Maresalul Antonescu in timpul procesului din 1946.VIDEO

 

 

Depozitia maresalului Antonescu in timpul procesului din 1946  si executia sa.

 

 

 

 

 

 

Imagini surprinzandu-l pe maresalul Antonescu „la bara”, in timpul procesului ce i-a fost intentat in mai 1946, la ordinele Moscovei, de catre puterea comunista instalata la Bucuresti incepand cu 6 martie 1945.

Alaturi de maresal, pe scaun, poate fi vazut cel care l-a secondat in cei patru ani ai guvernarii sale in calitate de vice-priministru, avocatul Mihai Antonescu (nici o legatura de rudenie intre cei doi).

Executia mareșalului Ion Antonescu a avut loc pe 1 iunie 1946, la ora 18:03 , la Jilava.

Ion Antonescu ceruse să fie executat de armată, dar a fost refuzat.

În momentul comenzii de tragere, Antonescu a salutat, după care a căzut.

„În urma salvei – avea să raporteze  inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ.

În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: „Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos.

Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”.

După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că „cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”.

În acest context, comandantul grupei de execuţie „a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”.

Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că „În Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”.

La ora 18,15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici. 

Faptele petrecute în acest timp au fost consemnate într-un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov,  și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu.

Asupra lui Ion Antonescu s-u găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro.

Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii.

„Aici – relatează Mihail Gavrilovici – a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de „verificare a morţii”.

Prim-procurorul Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21,15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate.

După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se si un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia.

Incinerarea au luat sfârşit la ora 2, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”.

Cu puţin timp înainte de execuţie, mama mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”.

În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Aceasta ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama mareşalului, nu a fost însă îndeplinită.

 

Fostul subofiţer de jandarmi Costică Gălăvan, a povestit atmosfera de la locul în care Ion Antonescu a fost împuşcat şi care au fost ultimele cuvinte ale mareşalului.

În perioada în care regimul comunist se instaura în România, Costică Gălăvan a participat la manifestaţia partidelor istorice din 8 noiembrie 1945, la procesul lui Iuliu Maniu şi l-a păzit în domiciliul forţat pe Gheorghe Tătărescu (ianuarie-martie 1949).

Costică Gălăvan a fost martor la multe momente importante ale istoriei postbelice româneşti.

A participat, în calitate de comandant de grupă şi ajutor comandant de pluton la Regimentul de Jandarmi Bucureşti, la procesul în care a fost judecat lotul criminalilor de război, din care făcea parte şi mareşalul Ion Antonescu.

„Procesul lui Antonescu s-a judecat în Bucureşti, pe Ştirbei Vodă. Noi, adică Batalionul 3 din Regimentul de Jandarmi Bucureşti, am asigurat ordinea. Apoi, la Jilava, am fost la câţiva metri de el când a fost împuşcat”, relatează bătrânul.

Pe 1 iunie 1946, Gălăvan se afla în curtea Închisorii Militare Jilava, nu departe de cei cinci oameni de stat care urmau să fie executaţi: fostul ministru subsecretar de stat la Interne, Constantin Vasiliu, fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, fostul ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi şi fostul conducător al statului, Ion Antonescu.

„Trebuia să fie executaţi la ora 12.00. Erau cinci condamnaţi la moarte şi s-au îngropat cinci stâlpi. Au venit mama şi soţia lui Antonescu.

Noi ne plimbam acolo, printre ei, ne benoclam şi mai auzeam ce vorbesc. Am auzit-o, la un moment dat, pe soţia lui Antonescu că îi spune:

„În curând, voi veni şi eu acolo lângă tine”.

Maria Antonescu avea o insignă şi i-a pus-o mareşalului în piept. Iar el i-a spus să se retragă într-o mânăstire şi că viitorimea îl va pune la locul drept, pe care îl merită”, povesteşte fostul sergent major.

Acesta susţine că deşi se stabilise ora 12,00 drept ora la care să fie executaţi, s-a întârziat din cauza faptului că nu mai sosea ultimul document oficial şi anume „recursul de la monarhie”.

„Văzând că nu mai vine recursul, s-a dat dispoziţie să fie duşi la execuţie chiar şi fără acel document”.

 La orele 17,45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie.

În primul rând a mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu.

La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: „Ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”.

În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele „celor în drept”.

La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

–––––––––––––––––––––––––

Maresalul Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882, la Piteşti.

A absolvit Şcoala militară de ofiţeri de infanterie şi cavalerie (1902 – 1904), Şcoala Superioară de Război (1909 – 1911) si a obtinut pe rand gradele militare: sublocotenent – 1904, locotenent – 1908, căpitan – 1913, maior – 1916, locotenent-colonel – 1917, colonel – 1920, general de brigadă – 1931, general de divizie – 1937, general de corp de armată – 1940, general de armată – 1941, mareşal al României-1941.

A detinut si funcţii importante: ataşat militar la Paris (1922 – 1923), Londra (1923 – 1926), director   al Şcolii Superioare de Război ( 1927 – 1929, 1931 – 1933), secretar general al Ministerului Apărării Naţionale (1928), comandant al brigăzilor 5, 6 şi 8 roşiori (1929 – 1931), şef al Marelui Stat Major ( 1933 – 1934), comandant al Diviziei 3 infanterie (1935 – 1937), ministru al Apărării Naţionale (1938), ministru ad-interin la Ministerul Aerului şi Marinei (1938), comandant al Corpului 3 armată (1938), comandant al Grupului de armate „general Antonescu” (1941),Conducător al statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1940 – 1944).

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă din ultima scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946:

„Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat, de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.

„Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la „Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

 

 

 

Surse: http://www.presalibera.net/video; http://www.art-emis.ro/istorie/

 

 

 

Publicitate

România de pe ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, la răsărit de Nistru.Românii moldoveni de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și XVIII

Populația moldovenească de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și XVIII

Ştirile privitoare la România de pe ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, la răsărit de Nistru, sunt cu atât mai numeroase cu cât ne apropiem de vremea noastră; ele nu lipsesc însă nici pentru epoca mai veche. 

Încă din veacul al XVI-lea un act italian aminteşte de o româncă Marioara [„Mairore”] căsătorită în Caffa Crimeii. În 1430 printre soldaţii străini care apărau acest oraş genovez e pomenit şi un Iacob Valahul („viril Iacobini Velachi”).

În 1155 găsim pe moldoveni stăpânind cetatea Lerici, la gura Niprului apoi ca soldaţi şi negustori, îi întâlnim în Crimeea, pe vremea lui Ştefan cel Mare. La 6 februarie 1468 e pomenit, tot la Caffa, un Iohannes Velachus sive Ungarus adică un Ioan Românul, apoi, în 1469 şi 1470, un Standu, un Dumitru, un Radu, un Stoica.

Odată cu extinderea dominaţiei turceşti asupra ţărmului de miazănoapte al Mării Negre, regiunea de la vărsarea Niprului şi a Bugului capătă o deosebită importanţă.

Noii stăpâni zidesc aici un complex de cetăţi destinate pe de-o parte să asigure noua cucerire, pe de altă parte să ţie în frâu pe cazacii zaporojeni, ale căror raiduri, tot mai îndrăzneţe, cu bărcile peste mare, ameninţă până şi Constantinopolul. Din acest complex, cel mai însemnat e grupul de trei cetăţi de la Oceakov sau, cum îi spuneam noi, de la Vozia.

El se afla la extremitatea nordică a largului estuar al Niprului, estuar care poate fi socotit şi ca un adevărat golf de mare şi în care se varsă şi Bugul. Distanţa, în linie dreaptă, între Oceakov şi Cetatea Albă, este de circa 110 km.

De multe ori voievozii noştri au trebuit să dea oameni şi materiale pentru repararea sau reconstruirea Oceakovului. În 1587, Petru Şchiopul trimite în acest scop nu mai puţin de 15.000 de salahori şi 3.000 de care.

De-a lungul întregului veac al XVII, cronicile amintesc atari reparaţii; şi voievozii munteni, între alţii Constantin Brâncoveanu, trebuie să contribuie la întreţinerea în bunăstare a acestui grup de cetăţi.

Dar dacă Oceakovul sub raportul militar e atât de des amintit în izvoarele noastre interne, în schimb, asupra populaţiei lui şi asupra aceleia a regiunii înconjurătoare ele nu ne dau ştiri. Trebuie să recurgem la izvoare străine şi în special la descrierile călătorilor care au trecut prin partea locului pentru ca să ne documentăm în această privinţă.

Rezultatul e din cele mai însemnate, deoarece constatăm o numeroasă populaţie românească în regiunea puternicului grup de cetăți turceşti de pe ţărmul nordic al Mării Negre.

Primele ştiri, şi cele mai însemnate, ni le dă călugărul italian Niccolo Barsi da Luca. După o îndelungată călătorie în părţile Caucazului, el ia în 1639, calea întoarcerii spre ţară, spre Italia.

Trece prin posesiunile Hanului din Crimeea şi după ce străbate stepa nogaică, ajunge la gura Niprului pe ţărmul de miazăzi, între fluviu şi mare, Barsi observă o fortăreaţă cu câteva tunuri.

Pe malul nordic al estuarului Niprului care – aici la vărsare – are o lungime de zece mile italiene se află o cetate cu trei fortăreţe -, una din ele cea mai mică, e aşezată pe malul fluviului; în faţa ei, se găseşte cea de a doua, lângă malul mării, pe vârful unei mici coline, bine înarmată cu tunuri, având şanţuri împrejur şi un pod ce se ridică (pont-levis); cea de a doua, lângă Nistru.

Între o fortăreaţă şi alta, erau case, dar înconjurate cu ziduri de jur împrejur, astfel ca pentru o singură fortăreaţă, în cea de sus nu putea intra nici un străin; în cea de jos – continuă Barsi şi afirmaţia e extrem de importantă pentru noi – se făcea târgul şi acolo puteau intra toţi locuitorii fortăreţelor care erau turci şi cei din afară care erau valahi.

Cele trei fortăreţe „sunt numite de turci cu un singur nume Gian Chriman, iar de valahi Ozia, de la fluviul care, în limba acestora din urmă, se numeşte Ozi.

De la oraşul Bakcesarai înainte, în Crimeea, Barsi făcuse drumul împreună cu delegaţia de moldoveni care aducea din Caucaz pe viitoarea soţie a lui Vasile Lupu, pe frumoasa circasiană Ecaterina.

Paşa de Silistra, care se afla în acel moment la gura Niprului, fermecat de această frumuseţe, încearcă s-o oprească spre a o lua în haremul său. Comandamentul delegaţiei se opune, vesteşte pe voievod şi pe hanul tătăresc şi până la întoarcerea curierilor, caută să ascundă pe circasiană, într-un car în apropierea locului unde se afla Barsi.

Dar oamenii Paşei, după ce căutaseră mai întâi în hanurile tătarilor şi – citez – în acelea ale moldovenilor – e vorba de localnici – sfârşeşte prin a o descoperi şi o duc la locuinţa Paşei.

Circasiana refuză însă cu statornicie propunerile repetate ale Paşei; între timp, se întorc şi curierii aducând ordine formale de eliberare. Incidentul fiind aplanat, călătoria e reluată, înainte de plecare, continuă Barsi, mă dusei în casa unul moldovean, din care, după cum am spus sunt mulţi în acest oraş, şi îl rugai să-mi facă câţiva biscuiţi contra plată, deoarece trebuia să trec, timp de trei săptămâni încheiate, prin locuri pustii. Mi-i făcu – adăugă Barsi cu bunăvoinţă şi astfel fiind aprovizionat cu toate cele necesare, plecarăm la 6 septembrie, din zisul oraş.

Din această povestire a călugărului italian rezultă în mod limpede că la Oceakov sau Vozia, pe vremea lui Vasile Lupu, era o numeroasă populaţie moldovenească. Ea se ocupa cu negoţul, agricultura, avea hanuri pentru călători; e vorba de o populaţie aşezată, stabilă, şi nu de niscaiva robi ai turcilor sau tătarilor.

Şaptezeci de ani mai târziu, în 1709, un alt cleric superintendentul Daniel Krmann, se îndrepta spre Oceakov.

Plecase de la Pultava, însoţind resturile armatei lui Carol XII în care se aflau şi români. Pe drum între 11 şi 16 iulie, suferise de foame, trebuind să se mulţumească numai cu câteva pâinişoare cât degetul date de un român şi de un evreu şi cu o spată de mielu.

La 25 ale lunii convoiul intra în Oceakov.
Iată descrierea cetăţii și a oraşului dimprejur. Oraşul – spune Krmann – îl locuiesc în primul rând valahii, tătarii, grecii şi turcii, vânzând diferite mărfuri şi în special ghimber, piper, smochine, stafide fine, castane, alune excelente, tutun şi pânzeturi turceşti. În hanul în care trage la început, clericul nostru bea la masă, vinul moldovenesc.

Apoi se mută în gazdă la un valah; acesta îl primeşte în tinda casei sale, împodobită cu covoare; şi fiind întrebat ce credinţă mărturiseşte, el răspunde făcând semnul crucii.

De astfel – adaugă Krmann, acest neam valahic de oameni are aceeaşi limbă ca a valahilor, religia la fel cu a ruşilor şi a grecilor, iar obiceiurile comune cu ale păgânilor. Zic că sunt creştini, dar noţiunile creştinismului le-au părăsit cu totul, mulţumindu-se cu ştiinţa negoţului pe care îl practică pe uscat şi pe mare.

Aşadar, la începutul veacului al XVIII, Oceakovul continuă să aibă o însemnată populaţie românească, ea fiind citată în frunte, înaintea celorlalte.

Alături de comerţ, ea făcea, desigur şi agricultură; ne-o spune – indirect – ceva mai târziu, în a doua jumătate a veacului, francezul de Peyssonel, autorul unei documentate lucrări asupra comerţului în ţările limitrofe Mării Negre; el arată că „Teritoriul Oceakovului nu produce altceva decât grâu, orz, mei şi pepeni” şi că nu se găseşte un singur arbore de la acest oraş până la Nistru.

 

 

 

 

 

O altă ştire asupra românilor de pe ţărmul mării, la răsărit de Cetatea Albă, ne-o dă, în 1799, aşadar la câţiva ani numai după anexarea de către ruşi a ţinutului dintre Bug şi Nistru şi înainte de a începe acţiunea de colonizare, consilierul rus Paul Sumarocov.

El întreprinde o călătorie prin Crimeea, Transnistria şi Basarabia, publicând apoi, impresiile sale.

La finele lui iulie pleacă din Odesa spre Ovidiopol. În acest din urmă orăşel locuitorii sunt mai toţi moldoveni şi greci, numai puţini ruşi. Toţi sunt negustori de sare, marfă adusă de la Akerman, şi pe care o vând cu câştig cumpărătorilor veniţi din Podolia.

Urmându-şi drumul prin Maiac, ajunge la Tiraspol, zidit pe locul unde era mai înainte localitatea românească Sukleia.

Tiraspolul are 350 de case; locuitorii sunt: maloruşi, moldoveni, munteni, evrei şi ţigani. Mai departe, Sumarocov trece prin Mălăieşti unde observă – citez – obiceiul ciudat al femeilor românce de a umbla torcând.

Notează apoi satele româneşti Bytyry (azi Buturu), Taşlîc şi Pugatschonn (Puhoceni), precum şi orăşelul Grigoriopol, locuit de armeni veniţi de dincoace de Nistru.

În Dubăsari sunt moldoveni, pomeniţi deci în primul rând – greci, bulgari, evrei şi numai câţiva ruşi. Călătorul e vădit impresionat de frumuseţea, fertilitatea şi marea bogăţie în produse de tot felul a malului răsăritean al Nistrului.

Iată cuvintele lui: Iarba creşte atât de înaltă încât nici nu se văd turmele de vite. Aerul este curat şi priveliştea minunată. Zarzavaturi şi fructe, păsări şi peşti de tot felul sunt bogăţia acestor ţinuturi îmbelşugate. Nimic nu lipseşte, decât locuitori care să se poată bucura de aceste minunate daruri ale naturii.

Pe temeiul mărturiilor de mai sus, putem afirma prezenţa, în veacurile XVII şi XVIII, a unei însemnate populaţii româneşti pe ţărmul nordic al Mării Negre, la răsărit de Nistru.

O consemnăm în 1639, în 1709, în 1799. Desigur ea exista de mai înainte, continuând pe negustorii şi soldaţii din veacul al XV-lea, întâlniţi la Caffa şi la Leriri.

Ţărmul mării între Nistru şi Kertci, ca de altfel, întreg ţinutul dintre Nistru şi Nipru păstrează urmele expansiunii româneşti, urmele vitalităţii etnice a neamului nostru.

 

Constantin C. Giurescu, istoric

 Târguri sau orașe și cetăți moldovene: din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, București: Editura Enciclopedică, 1997

Ceauşescu şi „Problema Basarabiei”

Motto:

 „Aici nu este vorba despre existenta unei nationalitati , sau a unor oameni care sunt de origine romana si se gasesc in Uniunea Sovietica… Ci este vorba despre o parte a Romaniei , care a fost cedata datorita Acordurilor cu Hitler.”

Nicolae Ceauşescu

Ceauşescu a dorit să pună „problema Basarabiei” la Congres

   Pe 13 noiembrie 1989 Ceauşescu vorbea clar în Comitetul Politic Executiv al PCR despre Basarabia şi Pactul Ribbentrop-Molotov.

Cu acelaşi prilej, el atrăgea atenţia asupra evenimentelor de la Chişinău din anul 1989 şi spunea că a cerut ca aceste evenimente să fie reflectate în presa românească (chiar ar fi necesară o cercetare pe presa comunistă din anul 1989 pentru a vedea în ce măsură şi cum era reflectată lupta naţională de la Chişinău).

În acea şedinţa Comitetului Politic Executiv al PCR, Nicolae Ceauşescu a propus un subiect neobişnuit dezbaterii plenului – „probleme legate de Moldova sovietică”.

„Criticat tot mai des de Mihail Gorbaciov pentru faptul că nu era adept al Peres­troicii, secretarul general al PCR încerca să intimideze conducerea sovietică prin readucerea în dezbatere a Pactului Hitler-Stalin din 1939 şi statutului etnicilor români dintre Prut şi Nistru. În cadrul discuţiei, Ceauşescu a făcut un istoric al convorbirilor sale cu li­derii de la Kremlin pe tema Basarabiei, din care reieşea că Gorbaciov era la fel de „refractar” ca şi Hruş­ciov sau Brejnev. (larion.Ţiu)

---

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem în Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară.

Este vorba despre probleme legate de Moldova sovie­tică.Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo.

Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler.

Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord.Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare.

De altfel, în timpul lui Hruşciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Şi, între alte probleme, legate de relaţiile cu China, am discutat şi problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegaţiile celor două partide – şi s-au întâlit -, dar au intervenit probleme cunoscute în legătură cu Hruşciov şi nu s-a făcut nimic. Asta a fost.

În 1965 în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev, am discutat, de asemenea, problema aurului şi a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică şi despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparţine poporului român şi că va fi restituit atunci când în România va fi pu­terea muncitorilor şi ţăranilor.

Am întrebat, sunt şi ste­no­gra­mele, dacă consideră că în Ro­mânia nu este încă puterea muncitorilor şi a ţăranilor?!

Sigur, atunci a avut o poziţie favorabilă Sealeapin, care a spus că tovarăşii români au dreptate, dar trebuie să se analizeze şi să vedem cum să soluţionăm această problemă. Ceilalţi, inclusiv Brejnev au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat „albii”.

● Tov. Elena Ceauşescu: Albii erau tot acolo.● Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu mă interesează cine l-a luat.

● Tov. Elena Ceauşescu: Să ne dea de la ei.● Tov Nicolae Ceauşescu: Pe noi nu ne interesează asta.
În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu albii. Este adevărat că nu am mai reluat această discuţie.Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu.

Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei.Trebuie oricum să ridicăm pro­blema populaţiei din Republica Mol­dovenească, în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei.

Trebuie să le asi­gure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei însuşi (sic!) spun că sunt un popor moldovenesc.

Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România.

Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm.

Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le pu­blică şi să avem lunile următoare o discuţie specială pe această pro­blemă.

De altfel în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu pro­blemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recu­noaştem în mod deschis, că Basarabia este a lor.

● Tov. Elena Ceauşescu: Asta nu se poate niciodată.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul ro­mân, este un nonsens.

Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod cores­punzător intervine şi aici anularea.

Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează.

Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă.

Dacă sunteţi de altă părere, vă rog spuneţi?

● Tov. Gheorghe Rădulescu: Este foarte bine cum aţi propus.

● Tov. Manea Mănescu: Asta este realitatea şi nu se poate altfel.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci sun­teţi de acord?

(Toţi tovarăşii sunt de acord.)

Aici nu este vorba despre existenţa unei naţionalităţi, sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba despre o parte a Ro­mâ­niei, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler.

Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm şi noi. S-au publicat şi în Uniunea Sovietică.I-am spus şi lui Matei şi lui Olteanu, pentru că este legat şi de partea internaţională – i-am chemat pe amândoi pentru că, şi din punct de vedere internaţional, trebuie să lucreze împreună.

Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se pune că Uniunea manifesta interes faţă de Basarabia şi Bucovina.

Este vorba de acordul dintre Molotov şi Ribbentrop şi unde se spune că Germania nu are interes şi nu are obiecţiuni faţă de acest lucru.

Un asemenea punct este şi în legătră cu Polonia, că în problema Poloniei şi Uniunea Sovietică ma­nifesta anumite interese, adică îm­părţirea Poloniei.
În realitate, de fapt, sovieticii au vrut să depăşească înţelegerea cu Hitler şi au cerut iniţial întreaga Bucovină şi Hitler s-a opus „ne-am înţeles numai atât”.

● Tov. Ion Stoian: Toate acestea sunt în stenogramele lui Hitler.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Este un protocol semnat de ministrul Afa­cerilor Externe de atunci al Ro­mâ­niei.

● Tov. Elena Ceauşescu: Şi ne-au luat şi Insula Şerpilor.

● Tov. Nicolae Ceauşescu:

Acestea ar fi unele probleme interne ale României, pe care trebuie să le avem în vedere.
În legătură cu Raportul, în conti­nuare, este prezentată poziţia Ro­mâ­niei în problemele inter­na­ţio­na­le, în care reluăm problema distru­gerii armelor nucleare şi am introdus aici că ţările europene trebuie să realizeze un acord pentru înfăp­tui­rea până în 1995 a distrugerii ar­melor nucleare din Europa, având în vedere că folosirea lor ar duce la distrugerea întregii Europe, în cadrul măsurilor generale de distrugere a armelor nucleare.”

NOTA:

Atunci, pe 13 noiembrie 1989 Ceauşescu  a vorbit  clar în Comitetul Politic Executiv al PCR despre Basarabia şi Pactul Ribbentrop-Molotov. Cu acelaşi prilej atrăgea atenţia asupra evenimentelor de la Chişinău din anul 1989 şi spunea că a cerut ca aceste evenimente să fie reflectate în presa românească (chiar ar fi necesară o cercetare pe presa comunistă din anul 1989 pentru a vedea în ce măsură şi cum era reflectată lupta naţională de la Chişinău).

Pe 24 decembrie 1989 Congresul Deputaţilor Poporului ai URSS adopta declaraţia de condamnare a Pactului Ribbentrop Molotov.

Textul acestei condamnări îl puteţi citi aici.  

In  Declaratie se vorbea despre Estonia, Lituania şi Letonia – nici un cuvânt despre Basarabia sau Republica Sovietică Socialistă Moldova.

Poeta Leonida Lari a încercat să introducă chestiunea Basarabiei în declaraţia finală, însă nu a avut succes.

Pe 25 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu era executat la Târgovişte…

Surse:

    – Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dos. nr.63/1989, prin Jurnalul Naţional;

     –  george-damian.ro/de-ce-a-fost-omorat-ceausescu-conexiunea-basarabeana