CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originea unor cuvinte magice

 

 

 

1.Abracadabra !

Se presupune că acest cuvant îşi are originea fie în ebraică, în caldeană, greacă veche sau aramaică. 

Potrivit teoriei ebraice există două variante.

Prima, e vorba de o structură formată din trei alte cuvinte unite întrunul singur: Ab-Tatăl, Ben-Fiul şi Ruach A Cadsch-Sfântul Duh. În cea de a doua, Abreg ad habra – trimite trăsnetul tău până la moarte, fiind un soi de blestem (probabil această formă a stat la baza blestemului de neiertat din seria Harry Potter)

În caldeană ar suna în felul următor: Abbada Ke dabra – dispari precum cuvântul, fiind o formă de exorcizare, asemănătoare, ca şi simbolistică magică şi ca sens, formei sumeriene de exorcizare Edin na Zu – du-te în deşert (deşertul fiind un loc al pierzaniei, un loc de deţinere şi suferinţă).

Potrivit interpretării greceşti, cuvântul Abracadabra vine de la zeitatea Abraxas a gnosticilor timpurii, fiind unul din numele zeului suprem al luminii. Pe amulete dedicate acestei zeităţi s-au găsit inscripţii cu Abracadabra.

Opinia majoritară însă se îndreaptă spre originea aramaică a cuvântului, A’bra ca dab’ra – „Creez ceea ce vorbesc’.

Pe baza la explicaţia asta e uşor de observat de ce a fost preluat cuvântul de către magicienii de scenă.

Un lucru e cert indiferent de originea cuvântului, anume că acesta a fost folosit în ritualuri magice şi religioase, anticii atribuindu-i o putere mare.

Prima menţiune a cuvântului a fost întâlnită încă din secolul al doilea într-o carte de medicină care poartă numele de Liber Medicinalis, semnată de Quitus Serenus Sammonicus, fizicianul împăratului Caracalla, care suferind de malarie purta la gât o amuletă cu o  inscripţie magica,  in forma de triunghi, care avea incrustat cuvantul de mai multe ori, ca in imaginea alaturata:

 

 

 

 

Cuvântul magic a fost folosit şi în Europa Medievală pentru a reduce febra. Atunci când un bolnav avea frisoane, îi era aplică pe corp o amuletă cu inscripţiile magice pentru a-l vindeca.

Cu cat nivelul febrei scădea, o literă era scoasă din cuvântul mistic până ce bolnavul se vindeca complet. De asemenea Abracadabra a fost folosit şi in timpul ciumei din Anglia din anul 1660.

Magicienii susţin că prin manevrarea corectă a cuvântului magic „Abracadabra” pot controla dragostea, chiar descoperi comori bine ascunse sau pot invoca spirite cu care să comunice. De asemenea cuvântul mai este folosit şi pentru a invoca pacea sau a produce războiul, a vindeca maladii grave sau a induce sărăcia sau prosperitatea.

 

2. Sesam deschide-te!

 

 

Daca Abdracadabra este un cuvant cu origini oarecum misterioase, despre „Sesam deschide-te” stim mai multe. Acestea sunt cuvintele rostite de Ali Baba, personajul principal din povestea „Ali Baba si cei 40 de hoti”, care la randul ei este una dintre cele 1001 de povesti ale Seherezadei.

Povestea spune ca Ali Baba, in timp ce taia lemne in padure, a observat un grup de 40 de hoti care isi vizitau comorile furate, ascunse intr-o pestera. Pestera cu pricina se deschidea numai la rostirea cuvintelor magice: „Sesam, deschide-te” si se inchidea cu „Sesam, inchide-te”, cuvinte pe care Ali Baba le retine si le foloseste pentru a lua din aurul furat. Si de aici povestea e lunga…

 

 

3. Hocus Pocus!

 

 

Aceste cuvinte magice au, ca si Abracadabra, o poveste destul de ambiguua, cu mai multe variante referitoare la originea lor. Unii cred ca a pornit de la o falsa incantatie latina: hax pax Deus adimas, folosita pentru a consolida autoritatea demonstratiilor de magie ale anumitor magicieni.

O alta teorie, mult mai controversata, se refera la parodierea cuvintelor folosite de preotii catolici in timpul Euharistiei, atunci cand transforma vinul si painea in sangele si trupul lui Iisus, cuvintele fiind: Hoc est enum corpus meum (magicienii scot ca prin minune iepurele din joben, pronuntand Hocus Pocus).

O alta teorie se refera la pomenirea numelui unui magician/ spirit nordic Ochus Bochus, spirit care ar trebui sa il ajute pe magician in executarea numarului de magie.

 

 

4. Shazam!

 

 

cuvinte magice Un alt cuvant magic, de aceasta data cu rezonanta anglosaxona, dar care nu ne este necunoscut, este Shazam!

El a fost introdus pentru prima oara in 1940, in Whiz Comics nr.2 (benzi desenate), care a marcat prima apritie a lui Captain Marvel in DC Universe. Shazam era numele batranului de 3000 de ani magician care l-a luat sub aripa sa protectoare pe orfanul Billy Batson si l-a transformat in Captain Marvel.

Atunci cand Billy pronunta numele magicianului, Shazam, se transforma automat in super erou. Cuvantul este de fapt un acronim al initialelor zeitatilor/ eroilor care ofera puterea celor transformati de Shazam.

Pentru Captain Marvel: SHAZAM = Solomon, Hercule, Atlas, Zeus, Ahile, Mercur

 

Surse: http://enciclopediaascunsa.blogspot.ro; https://www.cadouriperfecte.ro/blog

20/03/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | 2 comentarii

Voievozii români dispar pe rând din manualele de istorie, in timp ce Istoria românilor parcurge drumul între descentralizare şi desfiinţare

 

 

 

 

 

 

 

 

 https://i0.wp.com/www.e-scoala.ro/istorie/person/dracula.jpg

 

 

Istoria românilor – între descentralizare şi desfiinţare

 Manualul considerat cel mai „antinaţional“, „al lui Roller“ (1947) aloca elogios douăzeci de pagini în format mic domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), iar manualul de istorie din 1989, zece pagini, în format mare şIstoria antică şi medie a României, Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989ţ,  în timp ce actualele manuale alternative de istorie, finanţate direct de Banca Mondială, abia dacă mai pomenesc de domnia de jumătate de secol a marelui voievod, pe câteva rânduri şi în treacăt.

Cu Mihai Viteazul lucrurile stau la fel.
Pentru comparaţie, peste Ocean, în ţara democraţiei, luată deseori ca model de către conducătorii României, manualele americane de istorie trec deseori de o mie de pagini şHenri W. Bragdon, Samuel P. McCutchen, Donald A. Ritchie, History of a Free Nation, Glencoe, New York, Ohio, California, Illinois, 2002ţ.

Manualele sunt excelent redactate, cu multe auxiliare: grafice, hărţi geografice şi istorice, documente, fotografii, indice de nume, glosar de termeni etc. Fiecărei perioade i se alocă spaţii largi. Revoltele şi grevele nu sunt excluse din istoria Americii.

Spre exemplu, despre greve se vorbeşte pe parcursul a unsprezece pagini, în timp ce în manualele româneşti de istorie nu există nici măcar o grevă.

Thomas Jefferson (preşedinte al S.U.A. între 1801 şi 1809) cu celebra reflecţie „Copacul libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor“ nu este exclus din istoria S.U.A., aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu personalităţile istorice ale României.
Nici o programă şi nici un manual românesc de istorie de concepţie recentă nu mai pomenesc de vreo grevă din interiorul societăţii capitaliste. Paradoxal, greva este tratată ca o formă de disidenţă faţă de… regimul comunist.

Cum comunismul „a căzut“, se pare că în istorie nu mai există greve. În schimb, programele româneşti idealizează perioada „democratică“, „liberală“, marcată de Constituţia din 1866 şi de prelungirea ei din perioada interbelică, Constituţia din 1923.
„Călăii nu cunosc milă. La închisori ca ş…ţ Aiud etc. cine intră pe puţini ani iese neom afară, candidat pentru groapă. ş…ţ Pentru o mică abatere de la regulamentul închisorii sunt bătuţi până la sânge şi aruncaţi în alte celule numite «H» fără pat, fără rogojină, pe cimentul gol unde şseţ mai aruncă şi o găleată de apă care îngheaţă când este iarnă pentru a ţine cât mai frig, iar deţinutului i se iau hainele şi este băgat numai în cămaşă ca să-l distrugă şi în fiecare seară şi se dauţ câte 50 lovituri la popou şi spate, apoi îl aruncă îndărăt.

Ca mâncare li se dă celor pedepsiţi cu «H» un sfert de pâine crudă şi neagră ca pământul şi apă, o dată pe zi, iar de 3 ori pe săptămână (postul negru) nici pâine, nici apă toată ziua. De afară nu li se permit ajutoare etc.“
Acest fragment care reprezintă o scrisoare a unui deţinut politic poate fi încadrat în ceea ce manualele actuale de istorie consideră a fi regimul „stalinist“ din România.

În realitate, fragmentul se referă la realităţile concentraţionare ale regimului „democratic“ românesc, fiind scrisă în 1934 (deci chiar în culmea „democraţiei“ româneşti), din închisoarea Craiova, de către deţinutul politic Gheorghe Gheorghiu (Dej) (cf. Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Editura Curtea Veche, Bucureşti, p. 276).
Numărul de ore alocat istoriei, în general, şi istoriei naţionale, în particular, în planul de învăţământ din România s-a modificat radical.

De la un studiu al istoriei naţionale pe parcursul a trei ani, câte două ore pe săptãmână în fiecare an, în planul de învăţământ din 1989, s-a ajuns, în 2013, la un studiu de un an, o oră pe sãptămână sau două de istorie „integrată“. La profilul real, istoria de clasa a XII-a (aşa-zisa istorie a românilor „integrată“) este studiată „la paritate“ cu istoria holocaustului, într-o oră pe săptămână.

La istoria universală, Revoluţia Franceză trebuie predată la gimnaziu într-o singură oră.
Mai rămâne conştiinţa proprie.

În puţinele ore s-ar putea prezenta, pe lângă istoria din programe, şi istoria – cea eliberată de propagandă, trunchieri, denaturări şi falsificări. Dar şi aici lucrurile au evoluat la un nivel pe care nici totalitarismul comunist nu şi l-a permis.

În anul 1969, Statutul personalului didactic (Legea 6/1969, art. 61) prevedea că personalul didactic are sarcina de „a milita pentru înfăptuirea politicii partidului şi statului“.

În 1997, Statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997), o lege democratică, mai vorbea despre „evaluarea performanţelor la învăţătură ale elevilor sau ale studenţilor în baza unui sistem validat (fără a-l indica, n.n.) şi potrivit conştiinţei proprii“ (art. 96, lit. „g“), pentru ca, în 2011, să fie eliminată noţiunea de conştiinţă proprie. Paragraful respectiv se transformă în:

„Notarea elevilor fără utilizarea şi respectarea standardelor naţionale şi a metodologiilor de evaluare constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform prevederilor prezentei legi“ (Art. 71, alin.5, din Legea 1/ 2011, cunoscută şi ca Legea Funeriu).

Deci, în noua viziune, conştiinţa proprie constituie abatere disciplinară şi se sancţionează.
Mihai Manea (inspector de specialitate pentru disciplina istorie) aminteşte că istoria rămâne un „instrument“ şi că „ea are de jucat un rol politic cheie în Europa zilelor noastre“ (Mihai Manea, „Valenţe europene ale istoriei“, în Studii şi articole de istorie, LXIV, Bucureşti, 1999, pp. 34-35). De la Mihail Roller (1950) la Mihai Manea (2010) istoria rămâne un instrument politic. De la comisarii sovietici la cei europeni, 1950 şi 2010, istoriografia naţională s-a aliniat cu tenacitate cursului politic.

Profesorii de istorie, spre deosebire de cei de alte specialităţi, sunt puşi în fiecare an, în spiritul matematicii orwelliene, să repete că 2 + 2 = 5. Ca şi în alte timpuri, profesorii de matematică, fizică sau biologie sunt privilegiaţi, fiind, prin natura „atemporală“ a disciplinelor predate, scutiţi de ingerinţele politicului.

Specialiştii în centralizare devin specialişti în descentralizare, cei în economie centralizată, în economie de piaţă, iar cei care „nu îşi puteau stăpâni emoţiile“ înainte de 1989, fiindcă „trăiau mândru în Republica Socialistă România“, sunt acum experţi în probleme de istorie ai organismelor europene, exact ca muncitorii care au schimat basca din anii ‘50 cu pălăriile englezeşti din anii ‘80, aşa cum amintea Virgil Ierunca.
Cursul actual al istoriografiei urmează cu fidelitate evoluţiile politice. România, ca membră a N.A.T.O. din 2004, s-a trezit cu armata desfiinţată, devenind un aliat care renunţă la oaste (sau, mă rog, armata îi este redusă la o trupă de „arnăuţi“).

O analogie poate fi stabilită cu perioada de dominaţie turco-fanariotă, când din raţiuni similare, politice şi fiscale, Constantin Mavrocordat ajunge să desfiinţeze armata în 1741, înlocuind-o cu o ceată de mercenari „arnăuţi“ (tc. = „albanezi“) (Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1985, p. 111).
Cetăţile sunt dărâmate şi ele din ordinul turcilor, aşa cum în prezent cele mai multe unităţi militare au fost desfiinţate.

Cetatea Suceava, ridicată de Petru Muşat, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, cea mai puternică din sistemul de apărare a Moldovei, rămasă în picioare în faţa tuturor invaziilor (de exemplu, în 1476, 1497, 1538), este dărâmată definitiv, din ordinul turcilor, în 1675, de către Dumitraşcu Cantacuzino, „primul fanariot“ pe tronul unui stat românesc (ibidem, pp. 23-29; vezi şi Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 1191).
Elevii nu mai învaţă la liceu despre cnezate, voievodate şi „ţări“ ca „formaţiuni prestatale“ care au condus la apariţia statelor medievale, ci despre „autonomii locale“.

Astfel, în detrimentul ideii de putere politică centrale, li se insuflă elevilor „descentralizarea“ în variantă neomedievală. Dacă în trecut mistificarea istoriei în şcoală se făcea mai ales prin interpretări forţate ori exagerate, mai rar prin omisiuni, astăzi elevii învaţă o istorie amputată pe segmente mari ori redusă la o existenţă decorativă, asemenea unui parlament într-un stat totalitar, „un muzeu al naturii umane“, cum spunea Francis Fukuyama.

Unele evenimente sau procese istorice parcă nici nu au existat. Această practică totalitară a fost descrisă în cartea lui George Orwell, 1984. În societatea lui Orwell, trecutul era modificat pentru a corespunde prezentului.

Ziarele erau refăcute din arhive, eliminându-se din trecut lucruri care existaseră, dar nu mai conveneau prezentului. Cam acesta este modul de alcătuire a programelor şi a manualelor de istorie din România anilor 2010, în epoca Mihai Manea.

„În cei 50 de ani de când public, niciodată vreo editură nu a efectuat vreo modificare a textului meu fără a-mi comunica în prealabil“, relata în anul 2010 academicianul Dinu C. Giurescu, referindu-se la ingerinţele din lucrarea România şi comunismul. O istorie ilustrată (2010).
Programa de bacalaureat îi îndepărtează pe elevi de teme majore excluzând mai ales răscoalele şi grevele, desfăşurarea revoluţiilor din 1821 şi 1848, perioada statului naţional-legionar (1940-1941) sau regimul antonescian şi participarea la al Doilea Război Mondial (1941-1944 şi 1944-1945), teme excluse dintre subiectele examenului naţional.

Perioada Antonescu a devenit un subiect tabu.
Se mai menţine totuşi în programe pledoaria în favoarea romanităţii şi a continuităţii românilor în spaţiul denumit carpato-danubiano-pontic. O interesantă armonie cu perspectiva maghiară asupra istoriei românilor, căci, în ţara vecină, toate atlasele istorice şcolare plasează obârşia românilor în sudul Dunării (conform teoriei imigraţioniste), în timp ce triburile maghiare se instalau în Transilvania şTörténelmi világatlasz, Cartographia, Budapest, 2007; Kösepiskolai történelmi világatlasz, Cartographia, Budapest, 2011; Történelmi atlasz, Szeged, 2011ţ.

*
În toate sistemele totalitare politica şi istoria au intrat în conflict. La noi, morţile lui Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu, Aurel Decei sau Vlad Georgescu stau mărturie în acest sens.

Comunismul a fost totuşi contradictoriu, dezvoltând gradul de conştiinţă socială şi naţională. Acest fapt a putut contribui la ridicarea în masă a oamenilor împotriva sistemului comunist întrucât fuseseră educaţi în spiritul „salvării colective“, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă.
Adolf Hitler ar fi spus cândva: cu cât îi vom ţine pe oameni la un nivel cultural mai scăzut, cu atât îi vom domina mai uşor. Se pare că nu ar avea de ce să-şi facă griji.

 

 

Falsificarea istoriei în manualele româneşti

 

 

 

In Istoria României (1947), Graur subliniază de cel puțin cinci ori, pe parcursul a trei pagini, originea latină a limbii române: „structura limbii române este o continuare a structurii limbii latine”, „Limba română nu este decât o desvoltare a limbii latine”, „Într-adevăr, elementele morfologice sunt în cea mai mare parte latinești”, „În diferite perioade, limba română a suferit și influențe latine și neolatine”, „iar influența franceză, inițiată de fanarioți, revarsă cuvinte (neo)romanice cu duiumul”, etc. Singura afirmație „reprobabilă” ar putea fi aceea că vocabularul limbii române „este mai mult nelatin”.

Cu toate acestea, conform statisticii lingvistului român, Dimitrie Macrea (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) din cca. 50.000 de cuvinte, elementele latine sunt 20,02%, deci mai puțin de jumătate și chiar de sfert.

Statistica este citată de Lucian Boia în De ce este România altfel, Editura Humanitas, București, 2012, p.12. Boia susține chiar că limba română „este, evident, o limbă romanică: totuși cea mai puțin latină dintre limbile latine”; de asemenea, în ceea ce-i privește pe vorbitori, profesorul bucureștean afirmă că: „E greu de spus cât sânge roman au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenței”.

Lucian Boia, amintește că Traian (98-117), „împăratul cuceritor, era spaniol”, în fapt, este primul împărat roman care nu s-a născut în Italia, ci în orașul Italica, provincia Baetica, din sudul Hispaniei, într-o colonie romană dintr-un tată roman și o mamã iberică, „vorbind prost latinește” (vezi Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, vol. II, Editura Enciclopedică Română, București, 1974, p. 6.) Limba română a suferit o relatinizare mai ales prin intermediul neologismelor provenite din limba franceză. Această relatinizare este cenzurată în manualele de istorie sau în cele de limba română de liceu, pentru a nu mai vorbi despre cele de gimnaziu.

Romanitatea/ latinitatea stau în origine și relatinizare prin intermediul francezei, mai cu seamă în secolul XIX. Ca latini ortodocși, valahii și muntenii foloseau în Evul Mediu limba slavă ca limbă de cancelarie și de oficiere a slujbei în biserici, deci limba slavă și paleografia slavă sau româno-chirilică, în vreme ce vecinii unguri, fino-ugrici catolici, utilizau limba și scrierea latină. Se va scrie cu alfabet latin abia în secolul XIX, după reforma ortografică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1860). Majoritatea românilor încă mai cred că documentele lui Ștefan cel Mare (1457-1504), spre exemplu, sunt scrise cu alfabet latin și în limba română.

Manualul de istorie din 1947 introduce primele judecăți despre „lupta de clasă”. Pentru prima oară răscoalei din 1907 i se acordă un loc și un rol în istorie și în manualul de istoria României (vezi, Istoria României, 1947, redactor responsabil: Mihai Roller, Editura de Stat, București, pp. 578-591).

Dincolo de orice calcule și însumări, trebuie spus că în anul 1907 s-a deschis foc în masele de țărani răsculate, s-a tras cu tunul, iar „mii de țărani” au fost omorâți, torturați, arestați. În programa și în manualele de istorie din prezent, Răscoala din 1907 a dispărut!

La fel s-a întâmplat și cu statuile ridicate în amintirea țăranilor uciși în urmă cu un veac. Jocul cifrelor este și el sugestiv: de la „11.000 de victime” se ajunge la „câteva mii”, apoi la „câteva sute”, apoi evenimentul dispare (cu tot cu victime). Este mai mult decât o falsificare a istoriei, este o amputare. Paradoxal, în Dicționarul Oxford de istorie contemporană (Oxford University Press, 2008) se amintește faptul că în România răscoala țărănească din 1907 a fost „brutal reprimată” (p. 581).

Un test dat elevilor admiși  în 2013 într-un liceu bucureștean cu oarecare prestigiu arată că nici măcar un singur elev nu a auzit de răscoala țărănească din 1907. Noile generații nu cunosc existența celei mai mari răscoale țărănești din Europa secolului XX, Răscoala de la 1907 din România.

Dacă regimului comunist i-au corespuns marxismul și augmentarea luptei de clasă, de la transformarea răscoalei lui Gheorghe Doja în război țărănesc (comparația lui Friedrich Engels în lucrarea Războiul țărănesc german) până la revoluție (ultimul manual de istorie din perioada comunistă, 1989), actualului regim îi corespunde antimarxismul, și nu diminuarea, ci negarea luptei de clasă. Și Răscoala din 1514 a fost eliminată ca lecție din programa de liceu, după principiul consacrat: „Cine controlează prezentul controlează trecutul” (George Orwell, 1984).

Dacă momentele 1514 sau 1907 nu își mai găsesc loc în programele de istorie, domnii români nu sunt departe de a fi excluși și ei din propria istorie. După momentul-cheie din timpul regimului Constantinescu (1996-2000), când domnii români, de la Mircea cel Bătrân (1386-1418) la Mihai Viteazul (1593-1601), au pierdut bătălia cu istoriografia, fiind excluși din manuale și înlocuiți cu Andreea Esca și Cristian Tudor Popescu, evident fără voia lor, marii domni revin „de formă” în manualele actuale sub forma unor mențiuni de doar câteva rânduri.

Tacticile de luptă ale voievozilor români studiate la academiile militare din străinătate au dispărut din manualele de istorie, cu tot cu luptă.

Succesiunea faptelor istorice din manualele actuale „tematice” evită relația cauză-efect dintre evenimentele, fenomenele și procesele istorice majore. „Istoria în școală este redusă astăzi la simple introspecții în trecut, din care elevii nu învață mai nimic pentru viață. Istoria nu mai este o devenire în timp și spațiu a societății.

Elevii nu mai află ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat, ci au de-a face cu un fel de Manual-Telejurnal dirijat și controlat de stat prin programe, obligatorii pentru profesori.

Elevii pur și simplu sunt împiedicați să descopere legăturile istorice între evenimente, fenomene și procese pe termen lung”. „Națiunea” devine la gimnaziu (clasa a VI-a) o „creație artificială”, o „invenție” a iluminismului, spre deosebire de trib sau popor, care ar fi totuși creații istorice.

România era  „provincie otomană” (!?) până în 1877, într-unul dintre manualele de liceu. (Într-o discuție particulară, autoarea mi-a relatat că editura i-a modificat textul fără acordul acesteia, procedeu semnalat și de către istoricul Dinu C. Giurescu pentru lucrarea  România și comunismul. O istorie ilustrată, apărută de asemenea la Editura Corint, în anul 2010).

Aceste determinări sunt în concordanță cu modul în care este privită în ansamblu istoria românilor în lucrările de concepție britanică sau americană.

Spre exemplu, atlasele istorice de concepție britanică și americană prezintă Valahia ca parte integrantă a Imperiului Otoman. Paradoxal, în același timp, atlasele istorice turcești prezintă Valahia ca având un statut intermediar, de stat vasal, „dar-al-ahd”, nu „dar-al-Islam”, „supus prin sabie” de către turci, chiar și în vremea de apogeu a statului otoman (1300-1600).

În plus, atlasele istorice britanice prezintă Valahia ca parte integrantă a Regatului maghiar în secolul XIV. Cele maghiare prezintă Valahia, în aceeași perioadă, ca stat distinct de Regatul ungar. Lucrările rusești apărute în Federația Rusă urmează pentru această perioadă concepția românească, plasând obârșia poporului român la nord de Dunăre și existența distinctă a Valahiei de Regatul maghiar și Imperiul Otoman.

La clasa a XII-a, după conținutul despre „Romanitatea românilor” prevăzut de programa de istorie, elevii români învață despre „pieile roșii” din America (evident, nu li se spune nimic nici despre genocidul făcut de europeni în Lumea Nouă).

Programa și implicit manualele de istorie au devenit anistorice (vezi Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Programă școlară istorie, București, 2009).

Elevii învață în această ordine: modernizare în secolele XIX-XX, apoi apariția statelor medievale românești în secolul XIV, urmând să învețe despre „stalinism”, iar mai apoi despre diplomație și conflict în Evul Mediu românesc.

Totul într-o oră sau două pe săptămână. Nu este de mirare că, în aceste condiții, tot mai mulți elevi se îndepărtează de școală și de promovarea examenelor naționale și de istorie.

 Autor si  sursă: Corneliu Riegler – Fundația Culturală Română

http://revistacultura.ro/nou/2014/10/istoria-romanilor-intre-descentralizare-si-desfiintare/

http://revistacultura.ro/nou/2014/10/falsificarea-istoriei-in-manualele-romanesti/

 

 

CORNELIU RIEGLER

 

Născut în 1969, este absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, promoția 1996, cu o teză de licență despre Tradiție și discontinuitate în politica externă a României (1930-1940).

Este profesor de istorie, gradul didactic 1, în învățământul liceal unde predă cursuri de istorie a Statelor Unite și a Marii Britanii. A publicat și în revista Historia.

20/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | 3 comentarii

Ziua de 20 martie în Istoria Românilor

 

 

 

43 î.Hr.: S-a nascut la Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila, in Imperiul Roman,  poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut în română sub numele de Ovidiu.

 

 

 

 

 

 

 

În toamna anului 8 d.Hr., fără o hotărîre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre.

Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”).

Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

In timpul exilului sau, poetul vorbește în poemele lui „pontice”despre daci și limba lor „barbară”, afirmând că a învățat-o și chiar a scris poeme în aceasta limba, fiind apreciat pentru aceasta de ei.

Dacă cele spuse de Ovidiu sunt adevărate și un volum cu poezii scrise de către Ovidiu în limba dacilor chiar a existat, inseamna ca  volumul ori nu a supraviețuit până în zilele noastre, ori a fost distrus, ori pur și simplu nu a fost încă descoperit. Existența reală a poemului rămâne nedemonstrata.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață.

 

 

 

1476: Scrisoarea Papei Sixt al IV-lea către Ștefan cel Mare, domn al Moldovei. (1457-1504), în urma Bătăliei de la Vaslui, în care îi lăuda vitejia care „a adus atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și lăudat cu deosebire de toți în unire de simțiri”.
Corespondenţa dintre Ştefan cel Mare şi papa Sixt al IV-lea conţine câteva scrisori datate 20.03.1476, 29.03.1476, 3.04.1476, 9.04.1476 şi 13.01.1477.  

 

 

 

1820:  S-a născut la Huşi, in Moldova, Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, domn al Munteniei (Valahiei), domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei
Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, domn al Munteniei (Valahiei), domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

 

 

 

  Alexandru Ioan Cuza  se trage dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici si a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România.

Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române sub o singura domnie.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost constrâns  să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866, in urma unui complot pus la cale de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție.

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“. Două zile mai târziu, Cuza – împreună cu familia – a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit.

Cuza si-a petrecut restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să-i acorde permis de intrare în țară.

A decedat la 15 mai 1873, in localitatea  Heidelberg, in Germania si a fost înmormântat inițial la  Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

 

 

 

 

 

1831: S-a născut la Câmpulung-Muscel, pictorul, graficianul, pedagog, si academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și Bucureșt, Theodor Aman .

A vazut lumina zilei  în familia unui negustor bogat, Dimitrie Dimo (poreclit Aman) de origine cuțovlah (aroman), care a fost ridicat la rangul boieresc de serdar în anul 1818 de către Ioan Vodă Caragea. Mama sa se numea Despina (alintată Pepica) și s-a născut la Paris.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Theodor Aman reprezintă pentru istoria plasticii românești primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului.

El a influențat prin activitatea sa și a grăbit în același timp, în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, deschiderea spre modernitate și dezvoltarea instituțională a artelor, până la izbucnirea Războiului Ruso-Turc din 1877.

Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu au fost, întemeietorii Școlii de Arte Frumoase din București.

La 5 octombrie 1864, printr-un decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pictorul Theodor Aman a fost numit profesor şi director al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti .

A decedat la  19 august 1891 in  București, iar in  casa din București, în care a locuit pictorul, a fost amenajat Muzeul Theodor Aman.
Unele străzi din București, Bacău, Baia Mare, Craiova, Ploiești, Timișoara poartă numele marelui pictor.

 

 

 

 

 

1847 : S-a născut în Ismail (Basarabia), compozitorul , muzicologul şi dirijorul român Gavriil Musicescu, unul din înaintaşii de seamă ai şcolii muzicale româneşti ;  (m. 21 decembrie 1903, Iasi).

 Conform muzicologului Acsionova, numele adevărat al lui Musicescu era Muzacenco.

A studiat la Conservatorul de curând înfiinţat al Iaşilor, unde îi are ca profesori pe Pietro Mezzetti (teorie-solfegiu), Gustav Wagner (vioară şi violă) şi Gheorghe T. Burada (cor).
După terminarea cursurilor Conservatorului (însuşite de el în numai 2 ani), reuşeşte să obţină postul de profesor la Seminarul din oraşul său natal, Ismail.
Dorind să se perfectioneze, şi îndrumat de generosul episcop Melchisedec, este primit în Capela Imperială şi apoi la Conservatorul din Petersburg, unde îşi aprofundează studiile de contrapunct şi compoziţie cu Iosif H. Hunk .
În 1862, cu studiile terminate se întoarce în ţară şi, în urma examinării de către o comisie formată din Caudella, Wachmann, Wiest, Flechtenmacher şi Cartu, obţine conducerea catedrei de armonie a Conservatorului din Iaşi.
La numai 25 de ani, devine conducătorul Corului Metropolitan, care ajunge să obţină un binemeritat renume în ţară şi peste hotare. Împreună cu corul a întreprins turnee memorabile în Transilvania, care se aflau sub dominaţia austro-ungară, cu care ocazie se afirmă ca  luptător pentru promovarea culturii româneşti.

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/jurnaluldedrajna.ro/wp-content/uploads/2013/10/Gavril-Musicescu.jpg

 

 

Din creaţia lui Gavriil Musicescu, ramura cea mai importantă este indiscutabil muzică corală. Din prelucrările de muzică populară mai amintim: Răsai luna, Stejarul, Nevastă care iubeşte, Dor, dorule, Stăncuţa, Moş Bătrân, Congazu, Baba şi moşneagul, Ileana etc .
Senină tema ce se desprinde din discursul muzical al pastelului Stejarul, a fost întrebuinţată cu mult efect de către G. Enescu în Rapsodia I pentru orchestră, câştigând o mare popularitate în lumea întreagă.

Prin cântecele sale, Gavriil Musicescu a fost prezent în toate manifestările patriotice și culturale ale țării.

În septembrie 1877, cu prilejul marii întâlniri de la Universitatea din Iași, compune un înaripat marș eroic intitulat „Arme, arme’. Sub titlul Fiii României, marșul s-a cântat la reprezentațiile de gală în cinstea căderii Plevnei.

Este tatăl celebrei pianiste și profesoare de pian Florica  Musicescu, și bunicul scriitorilor Ionel Teodoreanu si Alexandru O.Teodoreanu (Păstorel).

 

 

 

 

 

 

 

La 8 martie – 20 martie 1848 are loc la Paris, în locuința lui Nicolae Bălcescu, o întrunire a revoluţinarilor români (munteni și moldoveni), unde se hotărăşte începerea revoluţiei şi se redactează un program revoluţionar democratic, în care se preconiza, printre altele, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire.

 

 

 

 

 

 1862: Are loc fuzionarea şcolilor militare de ofiţeri de la Iaşi, Moldova şi Bucureşti, Valahia, cu sediul nou la Bucureşti în cadrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei sub Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

 

 

 

1871: A avut loc ședința de constituire a Societății Academice Literare „România Jună” din Viena, una dintre cele mai importante organizații ale studenților români din capitala imperiului Austro- Ungar.

Președinte al societății a fost ales Ioan Slavici, iar bibliotecar, poetul Mihai Eminescu (20 martie/1 aprilie).

Între membrii de seamă ai României June s-au numărat Titu Maiorescu, Virgil Onițiu, Vasile Goldiș ș.a.

 

 

1873: S-a născut in București, politicianul, jurnalistul  și scriitorul român Constantin Gheorghe  Banu, fost ministru al  culturii și al patrimoniului național din România între 1922 – 1923.

 

 

 

 

Constantin Gheorghe Banu (n. 20 martie 1873 - d. 8 septembrie 1940) a fost un jurnalist, politician și scriitor român, care a funcționat ca ministru al Ministerului culturii și al patrimoniului național din România între 1922 – 1923 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

 

 

 

Ca scriitor, director și editor de revistă, Constantin Banu este fondatorul, editorul și directorul revistei Flacăra (1911), un săptămânal de evenimente literare și culturale, pe care a publicat-o în două serii, alături de Petre Locusteanu, Ion Pillat, Adrian Maniu, și, mai târziu, împreună cu Vintilă Russu-Șirianu.

Una din  cele mai apreciate și bine vândutele reviste literare  interbelice, Revista Flacăra a fost o rampă de lansare pentru numeroși scriitori ai Simbolismului din România.

Constantin Gheorghe  Banu a decedat la  8 septembrie 1940.

 

 

 

 

1877:  S-a născut generalul Radu R. Rosetti,  istoric, unul dintre cei mai de seamă istorici militari români, membru titular al Academiei Române.

 

 

 

 

A fost Șef al Biroului Operații din cadrul Marelui Cartier General, ca ofițer de Stat Major și apoi comandant al Regimentului 47 / 72 Infanterie; este rănit în lupta de la Răzoare (6 august 1917), pentru faptele sale eroice fiind decorat prin decret regal cu cea mai înaltă distincție militară, „Ordinul Mihai Viteazul”, clasa a III-a. După război este numit atașat militar la Londra, apoi comandant de brigadă și, ulterior, director al Cursurilor de pregătire pentru ofițerii superiori. În 1924 este înaintat la gradul de general.

Reputat practician și teoretician, autor al unor studii de istorie și teorie militară de incontestabilă importanță, președinte al Consiliului de Conducere al Muzeului Militar Național (1924–1931), muzeu pentru înființarea căruia militase încă din 1914, Radu R. Rosetti a inițiat săpături arheologice la „vechile cetăți“ Soroca (1928), Cetatea Albă, Turnu Severin și Țețina (1929).

Din 1927, Radu R. Rosetti a fost ales membru corespondent, iar din 1935 membru titular al Academiei Române.

Între anii 1931-1940 a condus Biblioteca Academiei Române.

Considerat drept cel mai important cercetător al istoriei militare a poporului român, om de o aleasă cultură, generalul academician Radu R. Rosetti, a fost numit in anul  1941 funcția de Ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 – 11 noiembrie 1941.
în 1949 a fost arestat din ordinul unui Tribunal al poporului, care l-a condamnat la doi ani de închisoare, sfârșindu-și zilele în închisoarea Văcărești, la vârsta de 72 de ani, la 2 iunie 1949.

 

 

 

 

1886: În Bucureşti, România, s-a născut  George Topârceanu, poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

 

 

 

 

George Topârceanu, poet român
George Topârceanu, poet român

 

 

Volumele sale se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

A fost subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, unde  cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu.

Între 1912 – 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.

La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918.

Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care este numit de autor, ”prietenul meu, poetul”.

Volumele lui Topârceanu se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei.

Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista ”Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi. Este înmormântat în cimitirul ”Eternitatea”, din Iaşi.

„Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topârceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere…”

(Demostene Botez)

 

 

 

1901: S-a nascut in localitatea  Crișcior, județul Hunedoara, lingvistul și filologul român, membru corespondent al Academiei Române, Ștefan Pașca.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1925), si-a susținut doctoratul în lingvistică la Universitatea din Cluj, în 1927.

Devine bursier al Școlii Române din Roma (1927–1929), unde se specializează în onomastică. Cercetările pe care le întreprinde în Sardinia se vor concretiza într-un solid studiu consacrat antroponimiei medievale italiene.

A fost distins cu Premiul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române (1936)

Reîntors la Cluj, este, mai întâi, asistent și docent de onomastică, apoi lector de limba italiană, iar din 1938 conferențiar de dialectologie.

În 1941, îi succede lui Nicolae Drăganu, ca profesor titular la Catedra de limba și literatura română veche. Din 1946, va fi șeful Catedrei de limba română a Universității clujene.

A fost director al Muzeului Limbii Române (1945), director adjunct al Institutului de Lingvistică al Academiei Române (1955), decan al Facultății de Filologie din Cluj.

Preocupările sale științifice se vor axa, în principal, pe două direcții: onomastica și filologia.

Concomitent, este angrenat în munca de cercetare din cadrul Muzeului Limbii Române, întemeiat și condus de Sextil Pușcariu, unde colaborează la elaborarea Dicționarului limbii române.

A colaborat   la lucrările Atlasului lingvistic român, partea a II-a, realizat de Emil Petrovici, prin conceperea unor chestionare și efectuarea anchetei dialectale la istroromâni. 

 A decedat in data de 6 noiembrie 1957 la  Cluj-Napoca.

 

 

 

1906: A decedat in localitatea Bucium (azi cartier al Iasiului),  Vasile Pogor, om politic de marcă, poet, traducător și publicist român.

 

 

 

 

 

 

 

A fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri.

A tradus din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a. (n. 20 august 1833, Iasi).

A  deținut  funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice si a fost  ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași (februarie 1880 – 26 aprilie 1881, 7 iunie 1888 – 7 iunie 1891, 30 mai 1892 – 11 noiembrie 1894).

În calitate de primar al Iașului, Vasile Pogor s-a făcut remarcat prin punerea in aplicare a  proiectului  Teatrului National  din Iași, în perioada administrației sale demarând lucrările de constructie a unei căi ferate „Iași-Dorohoi direct prin Iași și nu prin Cucuteni.

De asemenea a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie 1891, pentru asfaltarea străzilor, construirea noului Abator și ridicarea a zece școli primare si tot in timpul administratiei sale în perioada administrației sale, au demarat lucrările de construcție a Băii Comunale și s-a dat startul la cele de canalizare a orașului.

Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului Constituțional („junimist”).

 

 

 

 

  1923:  A decedat istoricul  român, membru titular al Academiei Române, Dimitrie Onciul (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1856).

A studiat la Universitatea din Cernăuți și la Universitatea din Viena. A fost profesor la Universitatea din București și director al Arhivelor Statului, a fost primul președinte al Comisiei consultative heraldice.

 

 

 

 

 

 

S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci ca Franz Josef Sulzer, Eduard Robert Rösler sau Johann Christian von Engel.
A întemeiat școala critică în istoriografia românească si a demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale românești a fost o urmare firească a dezvoltării vechilor formațiuni politice locale, combătând teoria neștiințifică a „descălecatului”.

 

 

 

1935 : A fost inscrisa la tribunal organizatia politica Totul Pentru Ţară, un   partid legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier (1933) şi format din elementele organizaţiei dizolvate.

L-a avut ca preşedinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din decembrie 1937, partidul a obţinut 66 de mandate.

Noua organizaţie  şi-a ales semnul electoral – un pătrat cu două puncte în centru.
Istoria partidului a început în iunie 1927 când Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail.

În 1930 şi-a luat numele de Garda de Fier, care a fost dizolvată de liberali în 1933. S-a reînfiinţat sub numele de Totul pentru Ţară în 1935. În noiembrie 1938, Carol al II-lea, din dorinţa de a instaura o guvernare personală, a hotărât „epurarea aparatului de stat de elemente legionare, principalii conducători „gardişti” au fost arestaţi şi, ulterior (30 noiembrie 1938), 13 dintre ei, inclusiv Corneliu Zelea Codreanu fiind  executaţi la ordinul regelui Carol al II-lea.

 

 

 

 

1959: S-a nascut renumita soprana romana Felicia Filip . 
 
Felicia Filip a inceput studiile muzicale ca violonista, ajungand sa cante, ca solista, Concertul pentru vioara de Max Bruch. Ulterior, a devenit studenta la canto la Academia de muzica din Bucuresti.
Dupa absolvire s-a angajat, ca solista, la Opera Nationala Romana.

 

 

 

 

 

 

 

Marea ei cariera internationala a inceput in anul 1991. Prima data a cantat la Basel, in Elvetia, urmand multe scene din lumea intreaga. Tanara soprana a fost incoronata ca „Noua regina a Traviatei”, rol pe care l-a cantat cu o muzicalitate iesita din comun si cu puterea interpretativa a unei mari tragediene („Tragediana superba” a titrat „L’est Republicain” in Nancy, mai 1998).

La Covent Garden, Wienerstaatsoper, Liceo di Barcelona, Hamburg, in Toulouse sau la Moscova, publicul a rasplatit-o cu ovatii indelungate.

A cantat cu mari dirijori ca Silvio Varviso, Anton Guadagno, Daniel Oren, Carlo Rizzi si in regii semnate de Otto Schenk, John Cox, Jean Claude Auvray, Axel Corti, Nicolas Joel, alaturi de parteneri precum Roberto Alagna, Francisco Farina, Marcello Giordani, Juan Pons sau Vincente Sardinero.

A primit numeroase premii printre care remarcam:
1983 „Francisco Vinas” – Barcelona, Premiul I si Premiul Mozart
1985 „P.I. Ceaikovski” – Moscova, Premiul al II-lea
1987 „Belvedere” – Viena, Premiul al II-lea , Premiul Mozart si Premiul Japonez
1991 „The Glory of Mozart” – Toronto, Premiul I
Felicia Filip este singura cantareata din lume care a castigat toate premiile importante „Mozart”

 

 

1965: România a devenit membră a Organizației Interguvernamentale Consultative pentru Navigație Maritimă.

 

 

 

1990: La Târgu Mureș au avut loc conflicte de stradă între grupuri de naționaliști maghiari și români, aplanate doar după intervenția armatei.

 

 

 

Desfășurarea evenimentelor a condus la suspiciuni privind implicarea serviciilor secrete în declanșarea conflictului, cu scopul destabilizarii statului si separarea Transilvaniei de România.

Ulterior, Biroul Executiv al CPUN a infiintat o comisie de ancheta, insarcinata cu investigarea acestor incidente grave.

 

 

 

 

 

 

 

2000: A fost inaugurat, la Spitalul Clinic Fundeni, primul centru de transplant medular din România.

 

 

 

2004: A fost dezvelită, în fața Patriarhiei, statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, monument realizat de sculptorul Paul Vasilescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

2015: A avut loc o Eclipsa de Soare  un eveniment astronomic care a fost vizibil în Europa, Africa de Nord și în Asia de Nord.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe „uscat” eclipsa a fost totală peste Islanda, Scoția, Insulele Feroe, Scandinavia, până în Insula Spitzbergen.

Durata maximă de totalitate a fost de 2 minute și 47 de secunde, pe coasta Insulelor Feroe, la orele 9:46 UTC.

 

 

 

 

 

La 20 martie, este sărbătorită Ziua internațională a francofoniei, dedicată milioanelor de oameni din întreaga lume, care vorbesc sau folosesc în mod regulat limba franceză.

Termenul „francofonie” a fost introdus în 1880 de către geograful Onesime Reclus și se referea la o clasificare a popoarelor în funcție de criteriul limbii, termenul desemnând ideea unei comunități de oameni, răspândiți în toată lumea și vorbind limba franceză.

Cu toate acestea, această definiție a francofoniei nu a fost însușită și de către lexicografi, doar termenul de francofon impunându-se în Larousse, în 1932, potrivit  Larousse.fr

 

 

 

 

 

 

 

Limba franceză, valorile solidarității și dialogul inter-cultural care definesc francofonia sunt celebrate în prezent de cele 220 de milioane de francofoni de pe cinci continente, cu prilejul Zilei internaționale a francofoniei, aleasă pentru a marca semnarea, în 1970, la Niamey (Niger), a Convenției prin care a fost creată Agenția de Cooperare Culturală și Tehnică (ACCT), astăzi Organizația Internațională a Francofoniei (OIF).

Un prim pas concret spre instituționalizarea francofoniei a fost făcut în 1969, când a avut loc prima Conferință a statelor francofone, sub egida lui Andre Malraux, ministru al Culturii în epocă.

Conferința s-a finalizat cu crearea, la 20 martie 1970, a Agenției de cooperare culturală și tehnică (ACCT), un organism interguvernamental, care va deveni, în 1995, Agenția interguvernamentală a Francofoniei.

Instituită în 1998, de Organizația Internațională a Francofoniei (OIF), ziua a fost sărbătorită pentru prima dată de 49 de țări francofone membre. Astazi organizatia reuneste 75 de tari membre

 

 

 

 

 

20 martie este  Ziua Internațională a Fericirii

Pe 28 iunie 2012, Adunarea Generală a ONU a stabilit ca Ziua Internațională a Fericirii să fie sărbătorită pe 20 martie.

Ziua Internaţională a Fericirii a fost  sărbătorită pentru prima dată în 2013,  pe data de 20 martie. Decizia fost luată  în 2012  de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU).ONU speră ca iniţiativa să încurajeze guvernele să ia în considerare starea de bine a cetăţenilor şi să nu îşi mai concentreze eforturile doar pe creşterea economică.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

”Căutarea fericirii este unul dintre obiectivele fundamentale ale fiinţei umane”, arată Adunarea ONU în Rezoluţia adoptată prin consens. Documentul cere celor 193 de ţări membre să celebreze această zi ”în manieră potrivită, în special prin activităţi educative” şi să abordeze politici publice care să crească bunăstarea popoarelor.

 

Danemarca este prima clasată în topul fericirii într-un studiu al Reţelei de Soluţii pentru Dezvoltare Sustenabilă, care ierarhizează statele lumii în funcţie de condiţiile de viaţă ale locuitorilor, bogăţia ţării şi măsurile luate pentru protejarea mediului încojurător şi combaterea inegalităţilor.

România se situează pe poziţia 71 din 156 de state participante la studiu. Vecinii de peste Prut sunt pe locul 55.

Topul celor mai fericite state este completat de Elveţia, Islanda, Norvegia, Finlanda, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Australia şi Suedia.

Anul trecut, Danemarca se afla abia pe locul trei, sub ţări precum Elveţia şi Islanda.

 

 Raportul (click aici), a fost lansat la Roma, cu patru zile înainte de sărbătorirea Zilei Mondiale a Fericirii. 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/20/o-istorie-a-zilei-de-20-martie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.

  4. http://www.worldwideromania.com;

  5. Wikipedia.ro;

  6. mediafax.ro;

  7. Istoria md.

 

20/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: