul Andrei P. Silard, autorul unor studii privind dispozitivele electronice, fizica conductoarelor, circuitele electronice şi optoelectronice;  a fost membru corespondent al Academiei Române din 1993; (m. 1993).

 

 

 

 

 

 

1947: S-a născut Nicolae Opriţescu, regizor de film documentar şi artistic; în 1988 s-a stabilit în Franţa, deoarece în urma interzicerii filmului „Sezonul pescăruşilor” (1984) nu a mai reuşit să lucreze în cinematografie; după 1990 a revenit în România, unde a realizat diverse proiecte

 

 

 

 

 

 

 1948: A decedat  Aurel Petrescu, regizor, operator, grafician si publicist, pionier al filmului de animatie; (n. 30 august 1897, București ).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii 18 aprilie 1948

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 În anul 1920, Aurel Petrescu a realizat filmul de animație „Păcală în lună“ (la casa de producție Soarele a germanului Erich Pommer), care a fost prezentat în aprilie 1920, la Cinematograful militar din București. Succesul acestui film l-a determinat să continuie, realizând noi filme despre Păcală: „Păcală amorezat“ (1925) și apoi „Păcală și Tândală la București” (1926).

Apoi între anii 1923 și 1927, realizează un ciclu de desene animate umoristice grupate sub denumirea de „D’ale zilei“.

Un număr de circa 70 de pelicule de animație ii aparțin. Unele sunt independente, altele au reprezentat reclame pentru diferite companii. A avut curajul să continue producția și în epoca sonorului.

 

 

 

 

 

 

 

1949: A fost fondat Teatrul pentru Copii si Tineri „Merlin” din Timisoara.

 

 

 

 

 

 

1966: Moare Gheorghe Bezviconi, important istoric  literar si genealogist roman, membru al Academiei Romane, membru fondator al Societatii Scriitorilor din Basarabia.

 

 

 

 

 

 

 

1966: A decedat Nicolae Gh. Lupu, medic internist şi anatomopatolog; contribuţii la mai buna organizare a învăţământului medical românesc; membru titular al Academiei Române din 1948; (n. 1884).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1979:  S-a stins din viaţă la Bucureşti, publicistul şi omul politic român originar din gubernia Basarabia, Pantelimon Halippa ; (n. 1 august 1883, Cubolta, judeţul Soroca, Basarabia ţaristă).

 

 

 

 

 

 

Pantelimon Halippa, preşedinte a Sfatului Ţării care a votat Unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918

 

 

 

Pantelimon Halippa a fost unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea drepturilor nationale ale  românilor din Basarabia, patriot si fruntas al luptei pentru cauza unirii Basarabiei cu România.

A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918.  

După 1918 a deţinut mai multe funcţii: ministru, secretar de stat pentru Basarbia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-1934), urmărind neîncetat propăşirea culturală a Basarabiei.

Este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău (1940).

În 1932 a editat şi a condus revista “Viaţa Basarabiei” şi ziarul cotidian omonim.

În 1950 a fost arestat şi închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmaţiei, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia.

A fost mutat apoi la închisoarea de la Aiud, unde a fost reţinut până în 1957.

A scris peste 280 poezii, articole, schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur volum – „Flori de pârloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu. A scris şi câteva studii istorice: „Bessarabia do prisoedinenia k Rossii” (1914), „Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825)”, „B. P.Hasdeu” (1939).

Postum, i se publică în revista „Patrimoniu” din Chişinău „Povestea vieţii mele” (1990) şi un volum de publicistică (2001). În colaborare, a mai semnat şi cartea „Testament pentru urmaşi” (1991).

Membru corespondent al Academiei Române (1918). Exclus în 1948, este repus în drepturi post- mortem  în 1990, dupa prabusirea regimului comunist din Romania.

 

 

 

 

 

 1992: Prin decizia Tribunalului Municipal Bucureşti, aripa pro-Iliescu desprinsă din Frontul Salvării Naţionale (la a treia Convenţie a formaţiunii, desfăşurate în perioada 27 – 29.III.1992) este înregistrată ca partid politic sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naţionale (în iulie 1993 va deveni Partidul Democraţiei Sociale din România/PDSR)

 

 

 

1994: A murit actorul de teatru si film George Constantin („Domnisoara Christina”, „O vara de neuitat”, „Cel mai iubit dintre pamanteni”, „Cuibul de viespi”, „Cu mainile curate”, „Burebista”); ( n. 3 mai 1933).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1996:  În urma dezbaterilor din Camera Deputaţilor s-a hotărît că lucrările de amenajare a Canalului Bucureşti-Dunăre să fie continuate, acestea fiind prevăzute în proiectul de lege privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional.

 

 

 

 

 

2006: Are loc, la Blaj, ceremonia ridicării Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,  la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră şi a întronizării Arhiepiscopului Major Lucian Mureşan

 

 

 

 

 

 

 

2010: Deputaţii din Comisia de învăţământ au aprobat, după patru ore de dezbateri la proiectul Legii educaţiei, ca învăţământul obligatoriu să fie de zece clase, prin includerea clasei pregătitoare în ciclul primar şi a clasei a IX-a, în ciclul gimnazial.

 

 

 

 

 

 

 

 

30 aprilie este Ziua Infanteriei Române.

 

 

 

 

 

La 30 aprilie 1830 s-a hotarat „formaluirea in Valahia a sase batalioane pedestrime si 6 escadroane călărime a strajii pămantesti”, Principatele  Române primind, in baza Tratatului de la Adrianopol, dreptul să-si infiinteze propria lor fortă militară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din aceste forțe au fost create trei regimente mixte: unul la București, unul la Ploiești și altul la Craiova.

În același timp, au luat ființă în Moldova un batalion de infanterie și un escadron de cavalerie, din care s-a înființat primul regiment mixt, cu garnizoana la Iași.

În urma Unirii de la 1859 a celor două provincii românești, Moldova și Țara Românească, infanteria a cunoscut progrese importante.

În 1860, efectivele infanteriei atingeau cifra de 10.848 oameni.

După reorganizarea armatei din 1917, infanteria a fost structurată în 15 divizii de infanterie.

În anul 1938, infanteria reprezenta 52% din efectivele armatei României.

 

 

 

 

 

 Calendar Crestin Ortodox

 

 

 

 

 

 

Coborârea la iad a Mantuitorului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Coborârea la iad a Mantuitorului are ca temei scripturistic marturia Sfantului Apostol Petru, care spune in prima sa epistola ca Hristos: „Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3, 18-19).

El afirma deci ca in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei.

Sfantul Ioan Damaschin a subliniat ca, desi de vineri seara si pana in zorii zilei de duminica, sfantul trup al lui Iisus a ramas in mormant, in tot acest rastimp el a continuat sa fie unit ipostatic cu sufletul, coborat in locasul mortii, Dumnezeul neputand fi cir­cumscris intr-un anumit spatiu si deci aflandu-Se simultan pretutindeni.

Ipostasul Cuvantului asigura deci legatura dintre trup si suflet, chiar daca pentru un timp cele doua elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Cantarea din Liturghia ortodoxa exprima admirabil misterul mai pre­sus de fire: „In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”.

Un alt punct destul de nelamurit priveste locul unde a coborat Domnul. In Noul Testament nu este folosit un termen anume menit sa indice spa­tiul spiritual unde a intrat Iisus, desi din prima epistola a Sfantului Petru rezulta ca era un loc de suferinta, unde duhurile erau tinute in inchisoare.

Prima atestare textuala a coborarii la iad unde se foloseste cuvantul „iad” apare in Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol crestin. Eventualele nelamuriri se ivesc tocmai in legatura cu termenul de „iad”, care poate avea mai multe acceptii.

In perioada anterioara iconomiei evanghelice exista o singura sfera nediferentiata unde mergeau toti oamenii dupa moarte, indiferent de com­portarea lor in viata. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, aflate sub stapanirea duhului celui rau si lipsite de mangaierea prezentei divine.

Cand se spune deci ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de gheena, adica de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii.

Ca si printre ei vor fi existat diferite trepte, cei pacatosi fiind mai in­cercati decat cei drepti, este posibil, dat toti de la Adam incoace se aflau sub povara aceluiasi blestem, de cand moartea patrunsese in lume si se interpusese intre om si Dumnezeu.

Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intu­necate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smere­nie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune to­todata si un aspect chenotic.

In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea pro­priei Sale personalitati.

Chiar daca ipostasul divin continua sa asigure legatura dintre trupul si sufletul Sau, acea disociere temporara a fiintei Sale, pe care nici nu ne-o putem inchipui, trebuie sa I se fi parut extrem de dureroasa.

De la intrupare incoace, sudura dintre Logos si omul Iisus se realizase intr-un mod atat de desavarsit, incat despartirea sufletului de trup reprezenta pentru El o forma de existenta nedeplina.

Invierea si Inaltarea la cer a Domnului, cu trupul Sau indumnezeit, vor confirma aceasta, punand in lumina perenitatea unirii dintre Cuvant si natura umana, unire ce nu va mai putea fi nicicand desfacuta.

Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul.

Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent.

Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mantui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina pacatului.

El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pa­cat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol.

Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, in marturia Sfan­tului Petru, este afirmatia facuta de apostol ca Iisus a propovaduit duhurilor tinute in inchisoare.

Hristos a facut ca dragostea sa patrunda mai tare decat ura si deznadejdea in locasul mortii, dar pentru aceasta a tre­buit sa incerce a restabili comuniunea dintre El si sufletele celor tinuti in robie.

Domnul nu mantuieste pe nimeni in chip mecanic, in virtutea unei porunci date, ci asteapta un raspuns la chemarea Sa, o libera adeziune, si aceasta chiar si de la cei adormiti.

Sfantul Petru mai face o precizare ex­trem de pretioasa, care arunca oarecare lumina asupra acestui mister, atunci cand spune:

„Spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6).

Hristos le propovaduieste mortilor pentru a-i trezi din somnul lor spiritual si a le da prilejul sa opteze liber pentru Evanghelie. Atarna de ei sa asculte sau sa respinga cuvantul Sau.

Cel care Se intrupase pentru mantuirea tuturor nu putea lasa o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia sa-i smulga si pe cei morti din inertia lor spiri­tuala, facandu-i sa vibreze fata de dragostea Sa jertfelnica.

Coborand la iad, Iisus isi aminteste de toti dreptii care au vietuit inainte de intruparea Sa, precum si de cei care „il prefigurasera fara sa-L cunoasca”.

Ador­mind acum, ai sculat pre cei legati, Hristoase, si inviind din morti, Cu­vinte, ai luminat pre toti adormitii din veac”, se canta in Sambata Mare. Domnul le vesteste mortilor ca legea pedepsei universale, sub care se aflau cu totii, a incetat si ca El intemeiaza o noua forma de vietuire vesnica, in care cei adormiti vor fi in comuniune permanenta cu Dumnezeu.

Acelasi lucru le vestise El ucenicilor la cina, intr-un mod mai ambiguu: „Ma duc sa va gatesc loc” (Ioan 14, 2).

Este semnificativ ca in iconografia ortodoxa rascumpararea omului este reprezentata prin coborarea la iad, Iisus fiind infatisat in clipa cand patrunde in lumea intunericului si intinde mana catre Adam si Eva, pe care a venit sa-i scoata de sub povara osandei.

De altfel si in iconografie se arata cum Mantuitorul, coborand la iad, l-a dezrobit pe Adam. Olivier Clement spune ca Hristos, calcandu-l in picioare pe vrajmas, intinde mana primului Adam si face ca viata si lumi­na sa patrunda acolo unde se afla „intunericul, moartea, singuratatea”, invierea sufletelor celor adormiti nu a putut avea loc, fara indoiala, decat sub inraurirea conjugata a Fiului si a Duhului Sfant. Odinioara, incepandu-Si propovaduirea la Nazaret, Iisus spunea:

„Duhul Domnului este peste Mine”, iar acum, cand vrea sa deschida sufletele celor morti si sa le vesteasca izbavirea, El Se afla, desigur, de asemenea ajutat si sus­tinut de Duhul in lucrarea Sa.

Fireste insa ca nu toti mortii vor fi raspuns la chemarea lui Hristos: fara indoiala, au fost multi care nu au ascultat glasul Sau, fie ca nu pu­teau sa-l perceapa, din pricina invartosarii lor spirituale, fie ca, auzindu-l, nu voiau sa-I primeasca indemnul.

Intr-o farama de clipa, sufletul indumnezeit al Domnului a intrezarit inertia spirituala ce le retinea pe aceste suflete in temnita lipsita de lumina si le facea sa se impotriveasca Aceluia venit sa le mantuiasca.

Si aceasta trebuie sa fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viata spirituala, o experienta infricosatoare: sa con­state cum duhuri aflate pe pragul mantuirii resping darul ce li se face si se cufunda din nou, cu buna stiinta, in bezna.

Chiar daca nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele rama­nand mai departe sa vegeteze intr-o forma de subexistenta, din pricina pacatelor ce le apasau, totusi, prin coborarea la iad, Domnul a dobandit cea mai de seama biruinta a Sa.

El a desfiintat randuiala existenta de la caderea lui Adam care facea ca, dupa moarte, omul sa ramana pe veci despartit de Dumnezeu si supus duhurilor rele.

In felul acesta s-a schim­bat rostul mortii, care a incetat a mai fi doar ped6apsa pentru pacat, devenind cale de unire cu Cel de Sus.

La sfarsitul veacurilor si moartea va fi inghitita de biruinta, dupa cuvantul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar si pana atunci, pentru cei ce cred in Hristos ea nu mai este prabusire in neant, ci revenire la sanul Tatalui.

Totodata, se poate spune ca abia prin sfaramarea portilor iadului a luat cu adevarat fiinta imparatia, pe care am incercat sa o definim drept noul eon – sau, poate mai potrivit, drept o noua ordine existentiala.

Aceas­ta ordine nu putea lua nastere atata timp cat, dincolo de moarte, omul se afla sub dominatia duhurilor intunericului.

Trebuia ca stapanirea celui rau sa fie surpata, ca omul sa fie eliberat de povara pacatului stramosesc pen­tru ca imparatia harului sa poata deveni o realitate, la care sunt chemati sa participe atat viii cat si mortii ce vor fi raspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Daca, in principiu, iadul a fost invins, puterea diavolului fi­ind surpata din temelii prin cruce si biruinta dobandita de Hristos, el va continua totusi sa existe pana la sfarsitul istoriei ca forma de existenta personala, rezultat al unor optiuni negative.

Este gheena de care vor­beste adesea Iisus, loc de osanda si de suferinta rezervat nu tuturor celor adormiti, ci numai acelora care nu vor fi reusit sa invinga pacatul inca din viata aceasta si sa-si deschida sufletul pentru primirea harului.

Dar nici acea stare – caci mai corect este poate sa se inteleaga prin iad o stare existentiala, si nu un loc anume – pare sa nu fie vesnica, ea urmand sa dispara la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va fi totul in toate (I Cor. 15, 28).

„Desfiintand eternitatea mortii si a stricaciunii, rastig­nirea Domnului nimiceste totodata si eternitatea iadului”.

Cantarile bisericesti subliniaza in repetate randuri nimicirea temeiului ontologic al iadului: „Incetat-a tirania iadului si imparatia lui de nimic s-a facut de acum inainte”.

Se pune insa intrebarea: care este raportul dintre rai si imparatie? Cand talharul ii cere lui Iisus sa-l pomeneasca in imparatia Sa, Domnul ii raspunde: „Maine vei fi cu Mine in rai”.

Raiul desemneaza de fapt sta­rea de fericire de care se vor invrednici alesii dupa ce seolul va fi fost desfiintat. invingand iadul, Hristos a intemeiat ordinea eternitatii fericite, adica raiul, care va fi accesibil dreptilor indata dupa moarte, in timp ce altii nu se vor bucura de el decat dupa Judecata din urma.

Cuvintele Domnului „In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2) par sa indice ca, in ce-i priveste pe cei drepti, va exista o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea si deci de gustare a bunurilor suprafiresti, caci, dupa metafora foarte sugestiva a Sfantului Pavel, „stea de stea se deosebeste in stralucire” (I Cor. 15,41).

Sfantul Ambrozie socoteste ca raiul, sau paradisul, nu este decat pridvorul imparatiei – sau, cu alte cuvinte, un mod existential care pre­ceda imparatia. Astfel inteles, pare ca raiul reprezinta totusi o stare provizorie si inca nedeplina, care la sfarsitul veacurilor, cand imparatia va atinge dezvoltarea sa plenara, va fi inglobata in imparatie.

Imparatia apare deci ca o notiune cu o sfera mult mai vasta. Ea con­stituie de fapt veacul cel nou, noua perioada in cuprinsul careia omul va vietui in comuniune cu Dumnezeu si se va impartasi de darul Duhului Sfant. Atata timp cat va dura istoria, imparatia va fi prezenta in sufletele celor aflati in viata si apti de primirea harului, dar dupa Judecata din urma ea va ingloba toata creatia, tot ce a fost purificat si eliberat de pacat.

Si, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viata duhovniceasca, harul necreat si substantial, care modeleaza sufletele, avand mii de infati­sari, adecvate fiecaruia din cei mantuiti, asa cum sublinia Sfantul Grigorie Palama.

Natalia Manoilescu Dinu (Extras din lucrarea „Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii”, Editura Bizantina).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/o-istorie-a-zilei-de-30-aprilie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. ro.wikipedia.org.

  4. mediafax.ro;

  5. Istoria md.

  6. worldwideromania.com;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro

  8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor

  9. Crestin Ortodox.ro

 

30/04/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: