CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un război invizibil şi agresiv pentru disoluţia morală a naţiunii. VIDEO

 

 

În cartea sa „Scrisoare de dragoste pentru America”, Tomas Schuman (pe numele sau adevărat Iuri Bezmenov, fost agent secret KGB până în anii ’70), prezintă etapele „de-moralizării” – termen ce descrie procesul de disoluţie morală a unui popor.

Din nefericire pentru noi, informaţiile sale, cât şi concluziile care se desprind, se pot pune foarte uşor în legătură cu situaţia actuală a României.

Să fie oare acest lucru întâmplător?

Ce se întâmplă, de fapt? E un semn al timpurilor moderne, pe care noi nu-l înţelegem?

O devenire necesară în istoria universală?

Sau avem de-a face cu un cancer social care a pus stăpânire pe lume?

Răspunsul ni-l oferă, surpinzător, cărţile în care sunt prezentate ingineriile psihosociale prin care este condusă lumea modernă…

Ce sunt aceste aşa-zise inginerii sociale sau cum reuşesc aceste tehnici de manipulare psihosocială să transforme lumea în care trăim, contextul vieţii noastre cotidiane, putem afla din studiile de specialitate, care, în unele cazuri, sunt adunate în cărţi sau tratate precum cel al lui Iuri Bezmenov (1939-1993).

Acestea însă nu sunt mediatizate deloc, căci mass-media este tocmai unul din mijloacele principale prin care se desfăşoară procesul transformării.

Şi astfel lumea, oamenii sunt convinşi că necazurile lor sunt cauzate de simple coincidenţe nefaste, în timp ce, în realitate, ele nu sunt altceva decât efectul bine țintit al acestor tehnici de manipulare socială.
„Mi-e ruşine să spun că sunt român…”

 

 

 

 

 

 

 

Iuri Bezmenov, cunoscut în Vest sub numele de Tomas Schuman, a lucrat în KGB sub acoperirea de jurnalist al agenţiei sovietice „RIA Novosti”, până la începutul anilor ’70.

Această agenţie a acţionat în timpul Războiului Rece ca oficină a KGB-ului pentru spionaj, propagandă, dezinformare şi subversiune.

Acestea erau atunci principalele mijloace prin care statul sovietic dorea să-şi înfrângă oponenţii – metode folosite, din păcate, şi astăzi, în contextul războaielor moderne. Schuman a fugit în Vest din New Delhi, India, părăsind astfel KGB-ul.

A devenit corespondent al mai multor televiziuni din Canada şi a ţinut numeroase conferinţe pe teme legate de comunism şi subversiune.

În cartea sa „Scrisoare de dragoste pentru America”, el sintetizează principalele etape de transformare a unei ţări: demoralizare, destabilizare, criză, normalizare.

Scrisă în 1984, această carte prezintă interes pentru cetăţeanul român datorită punctelor comune dintre tehnicile descrise de autor şi realitatea socială actuală.

Ne vom concentra atenţia asupra primei etape, cea de demoralizare, care prezintă numeroase asemănări cu societatea românească de după 1989.

Cu toţii auzim parcă prea des cuvintele „Mi-e ruşine să spun că sunt român” sau „Mai bine pleci afară, că aici mori de foame!”.

Cum de s-a ajuns ca nivelul de stimă al poporului român să scadă atât de mult?![1] Cum este posibil ca românii să-şi aplice asemenea etichete, mai rele decât ar putea să o facă chiar străinii?

Schuman arată că acestea sunt efectele demoralizării.

Etapa aceasta durează până la cincisprezece-douăzeci de ani. De ce atât de mult?

Pentru că aceasta este perioada minimă de educare a unei generaţii (elevi, studenţi, cetăţeni) din ţara-ţintă.

Şi, de asemenea, pentru că această perioadă este îndeajuns de lungă ca să iasă de sub percepţia de timp a individului.

Este necesar ca toate elementele care s-ar opune acestui proces – precum tradiţia, valorile morale, credinţa – să fie eliminate.

În absenţa oricărui liant moral, procesul de subversiune devine mai uşor de realizat.
„Bătălia cea mai grea se dă pentru religie…”

România de după 1989 a intrat în procesul de tranziţie către o societate democratică[2].

Necesitatea acestui proces se subînţelegea în condiţiile în care românii se săturaseră de comunism şi voiau să se îndrepte cât mai repede către standardele occidentale.

Ciudat şi, din păcate, prea puţin conştientizat, acest proces de tranziţie nu s-a mai încheiat, rămânând un laitmotiv al devenirii societăţii după 1990.

Lumea s-a obişnuit atât de mult cu ideea, că oamenii nu şi-au mai pus întrebarea firească: către cene îndreptăm, de fapt? – în condiţiile în care această tranziţie nu se mai opreşte.

Şi mai curios a fost că tranziţia nu se desfăşura pe baza unor investigaţii ştiinţifice ale opiniei savanţilor, ci avea ca dreptar instrucţiunile venite de undeva, de departe – de unde însă, nimeni nu poate preciza exact.

Care este semnificaţia acestei tranziţii fără sfârşit prin care a trebuit să treacă poporul român după 1990?

Din nefericire, logica ei poate fi urmărită foarte uşor în analiza pe care Tomas Schuman o face cu privire la mijloacele de demoralizare a unei naţiuni.

El împarte etapa de demoralizare pe trei niveluri, la care se opereaza simultan: idei, structuri sociale şi structuri materiale.

La nivelul ideilor, demoralizarea atacă zone esenţiale ale societăţii, precum religia, educaţia, media şi cultura.

Acestea sunt „centrii nervoşi” ai oricărei societăţi. Bătălia cea mai grea se dă pentru religie, pentru că ea reprezintă inima unui popor – de aceea, procesul demoralizării urmăreşte discreditarea Bisericii.

După studiile prezentate de Schuman, Biserica poate fi discreditată dacă este politizată ori implicată în scandaluri – scandaluri politice, corupţie, instigare la ură, încălcarea drepturilor omului, subminarea autorităţii slujitorilor ei etc.

Războiul se duce pe mai multe fronturi: într-un loc se creează un scandal pe tema scoaterii icoanelor din şcoli, în alt loc se ridiculizeaza credincioşii din cauza îmbulzelii la pomeni şi sfinte moaşte (de exemplu, la Sfânta Parascheva de la Iaşi), între timp apar statistici cu taxele percepute de preoţi şi, în paralel, apar reportaje alarmante cu averile preoţilor din România.

Dar cel mai pervers atac este acela care duce discuţia despre Biserică dinspre zona duhovnicească în zona argumentelor legislative, politice şi financiare– exact aşa cum indica Schuman.

Sfinţenia Bisericii şi lucrarea ei de mântuire sunt scoase din discuţie, şi rămân doar cifrele şi statisticile: mii de preoţi şi călugări, zeci de mii de biserici, zeci de mii de hectare, milioane de euro, sute de milioane de euro, toate combinate cu acuzaţii.

Şi de la aceste date, zise „obiective”, este un pas mic până la argumentele supreme reprezentate de „drepturile omului”, „valorile europene”, „separarea Bisericii de Stat”.

Şi imediat se aruncă în spaţiul public şi conceptele-cheie: toleranţă, minorităţi, secularism.

Cu acest tertip de manipulare aparent raţional şi logic, se distruge evlavia şi dragostea pe care românii o au pentru Biserică.

Cu emisiuni care prezintă „adevărul”, cu analişti şi intelectuali „obiectivi”, dar atei cu toţii, cu discuţii „imparţiale” şi „deschise”, deşi cu o structură dinainte planificată, românii sunt intoxicaţi cu propaganda antihristică.

Acesta este rezultatul demoralizării pe linie religioasă. Lipsiţi de echilibrul spiritual, de susţinerea pe care credinţa le-o conferă, oamenii devin mult mai vulnerabili în faţa procesului de demoralizare.

Nu mai vorbim de faptul cunoscut încă din timpul poporului lui Israel: că principala metodă de cucerire a unui popor este să-l lipseşti de ajutorul real, concret pe care îl poate primi de la Domnul Dumnezeu.
„Sistemul de învăţământ este în declin”

Un alt punct unde demoralizarea loveşte cu perseverenţă este educaţia. În România, sistemul de învăţământ este în declin.

Rezultatele de la bacalaureat, dar şi experienţa profesorilor cu fiecare nouă generaţie arată că ceva se petrece cu elevii şi studenţii români. Pe lângă influenţa calculatorului şi a Internetului, educaţia este sectorul unde s-au aplicat cele mai multe schimbări şi reforme, încât elevii sunt derutaţi la maximum.

Nivelul ei este scăzut, şi combinat cu declinul reperelor morale (atacul împotriva Bisericii), precum şi cu starea economiei (despre care Schuman arată că este alt sector supus demoralizării), elevii, într-adevăr, devin categoria cea mai confuză şi mai vulnerabilă din societate.

Accentul se pune pe elementele cele mai disolutive: schimbări şi reforme permanente, programă şcolară şi testări peste puterile elevilor, eliminarea reperelor morale şi naţionale – şi, peste toate, sentimentul că este inutil ca elevii să facă atâta şcoală când pot să facă bani uşor, cum văd la televizor.

Efectul este deosebit de nociv pentru elevi şi studenţi.

Aceştia, odată trecuţi prin procesul demoralizării, devin ei înşişi agenţi ai demoralizării ca viitori cetăţeni români.

Câţi dintre cei care lucrează în învăţământ s-au întrebat în ultimii ani de ce evaluarea profesorilor se face după numărul punctelor acumulate în formări şi nu după performanţele obţinute de elevii pe care ei i-au pregătit?

Dacă scopul profesorilor este ridicarea nivelului de pregătire al elevilor, de ce sunt ei obligaţi să plătească tot felul de cursuri de formare şi dezvoltare personală (care, în afară de faptul că le scoate banii din buzunar, mai mult îi epuizează şi chiar le spală creierul, decât să le ridice nivelul profesional şi educativ)?

Există măcar un studiu care să demonstreze că aceste formări sunt eficiente pentru dezvoltarea competenţelor educative ale elevilor, cu efect direct în creşterea nivelului clasei şi în succesul şcolar al elevilor pe care ei îi pregătesc?
„Mass-media a fost cucerită”

Media este un alt punct de atac în cadrul procesului de demoralizare.

Însă aici apar două elemente noi. Primul: media a încetat să mai fie atacată, pentru că a fost cucerită.

Acum ea însăşi a devenit instrumentul prin care este atacată societatea românească.

Şi al doilea element: media este singura putere din stat pe care nu a ales-o nimeni. Schuman se întreabă: au fost televiziunile alese de cetăţeni printr-un proces democratic? Atunci cum este posibil ca ele să aibă putere absolută în cadrul societăţii (româneşti, în cazul nostru) de informare/dezinformare a cetăţenilor?

Cum este posibil ca televiziunile să-şi aroge dreptul de a crea agenda de preocupări şi percepţii ale cetăţeanului, fără ca nimeni să le fi acordat această putere?

Cine le-a ales? Interesele cui le reprezintă?

Schuman explică că un alt element de demoralizare a unui stat este crearea de instituţii nealese democratic, care parazitează structura societăţii – aşa cum sunt, de exemplu, unele posturi de televiziune sau ziare.

Ţinând cont de faptul că mass-media are cea mai puternică influenţă în formarea mentalităţilor şi răspândirea curentelor şi modelor sociale, oare nu ar fi fost necesar ca statul să se asigure că acestea reprezintă interesul naţional sau că, cel puţin, nu susţin interese străine, disolutive pentru cultura, identitatea şi credinţa poporului român?

De ce oare nu se consideră important faptul că marea parte a mass-media este controlată din străinătate, că derizoriul, falsul şi depravarea guvernează, prin ea, minţile şi conştiinţele oamenilor?

Desigur, televiziunile afirmă că difuzează ceea ce publicul cere – iar publicul afirmă că se uită la ceea ce televiziunile transmit.

Însă televiziunile ştiu foarte bine că populaţia poate fi educată prin programe TV, iar scuza că transmit „ce cere publicul” este falsă, pentru că televiziunile sunt cele care stabilesc primele conţinutul şi calitatea programelor, și numai în pasul al doilea publicul ia contact cu acestea.
Promovarea superficialității şi a imoralității

O altă zonă de acţiune a demoralizării este cultura de massă.

Prin diferite fundaţii, organizaţii şi burse sunt promovați artişti obscuri, spectacole triviale, trupe şi stiluri de muzică ce încurajează desfrâul, superficialitatea şi imoralitatea, filme homosexualiste, piese de teatru şi picturi iraţionale – şi, în general, tot ceea ce ar promova în rândul tineretului goana după bani, sex şi insubordonarea faţă de valori, tradiţii şi autoritate.

Schuman arată că aceste transformari sociale nu sunt secrete sau invizibile – ci, dimpotrivă, sunt legitime, democratice, la vedere.

Cine ar putea susţine că programele de educaţie sexuală din şcoli sunt canalele de demoralizare a tineretului, ce acţionează prin educaţie şi ar trebui interzise? Aceste acuze nu pot fi demonstrate din punct de vedere legal în instanţă – pentru că educaţia sexuală este chiar legală, fiind susţinută de U.E şi O.N.U.

Cine ar putea aduce dovezi legale că televiziunea reeducă minţile telespectatorilor şi că ar trebui luate măsuri?

Nu se pot aduce nici un fel de acuzaţii, pentru că activitatea televiziunilor chiar este legală, şi legea nu stabileşte ce este şi ce nu este program cu caracter subversiv.

Deci subminarea României prin diferite canale şi mijloace se petrece chiar sub ochii noştri, pentru că este legală, şi nimeni nu poate să o conteste, din moment ce legislaţia românească şi cea europeană protejeaza aceste procese şi „drepturi”.

 

 

[1] Mai multe informaţii privind profilul psihologic al poporului român conţine studiul „Schimbarea poporului român din ultimul secol, de la spiritul de turmă la complexul inferiorităţii”, realizat de specialiştii de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj (http://activenews.ro/studiu-schimbarea-poporului-roman-din-ultimul-secol-de-la-spiritul-de-turma-la-complexul-inferioritatii_1830528.html).

[2] Silviu Brucan spunea în 1990 că „pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” – adică românii vor trebui reeducaţi în 20 de ani. Oare s-a confirmat „profeţia” lui Brucan?

 

 

***

 

Se constata că există în România cel puţin o sută de organizaţii non-guvernamentale care promovează aşa-zisa toleranţă, drepturile omului şi „valorile democraţiei”.
De fapt, după cum observa directorul executiv al „Asociaţiei părinţilor pentru o educaţie sănătoasă”, din punctul de vedere al familiei şi al valorilor educaţionale, numitorul comun al activităţii acestor asociaţii îl constituie lupta pentru introducerea educaţiei sexuale în şcoli, pentru drepturi sexuale şi reproductive, ca şi împotriva oricărei implicări a Bisericii în educaţia copiilor şi viaţa societăţii.

Ce-i determină pe aceşti oameni să lupte, practic, pentru disoluţia morală a poporului român prin subminarea educaţională a sănătăţii mentale şi spirituale a copiilor şi tinerilor?
Răspunsul îl găsim în cartea lui Schuman – Bezmenov,, în analiza pe care o face nivelului doi al de-moralizării culturii, gândirii şi vieţii unui popor.
El arată că acest proces trebuie să se extindă de la structurile juridice, de apărare şi securitate, până la organizaţiile non-guvernamentale.

 

Un război invizibil şi agresiv

 

Într-adevăr, o parte dintre organismele non-guvernamentale joacă astăzi un rol esenţial în disoluţia morală, în răspândirea plăgii desfrâului şi a violenţei în societate.
Ele poartă un război invizibil şi agresiv, de care forţele armate convenţionale nu ne pot apăra.

Și asta pentru că impun în mod legal în spaţiul public regulile, actele şi comportamentele ce produc schimbări în politicile publice – formale şi informale – care definesc practic viaţa societăţii, de la individ, grupuri, şi până la nivelul mai larg al comunităţii şi mediului social în ansamblul lui[1].

Iar prin aceste activităţi se diseminează şi în România ideologii şi mode intelectuale care fac ravagii în Occident: secularism, umanism, homosexualism, globalism, europenism, feminism, ecologism.

Desigur că doar o parte dintre organizaţiile non-guvernamentale se încadrează în această tipologie; acestea sunt însă cele mai active social şi ideologic prin faptul că sunt susţinute cu mari sume de bani, care, de cele mai multe ori, provin la început din străinătate.

Aceşti vectori ai schimbării ce se insinuează în societate ca un fel de „glas al poporului” sau expresie a conştiinţei publice sunt dirijaţi în societatea actuală prin mecanisme şi organisme transnaţionale, globaliste, care îşi recrutează reprezentanţii dintre studenţii mai liberali şi deschişi compromisurilor morale, pregătindu-i pentru a le reprezenta interesele ideologice.

De exemplu, prin intermediul proiectelor şi a programelor europene de tineret, se promite dobândirea diferitelor competenţe şi abilităţi ce atrag numeroşi tineri.

Dar, în realitate, odată cu dobândirea de noi competenţe, tinerii vor fi reeducaţi prin tehnicile educaţiei non-formale, şi automat vor deveni agenţi de schimbare şi multiplicare – cu sau fără cunoştinţa lor.

Aceşti oameni, chiar dacă la început sunt atraşi mai mult de câştigurile uşoare şi semnificative ce li se asigură, plus călătorii în străinătate pentru tot felul de training-uri şi divertisment, în timp ajung să creadă cu toată puterea în minciuna pe care o propovăduiesc, ca rezultat al spălării creierului la care au fost supuşi.

De fapt nu este vorba atât de credinţă, cât de identificarea psihologică cu un anumit mod de viaţă, în care transpar foarte clar chiar convingerile pe care le răspândesc.

Căci, după cum observa Giordano Bruno – magicianul-savant al Evului Mediu, precursor al tuturor sistemelor de manipulare din societatea modernă –, pentru a manipula mintal individul sau mulţimea este necesar ca operatorul procesului magic (în cazul nostru, agentul actului subversiv) să experimenteze el însuşi pasiunile puternice pe care vrea să le transmită.

În acest fel, iniţierea într-un mod de viaţă dezorganizat, în care patimile domină raţiunea, este cea mai bună garanţie că acel om va deveni un fidel şi eficient agent al contaminării corpului social cu o concepţie, o viziune şi un mod de viaţă disolutive din punct de vedere moral.

 

„Totul trebuie împietat”

 

 

Schuman – Bezmenov, descriind impactul acestor O.N.G.-uri, se întreabă: de ce aceşti agenţi ideologici nu sunt catalogaţi ca agresori şi duşmani? De ce ideea de agresiune este înţeleasă numai din punct de vedere militar, dar nu şi din punct de vedere ideologic?

Unul din cele mai expresive exemple de subversiune simbolică a moralităţii poporului român îl constituie evenimentele pro-homosexuale puternic mediatizate şi organizate în spaţiile-simbol ale românilor, cum a fost proiecţia în cadrul Muzeului Ţăranului Român a unui film de promovare a unei familii de lesbiene, cu aproape doi ani în urmă.

Evenimentul nu este singular. S-a mai încercat organizarea unor întâlniri sau conferinţe atât în spaţiul Universităţii din Bucureşti, cât şi în cadrul Bibliotecii Naţionale.

Aşadar, nu numai că se încearcă să se monopolizeze discursul mediatic, dar atacul se dă în prezent şi asupra locurilor care centrează cultural şi simbolic viaţa societăţii româneşti.

De ce trebuia să se proiecteze un film de promovare a homosexualităţii în spaţiul-simbol al ţăranului român, dar şi al Crucii pe care Horia Bernea o aşezase în centrul culturii şi civilizaţiei satului românesc?

Pentru că totul trebuie împietat. Fiecare reper, fiecare spaţiu sau reper-simbol ce poate aminti sau centra creştin şi valoric viaţa comunităţii trebuie dărâmat, pentru a se putea instaura haosul disoluţiei morale – condiţie sine qua non a surpării statului şi a instaurării noii stăpâniri globale.

De ce aceste acte de agresiune simbolică împotriva unui popor nu mai sunt considerate o ameninţare la adresa păcii şi chiar a vieţii acestuia, ci numai atacurile armate sunt avute în vedere când se discută despre apărare şi securitate?

Desigur că întrebarea poate avea în vedere şi reţelele de socializare gen Facebook şi Twitter sau alte structuri mediatice ale lumii Internetului, care au devenit astăzi platformele unde debutează revoluţiile şi schimbările de regim, după cum am văzut că s-a petrecut deja în Siria, Egipt, Ucraina. Astfel, cele mai democratice mijloace ale libertăţii de exprimare se dovedesc canale ideale pentru destructurarea unei ţări.

Și, chiar dacă cetăţenii cunosc efectul acestor tehnologii, nu se pot aduce acuzaţii, tocmai pentru că ele sunt legale.

Şi dacă totuşi sunt aduse dovezi şi sunt luate măsuri pentru limitarea efectelor de destabilizare ale acestor mijloace, O.N.G.-urile care „apără” democraţia şi statul de drept, diferiţi intelectuali, analişti sau activişti, împreună cu aparatul de care dispun, vor denunţa public atacul la libertatea de exprimare, atacul asupra drepturilor omului şi asupra „valorilor europene”.

Dar agresiunea lor, a acestor agenţi ideologici, cine o va denunţa?

 

Singura soluţie

 

 

Presiunea constantă asupra cetăţenilor, arată Schuman, care simt că încet-încet statul s-a întors împotriva lor, combinată cu o creştere progresivă şi continuă a preţurilor, taxelor şi impozitelor (la comanda diferitelor organizaţii financiare internaţionale), conjugate cu instabilitatea locului de muncă, din cauza căreia oamenii nu-şi mai pot satisface dorinţele hipertrofiate prin tot ceea ce înseamnă act publicitar, va conduce, mai devreme sau mai târziu, la antagonizarea societăţii.

Adică nu vom mai fi români în România, ci unii vor fi politicieni, alţii afacerişti, alţii pensionari, alţii funcţionari, altii plătitori de T.V.A., alţii şomeri ş.a.m.d. – ceea ce arată că unitatea şi consensul naţional au fost sparte.

Acum societatea se atomizează şi se antagonizează – proces prin care, potrivit analistului şi gânditorului de origine rusă sus-amintit, se destructurează o zonă vitală a unui stat, anume cetăţenii şi relaţiile dintre ei.

Un prim simptom este cel al sentimentului de „nervi întinşi la maxim”, a unui sentiment de aşteptare că „ceva trebuie să se schimbe”.

Potrivit lui Schuman – Bezmenov, odată ajunşi în acest punct, forţa agresoare (KGB-ul, în cazurile prezentate de el) trebuie să păstreze direcţia disolutivă a statului, care va degenera în „criză”, şi apoi, la ultimul pas, de „normalizare” pe cale armată, după modelul Primăverii de la Praga din 1968.

Dar, pentru că România este stat membru U.E. şi NATO, e de presupus că ultimele două etape nu vor avea loc.

Însă dacă antagonizarea societăţii este în plină desfăşurare şi ultimele două etape nu pot avea loc, care vor fi etapele finale ale procesului de de-moralizare a României?

În încheierea cărţii sale, Tomas Shuman promitea că o să revină cu un volum dedicat soluţiilor.

Lucrul acesta nu s-a mai întâmplat din cauza morţii sale premature şi oarecum subite, în anul 1993, la numai 56 de ani.

Totuşi, în prezentările publice ale ideilor sale, el insista asupra faptului că nu pentru orice adevăr omul este dispus să lupte şi să-şi dea viaţa.

Nimeni nu se va jertfi ca să apere adevărul logic potrivit căruia 2 + 2 = 4, însă pentru a mărturisi că Dumnezeu este Iisus Hristos, milioane de oameni şi-au dat viaţa de-a lungul istoriei, şi o vor mai face încă până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, Tomas Schuman propune întoarcerea la Dumnezeu și promovarea valorilor morale şi creştine ca singura soluţie a crizei la care disoluţia morală a adus societatea modernă.

Și asta pentru că, subliniază Tomas Schuman, valorile morale acţionează ca un liant împotriva tendinţelor centrifuge şi de antagonizare a societăţii, iar credinţa este singura care oferă coeziunea socială pe termen lung, acţionând în acelaşi timp şi ca un factor de înfrânare lăuntrică mai eficientă decât orice normă socială.

Aşadar, pentru a rezista procesului de de-moralizare, Schuman recomanda adâncirea legăturii cu Dumnezeu şi cu aproapele – pentru că numai aşa putem rămâne împreună.

 

 

Familia Ortodoxa/ Dan Alexandru Florea

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/11/arma-secreta-a-romanilor-si-tehnicile-de-manipulare-si-demoralizare-in-masa/

 

27/04/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | Un comentariu

DEZVĂLUIRI. MARTIE 1990 – Drama ciocnirii interetnice de la TÂRGU MURES, parte din războiul de imagine împotriva României care avea ca scop provocarea unei crize care să ducă la schimbarea statutului Transilvaniei

 

 

 

 

TÂRGU MURES, MARTIE 1990. Memento mori

Drama ciocnirii interetnice între români și maghiari a fost gândită ca un prilej de lansare a unui război de imagine împotriva României având ca finalitate provocarea unei crize gen Nagorno – Karabah care să ducă la schimbarea statutului Transilvaniei.

Câteodată, rolul întâmplării se poate dovedi mai important decât perseverența.

Hazardul a făcut să mă reîntâlnesc cu dna Rodica Sabău-Pop care, la vremea aceea, era recepționeră la „Grand” – hotelul în fața căruia au avut violențele ale căror imagini au făcut înconjurul globului.

În contextul comemorării care urma să aibă loc, doamna respectivă mi-a povestit că la data de 19 martie 1990, cu o zi înainte de „evenimente”, era de serviciu, când, pe la orele 14-15, a sosit la hotel un bărbat cu pașaport irlandez care a cerut să fie cazat pentru o zi într-o cameră cu vedere la stradă, la ultimul etaj, și a dorit să plătească în avans.

Cum nu erau camere libere la acel etaj, a fost cazat la etajul 7.

Dna Sabău-Pop și-a amintit perfect de aceste amănunte pentru că irlandezul, al cărui nume nu l-a reținut, a plătit echivalentul în lei al tarifului cu mărci vest-germane, iar ea s-a enervat pentru că nu avea să-i dea restul în valută și a trebuit să apeleze la bișnițarii care își făceau veacul în fața hotelului.

După ce și-a dus bagajele în cameră, irlandezul a coborât la recepție și a cerut cheia ușii de la terasa de la etajul 11 al hotelului, explicându-i că el este reporter de televiziune.

Faptul a surprins-o oarecum, dar i-a dat cheia după ce a consemnat acest fapt în registrul hotelului.

Toate aceste lucruri se petreceau în după-amiaza zilei de 19 martie, cu exact 24 de ore înainte de ciocnirile violente care urmau să aibă loc în fața hotelului a doua zi.

Am rugat-o pe dna Sabău-Pop să facă rost de registrul hotelului din luna martie 1990. S-a uitat la mine cu mirare, oarecum cu milă, și mi-a explicat că, după atâta timp, foarte probabil acel registru nu mai există.

Am insistat și, după ce a scotocit două zile prin arhiva hotelului, m-a anunțat că l-a găsit.

 

 

 

 

 

 

 

 

Când m-am uitat la pagina cu date de 19 martie am avut un șoc: la camera 709 figura scris cu pix roșu  numele Honeyford Gary Lawon din Irlanda!

În colțul din stânga jos al paginii registrului am găsit și nota făcută de recepționeră: Cheia pentru 709, de la terasa XI (Marcel).

În urmă cu două decenii, Marcel Mija era recepționerul-șef de la „Grand”…

Am căutat imediat pe Google și am găsit că Gary Honeyford a fost reporter tv pentru postul Sky News, corespondentul acestuia pentru Irlanda de Nord.

Una dintre fotografiile de pe Internet îl arată transmițând de la Belfast, localitate de tragică reputație pentru conflictul etnic care o macină.

 

 

 

 

 

 

 

 

Faptul că ceruse o cameră cât mai sus, cu vedere spre centru, că plătise în avans pentru o singură zi (am găsit și numărul chitanței, 594), că inspectase terasa de sus a hotelui impune de la sine o concluzie: reporterul de la Sky News venise la un „pont”.

Cel care i-l „vânduse” știa precis că în preajma hotelului, situat vis-a-vis actuala Prefectură, urma să se petreacă ceva.

Ceea ce avea să întâmple a doua zi arată clar că cel ce îi furnizase pontul nu era român și nici prieten al României, din simplul motiv că înregistratrea video a reporterului de la Sky News numai favorabile imaginii României nu erau!

Pe data de 20 martie, pe la ora 18 au avut loc „evenimentele din Tîrgu-Mureș”!

Eu care eram reporterul TVRL am filmat pe peliculă de 16 mm, suit pe pervazul camerei 504, atât confruntarea cât și maltratarea acelui nefericit în pulover verde. Irlandezul a înregistrat drama de pe terasa de sus a hotelului.

Acele scene atroce, în care „ungurul” Mihăilă Cofar a fost pur și simplu linșat, au făcut înconjurul lumii și au fost copios folosite împotriva României pentru a o eticheta ca țară locuită de niște barbari sîngeroși care la 20 martie 1990 au dezlănțuit un „pogrom” antimaghiar.

Degeaba am demonstrat indubitabil peste două zile într-un reportaj-anchetă adevărata identitate a lui Mihăilă Cofar, nefericitul țăran de pe valea Gurghiului, venit aiurea la Tîrgu-Mureș, răul fusese făcut.

Restul poveștii a fost spusă de colegul Mihai Mincan, ziarist la Adevărul, care a avut o idee extraordinară: să-l caute pe Peter Swain, regizorul britanic al documentarului „Bad Neighbours” – „Vecini răi”, difuzat de Channel 4 și reluat de principalele televiziuni europene în care „ungurul“ Mihai Cofariu era bătut cu bestialitate de români.

Acesta a fost găsit tocmai în India și a dezvăluit că pentru filmul său despre Tîrgu-Mureş, din martie 1990, a fost plătit de Paul Neuberg, un producător originar din Ungaria.

Swain a mărturisit că Neuberg a fost cel care i-a furnizat imagini şi indicaţii.

În dialogul cu jurnalistul Mihai Mincan, regizorul Peter Swain arată că documentarul ce a reprezentat pentru presa internaţională etalonul evenimentelor din Târgu-Mureş a fost produs şi finanţat de la Budapesta.

Tot el admite că filmul său a reprezentat exclusiv punctul de vedere al maghiarilor și că în el nu s-a solicitat niciun punct de vedere din partea românilor…

Filmul „fusese planificat de câteva săptămâni”, iar legătura a fost făcută prin nişte „foarte bune contacte politice locale maghiare”. 

Mai mult, Peter Swain recunoaşte: falsa identitate etnică a lui Mihai Cofariu i-a fost furnizată de cei care le-au dat imaginile: producătorul şi sursele sale.

În ceea ce îl privește pe Gary Honeyford, acesta nu a fost decât o simplă unealtă, căruia i s-au dat la momentul potrivit  informațiile necesare și a cărui muncă a fost vândută de Sky News lui Channel 4, care a făcut treaba murdară.

Manipularea făcută prin documentarul lui Peter Swain, a pregătit calea războiului de imagine împotriva României și lansarea de către Gyula Horn, ministrul de externe al Ungariei, episcopul Laszlo Tokes și Geza Entz, ministru al Oficiului pentru maghiarii de peste granițe, a dezinformării cunoscute ca „Pogromul de la Târgu Mureș”.

Așa a început despuierea României de simpatia de care se bucura după Revoluția din Decembrie 1989, izolarea și marginalizarea ei.

Drama ciocnirii interetnice între români și maghiari a fost gândită ca un prilej de lansare a unui război de imagine împotriva României având ca finalitate provocarea unei crize gen Nagorno – Karabah ,care să ducă la schimbarea statutului Transilvaniei.


 

 

 

Preluat de pe certitudinea.ro/

Cititi materialul integral pe  ZIARIȘTI ONLINE

POST-SCRIPTUM LA UN REPORTAJ – Un film de Al. Gaşpar,    pe baza filmărilor făcute de Dorin Suciu.

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 

27/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Conflictul greco-român pe marginea drepturilor românilor (valahilor) din Balcani si Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea prin care aromânii erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă

 

 

 

 

 

 

 

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman.

A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878.

Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman.

A domnit de pe 31 august 1876, până la detronarea sa la 27 aprilie 1909, de mişcarea Junilor Turci.

 

 

Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă.

Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary.

Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile.

Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.

Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească, pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului.

Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii, fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman.

De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.

Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.

Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor.

Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor din Imperiul Otoman egale cu acelea ale celorlalte naționalități :

 


 

TEXTUL:

 

„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.
Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

 

 

 

monograma sultanului Abdul Hamid

 

Semnătura filigranată, în alfabet arab și încununată cu flori, a sultanului Abdul Hamid al II-lea care a emis, la 9 mai 1905, la cererea României.

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână.

Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul ”Steaua României” în grad de Comandor.

 

 

 

Alexandru Em. Lahovary

 

Alexandru Em. Lahovary scria în amintirile sale diplomatice: „o altă circumstanţă favorabilă sporea încă sorţii noştri de reuşită: ne găseam în preajma sărbătorii noastre naţionale, ziua de 10/23 mai.

După ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, în astfel de împrejurări, Sultanul, Marele Vizir şi Ministrul Afacerilor Străine aveau obiceiul să trimită şefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlocirea unor înalţi demnitari şi funcţionari ai Palatului şi ai Porţii.

Aceasta m-a făcut să declar oricui voia să mă asculte că, dacă iradeaua n-avea să fie promulgată până în dimineaţa zilei de 10 Mai, mă consideram obligat să părăsesc Constantinopolul pentru a nu mă vedea în situaţia de a primi felicitările unei ţări care refuza României satisfacţiunile cele mai legitime, mai cu seamă după ofensa atât de gravă ce i se adusese.”

Irdeaua a fost prin urmare si un omagiu adus de administrația otomană regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie, și României, cu ocazia zilei ei naționale.

Ziua de 10 mai 1905, ziua naţională a României, primea semnificaţia emancipării naţionale a românilor din Turcia, aşa cum se observă din presa timpului.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreaţă, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraţilor noştri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp.

Evenimentul acesta, care deschide larg porţile unei vieţi noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea ţării, dar şi în cartea Europei.”

Astfel, 10 mai 1866, 10 mai 1877 şi 10 mai 1881 mai au încă un conţinut simbolic care trebuie redat memoriei publice româneşti: 10 mai 1905, ziua românilor din Balcani.

Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni, dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol.

 

 

 

 

 

 

 

Urmare a acestei decizii imperiale, prin care românii balcanici obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă, Patriarhia de Constantinopol a protestat, iar guvernul de la Atena a rupt, în aceeași zi (9 mai 1905), relațiile diplomatice cu România.

Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

Reluarea relațiilor diplomatice româno-grecești a avut loc abia după 6 ani, în 1911.

 

 

 

 

Iradeaua Imperiala din 9/22 mai 1905, publicata in Lumina - Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905, Bitolia.

 Diplomatul român RAUL BOSSY, fost ambasador la Roma  scria :

UN SUCCES DIPLOMATIC ROMÂNESC: I r a d e a u a   d i n   a n u l   1 9 0 5″

 

“Mărturii despre dăinuirea neîntreruptă în Peninsula Balcanică a ramurii de miazăzi a neamului românesc se găsesc încă de la cele dintîi dibuiri ale istoriografiei medievale şi pînă în ziua de azi: de la cronicarul bizantin Kedrenos la Geoffroy de Villehardouin, de la Chalcondylas pînă la neobositul călător francez din veacul trecut, Pouqueville.

Acesta din urmă, încîntat că descoperise în munţii Epirului o mlădiţă roditoare a gintei latine, îşi rosteşte admiraţia faţă de românii macedoneni: 

„Ei au rămas neclintiţi şi liberi pe acele meleaguri” – scria el – „încă multă vreme după ce Epirul căzuse pradă mahomedanilor.

Cu toată neatîrnarea lor, dîrz apărată pe poziţiile naturale care le erau sălaşul, ei şi-au dat seama că, mai de vreme sau mai tîrziu erau sortiţi să fie răpuşi de puterea duşmană creştinilor.

Au avut deci înţelepciunea să caute ca actul lor de supunere faţă de sultan să le asigure vreme îndelungată condiţii de trai mai bune decît acelea ale celorlalte raiale.

Dînşii au fost mai ales ocrotiţi de sultanele-valide(sultanele-mame), la tezaurul cărora contribuiau cu o modestă subvenţiune anuală reprezentînd omagiul unui vasal, iar nu tributul unui sclav. Şi au izbutit în acest chip să scape de amestecul turcilor în treburile lor.

Erau cîrmuiţi doar de un sfat de bătrîni inteligenţi, aleşi din sînul lor, şi trăiau sub legi tot atît de simple ca şi obiceiurile patriarhale din care acestea izvorîseră.

Liberi în practicarea religiei lor, ca şi în viaţa lor de familie, ei au străbătut neatinşi furtunile răscoalelor ce au zdruncinat de atîtea ori Epirul.”

(L. Pouqueville, Voyage en Grèce, Paris, 1820, t.II, p. 159).

 

 

 

 

 

 

Libertăţilor aromâneşti le-a pus capăt, doar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sîngeroasa represiune a lui Ali-Paşà.

Redeşteptarea sentimentului naţional la neamurile conlocuitoare din  Balcani, în secolul trecut, a pricinuit greutăţi noi românilor macedoneni, prinşi în vîltoarea luptelor de afirmare naţională a grecilor şi a slavilor sudici.

Spre a se apăra de primejdia unei asimilări forţate în vreuna din massele etnice înconjurătoare, şi mai ales de elenizarea lor treptată, urmărită de biserică – supusă patriarhiei constantinopolitane -, ei îşi cereau dreptul de a se sluji de graiul lor ca limbă liturgică, de a avea proprii lor episcopi – care să le sfinţească bisericile şi să le hirotonisească preoţii, şi a-şi creşte copiii şi a-i instrui şi educa în şcoli cu limbă de predare românească.

Pentru atingerea acestor îndreptăţite ţeluri, privirile macedo-românilor se aţinteau în mod firesc spre acea ramură a naţiunii lor care, la nordul Dunării, înfiripase un Stat independent în crescîndă propăşire.

Acţiunea patriotică a lui Apostol Margarit găseşte cel mai călduros răsunet în România liberă, şi astfel cauza macedo-românilor ajunge să fie una din preocupările de căpetenie ale Principatului independent, înălţat apoi la rangul de regat.

Iar Societatea de Cultură Macedo-Română s-a străduit, ca şi guvernul ţării, să arate, încă de la întemeierea instituţiei, în 1879, prin glasul autorizat al primului ei secretar, V.A. Urechia (Românii din Macedonia, Bucureşti, 1901, p. 100), că sprijinul  românilor din Carpaţi către fraţii lor din Balcani trebuia să fie mărginit în plan cultural.

O activitate de ordin pur politic era exclusă atît din cauza distanţei în spaţiu care despărţea cele două ramuri a le aceleiaşi tulpini, cît şi din aceea a riscului de a se trezi resentimentele guvernului otoman, cu eventuale repercusiuni din cele mai primejdioase  pentru însăşi bunăstarea şi năzuinţele aromânilor.

Guvernul din Bucureşti, cu o independenţă statală atît de recent dobîndită nu dispunea încă, pe de altă parte, de autoritatea necesară pentru a interveni direct în problemele Peninsulei Balcanice, mărul de discordie între Poartă şi marile puteri.

După intrarea României în Tripla Alianţă, guvernul din Viena, dorind să îndrepte aspiraţiunile poporului român în altă direcţie decît aceea a Transilvaniei, a îndemnat neîncetat pe guvernanţii din Bucureşti să ia parte mai activ în lupta diplomatică ce se ducea cu înverşunare de diferitele cancelarii pe chestiunea balcanică.

Guvernele româneşti ce s-au perindat în acea epocă la cîrma ţării, atît cele conservatoare cît şi cele liberale, au avut însă prudenţa politică de a se feri de gesturi sau manifestări susceptibile de a fi interpretate drept revendicări teritoriale nerealizabile şi vagi, închinîndu-şi toate eforturile pentru câştigarea autonomiei culturale şi bisericeşti a românilor din Macedonia.

Prim-ministrul liberal, D.A. Sturdza declarà în Cameră, în decembrie 1901:

461-familie_aromani

„În privinţa chestiunei românilor din Imperiul Otoman acţiunea noastră este absolut şi pur culturală, anume: întîi, şcoale şi biserici româneşti, cu ştirea şi învoirea guvernului otoman, şi al doilea, a nu întreţine aceste şcoli şi biserici pentru ca ele să devină un focar anarhic în imperiul vecin, amic cu noi, ci să fie un factor de ordine, priincios şi garanţie acestui imperiu” (Dezbaterile parlamentare, Monitorul Oficial).

Iar Take Ionescu, în numele partidului conservator, scria:

 „Fără îndoială, nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat românesc. Se ţine totuşi ca naţionalitatea românilor din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, oricare ar fi el, să dea românilor din Macedonia cel puţin ceea ce au astăzi, chezăşia că vor putea să-şi cultive limba maternă în toată libertatea” (Chestiunea Balcanilor, în „Conservatorul”, 21 martie 1903).

Asigurările acestea liniştitoare, menite să adoarmă îngrijorările Porţii, ca şi pe acelea ale puterilor direct interesate, înlesneau stăruinţele guvernului român – mai liber astfel în mişcările lui – pentru apărarea drepturilor naţiunii române din Balcani şi de la Pind.

Guvernul conservator prezidat de G.Gr. Cantacuzino, de îndată ce preluă puterea în iarna anului 1904, hotărî să înceapă o acţiune diplomatică energică, pentru a obţine de la Poartă, în cel mai scurt termen, recunoaşterea oficială a autonomiei culturale şi religioase a naţiunii române din imperiul otoman.

Instrucţiuni precise fură date în acest sens ministrului plenipotenţiar al ţării la Constantinopole, Al. Em. Lahovary. Mulţumită perseverenţei şi îndemînării lui, precum şi a prestigiului de care se bucura personal la Poartă, sultanul Abdul Hamid II semnă, în sfîrşit, în mai 1905, vestita Iradea prin care autonomia culturală a românilor macedoneni era consfinţită în mod solemn.

Amintind de această izbîndă diplomatică românească de acum o jumătate de veac (în 1956, n. red.), este locul să se aducă prinosul cuvenit şi amintirii destoinicului sol al României, căruia i s-a datorat în aşa de mare măsură: Alexandru Lahovary.

Macedo-Românii nu au avut însă norocul de a se folosi un timp mai îndelungat de noile drepturi ce le fuseseră recunoscute (de mai înainte chiar) şi consfinţite a cum prin Iradeaua (Decretul) din 1905, căci revoluţia „Junilor Turci” mai întîi, iar apoi războaiele balcanice din 1912-1913 schimbară radical situaţia.

Poporul român băştinaş, din Macedonia, s-a văzut împărţit între ţările vecine, moştenitoare ale împărăţiei turceşti din Europa.

Dupa  revolutia Junilor turci, din 1908, avea sa produca pentru aromānii din imperiul otoman o stare favorabila, doi reprezentanti ai aromānilor, Nicolae Batzaria si Filip Misa ajungānd īn Parlamentul turc.

Īn perioada 1908-1912, aromānii au avut sansa de a accede īn functiile publice, a urma cursurile universitare īn imperiu, a-si organiza comunitatile etnice īn eforii si a se exprima īn Congrese nationale.

Razboaiele balcanice duc īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

La Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capat razboaielor balcanice, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven dadeau asigurari, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat.

27/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: