O istorie nespusă a primelor zile de ocupație sovietică in Basarabia (1940)

 

 

 

Razboiul uitat: Istorii nespuse ale invaziei sovietice

 Vara fatidica a anului 1940. Vointa Kremlinului a naruit idealul Romaniei Mari. Liderii tarii, neputinciosi, aleg sa se incline in fata pretentiilor Uniunii Sovietice, cedand Basarabia si nordul Bucovinei.

Sunt stabilite in graba un numar de prevederi pentru a permite o retragere cat mai ordonata a trupelor, functionarilor si administratiei din teritoriile cedate.

In acest fel se hotaraste, printre altele, sa se ofere un ragaz de patru zile, incepand cu 28 iunie. In acest timp teritoriile urmau sa fie evacuate, fiind preluate gradual de trupele sovietice in mars catre noua granita aflata de-a lungul Prutului.

Pe 28 iunie incepe evacuarea asa cum fusese planuita, numai ca unitatile sovietice au inaintat si au ocupat localitati cu mult inlauntrul teritoriului evacuat, au pus mana pe puncte cheie, impiedicau eforturile de evacuare si s-au dedat la acte de o violenta grosolana.

In fata acestor abuzuri soldatii romani erau legati cu mainile la spate, avand ordine clare sa nu raspunda la nicio provocare.

În 28 iunie  la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului.

  În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chisinau, Cernauti si Cetatea Alba  – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.

Până pe 2 iulie   noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Între 28 iunie și 1 iulie  administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu”, Liceului „A. Russo”, Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria”, Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.

 

.

Refugiați germani din Basarabia.

 

 

În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare.

Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.

Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o pătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.

Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacați de grupuri pro-sovietice în zilele evacuarii.

Pe 3 iulie la ora 12.00 „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

 

 

 

 

 

 Un razboi nedeclarat

 

 

La patru luni dupa raptul teritorial, pe 30 octombrie 1940, Serviciul Special de Informatii prezinta un raport edificator asupra crimelor sovietice in Basarabia si Bucovina.

Se aminteste astfel ca trupa condusa de capitanul Eugen Vioreanu al Regimentului 5 Artilerie Tecuci este suprinsa de soldatii sovietici in timp ce se afla in orasul Anenii Noi.

Capitanul este luat prizonier si inchis, iar armele si munitiile confiscate. O soarta similara o are maiorul Nicolau al Regimentului 24 Dorobanti Tecuci.

In orasul Balti s-au petrecut evenimente si mai grave. Trenurile care evacuau soldatii romani au fost oprite de sovietici si ostasii au fost dezarmati, fiind amenintati ca se va deschide focul.

Cei cu obarsii basarabene au fost retinuti. De altfel toti soldatii romani care s-au nascut in Basarabia si Bucovina au fost retinuti cu forta si inchisi, iar apoi judecati pentru tradare.

In urmatoarea zi, coloanele de militari romani ce reusisera sa se retraga sunt hartuite de avioanele inamice.

 

 Ostasi romani dupa gratii

 

In Basarabeasca, ostasii regimentelor 28 Dorobanti, 24 Infanterie, 3 Vanatori si 52 Infanterie sunt incercuiti de blindate si sunt uimiti sa vada cum sovieticii indreapta tevile mitralierelor spre ei.

Soldatii sunt dezarmati, iar ofiterii sunt luati prizonieri, dar nu inainte de a fi umiliti, sovieticii rupandu-le gradele si uniformele, o insulta degradanta pentru orice militar.

Printre cei arestati s-au aflat locotenent-colonelul Oarza Gheorghe, maiorul Budan Constantin, capitanul Panzaru Ion, capitanul Dinca Ion, capitanul Grosu Constantin, capitanul Grigoriu Virgil si plutonierul Popescu Radu.

Ei avut de indurat chinurile detentiei in Chisinau, unde au trebuit sa indure conditii groaznice. Erau inghesuiti in celule, fiind nevoiti sa doarma pe cimentul rece. Multi s-au imbolnavit.

Pentru ca se puteau spala odata intr-o luna plosnitele si puricii colcaiau pe ei. Li se dadea de mancare cat sa nu moara.

Pentru a li se frange cu totul spiritul erau scosi la interogatorii in miez de noapte unde erau fie torturati ori batuti. Ei au fost prizonieri ai unui razboi dus miseleste. In acest rastimp camarazii lor de arme inca duceau greul acestuia.

 In spatele liniilor romanesti

Pe 29 iunie parasutistii sovietici si trupele regulate ocupa orasul Bolgrad si iau drept captura de razboi si un numar de avioane romanesti. Ei opresc si trenurile care urmau sa evacueze militarii romani aflati in oras si sunt necesare eforturi din partea generalului Petre Dumitrescu pentru a le permite retragerea in siguranta.

Intre Bolgrad si Etulia sunt mitraliate nu numai trenurile militare, dar si cele ale refugiatilor. Intr-unul dintre atacuri mecanicul este ranit grav si in ciuda faptului ca sangera profund continua drumul pana cand isi scapa pasagerii din primejdie.

 Umiliti de trupele sovetice

In Bolgrad, capitanul Tasca si compania sa de graniceri este prinsa si dezarmata. Sunt injositi in fata oamenilor, sovieticii in mod arogant batjocorindu-le uniformele si taindu-le gradele. Trupa de jandarmi a capitanului Timofte pateste acelasi lucru.

Ei au fost deposedati nu numai de bunurile personale, dar si de banii pe care ii aveau.

Li se dadeau in schimb bilete care mentionau ca banii au fost confiscati deoarece ar fi fost valuta de contrabanda.

Furturile nu au fost intamplari ocazionale, soldatii romani fiind pradati de sovietici de fiecare data cand se arata ocazia, manati in cutezanta lor de neputinta ostasilor romani de a riposta. Orice simtamant al onoarei disparuse in acele zile.

 Confruntari si crime cu sange rece

Tot pe 29 iunie sovieticii au preluat controlul inaltimilor din jurul localitatii Branistea, ca pe 1 iulie soldatii romani in retragere sa fie agresati si intaratati de avioanele sovietice care se apropiau amenintator la doar cativa metri de ei.

Regimentul 8 Rosiori a fost atacat, doi oameni fiind ucisi si inca douazeci au fost raniti. Colonelul Voinescu s-a opus dezarmarii, iar trupele romane au fost urmarite si haituite constant, incercandu-se imprejmuirea lor.

In dreptul satului Cosauti s-a consemnat inca un astfel de episod. Capitanul Epure se opune dezarmarii, desi fusese somat. Drept raspuns pentru refuzul insolent se deschide focul asupra sa.

Unitatile izolate au fost cele mai vulnerabile, fiind tinte predilecte pentru sovietici. Plutonierul major Ghiul este impuscat si ucis pe 30 iunie.

Sunt stabilite in graba un numar de prevederi pentru a permite o retragere cat mai ordonata a trupelor, functionarilor si administratiei din teritoriile cedate.

In acest fel se hotaraste, printre altele, sa se ofere un ragaz de patru zile, incepand cu 28 iunie.

In acest timp teritoriile urmau sa fie evacuate, fiind preluate gradual de trupele sovietice in mars catre noua granita aflata de-a lungul Prutului, numai ca orasele Chisinau, Cernauti si Cetatea Alba urmau a fi ocupate inca din prima zi, dar cu fagaduiala ca sovieticii nu vor stingheri in vreun fel operatiunile de retragere.

 Chisinaul sub ocupatie sovietica

Trupele sovietice nu si-au respectat angajamentele si au facut tot ce le era cu putinta sa le impiedice. Sunt oprite trenurile cu refugiati si militari, au fost executati ofiteri de ordine si s-au eliberat puscariasii.

In Chisinau mai multi comisari de politie sunt ucisi dupa ce incearca sa opreasca manifestarile violente ale simpatizantilor comunisti.

 

 

Ocupația sovietică a Basarabiei – cetățeni prosovietici salută intrarea Armatei Roșii în Basarabia.

 

 

 

Inchisoarea din Chisinau a fost ticsita cu cateva sute de persoane. Nu numai ofiterii armatei romane au fost inchisi, dar si functionarii care nu au putut pleca la timp.

Intelectualii romani nu au scapat nici ei de prigoniri. Membrii Sfatului Tarii care au proclamat Unirea au fost prinsi si trimisi in judecata pentru tradare.

Ofiterii care au luptat in armata alba rusa au fost insemnati pentru moarte. Sublocotenentul Kaciarovski si capitanul Sereda sunt prinsi si executati pentru vina de a fi luptat impotriva bolsevicilor.

 

 Eliberarea de sub „jugul romanesc”

 

Oranduirea comunista venise nu numai sa-si faca dreptate in Basarabia si Bucovina, dar si sa-si incheie socotelile cu trecutul.

Comandamentul Armatei Rosii emite pe 6 iulie urmatorul manifest:

“Multe dureri si lipsuri ati suferit voi, fratilor nostri, in anii de ocupare militara a Basarabiei. Va jafuiau pe voi fara mila, va luau pamanturile voastre, arate cu sudoarea parintilor, mamelor si fratilor vostri.

Va apasau pe voi cu impozite colosale de stat, cu cabala boiereasca, cu ziua de lucru de 14-16 ceasuri. Incerca pentru a va romaniza cu deasila.

Cizma jandarmului apasa orice idee vie. Furat pamantul Sovietic al Basarabiei se reintoarce la a lui mama-Patrie, in constitutiunea Uniunii Sovietice.

Armata Rosie, care a eliberat pe ai nostri frati – ucraineni si belorusi – de asuprirea boierilor polonezi, v-a eliberat pe voi, pentru totdeauna, ai nostri frati si cetateni din robia romana”.

 Parasiri in masa ale Romaniei

Un lucru mai putin cunoscut, se refera la exodul neasteptat in teritoriile cedate.

In Serviciul Istoric al Armatei, fondul Marelui stat Major, se afla telegrama generalului Aurel Aldea, in care el se arata nemultumit ca ofiterii, soldatii si functionarii romani inca sunt retinuti, desi pana pe 19 iulie 1940 trecusera granita in Uniunea Sovietica peste 45.000 de oameni.

Intr-o informare datata 30 iunie 1940, se aduce la cunostinta ca Partidul Comunist din Romania ar fi vrut sa ceara reprezentantilor puterii sovietice sa nu incurajeze aceste emigrari, datorita numarului mare de comunisti printre cei care treceau Prutul.

Intr-un comunicat eliberat de ministrul Internelor pe 4 august, generalul David Popescu raspunde acuzatiilor venite din afara conform carora evreii din Romania sunt opriti in a trece granita in Basarabia si Bucovina.

El indica faptul ca 112.000 de oameni au trecut granita doar pana la acea data.

Prizonierii se intorc acasa

Pe 27 septembrie are loc repatrierea unor ofiteri romani, majoritatea luati prizonieri la Basarabeasca.

Insa nu s-a facut fara a-i obliga inainte sa semneze declaratii cum ca vor spiona sau vor intreprinde actiuni de sustinere a cauzei comuniste.

Astfel, inainte de a fi eliberati, locotenentului-colonel Oarza Gheorghe i s-a prezentat si posibilitatea de a ramane in armata sovietica cu acelasi rang, oferta pe care o refuza.

Ii este dat drumul teafar, insa maiorul Boteanu Mihail este mai putin norocos. Din pricina refuzului sau este batut.

 

 

Ocupația sovietică a  Basarabiei – dezarmarea unor soldați români.

Capitanul Panzaru Ion este santajat cu marturisiri scrise de la propriii soldati cum ca ar fi facut propaganda sovietica si amenintat ca vor fi dezvaluite partii romane daca nu se deda Uniunii Sovietice.

Plutonierul Popescu Radu primeste propunerea de a spiona, la fel i se intampla si capitanului Grigore Virgiliu. Capitanul Grosu Constantin a fost obligat, printre altele, sa ofere informatii cu privire la tehnica de lupta romaneasca.

Maiorului Budan Constantin i se impune sa faca propaganda sovietica odata intors in tara, in timp ce capitanului Dinca Ion i se propune sa ofere adapost spionilor sovietici, cand nevoia se va arata.

Desi pentru ei prizonieratul era incheiat, un numar necunoscut de ofiteri inca erau incarcerati, iar restul romanilor din Basarabia si Bucovina au trebuit sa indure pentru inca un an obladuirea sovieticilor.

Surse: Laurentiu Dologa – Ziare.com; wikiwand.com/ro

Publicitate

Simbolurile si semnificaţiile zilelor. Povestea zilelor săptămanii

Povestea zilelor săptămanii

Zilele saptamânii au intrat de mult in constiintele si sufletele oamenilor, incarcate de simboluri si semnificatii.

 Impartirea timpului a preocupat oamenirea  inca  din zorii existentei sale.

La inceput insa aceasta impartire era foarte schematica, singura diviziune fiind luna, formata din mai multe zile  care se scurgeau in mod firesc, fara sa aiba vreun nume.

Dupa aparitia asezarilor stabile, in special a oraselor, s-a simtit nevoia unei zile speciale destinate negustoriei.

Asa au fost stabilite zilele de târg, a 10-a sau a 15-a din luna. Primii care au hotarât ca aceasta zi sa fie a 7-a din luna au fost mesopotamienii.

Era o zi in care nu se muncea, se organiza piata si aveau loc manifestari religioase.

Babilonienii au decis ca ziua de negustorie să fie la fiecare a 7-a zi din lună. În această zi nu se muncea, dar se organiza piaţa şi aveau loc sărbători.

Evreii le-au urmat exemplul, dar au păstrat această a şaptea zi pentru scopuri religioase. Aşa a intrat ziua de rugăciune în existenţa lor.

Tot evreii au dat nume diferite pentru şapte zile, mai bine spus numere în funcţie de ziua lor de rugăciune – ex. miercurea era a treia zi după Sabat, şi tot aşa se continua.

Când egiptenii au adoptat săptămâna cu şapte zile, ei au denumit zilele după cinci plante, Soare şi Lună.

Romanii au folosit numele date de egipteni zilelor: ziua Soarelui, ziua Lunii, ziua planetei Marte, ziua planetei Mercur, ziua planetei Jupiter, ziua planetei Venus şi ziua planetei Saturn.

Zi după zi s-a ţinut cont de spaţiul dintre răsărit şi apus. Romanii au numărat din noapte în noapte, iar cele mai multe naţiuni folosesc acum metoda lor.

Şi astfel zilele lunii au primit nume şi au fost împărţite câte 7, până se termina luna calendaristică.

 Zilele au inceput sa formeze saptamâni, cele 12 luni corespundeau caselor zodiacului iar cele 7 zile ale saptamânii planetelor miscatoare, printre care Soarele si Luna pe care babilonienii le vedeau pe cer.

Sensul, succesiunea zilelor isi gaseau explicatie in mituri de unde si numele de zei pe care, le primeau.

 In epoca noastra saptamâna este o perioada de sapte zile. Dupa anumite traditii crestine, evreiesti si musulmane, saptamâna incepe in ziua de duminica.

Asa se intâmpla si in Statele Unite ale Americii. In cele mai multe dintre tarile Europei si, in restul Americilor si in alte zone ale globului, saptamâna incepe luni dupa o lista de standarde internationale.

Ideea denumirii  zilelor provine  din Egiptul antic si Babilon.

Babilonienii sunt primii care au numit zilele săptămânii după principalele planete pe care le zăreau pe atunci în fiecare noapte.

Omagiau puterea zeului patron al planetei, care, drept răsplată pentru considerația acordată, își miluia supușii cu virtutea harurilor proprii, fie ele bune sau mai puțin bune.

Cum s-a ajuns sa fie botezate zilele?

 Preluate din limba latina, numele zilelor saptamânii sunt conservate ca atare. Popoarele germanice si anglofone au inlocuit insa câteva dintre numele zeilor romani cu cele ale unora proprii, noi rezumându-ne sa dam numai denumirile englezesti.

 Lunea – in limba latina. Lunae dies provenea de la o divinitate selenara venerata in aproape toate religiile.

Unii ii legau numele de Juno, sotia lui Jupiter, zeita a casatoriilor si familiei.

In engleza Monday are aceeasi semnificatie, provenind de la Moon’s day (ziua Lunii).

 Martea poarta numele zeului roman al razboiului, Marte. In limbile germanice aceasta a fost inlocuit cu zeul Tyr, având acelasi rol, de unde si numele englezesc Tuesday.

 Miercurea, considerata zi buna pentru negot, purta numele lui Mercur, zeul roman care patrona comertul. In engleza Wednesday provenit de la Woden (Eodanaz sau Odin) il evoca pe Odin, zeul suprem din mitologiile germanice.

 Joia, ziua cea mai norocoasa din saptamâna, este numita dupa Joe/Jupiter, zeul suprem roman, patronând tunetele si fulgerele. In miturile nordice aceleasi atributii le are zeul Thor de unde si numele englezesc al zilei respective – Thursday.

 Vinerea este inchinata zeitei Venera si planetei Venus. Venera, zeita dragostei si a frumusetii, ii determinase pe romani sa faca din aceasta zi cea mai importanta din saptamâna.

 

 

 

 

Germanii o si inchinasera zeitei Frigg, sotia lui Odin, patroana a dragostei si a mariajului, numele englezesc al zilei ei fiind Friday. Pentru crestini insa aceasta este o zi de post si rugaciune fiind ziua crucificarii lui Iisus.

 Sâmbata este atât in mitologia germana cât si in cea nordica ziua inchinata lui Saturn/Cronos zeul roman al timpului. Este considerata zi de rugaciune pentru sufletele celor disparuti dintre noi, zi in care prin ritualuri magice se evoca spiritele lor. In engleza Saturday, este o zi de odihna dar si de distractii. Sabatul ebraic este considerat ziua a saptea a saptamânii.

 Duminica in lumea romana era inchinata Soarelui – Dies Solis. Acelasi zeu patrona si tarile germanice si anglofone de unde englezescul Sunday si germanul Sonntag. Crestinii au inchinat-o mai târziu lui Dumnezeu – Dies Dominus, devenind in limbile de origine latina Duminica. Este o zi cu interdictii de munca, in care crestinii participa la slujba din biserica si se ocupa de familie si de cei suferinzi.

 

 

Zilele saptamânii in legendele românesti

 

În folclorul românesc zilele au sufletul lor, sunt făpturi care înainte umblau pe Pământ. Sunt zile bune și sunt zile rele, zile bogate și zile sărace, zile femeie și zile bărbat.

Numărul zilelor este stabilit încă din vechime, însa alegoria, conținutul și fabulația lor mitică sunt locale. Fiecare zi din săptămână e personificată printr-o sfântă : Sfânta Luni, Sfânta Marți, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă și Sfânta Duminică.

Legendele mitice ale fiecarei zile au supraviețuit alterate mai ales în basme și în Sinaxarul* creștin.

Oamenii pe cari i-a făcut Dumnezeu au început a face la copii și tot făceau în toată ziua câte unul; așa a vrut Dumnezeu ca să facă zilele. În ziua întâi a făcut pe Duminica, fată; apoi pe Luni, bărbat; pe Marți, bărbat; pe Miercurea, femeie; pe Joi, bărbat, apoi pe Vinerea, femeie, precum și pe Sâmbăta, ca să aibă oamenii sfinți zile. (Elena Niculiță-Voronca**).

 In legendele românesti zilele saptamânii sunt asociate cu persoane umane cu caractere puternice si cu diferite insarcinari.

 Luni este un barbat care detine cheile de la Poarta Raiului si, când ajungi acolo, iti arata calea pe care trebuie sa mergi. E bun pentru începutul tuturor lucrurilor.

 Marti este tot un barbat care insa este inzestrat cu puteri malefice si manifesta un anume soi de rautate in tot ce face. Este o zi in care nu e bine sa pleci la drum sau sa incepi o actiune.

 Miercuri este o femeie buna care se inchina Maicii Domnului in cinstea careia credinciosii trebuie sa posteasca  pentru Maica Domnului.

 Joi este un barbat puternic si norocos, protector al dragostei si casatoriei. E o zi benefică dragostei şi căsătoriei si se afla sub protectia Sfântului Nicolae.

 Vineri este sora Sfintei Duminici, o sfânta in a carei zi se posteste, e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

 Sâmbata este o femeie trista si nefericita preocupata de rânduielile mortilor. In ziua inchinata ei se deschid cerurile pentru ca cei aflati in lumea vesnica sa poata privi spre cei ramasi jos si sa le primeasca ofrandele,  care se aduc moşilor de neam.

Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

 Duminica este o femeie frumoasa imprastiind bucurie. Alteori este o batrâna binevoitoare, retrasa de lume, traind intr-o casuta inconjurata de flori si de pasari. Vegheaza intotdeauna la binele oamenilor. E ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.

Vrem nu vrem, exista zile faste si zile nefaste

 In popor se acorda unor zile caractere faste si nefaste, existând o multime de superstitii in acest sens. Una dintre acestea este Martea numita si Martea neagra.

De aici divinitatea cunoscuta sub numele Martolea, o baba sluta, despre care se crede ca pedepseste femeile care lucreaza in ziua ei, omorându-le copiii sau imprastiind grindina. Are si doi sau mai multi fii cu picioare de cal.

 O alta semidivinitate este Joimarita, o persoana controversata, legata de Joia verde. Locuieste in munti sau in turla unei biserici si apare sub forma unor roti de fum sau a unei matahale care pedepseste femeile care nu si-au terminat muncile – respectiv torsul si tesutul – pâna in Joia Mare. Numele Marțolea și Joimărița denotă caracterul lor nefast, si  sunt dedicate unor semidivinități răufăcătoare. 

Nu trebuie confundata cu o Sfânta care, uneori apare in locul Sfântului zilei.

Nefaste sunt și zilele care se țin pentru gadini (animale sălbatice): lupinii – zile ce se țin pentru apărarea de lupi, de Păstorul lupilor, un semizeu; ursinii – zile ce se țin pentru apărarea de urși (zilele lui Moș Martin); ciumarca – zile ce se țin pentru apărarea de ciumă.

În Oltenia există un calendar al ciumercelor, care se țin eșalonate pe zile și săptămâni, după mersul epidemiilor ce au avut loc în satele oltenești; rusaliile – zile ce se țin pentru a nu fi oamenii pociți de rusalii, iele, dânsele, vântoasele etc, semidivinități care pot fi când faste când nefaste; sânzienele – zile propice farmacopeei medicale și erotice care culminează cu noaptea de sânziene, când zilele farmacopeei și erotismului farmacopeic dezleagă plantele; zilele de Paști și de Paștile blajinilor, cu ritualul și caracterul lor fast și bogat; zilele Babelor și ale Moșilor care sunt când faste, când nefaste, după cum le socotește omul că răspund la dorințele lui de a prevedea firea, caracterul sau intemperiile bune sau rele din anul în curs.

Note:

*) Sinaxar – carte religioasă care descrie viețile sfinților. Aceeași denumire este dată în biserica ortodoxă calendarului în care numele sfinților apar înregistrate după zilele anului.

**) Elena Niculiță-Voronca (05.05.1862, Barlad, Vaslui – 1939, Siret, Suceava); poetă, prozatoare şi folcloristă. Lucrarea Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică poate fi apreciată drept una dintre cele mai importante monografii regionale realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

E remarcabilă atât prin bogăţia şi diversitatea textelor cuprinse, cât şi prin preocuparea folcloristei de a surprinde spiritul poporului, precum şi limba lui, de a privi totul din perspectiva mitologiei poporului român, de a reproduce fidel oralitatea, adică de a nu omite ori a adăuga, chiar dacă i s-a părut ceva naiv în ceea ce spuneau cei pe care i-a ascultat.

Surse:  mixdecultura.ro ; legendeleromanilor.ro ; diana-kundalini.blogspot.ro

Dosar istoric: Triburile de khazari, stramosii evreilor de azi

Istoria khazarilor, stramosii evreilor de azi

Istoria Europei si a lumii nu poate fi înteleasa, în adevarata ei semnificatie, fara cunoasterea profunda a istoriei poporului evreu, istorie bazata pe o religie “nationala” exclusiva, care a servit si care constituie premisele religiei crestine si islamice.

Aceste doua religii au o oarecare coloratura politica, unificatoare, de apropiere, dar într-o masura incomparabil mai mica decât religia mozaica, coagulata pe plan mondial si caracterizata printr-o solidaritate exemplara. În general, religia nu schimba etnia.

Dominatia politica îndelungata poate sa duca la formarea unei noi etnii. O religie adoptata voluntar, deci nu impusa prin forta, nu poate sa duca la asemenea rezultate. Proba sunt natiunile europene si islamice care s-au razboit adesea între ele.

Religia mozaica înfatiseaza o permanenta comemorare si exaltare a unui popor alcatuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aser, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamica a centrului Ur, s-au deplasat în Tara hititilor (Asia mica) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în doua regate: Iudeea si Israel.

Dupa includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiti s-au întins în tot Imperiul, mai ales dupa distrugerea templului de la Ierusalim.

 

 

 

Putini mai sunt azi evreii semiti împrastiati în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaica.Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scitice, care si-au ales acesta religie în anul 740 d.Hr. cu toate ca nu aveau nimic în comun cu poporul semit.

Statisticile arata ca astazi, majoritatea preponderenta a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazara, numiti Askenazi.

Alungati de navalitori, ei au împânzit Europa si America, unde au o buna situatie materiala si o mare influenta politica. Aceasta situatie se datoreaza organizarii extraordinar de eficiente a bisericii si comunitatilor mozaice din lume, legate într-o federatie mondiala.

Asadar, mozaismul este o societate formidabila, demna de toata admiratia, cu o structura socio-politica mai puternica decât etnia si statul.

Pe plan istoric, gloria khazara nu poate lipsi din istoria “ebraica” a fondatorului Moise, desi vine de la un popor de rasa diferita, care pe drept cuvânt poate fi calificat, asa cum a facut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.

Din secolul al VII-lea pâna în secolul al X-lea d.Hr. granitele rasaritene ale Europei, între Caucaz ai Volga, erau dominate de un stat evreiesc numit Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale si a celei moderne.

Numai datorita puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva araba spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reusit sa supravietuiasca, si odata cu el, civilizatia crestina. Tara khazarilor – cu populatie de origine turca – ocupa o pozitie strategica cheie la poarta dintre Marea Neagra si Marea Caspica unde se înfruntau marile puteri orientale.

Ea servea drept tampon care  ocrotea Bizantul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi ,rusi  etc … si în acelasi timp, armatele khazarilor au stavilit ofensiva araba împiedicând cucerirea Europei orientale de catre musulmani. Date fiind împrejurarile, nu ne poate surprinde faptul ca în 732 d.Hr. – dupa o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împarat Constantin V s-a casatorit cu o printesa khazara. Fiul lor, ajuns împarat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.

Dar cine erau acesti khazari remarcabili atât prin realizarile lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns pâna în zilele noastre sunt destul de putine si provin adesea din surse ostile. O cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armiile lui Gog si Magog.

Originea numelui „khazar” au facut subiectul a numeroase speculatii: foarte probabil, cuvântul provine de la radacina turceasca gaz=”a rataci” si înseamn pur si simplu „nomad”.

Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” si „husar”, ambele însemnând calaret; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamna evreu. Daca aceste interpretari sunt corecte, ele par sa demonstreze o data în plus importanta acestui popor.

Câteva cronici persane si arabe ne ofera date interesante despre khazari. De pilda, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea traseaza obârsia khazarilor pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se afla într-o cronica siriana datând de la mijlocul secolului al VI-lea.

Alt izvor arata ca ei fusesera în centrul atentiei deja cu un veac înainte, fiind legati de huni. În anul 448 d.Hr., împaratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla si oratorul Priscus.

Acesta, pe lânga informatiile pretioase privind obiceiurile si datinile hunilor, a transmis si anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeste akasiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi).

Priscus ne spune ca Împaratul bizantin a încercat sa atraga de partea lui acest neam razboinic, dar lacomul sef khazar nemultumit de banii oferiti a preferat alianta cu hunii. Cronica lui Priscus confirma ideea aparitiei khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Odata cu prabusirea Imperiului hunilor, dupa moartea lui Attila, khazarii scapati de sub dominatie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei si Armeniei, astfel ca în cea de-a doua jumatate a secolului al VI-lea, au devenit forta dominanta printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând.

Cea mai puternica rezistenta au opus-o bulgarii. Fiind infranti , o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi, iar altii s-au deplasat spre nord-est si au ramas sub suzeranitatea khazarilor.

Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominati timp de un secol de o putere efemera: regatul turcut. De la acestia, khazarii au adoptat titlul conducatorului lor, cel de „Kagan”.

 

 

 

De fapt, organizarea politica a khazarilor se aseamana cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poarta titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectiva este detinuta de loctiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zisi fiind probabil o minoritate.

În anul 626, Împaratul Heraclie a încheiat prima alianta cu khazarii, pregatindu-si campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40.000 de calareti. În schimb, fiica Împaratului a fost promisa spre casatorie Kaganului Ziebel, casatorie care totusi nu a mai avut loc din cauza mortii regelui khazar.

La 20 de ani dupa Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cucerisera deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa.

Între anii 642 si 652, arabii au facut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinsi de fiecare data; ultima oara în 652, într-o mare batalie în care au pierit peste 4000 de arabi. Urmatorii 30,40 de ani a fost o perioada de liniste. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare si pe uscat.

Daca ar fi reusit sa împresoare orasul venind si din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluita. Între timp, khazarii si-au întarit puterea înspre Ucraina de azi. Razboaiele arabo-khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele parti.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecintele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivatia acestui eveniment unic ?

Daca rationam din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par sa se clarifice.

La începutul secolului al-VII-lea lumea orientala era polarizata între cele doua puteri ce reprezentau crestinismul si islamismul:

Imperiul Bizantin si Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forta” care se dovedise pe potriva celorlalte doua, atât ca adversar cât si ca aliat – dar el nu-si putea pastra independenta daca accepta fie crestinismul fie islamismul.

Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad. Atât bizantinii cât si arabii facusera eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fara succes.

În acelasi timp, khazarii învatasera ca religia lor initiala (de tip animism) era primitiva în comparatie cu marile religii monoteiste, dar si incapabila sa ofere conducatorilor autoritatea spirituala si juridica de care se bucurau împaratul si Califul.

Ce alta solutie ar fi putut fi mai logica decât sa îmbratiseze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabila a crestinismului si islamismului ? E totusi absurd sa ne închipuim ca acesti oameni au adoptat peste noapte o religie ale carei dogme nu le erau cunoscute.

În realitate, khazarii îi cunosteau bine pe evrei datorita unui aflux de cel putin un secol de emigranti veniti din Bizant, în urma persecutiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiasca importanta.

Împrejurarile care au condus la convertire sunt învaluite în ceata, dar principalele izvoare arabe si ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune ca în vremea lui Harun al Rasid, împaratul bizantin i-a silit pe evrei sa emigreze; acesti evrei au sosit în Tara khazarilor unde au gasit “un neam inteligent dar neînvatat caruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai buna si au acceptat-o”.

A doua relatare se afla în “Cartea regatelor si drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteste astfel: Regele khazarilor, care fusese pagân, îmbratisase crestinismul. (de fapt, khazarii adoptasera formal si pentru o scurta perioada 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut sa-si menajeze cititorii).

Apoi si-a dat seama ca e fals si a vorbit cu dregatorii sai. Acestia i-au spus ca cei care sunt stapâni pe cartile sfinte sunt trei. Aduna-i laolalta, cere-le sa-si apere credinta, si apoi urmeaza-l pe acela care se va dovedi stapân pe adevar. Regele a trimis la crestini dupa un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorba, care i-a pus întrebari preotului: “Ce zici de Moise si de Tora care i-a fost dezvaluita ?”.

Si preotul a spus ca “Moise e un prooroc si Tora graieste adevarul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a marturisit adevarul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede si acesta a spus: “Eu zic ca Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul si a dezvaluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Si atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovaduieste o dogma pe care n-o cunosc, dar încuviinteaza spusele mele”.

Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis si dupa un musulman, dar evreul a tocmit  pe cineva sa-l otraveasca. Astfel evreul a reusit sa-l câstige la credinta lui pe rege. (Fara îndoiala, istoricii arabi au vrut sa îndulceasca amarul.

Daca învatatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi cazut în aceiasi capcana ca episcopul crestin, întrucât ambii acceptau adevarul Vechiului Testament.)

Principalul izvor evreiesc legat de convertire consta în asa-zisa “corespondenta khazara”. E vorba de un schimb de scrisori în ebraica, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, si Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondente a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptata de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 si 961.

Hasdai a auzit mai întâi de existenta unui regat evreiesc independent de la niste negustori din Persia, dar initial nu i-a crezut.

Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adaugând numeroase amanunte si date referitoare la Regatul khazarilor si la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotarât sa trimita soli cu o scrisoare la Iosif.

Scrisoarea continea întrebari referitoare la organizarea statului khazar precum si întrebarea “caruia dintre cele 12 triburi în apartine poporul khazar?”.

În raspunsul primit de la regele khazar, acesta ofera o relatare amanuntita a convertirii – poate chiar legendara, caci trecusera deja 2 secole de la aceasta.

Regele Iosif vorbeste de stramosul sau Bulan, caruia i-a aparut în vis un înger care l-a îndemnat sa se închine la singurul Dumnezeu adevarat. De asemenea, îngerul îi cere sa cladeasca un lacas de închinaciune în care sa poata salaslui Atotputernicul, sfatuindu-l sa atace Armenia pentru a face rost de aurul si argintul necesar.

Dupa aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a raspândit în toate tarile. Împaratul bizantin si califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de pret si cu oameni învatati care sa-l faca sa treaca la credinta lor. Dar regele Bulan a trimis si dupa un evreu învatat si i-a pus laolalta pe acestia sa-si apere credintele lor.

Iata dar înca o data o masa rotunda a clericilor – cu diferenta ca musulmanul nu a fost otravit pe drum.

Tiparul dezbaterii este acelasi: dupa discutii lungi si inutile, regele amâna întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheama pe oponenti separat. Îl întreaba pe crestin care dintre celelalte doua religii sunt mai aproape de adevar, iar acesta spune ca cea a evreilor. Din partea musulmanului primeste acelasi raspuns.

Din raspunsul regelui Iosif mai aflam si o genealogie a poporului sau. Desi se dovedeste a fi un nationalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil sa sustina – ca neamul sau ar fi de origine semitica. El îi urmareste ascendenta nu pâna la Sem ci pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis pâna la stranepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl considera stramosul tuturor triburilor turcice.

Iosif afirma ca Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstusi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trasatura caracteristica a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu traditia tribala turcica.

Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia ca iudaizarea khazarilor s-a facut în mai multe etape: initial, acestia au adoptat o forma primitiva de iudaism, întemeiata numai pe Biblie si excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo doua generatii sa accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaitii – o secta iudaica care nu accepta Talmudul – a supravietuit în Khazaria pâna în vremurile moderne.

Dupa o perioada de liniste si înflorire, asupra khazarilor s-a dezlantuit un nou pericol: vikingii – varegii. Acesti navigatori îndrazneti înaintau spre sud pe mare si pe râuri, purtând razboaie de prada. Timp de peste un secol si jumatate, acordurile comerciale si razboaiele au alternat.

Foarte încet, scandinavii si-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supusii si vasalii lor si adoptând în cele din urma credinta crestin-ortodoxa. La sfârsitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus.

Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenta asupra varegilor. Acest lucru ni-l arata si faptul ca primii conducatori varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodata, în orasul khazar Itil exista o colonie importanta de varegi, în timp ce în Kiev era si o comunitate de evrei khazari.

În ce priveste orasul Kiev, acesta a fost initial sub suzeranitate khazara, dar a trecut mai apoi în stapânirea varegilor. Kievul avea sa devina leaganul primului stat al rusilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legaturi strânse au fost maghiarii. Acestia au fost aliatii khazarilor înca de la aparitia Imperiului khazar.

Maghiarii – stabiliti pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari sa stavileasca înaintarea varegilor spre sud-est. Relatiile dintre khazari si maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiara, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducatorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic.

În secolul X, în Ungaria se vorbeau înca atât maghiara cât si khazara. Dealtfel, limba maghiara a preluat numeroase cuvinte de origine khazara.

Si dupa stabilirea maghiarilor în Panonia, legaturile cu Khazaria au continuat, multi evrei khazari fiind primiti în Ungaria.

Odata cu cresterea puterii rusesti, si mai ales dupa convertirea rusilor la crestinism, legaturile dintre Constantinopol si Khazaria s-au deteriorat. Simptomatica pentru aceasta atitudine a fost predarea Chersonului catre rusi.

În anul 965 khazarii au suferit o înfrângere grava din partea rusilor, pierzându-si imperiul. Totusi ei si-au pastrat independenta – dar în niste granite mai restrânse – si credinta.

Jertfirea aliantei cu khazarii s-a dovedit în cele din urma a fi un act de miopie politica pentru Bizant. Khazarii izbutisera sa tina piept valurilor de navalitori turci si arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Rusii  nu reprezentau însa un pericol pentru razboinicii nomazi ai stepelor.

Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii rusesti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid.

În vidul de putere creat, au navalit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, dupa marea batalie de la Manzikert.

Batalia  de la Manzikert.

Este interesant sa vedem cum erau receptati khazarii de catre popoarele cu care s-au învecinat.

În Cronica ruseasca se vorbeste despre “Tara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor rusi. Se vorbeste de asemenea despre un evreu urias care a venit cu o armata pâna în stepele Tesar sub muntele Sorocin (nu se stie locul acestor toponime) vitejia generalului Vladimir fiind cea care i-a salvat pe rusi.

De asemenea, printre evreii occidentali circulau povesti privind un regat al “evreilor rosii”, numiti astfel probabil din pricina pigmentatiei usor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician si romancier englez) sa scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”.

În secolul al-XII-lea s-a nascut în Khazaria o miscare mesianica ce si-a propus sa înceapa o “cruciada” evreiasca pentru cucerirea Palestinei. Initiatorul miscarii era un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din tarile înconjuratoare spunând ca a sosit timpul ca Dumnezeu sa-i adune la Ierusalim.

Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem si-a luat porecla David al-Roy si titlul de Mesia. El a reusit sa adune o armata considerabila – în care grosul îl constituia evreii khazari – si a izbutit sa ocupe o fortareata lânga Mosul. De aici spera sa-si conduca armata spre Tara Sfânta.

David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinica din Bagdad a manifestat ostilitate fata de miscarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar miscarea lui s-a destramat curând.

Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început sa fie un simbol national de la cruciada lui David al-Roy.

La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a cazut victima marii invazii mongole declansata de Ginghis Han. Chiar si atunci, a rezistat cu îndârjire pâna ce s-au predat toti vecinii sai. Dar atât înainte cât si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, contribuind astfel la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana – si mai apoi Occidentala.

Am amintit deja despre diaspora khazara din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeste de trupe evreiesti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, initial  Ungaria era bilingva iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: tara era condusa de un rege si de un “gyula”, comandant al armatei.

Acest sistem a durat pâna la sfârsitul secolului al X-lea când regele Stefan a adoptat religia catolica si l-a învins pe un “gyula” razvratit care, evreu fiind, nu vroia sa se crestineze.

Acest episod a pus capat dualismului monarhiei dar nu si influentei comunitatii khazaro-evreiesti din Ungaria. Mult timp dupa crestinare, evreii detineau functii importante în regatul ungar.

Pe lânga ocupatia mongola, ciuma neagra a grabit migratia khazarilor spre vest. Dupa cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazara. În Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemanatoare se gasesc si în Muntii Carpati si Tatra precum si în Austria.

În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au ramas acolo unde erau, în Crimeea si Caucaz, formând enclave evreiesti ce au supravietuit pâna în epoca moderna .

Foarte multi dintre khazari au emigrat în Polonia si Lituania, la începutul existentei acestor tari.

Aceasta emigratie a fost încurajata de politica pro-occidentala a conducatorilor polonezi care doreau sa-si modernizeze tara (în afara de evrei, au fost acceptati foarte multi emigranti germani). În Carta acordata de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul sa-si tina propriile scoli, sinagogi si judecatorii; puteau detine proprietati funciare si practica orice comert doreau.

În timpul domniei regelui Stefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul de a avea un parlament propriu si de a percepe impozite de la coreligionarii lor.

Pentru a întelege importanta comunitatii khazaro-evreiesti din Polonia si situatia ei privilegiata, urmatorul fapt este concludent: in a doua jumatate a secolului al XIII papa Clement IV adreseaza o scrisoare unui print polonez în care deplânge faptul ca în mai multe orase poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase si mai frumos împodobite.

În legatura cu numarul evreilor, istoricii moderni apreciaza ca acestia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelasi timp, numarut total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par sa indice ca în cursul evului mediu, majoritatea credinciosilor mozaici erau khazari.

Acestia au constituit baza comunitatilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, care au întemeiat acea comunitate evreiasca care a devenit majoritatea dominanta a evreimii mondiale de azi.

Chiar daca aceaste comunitati au primit emigranti si din alte regiuni, elementul khazar a ramas majoritar. Aceasta teorie, sprijinita de dovezi puternice, ar merita o discutie mai serioasa. Din pacate, ea este omisa – fie din nestiinta, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.

Multi istorici au încercat sa subestimeze contributia khazarilor la istoria evreiasca, considerând ca evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârsitul primului mileniu, cele mai însemnate asezari evreiesti erau în Spania maura (evreii sefarzi, care, dupa cum am vazut erau tratati cu toleranta de catre mauri), Franta si Renania. Unele comunitati existau înca de pe vremea romanilor.

Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitati de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau sa fie expulzati). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunitati relativ mici ca numar, care în plus au fost decimate în urma persecutiilor religoase.

Conceptia traditionala privind emigratia evreilor germani spre Polonia este o simpla legenda – sau mai bine zis o ipoteza ad-hoc inventata de cei care nu cunosteau istoria khazara. Nu exista nici un fel de dovezi privind un asemenea exod.

De fapt, spre sfârsitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franta si Germania (în orice caz, un numar infim). Evreii care au întemeiat comunitatile moderne din Anglia, Franta si Olanda erau de alta origine: evrei sefarzi siliti sa fuga din Spania în urma persecutiilor religioase de dupa reconquista.

Alte dovezi împotriva presupusei originii germane a evreimii rasaritene le ofera structura idisului, limbajul popular al maselor evreiesti. Idisul e un amestec curios de ebraica, germana medievala si elemente slavone si se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idis pare sa contrazica teza privind originea khazara a evreimii rasaritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotriva. În primul rând, nici o componenta lingvistica provenind din Germania apuseana nu se gaseste în idis.

Componenta germana care a intrat în idis este de origine germana rasariteana. Sa ne amintim de puternica prezenta a emigrantilor germani în Polonia si lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenti decât evreii din punct de vedere economic si cultural. Nu e greu de înteles de ce imigrantii khazari au fost siliti sa învete nemteste daca vroiau sa razbata în viata: limba germana era o necesitate fundamentala în orice contact cu orasele.

O explicatie complementara e si imigratia redusa a unor elemente evreiesti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturala, au avut o influenta importanta asupra coreligionarilor lor din rasarit. Caracteristic e si faptul ca singura sectiune a evreilor khazari care nu au acceptat idisul, a fost secta karaitilor – dar aceasta era doar exceptia, nu regula.

În concluzie. Evreii din prezent se împart în doua categorii: sefarzi si askenazi. Sefarzii descind din evreii care traisera în antichitate în Spania pâna când au fost expulzati de acolo si s-au instalat în tarile mediteraneene si mai putin în Occident.

Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” si si-au pastrat propriile traditii si mituri. Numarul lor este estimat la circa 500.000.

În acelasi timp, evreii askenazi – de originine khazara – numara circa 11 milioane. (Ca un amanunt picant, sa pomenim faptul ca Askenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, dupa cum spunea Iosif al khazarilor, acestia îl revendicau drept stramosul lor.) Termenul de “antisemitism” este asadar fara noima, consituind o conceptie falsa împartasita atât de evrei, cât si de cei care i-au persecutat.

Povestea imperiului khazar, prezentata mai sus, începe sa apara ca “cea mai crunta farsa pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

 

Sursa: “Al treisprezecelea trib: khazarii”, Arthur Koestler, editura Antet.

 prin  mixdecultura.ro

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/08/dosare-secrete-o-istorie-nestiuta-triburile-de-khazari-poporul-alessi-maghiarii/