CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drama românilor din Ucraina. Reţetele deznaţionalizãrii (II)


 

 

 „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră.

Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru până aproape de Odesa şi Kiev […]

Acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres [Congresul de la Berlin din 1878] nu s-a pomenit despre el, are îndărătul lui un trecut strălucit câştigat prin proprie vitejie faţă de nişte duşmani cu mult superiori în cultura şi arta războiului.”

(Mihai Eminescu)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Continuarea primei parti

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/23/drama-romanilor-din-ucraina-retetele-deznationalizarii-i/

 

 

Relansarea “ucrainizãrii” şi “moldovenizãrii” în anii postbelici.

 

 

 

În urma actului de trădare de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile), care a văduvit România de statutul de cobeligeranţă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 4 noiembrie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucraina şi RSS Moldoveneşti.

Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, “ucrainenii” au trecut rapid la “ucrainizarea” (rusificarea) teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă, numele a 90 de localităţi româneşti fiind schimbate.

Astfel, Acmagit a devenit “Belolesie”, Bairamcea – “Nicolaevka”, Balta – “Plavni”, Gantemir -”Zelinoe”, Amara – “Krutoiarovka, Regina Măria – “Marianovka”, Sărăţica – “Jovneţvoe”, Frumuşica – “Staroselie” etc.
În RSSM, “remoldovenizarea” a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944, 18.000 de români fiind arestaţi şi duşi în Gulag, numai din judeţele Cahul, Tighina şi Chişinău.

Peste 200.000 de români au fost condamnaţi la moarte prin înfometare programată, în anii 1946-1947, la 17 aprilie 1947 perfectându-se şi programul de “răsculăcire” (“deschiaburire”), vizând arestarea şi deportarea a 101.544 familii ţărăneşti (21Î din populaţie).

Planul s-a tradus în practică în perioada 6 iulie 1949 – 10 aprilie 1954, prin operaţiunile “Zapad” (Vest) sau “iug” (Sud) şi, respectiv “Sever” (Nord) desfăşurate de forţe speciale ale KGB.

În paralel s-a produs distrugerea clerului (1949-1960) prin deportare sau desfiinţarea bisericilor (603) şi mănăstirilor (24). Evenimente similare aveau loc şi în România, OCUPATĂ DE ARMATA ROŞIE DE LA 23 AUGUST 1944, PÂNĂ ÎN IANUARIE 1958, invadată de agenţi KGB şi kominternişti care au preluat treptat conducerea administraţiei, armatei, poliţiei, serviciilor secrete şi politică a statului.

S-a încercat chiar îndeplinirea planului maximal al “ucrainţilor” prin mişcările de secesiune “ucrainene” din Maramureşul românesc şi introducerea administraţiei sovietice în Ardealul eliberat de sub ocupaţia horthystă (25 octombrie 1944 – 9 martie 1945).

“Revoluţia culturală” a însemnat în România distrugerea talentelor autentice, prohibirea a tot ceea ce înseamnă filon tradiţional, prin presă, literatură şi istoriografia proletcultiste, patronate de kominternişti şi activişti vigilenţi gen Mihai Roller.

Operele marilor scriitori şi istorici au fost interzise. De asemenea orice referire la teritoriile răpite de ruşi altfel decât ca la o “retrocedare” sau reparaţie istorică.

Umplând Academia Română şi jenanta Uniune a Scriitorilor, proletcultiştii au proclamat prin “savanţii” cu care încă ne lăudăm şi mai tinerele lor odrasle, astăzi importante personaje “civice” şi “bureţi de democraţie” ai unei “elite” culturale căreia, evident, îi pute a “naţionalism” sau… “criptocomunism”, tot ceea ce este românesc, uriaşa contribuţie a tovarăşului Stalin la dezvoltarea cercetării istorice, chiar arheologice româneşti şi a adevăratei culturi a “poporului muncitor”.
Istoricii şi lingviştii au “demonstrat”, contribuţia decisivă a slavilor la formarea poporului român şi a limbii sale, aproape reuşind la începutul anilor ’60 în tentativa de proclamare a acesteia drept limbă slavă.

Pentru aceasta în istoriografie s-a strecurat extrem de periculoasa idee a rezistenţei “dace”, cu sprijinul “dacilor liberi” (gen Tarbos) împotriva “jefuitorului” “imperialist” roman şi a “eliberării” din anul 271. Diminuarea până la excludere a romanităţii noastre dădea noi perspective tezelor “moldovenismului”.
Procesul a fost însă atenuat treptat, datorită morţii Tătucului Stalin (5 martie 1953), eliminării principalilor agenţi kominternişti, în frunte cu Ana Pauker, de către grupul “naţionalist” al lui Gheorghiu Dej, din viaţa politică (Plenara CC al PCR din 26-27 mai 1952), îndepărtării treptate a lui Dej de linia Moscovei, până la dizidenţă (15-22 aprilie 1964, “Declaraţia din aprilie”) urmată de moartea provocată (prin iradiere) a acestuia (19 martie 1965) şi instaurarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965).
Într-un război surd, care continuă până astăzi, cu vechii kominternişti, retraşi la catedre, în cercetare, presă, edituri, o nouă generaţie de intelectuali a încercat să pună în valoare trecutul şi tradiţiile populare ale culturii româneşti, limitând consecinţele “revoluţiei culturale” kominterniste.

Nepregătită pentru războiul imagologic, parte a celui “psihologic”, permanent boicotată de cadrele conservatoare, cu educaţie kominternistă ale PCR, ea a început să piardă teren însă la sfârşitul anilor ’70, ai declanşării procesului “revoluţionar” de schimbare la faţă, din nou, a Rusiei imperiale care avea nevoie, pentru a dăinui, de o masivă infuzie de capital şi tehnologie-Vest şi de un nou management economic şi social, clacând definitiv în deceniul al nouălea al veacului trecut când a pierdut iniţiativa trasării destinelor României, devenind obiect al regizorilor revoluţiilor “spontane”.
În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor “moldovenismului” care au revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în “naţiuni culturale”, aberaţie “implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile “analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma “naţiuni spirituale”.

“Dacismul” în slujba “moldovenismului”

În calea “moldovenismului”, a demonstrării existenţei unui popor “moldovenesc”, s-au aflat de la început două impedimente:

1) numele de ROMÂN (dialectal RUMÂN, ARUMÂN, RĂMÂN, sau, sub influenţă germană, RUMER) de la ROMANUS – ROMAN, nume tradus de slavi prin VOLOH, VALAH, de turci prin Ulaq, Ulaghi, de unguri preluat ca Olah, de greci Blac, Vlah, de germani Wallah sau Bloch, de francezi Vlaqui, Blaqui, Blasi, Blazi etc. şi care atestă românilor calitatea de urmaşi ai cetăţenilor Imperiului, de oameni liberi şi de stăpâni ai pământului pe care vieţuiesc şi în care s-au instalat hoardele barbare, germano-slavo-asiatice; şi

2) limba ROMANĂ, cea mai apropiată de limba latină, dintre limbile romanice sau neo-latine.

Pentru a-şi atinge scopul, ideologii “moldovenismului” au acreditat ideea că etnogeneza română nu a existat. Mai mult, că TRACII nu au fost un popor unitar, vorbind “aceeaşi limbă” între Nipru, Dunărea Mijlocie, Carpaţii Păduroşi şi nordul Greciei ci o sumedenie de popoare distincte, între care s-ar fi evidenţiat poporul “dac” şi poporul “get”, prin transformarea în “popoare” a fragmentelor trace locuind în Banat, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei (“dacii”) şi în Valea Dunării inferioare şi maritime, inclusiv Dobrogea şi litoralul pontic până la Bug (geţii).

Românii ar fi “dacii” care au preluat de la “romani” doar limba sau, în varianta finală, care i-ar fi învăţat pe “romani” limba latină. Dar care sunt originari doar din Dacia mică a lui Decebal, teritorial redusă la “un milion de paşi”, urmând să “românizeze” prin “descălecare”, ulterior, Ardealul pustiu (locuit la venirea maghiarilor doar de puţini slavi), Maramureşul istoric, sudul Poloniei, Moldova, Dobrogea, estul Munteniei, nordul Peninsulei Balcanice unde s-au născut popoare slave (sârb, bulgar, “ucrainean”), poporul ungar sau, cu începere din veacul IV, din simbioza geto-slavă, poporul “slav”, “moldovenesc”, invadat de “români” în veacul XIV, prin Dragoş şi Bogdan care popor şi-a căutat permanent matca rusă, tratatele de alianţă încheiate de domnii Moldovei, Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir în 1654 şi 1711, nereprezentând decât întoarcerea “moldovenilor” acasă.

Parţial “eliberat” în 1812, reocupat în 1918, poporul “moldovenesc” s-ar fi regăsit în 1940, conştientizând că misiunea sa legitimă este reintegrarea până la Carpaţi. Adică ceea ce susţine astăzi, în spirit pur kominternist, tandemul de la Chişinău Starîi-Voronin.
În perspectiva noii “schimbări la faţă” a Rusiei imperiale, “moldovenismul” ca şi alte “isme” trebuia protejat, pentru ca românii să nu-şi împlinească idealul naţional, prin înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov, în contextul revoluţiilor “spontane” anunţate de “Glasnost” şi “Perestroika”.

Drept dovadă, angajate în procesul de “liberalizare”, forţele bolşevice de la Ghişinău, în slujba perpetuării regimului ocupaţiei ruse au emis, la 11 noiembrie 1988, în scop de cosmetizare şi control, celebrele “Teze” ale CC al PCM, sub titlul “să promovăm restructurarea prin fapte concrete” care recomandau să fie păstrate “limba moldovenească”, “grafia slavă”, “limba rusă ca mijloc de comunicare”, deci “un bilingvism real”, “prietenia popoarelor” etc.

De aici obsesia patrioţilor din RSSM pentru afirmarea identităţii prin numele de “român”, prin proclamarea “limbii române”, a lor ca parte a poporului român şi a “istoriei românilor” etc.
Întrucât procesul de creare a “poporului sovietic”, prin topirea tuturor identităţilor etnice şi culturale în creuzetul rus, mascat de ideologia comunistă, nu se încheiase, declanşând “restructurarea”, ruşii riscau să deschidă “cutia Pandorei” şi să scape de sub control “naţionalismele” popoarelor subjugate parţial sau total.

De aceea, “restructurarea” trebuia să lovească “revoluţionar” în primul rând statele vecine, transformate de Armata Roşie în “socialiste”, împiedicându-le pe ele să-şi clădească propriul destin şi pe eventualii interesaţi din Occident să nu poată profita de situaţie, datorită “centurii de foc” pe care aceste state o formau.
În scopul gestionării viitoarei crize programate, serviciile speciale ruseşti, în acord cu cele aliate, occidentale, au pregătit în mod identic “revoluţia” în statele-satelit, sacrificând a priori trei dintre pionii Tratatului de la Varşovia, care interesau în mod deosebit Germania şi sateliţii acesteia: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România.

Ca atare, în epoca pregătirii intensive a “revoluţiilor”, mai mult sau mai puţin “spontane” ori “de catifea”, în Europa central-răsăriteană, “revoluţii” de care Rusia avea atâta nevoie, ca “perdea de fum”, în contextul propriei restructurări, adică la sfârşitul anilor ’70 şi în întreg deceniul IX al veacului trecut, valul declinului programat a atins, în toate aceste ţări “socialiste” direct vizate, toate domeniile: economic, administrativ, social, politic, militar, biologic (sănătate), formativ (învăţământ), cultural şi spiritual (biserica), inclusiv sau apoteotic şi domeniul conştiinţei naţionale, bulversată prin agresarea Istoriei lor, coloana vertebrală a conştiinţei de sine pentru orice popor. Interesant este faptul că ultima “adunare generală” a agenţilor celor implicaţi în elaborarea Noii (a câta oare, Doamne?)

Ordini europene şi mondiale, s-a desfăşurat, pentru punerea la punct a ultimelor detalii, la Bucureşti, în vara anului 1980, mascată fiind de lucrările unui Congres internaţional de… Istorie.

Cu certitudine, în baza informaţiilor primite atunci de la colegi de breaslă occidentali, afirm că s-a găsit soluţie problemei: România va fi primul stat socialist bulversat (în 1985) “revoluţionar”, “a doua zi” după înlocuirea la Moscova a lui Leonid Brejnev cu (încă) necunoscutul Mihail Gorbaciov (al doilea pe listă se numea “Rumeanov”) şi declanşarea procesului în URSS pentru provocarea “exploziei” “lagărului socialist” periferic, european sau va fi lăsată ultima (1987 ori… 1989), pentru a servi, prin foc şi pară, drept “exemplu” pentru europenii care vor mai avea, în viitor, veleităţi de independenţă?

Ce “soluţii” s-au adoptat… cunoaştem, deoarece este deja istorie trăită şi este meritul forţelor patriotice naţionale româneşti, faptul că România nu a cunoscut (încă) soarta Cehoslovaciei şi Iugoslaviei! Este de reţinut însă, faptul că, reluându-se tentative kominterniste mai vechi, în primul rând în România, Bulgaria şi Ungaria, dar şi în Iugoslavia, Polonia şi “Ucraina” vestică (ultimul teritoriu “slavizat”) au apărut brusc, teorii identice, menite să le altereze tot ceea ce ştiau despre propria identitate şi, deşi aveau un interes comun (scăparea de sub tutela Moscovei şi evadarea din “lagărul roşu” în lumea democratică de tip occidental).să transforme popoarele acestor state în adversare de moarte, mergând până la acceptarea războiului ca metodă de “rezolvare” a falselor litigii create de foştii ocupanţi, între ele.

Erau teorii protocroniste, în domeniul Istoriei, născute brusc şi identic (dovadă a existenţei unui centru unic de concepţie şi difuzare) în aceste ţări, în anii 1978-1980, pe coordonatele “naţionalismului” socialist, exacerbat dincolo de limitele bunului simţ, printr-o propagandă găunoasă şi total paralelă cu ştiinţa şi adevărul.
Erau teorii despre primordialitatea şi puritatea popoarelor… “dac” (“adică român”), “magara” (adică “maghiar” sau “ungur”), “moes” sau “eneit” (adică “bulgar”), “rase” (adică “sârb”), ori a aşa-zisului popor “ucrainean” (“la mărginean”) etc., toate băştinaşe de la… Adam şi Eva în… spaţiul etnogenetic românesc, afirmându-şi actuala limbă, tradiţiile şi cultura actuale, cu sute de mii de ani, dacă nu cu milioane, înaintea apariţiei lui Homo Sapiens Sapiens.

Parcă vedeai, ascultându-i pe diverşii propovăduitori ai curentului, maimuţele antropoide, ţopăind printre saurieni, din cracă în cracă şi declamând cu patos revoluţionar poezii patriotice în limbile literare română, ungară, bulgară, sârbă, polonă sau… “ucraineană”.
Şi toate aveau 3, 5, 15 sau 17,5 m înălţime, pentru că, “cel mai mare pitic” din lume nu mai era “piticul sovietic”, cinstea de a-1 avea printre strămoşi, fiind revendicată de români, unguri, bulgari, sârbi, polonezi, “ucraineni”.

Autogratulându-se cu titlul de “patrioţi”, mii de “intelectuali”, produse de serie ale partidelor comuniste, fără vreo legătură cu cercetarea de specialitate, în primul rând “activişti”, adică “revoluţionari de profesie” (astăzi … profesori universitari), fără vreo meserie precisă, adică vechea masă de manevră a Kominternului, au devenit peste noapte specialişti în Istorie şi lingvistică.

Dar şi câţiva “istorici” de partid, specializaţi în “istoria mişcării muncitoreşti” şi a partidelor comuniste s-au reorientat spre comuna primitivă, pentru a căuta probabil izvoarele comunismului. Bizar este faptul că cei care trecuseră de la “eroii” Vasile Roaită şi Filimon Sârbu, la întemeierea PCR de către… Horea, Cloşca şi Crişan, la “poporul geto-dac” cu indivizi de 17,5 m care i-au învăţat pe “romani”… latina, la descifrarea a mii de cuvinte “dace” (fără ca ei să posede cunoaşterea nu a limbilor clasice, ci măcar a vreunei limbi de circulaţie, în afara dialectului rutean ori unguresc pe care îl vorbeau acasă) din banala inscripţie “VÂNAICA DTRU” zgâriată, ca semnătură, de un ţăran oltean, contemporan cu noi (VASILE NAICĂ DUMITRU) pe o “ceaşcă dacică” (opaiţ) găsită în grădină etc., aparţineau mai toţi “naţionalităţilor conlocuitoare” (ungară, bulgară şi “ucraineană”) ceea ce ar duce cu gândul la ipoteza că nu numai excesul de zel neo-bolşevic “îi mâna în lupta” pentru negarea romanităţii românilor.
Ceea ce îi unea pe toţi aceşti “specialişti” într-ale istoriei românilor, bulgarilor, ungurilor, “ucrainenilor” etc. era faptul că puneau semnul egalităţii între populaţiile vechi europene şi popoarele noi, moderne, negând “etnogeneza” ca fenomen comun tuturor regiunilor Lumii Vechi şi Noi.
Susţinuţi de două institute create de emigraţia lor în Argentina, “specialiştii” unguri proclamau că, mult înaintea elamiţilor şi sumerienilor, “poporul magara”, adică unguresc a civilizat în patru valuri succesive Europa, ar fi inventat focul, roata, scrisul, într-un cuvânt civilizaţia, ba chiar şi creştinismul înainte de Iisus. Iar dacă Iisus nu a fost cumva “ungur” deşi toate “dovezile” converg în acest sens, Burebista şi Decebal au fost cu siguranţă.

“ – Nu-i adevărat – ţipau “specialiştii” bulgari – poporul moes sau eneit”, într-un cuvânt “trac, adică bulgar” le-a făcut pe toate astea. “

– Ba nu, poporul “rase” adică sârb, “polon” sau “ucrainean”. Până când veneau “specialiştii” de la Bucureşti grupaţi în “Cercul Deceneu”, adjudecând civilizaţia pentru “daci” sau (dacă erau sprijiniţi financiar de Iosif Constantin Drăgan) “traci”, adică “români”, care ar fi populat numai ei, nemaifiind loc pentru alţii Europa, de la Urali la Atlantic, fără să se întrebe cum de ne-am restrâns în halul ăsta şi cât de tare am decăzut, scăzând, de la 17,5 la 1,5 m înălţime. Ba mai puneau şi semnul egalităţii între “Zamolxis” ori “Deceneu” şi… Dumnezeu.

Cei care se lăsau (şi se lasă) seduşi de asemenea aberaţii erau (sunt), elevi, studenţi, în căutare de mister sau medici, avocaţi, ingineri, profesori, ofiţeri etc, având ca hobby Istoria, plafonaţi în propriile meserii ori trăind cenuşiu, fără satisfacţii, ca urmare a scăderii nivelului de trai şi lipsei posibilităţilor de afirmare.

Degeaba îi trimiteau la plimbare istoricii şi arheologii autentici pe cei care cereau catedre de “limbă dacă” la Cluj sau schimbarea numelor PCR şi RSR în PCD (“Partidul Comunist Dac”) şi RSD (Republica Socialistă Dacia”), pentru că agenţii kominternişti, pregătitori ai revoluţiilor “sociale” şi culturale le-au deschis “culoare” de manifestare.
Îmbrăcată în haina patriotismului exacerbat şi urmărind, prin manipularea “în orb” a propagandiştilor din teren, vulnerabilizarea neamului prin anihilarea conştiinţei naţionale româneşti, a mândriei de apartenent la civilizaţia primordială europeană, de expresie latină, în scopul spargerii unităţii statale româneşti, cultivată prin visători, în scopul creării pepinierei viitorilor executanţi, “isteria dacică”, deosebit de violentă în anii ’80, a activat în România pe două căi, încercând să lovească de “sus” în “jos”:

1) pe linia partidului unic, prin grupul de ţucălari ai “specialistului” Ion Popescu – Puţuri, cel care îi “legitima” lui Nicolae Ceauşescu (prin confuzia cu fratele său, Marin) trecutul de “revoluţionar”, grup concentrat la ISISP (“Institutul de Ştiinţe Istorice şi Social-Politice” de pe lângă CC PCR si

2) pe linie militară, prin conducerile CSCITM (Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară) creat în 1968 de generalul Eugen Bantea (Yakub Beer) şi Editurii Militare, prin grupul de “specialişti” gravitând în jurul “celui mai mare istoric în viaţă”, Ilie Ceauşescu, patriot fără cultură reală dar general, şef al Consiliului Politic Superior al Armatei şi frate al dictatorului.

Linia de partid, fundamentalistă, privindu-i pe romani ca pe nişte “jefuitori imperialişti” a exclus cu totul românizarea şi apartenenţa noastră la civilizaţia europeană veche, păgână, apoi creştină, creând premisele “invitării” noastre, după 1989, să ne “integrăm” în “casa comună” clădită de înaintaşii noştri “romani” – Europa şi care, de drept, ne aparţine prin moştenire etno-culturală.

Linia “militară”, unde s-a întâmpinat mai multă rezistenţă pentru că lucrurile au fost luate în serios de cercetătorii autentici, în ciuda zelului coloneilor politruci (astăzi fără excepţie, “europeni”, “democraţi”, ba chiar “creştin-democraţi” şi “regalişti”) de a fi pe placul Şefului s-a mulţumit doar să acrediteze ideea că românii ar fi “dacii” care au “preluat de la romani numai limba”, aberaţie strecurată sub semnătura lui Ilie Ceauşescu, în “capodopera” “Transilvania, străvechi pământ românesc”, şi în volumul I al Tratatului de “Istoria militară a poporului român” (1984).
La curent cu tot ceea ce apărea în domeniu în “ţările vecine şi prietene”, tinerii istorici militari de atunci au înţeles că nebunia se răspândea în forme identice, fiind clar dirijată şi favorizată, în primul rând în Bulgaria, România, Ungaria şi “Ucraina”. Şi punând întrebarea clasică a istoricului, “Cui foloseşte?”, au înţeles că dinspre Răsărit veneau “nori negri”.
Drept care au încercat să reacţioneze, împotriva propriilor şefi, cum s-au priceput, intrând “în campanie”.

Au susţinut în Bucureşti şi în ţară sute de “expuneri” sau “comunicări” care începeau cu “clişeul”: “Tovarăşi! Nu a existat niciodată un popor dac! Poporul se chema TRAC, «dac» fiind o denumire locală, gen «bănăţean» sau «haţegan» pentru tracii din Banat, vestul Olteniei şi S-V Transilvaniei. Tot aşa nu a existat niciodată un popor roman în sensul etnic actual. «Roman» însemna cetăţean, om liber.

«Civis romanus natus dacus» scrie pe pietrele funerare. Cine nu era «roman», conform Constituţiei Antoniniene era sclav! Numele de «roman» dobândeşte conotaţie etnică prin poporul român.”

Apoi au încercat să atragă pe diverse căi atenţia şi lui Ilie Ceauşescu şi “celor în drept” utilizând cu regularitate paginile publicaţiilor “Scânteia tineretului”, “Viaţa studenţească” şi “Amfiteatru”, că teoria conform căreia ROMÂNUL AR FI DACUL CARE A ÎNVĂŢAT LIMBA LATINĂ, creează următoarea “realitate” etnică a anului 275, după “retragerea” aureliană:

1) un popor dac în teritoriile zise libere;
2) unul roman la sud de Brazda lui Novac şi
3) români în fosta Dacie romană nord-dunăreană.

Că se exclud astfel din aria etnogenezei şi, prin urmare din spaţiul românesc nu numai toate teritoriile româneşti rămase în afara fruntariilor actuale ci şi 3/4 din cele situate în interior.

CĂ SE ALIMENTEAZĂ TEZA RUSEASCĂ A MOLDOVENISMULUI, din “dacii liberi”, încă atestaţi în veacul IV (deci alături de… români) şi slavi, ruşii urmând a declara că s-a născut UN NOU POPOR MOLDOVENESC, “românizat” prin “descălecat” în veacul XIV şi care, o dată proclamat ca atare, îşi va reclama “libertatea” şi “unitatea” între Nistru şi Carpaţii Orientali.

Mai mult, că se alimentează vechile teze germane puse în circulaţie de ofiţeri imperiali şi preluate de unguri, în sensul că, dacă dacii vorbitori de latină sunt consideraţi “români”, înseamnă că în anul 275 s-au retras din Dacii NU ROMANII, cum susţin adversarii autohtoniei şi continuităţii noastre ci de-a dreptul ROMANII, AURELIAN ÎNSUŞI şi CEA MAI MARE PARTE A MILITARILOR DIN BAZINUL DUNĂRII INFERIOARE ŞI MARITIME DEVENIND, CA BĂŞTINAŞI VORBITORI DE LATINĂ… “ROMÂNI”.
Reacţia tinerilor istorici militari a fost motivată de… FRICĂ. In momentul în care, după scurtele intermezzo-uri numite “Andropov” şi “Cernenko”, la Kremlin a ajuns Gorbaciov şi şi-au adus aminte de datele furnizate de omologii occidentali la Congresul mondial din 1980, au înţeles că nu soarta “socialismului” care tocmai decedase ci soarta României era pecetluită.

Făcând o selecţie valorică a analiştilor “bătrâni” ai armatei (ca grad şi experienţă), oameni de 40-50 de ani atunci, deci nefacând parte din generaţia “proletcultistă”, ei i-au pus la curent cu datele pe care le aveau şi împreună au redactat un material-sinteză al deteriorării vieţii în România în perioada 1980-1985, al prăbuşirii tuturor domeniilor de activitate şi al agresării conştiinţei naţionale prin Istorie, acuzându-i pe numiţii Ion Popescu Puţuri şi Ilie Ceauşescu de trădare inconştientă de ţară, indicând existenţa unor agenţi străini printre adulatorii lor şi prognozând “agresarea şi spargerea României în bucăţi” în 1987 sau… 1989, împrejurare în care Nicolae Ceauşescu avea să sfârşească de “moarte violentă”.

Semnat în clar, cu nume, grad, funcţie şi înmânat direct ministrului de atunci al Apărării materialul s-a soldat cu îndepărtarea rând pe rând a semnatarilor, începând cu colonelul Al. Gh. Savu, autorul unei celebre cărţi despre “Dictatura regală”, vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară Comparată, considerat (pe nedrept) “creierul” “conspiraţiei” şi terminând cu cel mai mic în grad, funcţie şi vârstă atunci, semnatarul acestor rânduri, declarat “capul răutăţilor”, “trădător al istoriografiei naţionale” şi pus “în ancheta CI” de către Ilie Ceauşescu (care şi-a cerut personal iertare în 1992), abia la 21 noiembrie 1989.

Din cei 13 istorici şi analişti militari semnatari, mai trăiesc astăzi 5. Nici unul nu mai este însă cercetător ştiinţific în domeniul istoriei militare sau militar activ, pentru că în bătălie contează doar victoria! Iar şansa victoriei, istoricii militari au irosit-o în 1987, când la Moscova a apărut, încununând tezele “moldovenismului”, lucrarea colectivă, destinată Occidentului – “Istoria modernă a Europei şi a celor două Americi”.

În ceea ce ne priveşte, aceasta identifică pe teritoriul actual al României “TREI POPOARE ÎNRUDITE, DAR, EVIDENT DISTINCTE:

1) un “popor român”, născut în Banat, Oltenia, provenit din “dacii” care “au învăţat latina” şi care s-ar fi extins ulterior, românizând Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia, Ardealul, Crişana, Maramureşul;
2) un “popor moldovean”, la est de Carpaţi, ca rezultat al coabitării geto-slave din veacurile IV-V, “descălecat” de români în veacul XIV, “deznaţionalizat” şi care trebuie să revină la matca… slavă şi
3) un “popor vlah”, venit, spre deliciul revizioniştilor unguri, nu se ştie când, din Balcani şi infiltrat în Germania.

Atenţionăm cititorii că ACEASTA ESTE IMAGINEA care ne-a fost făcută în Occident, în preajma declanşării “revoluţiei” lui… Lazlo Tokes şi că ACEASTĂ IMAGINE A PRIMIT CONSACRAREA prin eforturile, încă o dată reunite ale interesaţilor ruso-germani, investitori şi susţinători, între altele ai Proiectului Bâstroe, concretizate la 8 octombrie 2004, orele 10.00, prin deschiderea la Chişinău a Congresului I al poporului moldovenesc de către Vladimir Voronin, iar la Bucureşti, în Palatul Parlamentului, pe banii noştri şi în dispreţul guvernului al cărui mesaj (semnat de dl. Titus Corlăţean) a fost ignorat (dlui Viorel Badea, reprezentantul Departamentului pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni nu i s-a permis să-1 citească), a Congresului I al poporului vlah, “altceva decât poporul român”, de către nonagenarul silvicultor Vasile Barba venit special de la Freiburg.
Toate aberaţiile apărute în lucrarea sovieticilor fiind argumentate în 1987 prin ample citate din “Operele” semnate de Ilie Ceauşescu şi confecţionate de grupul care îl manipula, istoricii militari au făcut un al doilea raport-sinteză, asupra cărţii, atenţionând şi asupra atacurilor conexe apărute în publicaţiile din toate statele “lagărului socialist” european, dar acesta nu a ajuns niciodată la destinatar.

Aflând pe căi oculte de existenţa lui, Ilie Ceauşescu 1-a cerut insistent, neoficial, direct de la sursă, luni de zile, fără însă să îl poată obţine.
Cu această ocazie a aflat că istoricilor militari li se ridicau până şi manuscrisele, pentru a nu rămâne vreo urmă din ceea ce produceau cu adevărat şi a se putea înainta conducerii armatei, doar ceea ce “trebuia”. Dar descoperirea nu a fost suficientă să-1 trezească la realitate!
Doi ani după “evenimente din decembrie 1989”, “îmbătrâniţi” prematur de eşecuri şi reluând disputa pe alte baze, supravieţuitorii grupului din 1985 i-au dat în presă o replică dură unui mare gazetar patriot, ctitor de revistă şi partid care deplângea soarta lui Ilie Ceauşescu, arătând cât de mult “s-au bucurat ungurii” când au aflat că acest “mare istoric” a fost arestat.

Răspunsul a fost că ungurii “s-au tăvălit de necaz” pentru că un mai mare susţinător, din necunoaştere, al teoriilor lor decât acest fiu de ţăran ajuns acolo unde nu îi era locul, nu va mai putea fi produs în viitor. Numai că viitorul avea să demonstreze prin apariţia… ghermanilor care s-au “săturat de România”; în această privinţă, istoricii militari s-au înşelat.

Marele gazetar n-a reţinut decât semnătura, “ANA CONDA” neînţelegând de unde şi de ce un astfel de “şarpe rău” se aruncă asupra oamenilor pe care el îi preţuia. Or mesajul “şarpelui” era că PATRIOTARDISMUL, monstruosul făt rezultat din încrucişarea PATRIOTISMULUI CU LIPSA DE CULTURĂ este cel mai periculos duşman al ADEVĂRULUI, al PATRIOTISMULUI şi al POPORULUI ÎNSUŞI!

7. “Dacismul” şi “moldovenismul” dupã… “Evenimente”

În deceniul “pregătitor al revoluţiilor «spontane»”, aşadar, în statele “lagărului socialist” european, pe fondul agravării progresive şi dirijate a calităţii vieţii şi al degradării programate a culturii generale, însuşite de tinerele generaţii, în procesul educaţional, absurdităţile protocroniste în Istorie au prins, omul de rând refugiindu-se cu frenezie, fără să-şi dea seama că face jocul “Marelui frate de la Răsărit”, din realitatea tot mai greu de suportat, într-un trecut himeric, în care ar fi fost… CINEVA.

Eventual… “buricul Pământului”! Baza viitoarelor “isme”, adică “naţionalisme”, “fundamentalisme”, “regionalisme”, “sectarisme”, “patriotisme” locale, care aveau să devină operante în faza a doua, “postrevoluţionară” a procesului declanşat de Moscova şi partenerii săi strategici, era astfel creată.

Pentru ca, o dată statele anihilate, să se declanşeze ofensiva împotriva unităţii popoarelor lor.
În ceea ce ne priveşte, nu numai că vechiul centru răsăritean şi-a intensificat eforturile de manipulare imagologică şi psihologică pe linia creării de “naţiuni culturale” din trupul nostru etnic, dar şi Occidentului i-a plăcut ideea pentru că ultimii ROMANI supravieţuitori prin secole – ROMÂNII, urmaşii şi moştenitorii direcţi ai celor ce au construit cândva Europa unită, nu puteau fi invitaţi să intre în casa comună numită Europa, care le aparţinea de drept şi asupra căreia puteau emite pretenţii, lăsându-i fără drept la replică pe urmaşii barbarilor, invadatori, erijaţi în stăpâni cu 1.500 de ani în urmă. Vorba prietenului nostru de la Bremen, istoricul Viorel Roman, “ia-i neamţului dreptul roman şi 1-ai aruncat înapoi, în pădure”.

De asta sapă probabil nu numai la Bâstroe ci şi la temelia poporului român, inventând diverşi Vasile Barba care visează un popor vlah, mai vechi decât dacii şi mai latin decât românii. Ca şi la temelia poporului bulgar de altfel, bulgarii din Macedonia declarându-se “popor slav-macedonean”, băştinaş din vremea lui Alexandru Macedon care ar fi fost din stirpea sa sau la temelia “ucrainenilor” care înregistrează o crescândă întoarcere la statutul de “rutean”.

Totul se face astăzi însă nu în interesul vreunui popor anume, fie el rus sau german, ci al unor grupuri industrial-financiare care au investit în “revoluţiile” mai mult sau mai puţin “spontane” şi în “schimbarea de sistem” în jumătatea estică a continentului, pe de o parte pentru a ieşi din criză pe spinarea fostelor state socialiste, pe de alta pentru a-şi relansa profitul prin accederea pe nimic la resursele clasice;rămase neexploatate şi la mâna de lucru ieftină din respectivele state.

Abandonată fiind ideea statelor unite ale Europei, ca Europă a egalilor;lansată la 9 mai 1950, ismele şi orgoliile locale sunt utilizate astăzi, în faza a doua a procesului de preschimbare a Estului, în interesul unei Europe de expresie germană, aliată cu o Rusie de expresie, ca de obicei, imperială.
O Europă a “landurilor”, potrivit “principiului Kohr” (“Tot ce este mic este minunat”) a statelor care să nu depăşească 10 milioane de locuitori, incapabile să-şi protejeze resursele şi împiedicate să viseze la “naţiunea etnică”, având dreptul să aspire doar la “naţiunea spirituală”, bazată nu pe etnie, tradiţii, limbă, trecut, cultură şi interes comun sau teritoriu, ci pe apartenenţa religioasă, atât de “convingător” prezentată de Francois Mitterand la Congresul mondial de… Istorie de la Montreal, din 1995, ca putând exista “şi în absenţa frontierelor şi a statului.
Utilizându-se, pe post de berbece, “drepturile colective” ale minorităţilor etnice, cehii şi slavonii (iugoslavii) au fost sparţi în două, respectiv şase naţiuni spirituale, statele lor încetându-şi existenţa.

Cu atât mai mult cu cât fabricatele teorii protocroniste şi-au făcut datoria lăsându-i pe locuitorii întregii Europe central-răsăritene fără identitate naţională reală.

Cu excepţia specialiştilor autentici, unguri, cehi, sârbi, bulgari, polonezi, “ucraineni”, români, pe care, însă, nimeni nu-i ia în seamă, nici un european al acestei regiuni nu mai ştie exact cine este. Dar fiecare este… nu liber, ci de-a dreptul stimulat să viseze şi să-şi exprime cu violenţă visul care-1 îndepărtează de realitatea cotidiană şi milenară.

Până la totala măcinare reciprocă şi la dezintegrarea realităţii, în scopul construirii uneia noi, contrafăcute, exprimată prin topirea tuturor “ismelor” în cea finală, globalizantă, a tuturor etniilor într-o singură naţiune, cea “europeană” de “consumatori” şi a tuturor religiilor într-una singură, doar aparent creştină, de “ascultători”!

Vremuri prevestite de altfel, de Biblie! Până la venirea însă a “Apocalipsei” pentru toţi, s-a produs “Apocalipsa” pentru cehi şi sârbi imediat după 1989. Şi nici noi, ROMANII nu ne simţim prea bine!

Ca să renunţăm la numele de ROMÂN şi ROMÂNIA, utilizat ca antidot la separabila “Moldo-Vlahie” de generaţia Cuza, ne-am confruntat deja cu diversiunea “rromă”.
Neştiind că rudele lor din Orient şi Nordul Africii nu cunosc nici numele de “atziganes” (de unde gitan, gitano, zigeuner, ţigan etc.) dat lor în Asia Mică după numele unei secte creştine locale, care avea cam acelaşi mod de viaţă, nici cel de “rom”, dat de sârbi după “România” astăzi “Rumelia”, adică după regiunea prin care au pătruns în Europa în urma oştilor otomane, în 1354, ţiganii au acceptat ideea “protocronistă” a venirii lor din India, pe la 1241, în urma tătarilor.

“Rom” ar însemna, numai în limba celor europeni “om”, şi nu regiunea de apariţie. Sunt însă tot atât de “romi”, adică “românii” sau “romaioi” adică greci, pe cât sunt de… “cehi” sau “egipteni”, întrucât, după ce au apărut la sârbi în 1356 şi s-au răspândit în teritoriile româneşti între 1378 (Muntenia) şi 1400 (Transilvania) au năpădit… Boemia, motiv pentru care, când s-au apropiat de Franţa, francezii le-au spus “boemieni”, de unde cuvântul romantic “boema”. Singulari, ca de obicei, englezii, luând în calcul portul lor oriental, le-au spus “egipteni”, adică “gipsyies”.

Dintre toţi europenii însă, numai noi, românii am acceptat diversiunea “rromă”, pentru ca mankurţii noştri să poată renunţa mai uşor la propriul nume, spre a nu fi confundaţi în Europa.
Pe fond s-au reactivat patrioţii – “daci”, cetăţeni oneşti, cu vocaţia scrisului, dar fără cultură în domeniu, gen Pavel Coruţ şi Geo Stroe ex-ofiţeri, Ion Gheorghe, ex-poet, astăzi slăvind virtuţile armatei ruse, Pavel Lazăr Tonciulescu, ex-absolvent de liceu, astăzi decedat, Napoleon Săvescu, medic chirurg diplomat în Bahamas şi trăitor pe post de Mecena în SUA şi alţi domni şi doamne cu sau fără grade grupaţi în jurul unor reviste sau academii “geto-dace”, organizând apocaliptice “congrese” şi reuniuni-parastas pentru Neamul Românesc şi îndemnându-i pe cei mai slabi de înger să se declare “daci” la ultimul recensământ, din 2002.

Diversiunea “vlahă” a prins, pe barba lui Barba printre arumâni, românii sud-dunăreni declarându-se alt “popor” şi arogându-şi doar pentru ei numele străin, respins ca o insultă de înaintaşii lor, de “vlah”, de parcă nu ne-ar spune încă şi astăzi nouă, nord-dunărenilor, în propria noastră ţară, unii, “büdös olahok”.
Ba şi la “vlahi” a apărut o dizidentă, un arumân mai cu moţ, Karaghiaur, declarându-se “prinţ cuman” şi începând să căftănească “baroni” şi “conţi” “cumani” printre “intelectualii subţiri” din Oltenia şi Moldova, fără să trezească totuşi simpatia istoricilor Dan şi Mihnea BERINDEI, Ştefan GOROVEI sau a generalului Ion COMAN care poartă autentice nume pecenego-cumane.

În plus, un oarecare … Sabin Gherman care s-a “săturat de România”, s-a proclamat “ardelean” făcând o primă tentativă de înfiinţare a unui “partid al ardelenilor” în septembrie 2003 care va fi urmată (suntem convinşi de succes) probabil de vreun prim Congres al “poporului” “ardelean” sau “ardeleano-bănăţean”, de vreme ce individul a cerut la Bruxelles în septembrie 2002, sprijin internaţional pentru salvarea “limbii transilvane”.
Cel mai mult a progresat însă “moldovenismul”, relansat cu noi “argumente”, în chiar zilele când noi, culcându-ne pe ambele urechi, ne bucuram de “libertate” şi de “boom”-ul de imagine pe care-1 înregistram în Europa, de specialiştii Armatei Roşii, T.A. Laptev, T.V. Soloviov şi AA Nikiforov, în numerele 10 şi 12 din 1990, sau, sub semnătura lt. col. Volkodaev, în nr. 2/1991 ale revistei sovietice de istorie militară “Voenno-Istoriceskii Jurnal”, prin articole ca “Jurământul de supunere către Rusia” sau “Relaţiile ruso-române şi formarea graniţelor”.

“Moldovenismul” a fost preluat ca doctrină de către românii care nu mai simt româneşte, gen Chiţac, Mărăcuţă, Caraman, din Transnistria, folosit împotriva “fasciştilor români”, pentru apărarea pământurilor Maicii Rusii în “războiul nistrean” de secesiune din 1991-1992 şi abandonat după victorie, întrucât se impunea trecerea la o etapă calitativ-superioară a deznaţionalizării, aceea de “ucrainizare”.

A fost însă ridicat din noroaiele tranşeelor de la Coşniţa-Doroţkaia sau Tighina de către foştii “patrioţi” de la Chişinău şi transformat în doctrină de stat de clica lui Voronin, producătoare de dicţionare moldoveneşti şi congrese ale “moldovenilor”.

Ba a trecut şi Prutul, un inconştient politic înregistrând un “partid al moldovenilor”, din fericire repede lichidat, prin absorbţie de către actualul PSD.

“Moldoveni”, “transilvăneni”, “nistreni”, “vlahi”, “daci”, “cumani” etc… se pare că, la început de nou mileniu, nimeni nu mai este sau nu mai vrea să fie… ROMÂN în ROMÂNIA! “Tot ce este mic este minunat!” “Principiul Kohr” acţionează aşadar, apocaliptic, şi în România. Cât de curând vom vorbi poate, dacă nu vom şti să resuscităm “mândria de a fi român” şi despre “popoarele” “gorjean”, “argeşean”, “ilfovean”, “bucureştean” sau, de ce nu “ferentarian” ori “calea-griviţean”.

Iată de ce ne-am hotărât să încercăm să demontăm, câtă vreme nu e prea târziu, Marele Joc, explicând, prin cele ce urmează “ucrainenilor”, ”rutenilor”, “transnistrenilor”, “moldovenilor”, goralilor, huţanilor, lituanienilor, pentru moment, fiindcă tăvălugul vine, ca de obicei, dinspre Răsărit, cine sunt cu adevărat şi prin ce fire sunt legaţi de Noi, ROMANII.

Şi o facem în interesul generaţiilor viitoare, al democraţiilor occidentale, dar şi al nostru, în măsura în care nu ştim să explicăm investitorilor în Canalul Bâstroe, că trebuie să trateze cu Noi, pentru că au fost păcăliţi să investească în pământ românesc dintotdeauna, furat de dată recentă şi, prin urmare, REVENDICABIL!

 

 

Dr. Mircea DOGARU

 

istorie-adevarata.blogspot.ro

 

23/04/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: