CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Conflictul greco-român pe marginea drepturilor românilor (valahilor) din Balcani si Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea prin care aromânii erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă


 

 

 

 

 

 

 

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman.

A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878.

Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman.

A domnit de pe 31 august 1876, până la detronarea sa la 27 aprilie 1909, de mişcarea Junilor Turci.

 

 

Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă.

Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary.

Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile.

Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.

Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească, pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului.

Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii, fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman.

De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.

Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.

Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor.

Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor din Imperiul Otoman egale cu acelea ale celorlalte naționalități :

 


 

TEXTUL:

 

„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.
Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

 

 

 

monograma sultanului Abdul Hamid

 

Semnătura filigranată, în alfabet arab și încununată cu flori, a sultanului Abdul Hamid al II-lea care a emis, la 9 mai 1905, la cererea României.

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână.

Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul ”Steaua României” în grad de Comandor.

 

 

 

Alexandru Em. Lahovary

 

Alexandru Em. Lahovary scria în amintirile sale diplomatice: „o altă circumstanţă favorabilă sporea încă sorţii noştri de reuşită: ne găseam în preajma sărbătorii noastre naţionale, ziua de 10/23 mai.

După ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, în astfel de împrejurări, Sultanul, Marele Vizir şi Ministrul Afacerilor Străine aveau obiceiul să trimită şefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlocirea unor înalţi demnitari şi funcţionari ai Palatului şi ai Porţii.

Aceasta m-a făcut să declar oricui voia să mă asculte că, dacă iradeaua n-avea să fie promulgată până în dimineaţa zilei de 10 Mai, mă consideram obligat să părăsesc Constantinopolul pentru a nu mă vedea în situaţia de a primi felicitările unei ţări care refuza României satisfacţiunile cele mai legitime, mai cu seamă după ofensa atât de gravă ce i se adusese.”

Irdeaua a fost prin urmare si un omagiu adus de administrația otomană regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie, și României, cu ocazia zilei ei naționale.

Ziua de 10 mai 1905, ziua naţională a României, primea semnificaţia emancipării naţionale a românilor din Turcia, aşa cum se observă din presa timpului.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreaţă, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraţilor noştri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp.

Evenimentul acesta, care deschide larg porţile unei vieţi noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea ţării, dar şi în cartea Europei.”

Astfel, 10 mai 1866, 10 mai 1877 şi 10 mai 1881 mai au încă un conţinut simbolic care trebuie redat memoriei publice româneşti: 10 mai 1905, ziua românilor din Balcani.

Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni, dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol.

 

 

 

 

 

 

 

Urmare a acestei decizii imperiale, prin care românii balcanici obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă, Patriarhia de Constantinopol a protestat, iar guvernul de la Atena a rupt, în aceeași zi (9 mai 1905), relațiile diplomatice cu România.

Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

Reluarea relațiilor diplomatice româno-grecești a avut loc abia după 6 ani, în 1911.

 

 

 

 

Iradeaua Imperiala din 9/22 mai 1905, publicata in Lumina - Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905, Bitolia.

 Diplomatul român RAUL BOSSY, fost ambasador la Roma  scria :

UN SUCCES DIPLOMATIC ROMÂNESC: I r a d e a u a   d i n   a n u l   1 9 0 5″

 

“Mărturii despre dăinuirea neîntreruptă în Peninsula Balcanică a ramurii de miazăzi a neamului românesc se găsesc încă de la cele dintîi dibuiri ale istoriografiei medievale şi pînă în ziua de azi: de la cronicarul bizantin Kedrenos la Geoffroy de Villehardouin, de la Chalcondylas pînă la neobositul călător francez din veacul trecut, Pouqueville.

Acesta din urmă, încîntat că descoperise în munţii Epirului o mlădiţă roditoare a gintei latine, îşi rosteşte admiraţia faţă de românii macedoneni: 

„Ei au rămas neclintiţi şi liberi pe acele meleaguri” – scria el – „încă multă vreme după ce Epirul căzuse pradă mahomedanilor.

Cu toată neatîrnarea lor, dîrz apărată pe poziţiile naturale care le erau sălaşul, ei şi-au dat seama că, mai de vreme sau mai tîrziu erau sortiţi să fie răpuşi de puterea duşmană creştinilor.

Au avut deci înţelepciunea să caute ca actul lor de supunere faţă de sultan să le asigure vreme îndelungată condiţii de trai mai bune decît acelea ale celorlalte raiale.

Dînşii au fost mai ales ocrotiţi de sultanele-valide(sultanele-mame), la tezaurul cărora contribuiau cu o modestă subvenţiune anuală reprezentînd omagiul unui vasal, iar nu tributul unui sclav. Şi au izbutit în acest chip să scape de amestecul turcilor în treburile lor.

Erau cîrmuiţi doar de un sfat de bătrîni inteligenţi, aleşi din sînul lor, şi trăiau sub legi tot atît de simple ca şi obiceiurile patriarhale din care acestea izvorîseră.

Liberi în practicarea religiei lor, ca şi în viaţa lor de familie, ei au străbătut neatinşi furtunile răscoalelor ce au zdruncinat de atîtea ori Epirul.”

(L. Pouqueville, Voyage en Grèce, Paris, 1820, t.II, p. 159).

 

 

 

 

 

 

Libertăţilor aromâneşti le-a pus capăt, doar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sîngeroasa represiune a lui Ali-Paşà.

Redeşteptarea sentimentului naţional la neamurile conlocuitoare din  Balcani, în secolul trecut, a pricinuit greutăţi noi românilor macedoneni, prinşi în vîltoarea luptelor de afirmare naţională a grecilor şi a slavilor sudici.

Spre a se apăra de primejdia unei asimilări forţate în vreuna din massele etnice înconjurătoare, şi mai ales de elenizarea lor treptată, urmărită de biserică – supusă patriarhiei constantinopolitane -, ei îşi cereau dreptul de a se sluji de graiul lor ca limbă liturgică, de a avea proprii lor episcopi – care să le sfinţească bisericile şi să le hirotonisească preoţii, şi a-şi creşte copiii şi a-i instrui şi educa în şcoli cu limbă de predare românească.

Pentru atingerea acestor îndreptăţite ţeluri, privirile macedo-românilor se aţinteau în mod firesc spre acea ramură a naţiunii lor care, la nordul Dunării, înfiripase un Stat independent în crescîndă propăşire.

Acţiunea patriotică a lui Apostol Margarit găseşte cel mai călduros răsunet în România liberă, şi astfel cauza macedo-românilor ajunge să fie una din preocupările de căpetenie ale Principatului independent, înălţat apoi la rangul de regat.

Iar Societatea de Cultură Macedo-Română s-a străduit, ca şi guvernul ţării, să arate, încă de la întemeierea instituţiei, în 1879, prin glasul autorizat al primului ei secretar, V.A. Urechia (Românii din Macedonia, Bucureşti, 1901, p. 100), că sprijinul  românilor din Carpaţi către fraţii lor din Balcani trebuia să fie mărginit în plan cultural.

O activitate de ordin pur politic era exclusă atît din cauza distanţei în spaţiu care despărţea cele două ramuri a le aceleiaşi tulpini, cît şi din aceea a riscului de a se trezi resentimentele guvernului otoman, cu eventuale repercusiuni din cele mai primejdioase  pentru însăşi bunăstarea şi năzuinţele aromânilor.

Guvernul din Bucureşti, cu o independenţă statală atît de recent dobîndită nu dispunea încă, pe de altă parte, de autoritatea necesară pentru a interveni direct în problemele Peninsulei Balcanice, mărul de discordie între Poartă şi marile puteri.

După intrarea României în Tripla Alianţă, guvernul din Viena, dorind să îndrepte aspiraţiunile poporului român în altă direcţie decît aceea a Transilvaniei, a îndemnat neîncetat pe guvernanţii din Bucureşti să ia parte mai activ în lupta diplomatică ce se ducea cu înverşunare de diferitele cancelarii pe chestiunea balcanică.

Guvernele româneşti ce s-au perindat în acea epocă la cîrma ţării, atît cele conservatoare cît şi cele liberale, au avut însă prudenţa politică de a se feri de gesturi sau manifestări susceptibile de a fi interpretate drept revendicări teritoriale nerealizabile şi vagi, închinîndu-şi toate eforturile pentru câştigarea autonomiei culturale şi bisericeşti a românilor din Macedonia.

Prim-ministrul liberal, D.A. Sturdza declarà în Cameră, în decembrie 1901:

461-familie_aromani

„În privinţa chestiunei românilor din Imperiul Otoman acţiunea noastră este absolut şi pur culturală, anume: întîi, şcoale şi biserici româneşti, cu ştirea şi învoirea guvernului otoman, şi al doilea, a nu întreţine aceste şcoli şi biserici pentru ca ele să devină un focar anarhic în imperiul vecin, amic cu noi, ci să fie un factor de ordine, priincios şi garanţie acestui imperiu” (Dezbaterile parlamentare, Monitorul Oficial).

Iar Take Ionescu, în numele partidului conservator, scria:

 „Fără îndoială, nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat românesc. Se ţine totuşi ca naţionalitatea românilor din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, oricare ar fi el, să dea românilor din Macedonia cel puţin ceea ce au astăzi, chezăşia că vor putea să-şi cultive limba maternă în toată libertatea” (Chestiunea Balcanilor, în „Conservatorul”, 21 martie 1903).

Asigurările acestea liniştitoare, menite să adoarmă îngrijorările Porţii, ca şi pe acelea ale puterilor direct interesate, înlesneau stăruinţele guvernului român – mai liber astfel în mişcările lui – pentru apărarea drepturilor naţiunii române din Balcani şi de la Pind.

Guvernul conservator prezidat de G.Gr. Cantacuzino, de îndată ce preluă puterea în iarna anului 1904, hotărî să înceapă o acţiune diplomatică energică, pentru a obţine de la Poartă, în cel mai scurt termen, recunoaşterea oficială a autonomiei culturale şi religioase a naţiunii române din imperiul otoman.

Instrucţiuni precise fură date în acest sens ministrului plenipotenţiar al ţării la Constantinopole, Al. Em. Lahovary. Mulţumită perseverenţei şi îndemînării lui, precum şi a prestigiului de care se bucura personal la Poartă, sultanul Abdul Hamid II semnă, în sfîrşit, în mai 1905, vestita Iradea prin care autonomia culturală a românilor macedoneni era consfinţită în mod solemn.

Amintind de această izbîndă diplomatică românească de acum o jumătate de veac (în 1956, n. red.), este locul să se aducă prinosul cuvenit şi amintirii destoinicului sol al României, căruia i s-a datorat în aşa de mare măsură: Alexandru Lahovary.

Macedo-Românii nu au avut însă norocul de a se folosi un timp mai îndelungat de noile drepturi ce le fuseseră recunoscute (de mai înainte chiar) şi consfinţite a cum prin Iradeaua (Decretul) din 1905, căci revoluţia „Junilor Turci” mai întîi, iar apoi războaiele balcanice din 1912-1913 schimbară radical situaţia.

Poporul român băştinaş, din Macedonia, s-a văzut împărţit între ţările vecine, moştenitoare ale împărăţiei turceşti din Europa.

Dupa  revolutia Junilor turci, din 1908, avea sa produca pentru aromānii din imperiul otoman o stare favorabila, doi reprezentanti ai aromānilor, Nicolae Batzaria si Filip Misa ajungānd īn Parlamentul turc.

Īn perioada 1908-1912, aromānii au avut sansa de a accede īn functiile publice, a urma cursurile universitare īn imperiu, a-si organiza comunitatile etnice īn eforii si a se exprima īn Congrese nationale.

Razboaiele balcanice duc īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

La Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capat razboaielor balcanice, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven dadeau asigurari, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat.

27/04/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , ,

1 comentariu »

  1. Foarte frumos articol, ca de altfel tot ce scrieți.
    Mulțumesc

    Comentariu de Virgil George Graur | 28/04/2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: