Maresalul Antonescu in timpul procesului din 1946.VIDEO

 

 

Depozitia maresalului Antonescu in timpul procesului din 1946  si executia sa.

 

 

 

 

 

 

Imagini surprinzandu-l pe maresalul Antonescu „la bara”, in timpul procesului ce i-a fost intentat in mai 1946, la ordinele Moscovei, de catre puterea comunista instalata la Bucuresti incepand cu 6 martie 1945.

Alaturi de maresal, pe scaun, poate fi vazut cel care l-a secondat in cei patru ani ai guvernarii sale in calitate de vice-priministru, avocatul Mihai Antonescu (nici o legatura de rudenie intre cei doi).

Executia mareșalului Ion Antonescu a avut loc pe 1 iunie 1946, la ora 18:03 , la Jilava.

Ion Antonescu ceruse să fie executat de armată, dar a fost refuzat.

În momentul comenzii de tragere, Antonescu a salutat, după care a căzut.

„În urma salvei – avea să raporteze  inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ.

În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: „Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos.

Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”.

După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că „cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”.

În acest context, comandantul grupei de execuţie „a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”.

Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că „În Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”.

La ora 18,15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici. 

Faptele petrecute în acest timp au fost consemnate într-un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov,  și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu.

Asupra lui Ion Antonescu s-u găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro.

Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii.

„Aici – relatează Mihail Gavrilovici – a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de „verificare a morţii”.

Prim-procurorul Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21,15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate.

După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se si un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia.

Incinerarea au luat sfârşit la ora 2, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”.

Cu puţin timp înainte de execuţie, mama mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”.

În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Aceasta ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama mareşalului, nu a fost însă îndeplinită.

 

Fostul subofiţer de jandarmi Costică Gălăvan, a povestit atmosfera de la locul în care Ion Antonescu a fost împuşcat şi care au fost ultimele cuvinte ale mareşalului.

În perioada în care regimul comunist se instaura în România, Costică Gălăvan a participat la manifestaţia partidelor istorice din 8 noiembrie 1945, la procesul lui Iuliu Maniu şi l-a păzit în domiciliul forţat pe Gheorghe Tătărescu (ianuarie-martie 1949).

Costică Gălăvan a fost martor la multe momente importante ale istoriei postbelice româneşti.

A participat, în calitate de comandant de grupă şi ajutor comandant de pluton la Regimentul de Jandarmi Bucureşti, la procesul în care a fost judecat lotul criminalilor de război, din care făcea parte şi mareşalul Ion Antonescu.

„Procesul lui Antonescu s-a judecat în Bucureşti, pe Ştirbei Vodă. Noi, adică Batalionul 3 din Regimentul de Jandarmi Bucureşti, am asigurat ordinea. Apoi, la Jilava, am fost la câţiva metri de el când a fost împuşcat”, relatează bătrânul.

Pe 1 iunie 1946, Gălăvan se afla în curtea Închisorii Militare Jilava, nu departe de cei cinci oameni de stat care urmau să fie executaţi: fostul ministru subsecretar de stat la Interne, Constantin Vasiliu, fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, fostul ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi şi fostul conducător al statului, Ion Antonescu.

„Trebuia să fie executaţi la ora 12.00. Erau cinci condamnaţi la moarte şi s-au îngropat cinci stâlpi. Au venit mama şi soţia lui Antonescu.

Noi ne plimbam acolo, printre ei, ne benoclam şi mai auzeam ce vorbesc. Am auzit-o, la un moment dat, pe soţia lui Antonescu că îi spune:

„În curând, voi veni şi eu acolo lângă tine”.

Maria Antonescu avea o insignă şi i-a pus-o mareşalului în piept. Iar el i-a spus să se retragă într-o mânăstire şi că viitorimea îl va pune la locul drept, pe care îl merită”, povesteşte fostul sergent major.

Acesta susţine că deşi se stabilise ora 12,00 drept ora la care să fie executaţi, s-a întârziat din cauza faptului că nu mai sosea ultimul document oficial şi anume „recursul de la monarhie”.

„Văzând că nu mai vine recursul, s-a dat dispoziţie să fie duşi la execuţie chiar şi fără acel document”.

 La orele 17,45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie.

În primul rând a mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu.

La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: „Ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”.

În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele „celor în drept”.

La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

–––––––––––––––––––––––––

Maresalul Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882, la Piteşti.

A absolvit Şcoala militară de ofiţeri de infanterie şi cavalerie (1902 – 1904), Şcoala Superioară de Război (1909 – 1911) si a obtinut pe rand gradele militare: sublocotenent – 1904, locotenent – 1908, căpitan – 1913, maior – 1916, locotenent-colonel – 1917, colonel – 1920, general de brigadă – 1931, general de divizie – 1937, general de corp de armată – 1940, general de armată – 1941, mareşal al României-1941.

A detinut si funcţii importante: ataşat militar la Paris (1922 – 1923), Londra (1923 – 1926), director   al Şcolii Superioare de Război ( 1927 – 1929, 1931 – 1933), secretar general al Ministerului Apărării Naţionale (1928), comandant al brigăzilor 5, 6 şi 8 roşiori (1929 – 1931), şef al Marelui Stat Major ( 1933 – 1934), comandant al Diviziei 3 infanterie (1935 – 1937), ministru al Apărării Naţionale (1938), ministru ad-interin la Ministerul Aerului şi Marinei (1938), comandant al Corpului 3 armată (1938), comandant al Grupului de armate „general Antonescu” (1941),Conducător al statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1940 – 1944).

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă din ultima scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946:

„Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat, de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.

„Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la „Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

 

 

 

Surse: http://www.presalibera.net/video; http://www.art-emis.ro/istorie/

 

 

 

Publicitate