Mari scriitori români – criminali de război?!

 

Campaniile reducţioniste, duse în perioada postdecembristă, împotriva unor personalităţi de seamă ca, de exemplu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Ion Barbu, Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Tudor Vianu, Marin Preda, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Goma, Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă ş.a., judecăţile nenuanţate, etichetele tendenţioase, aplicate acestor cărturari de vârf ai naţiunii române – etichete vulgarizatoare ale adevărului istoric, ale vieţii şi operei acestor scriitori de seamă ai umanităţii, proveniţi din spaţiul românesc – aduc prejudicii imaginii României şi clatină identitatea naţională.

 

 

 

Constantin Noica

Viaţa şi opera acestor oameni exponenţiali ai României nu pot fi reduse la simpatiile lor de la un moment dat faţă de mişcările de extremă dreaptă sau de extremă stângă din România şi din Europa, şi puse în aceeaşi categorie cu crimele legionarilor sau crimele comunismului, e în afara oricărei îndoieli, condamnabile.

Responsabili de acele crime odioase, aduse în contextul european zbuciumat de atunci, din primele decenii ale secolului al XX-lea, sau din perioada postcomunistă, sunt, totuşi, autorii înşişi – care au acţionat fie individual, fie în grupuri – nu intelectualii de marcă din perioada interbelică  şi, respectiv, din cea postbelică, care au aderat la mişcarea legionară, sau care au scris texte laudative privitoare la Mussolini, Antonescu şi Hitler, sau care au sprijinit regimul comunist şi au scris articole elogioase referitoare la Lenin, Marx şi comunism.

Emil Cioran

Unii s-au detaşat de eroare încă la sfârşitul anilor 1930, alţii,  mai târziu, în anii exilului. Sau, respectiv, după Revoluţia din 1989. Referitor la rezistenţă, opoziţie şi colaboraţionism în anii dictaturii s-au scris câteva cărţi de referinţă, între care menţionăm: Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Editura Ideea Europeană, 2000, şi Vinovaţi fără vină, Editura Ideea Europeană, 2006; Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013; Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Editura EuroPress Group, 2014; Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii, Editura Polirom, 2013, şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţa intelectuală sub comunism, Editura Polirom, 2015 ş.a.

 

 

 

 

 

Revista Contemporanul publică în nr. 3 şi 4 un grupaj de texte, axate pe Legea 217/2015, Lege numită în presa scrisă şi vorbită anti-legionară. Abordând atât prezentul, cât şi „trecutul într-un mod nepasional și deschis”, textele tratează, mai cu seamă, abuzurile şi excesele comise în interpretarea legii menţionate. Dar nu numai.

Susţinerea verdictelor date de Tribunalul Poporului din 1946 – deci, de tribunalele staliniste – astăzi, în democraţie, prin demersurile întreprinse până la ora actuală de dl Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, care funcţionează sub autoritatea Guvernului României, reprezintă o desconsiderare făţişă a principiilor statului de drept. Iniţiativa recentă a directorului general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, de a-l trata pe scriitorul Vintilă Horia drept criminal de război, precum acuzatorii de altădată, dă măsura gravităţii a ceea ce se poate întâmpla când faptele sunt interpretate în stil stalinist.

 

 

 

 

Ion Barbu

Revista fondată acum 135 de ani, la Iaşi, Contemporanul, aduce aceste abuzuri şi excese în atenţia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, în atenţia domnului Călin-Popescu Tăriceanu, Preşedintele Senatului, Domnului Valeriu Ştefan Zgonea, Preşedintele Camerei Deputaţilor, domnului Dacian Cioloş, prim-ministrul României, cerând să iniţieze schimbarea actualului cadru legislativ având ca referinţă  legea 217/2015, sursa unor abuzuri absurde şi imorale.

Acţiunile excesive, neconforme cu principiile unui stat de drept, privind interpretarea trecutului recent, sunt cu atât mai insultătoare pentru oamenii de cultură români cu cât Alexandru Florian a fost un apologet al lui Nicolae Ceauşescu (autorul unui genocid, dacă ar fi să ne luăm după verdictul judecătoresc), iar în Consiliul de onoare al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” este trecut un fost ofiţer de securitate activ în perioada celei mai crunte terori.

 

 

Mircea Vulcanescu

Luând act de răul făcut, Guvernul României are datoria să reformeze această instituţie care nu asigură standardele de profesionalitate şi onorabilitate cerute de împlinirea importantelor atribuţii ce-i revin.

Ne exprimăm nedumerirea că domnul Elie Wiesel – „scriitor şi ziarist în limbile franceză, engleză, idiş şi ebraică, eseist şi filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut în România, de origine evreiască, supravieţuitor al Holocaustului”, „distins cu Premiul Nobel pentru Pace” (1986), „membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură” şi membru de onoare al Academiei Române (cum este prezentat pe Wikipedia) – acceptă să-i figureze numele în titulatura unei instituţii – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” (înfiinţate la propunerea preşedintelui Ion Iliescu în august 2005) – ai cărei reprezentanţi, fără dovezi, califică mari scriitori români (recunoscuţi pe plan mondial şi predaţi la prestigoase universităţi) drept criminali de război, susţinând verdicte date de tribunale comuniste – regim calificat „nelegitim şi crminal”. (Sursa: Revista Contemporanul, nr. 3/2016)

Câteva din „profeţiile” lui Bertrand Russell

 

„Reducerea numarului populaţiei este un bine necesar pentru dezvoltarea lumii”.

„Până acum razboiul n-a avut un efect prea mare asupra creşterii populaţiei, care a continuat pe parcursul a două războaie mondiale.

Poate că războiul bacteriologic ar fi mai eficient.

Daca la fiecare generaţie s-ar răspîndi în lume o ciumă neagră, supravieţuitorii ar putea să procreeze liber fără ca, totuşi, să populeze prea mult planeta. Poate că această stare de lucruri este neplăcută, dar ce dacă? Persoanele cu adevărat nobile sînt indiferente la fericire, în special a celorlalţi”.

“În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferenţele congenitale dintre conducători şi conduşi vor creşte pînă cînd vor deveni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negîndită ca şi o insurecţie organizată a oilor împotriva practicii de a mînca carne de oaie. “

“Dieta, injecţiile şi interdicţiile se vor combina, de la varstă foarte timpurie să producă acel tip de caracter şi tip de credinţe pe care autorităţile îl consideră dezirabil şi orice critică serioasă a puterii va deveni imposibilă psihologic.“

“Populaţia nu va cunoaşte felul în care i se inoculează convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generaţii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populaţie în mod eficient şi sigur, fără a fi nevoie de armate sau poliţie…

Propaganda educaţională, cu ajutorul guvernului, va putea să obţină rezultate într-o singură generaţie.

Există însă două puternice forţe care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul… O societate ştiinţifică nu poate fi stabilă decat sub conducerea unui guvern mondial.”

Bertrand Russell,
laureat al Premiului Nobel,
în Impactul ştiinţei în societate, 1953

________________________________________

Surse: Wikipedia.ro; http://savatie.wordpress.com/

Nota:

Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, Trellech – d. 2 februarie 1970, Penrhyndeudraeth, Țara Galilor, Regatul Unit), a fost un filosof, matematician, istoric și critic social britanic.

La începutul anilor 1900 Russel a condus revolta britanică împotriva idealismului.  

Russel a fost un proeminent activist anti-război care a militat pentru comerțul liber și anti-imperialism.

În timpul primului război mondial a fost arestat pentru acțiunile sale pacifiste, iar apoi a făcut campanie împotriva lui Adolf Hitler, a criticat totalitarismul lui Stalin, a atacat Statele Unite ale Americii pentru implicarea în războiul din Vietnam și a fost un susținător declarat al dezarmării nucleare.

În anul 1950, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în recunoașterea lucrărilor sale semnificative, în care promovează umanitarismul și libertatea de conștiință.

Este autorul celebrului  panseu:

„Mulţi oameni ar prefera să moară decât să gândească şi unii chiar fac acest lucru.”

1878 – Rusia recunoaște prin Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin independența României, dar îi răpește pentru a doua oară Basarabia

 

 

 

 

  Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris  din 1856, recomandau la Londra Turciei, in ziua de 19 martie 1877, să acorde unele libertăţi popoarelor supuse.

Refuzul Turciei a deschis  in scurt timp calea războiului Ruso-româno-turc, in urma caruia România si alte tari din Balcani, devin independente.

La 19/3 martie – februarie 1878, a fost încheiat Tratatul de pace de la San Stefano (azi Yeșilkoy, oraș din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul), care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

 

 

 

 

 

 

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878

 

 

Potrivit clauzelor sale, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari (un stat de la Marea Neagră la Marea Egee), autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea dreptul Rusiei de intervenție în treburile popoarelor creștine din Imperiul Otoman.

Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei importante despăgubiri de război în valoare de 1 410 mln. ruble, ii ceda patru regiuni din Caucaz, şi ceda Rusiei Dobrogea si Delta Dunarii, pe care aceasta îşi rezervase dreptul de a le schimba “cu partea Basarabiei detaşată la 1856”(județele Cahul, Reni și Ismail, care apartineau  României)

  Delta Dunării și Dobrogea, cedate Rusiei de turci, vor reveni României drept compensație pentru sudul Basarabiei care se intorcea la Rusia, iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria. Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu. Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind “inamicul punblic numărul unu”.

Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că “este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”.

Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște.

Delegatul român venit la San Stefano, colonelul Arion, nu a fost admis la tratative. 

Maniera in care a inteles Rusia sa încheie pacea și condițiile impuse de ea României, au adus relațiile bilaterale în pragul rupturii.

Prințul Carol al României și Cabinetul său, i-au acuzat pe oficialii ruși că își încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei ca stat și nu României (stat nou, inexistent în 1856).

  

Încheierea tratatului de la San Stefano a fost primită cu vie neplăcere de puterile europene. Opoziţia puterilor europene faţă de încheierea bilaterală a tratatului de la San Stefano, a determinat diplomaţia ţaristă la concesii.  Statele occidentale erau nemulțumite de poziția importantă pe care o câștigase Rusia.

 România s-a alăturat celorlalte puteri europene cerand revizuirea tratatului de pace de la San Stefano.

Rusia  a purtat negocieri bilaterale secrete cu principalele puteri europene ce i se opuneau.

Bismarck, cancelarul Germaniei, care se intitula un “samsar cinstit”, a reuşit să convingă Rusia asupra necesităţii de a accepta discutarea din nou a problemelor pe care ea le crezuse rezolvate prin tratatul de la San Stefano.

La Berlin, la 1/13 iunie 1878, s-a intrunit un congres de pace, la care de data aceasta au participat toate puterile europene, reprezentarea justificată a României, motivată îndeosebi prin jertfele de sânge pe care le adusese poporul român în cursul războiului, nefiind însă acceptată nici de aceasta data.

Tratatul de la Berlin , avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano care intăreau foarte mult Rusiei Țariste în partea de Sud-est a Europei.

Dezbaterile congresului au durat o lună de zile, îmbrăcand  în bună măsură un caracter formal, problemele esenţiale fiind rezolvate prin negocierile bilaterale secrete anterioare.

 

 

 

 

 

Congresul de la Berlin, 1878

 

 

 

Congresul de pace s-a desfășurat la Berlin, pentru că în epocă Germania era principala putere europeană.

După înfrîngerea Franței de la Sedan și realizării unității spațiului german în jurul Casei de Hohenzollern și a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa.

Marea Britanie continuă să rămână în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmărește ce se întîmplă pe continent și participă la politica acestuia, dar nu se angrenează în nici un sistem de tratate și alianțe.

Tratatul a avut câteva prevederi legate  în mod expres la România, cea mai importantă fiind recunoașterea independenței sale de stat.

 

Delegaţii români, primul ministru I. C. Brătianu şi ministrul de externe M. Kogălniceanu, au fost “auziţi”, dar nu “ascultaţi” – după expresia lui Bismarck – în ziua de 19 iunie/1 iulie 1878.

Si prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin, se recunoștea   independența României.

  Recunoașterea independenței era insa condiționată de articolul 44: “În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi.

Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.

Articolul viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.

România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Țariste), retrocedat Moldovei în 1856 și obținea la presiunile Rusiei, Dobrogea.

Rusia forța acest schimb, oferind Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, în schimbul sudului Basarabiei, deoarece era interesată de accesul la  zona strategică a Gurilor Dunării.

 

 În mesajul rostit cu ocazia deschiderii sesiunii extraordinare a parlamentului (15 septembrie), domnitorul aprecia:

“Europa a primit România în familia statelor independente, înapoindu-i gurile Dunării și întinzându-i posesiunile până la Mare. Totodată marele tribunal a obligat România la un dureros sacrificiu, la cedarea județelor noastre de peste Prut.

Nu există român, de la domn până la ultimul cetățean, care să nu deplângă dezlipirea unei părți din pământul strămoșesc, decretată de Europa. Însă pe lângă această dureroasă simțire, d-voastă ca mandatari ai națiunii, ca patrioți neclintiți, d-voastră aveți dreptul și datoria de a privi, de cumpăni, cu sânge rece și grelele împrejurări în care ne aflăm, și așa de a lua o hotărâre care să nu ne compromită prezentul și chiar să asigure viitorul țării noastre”.

La 15 septembrie Adunarea Deputaților și Senatul au luat act de cele stabilite la Berlin, declarând că se supuneau hotărârilor Europei.

Cedarea efectivă a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.

 

Sudul Basarabiei (1856-1878)

 

 

 

Harta României  după Congresul de la Berlin (1878)

 

 

 

 

Participanții la conferință

 

 

Cele șapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

Rusia si-a alipit  teritoriile istorice romanesti: județul Cahul, județul Izmail și județul Bolgrad.

Franța era slăbită dupa 1871, iar Londra și Parisul erau dezinteresate de evoluția spațiului Balcanic, singurele țări care puteau reprezenta o contrapondere față de influența rusă și franau expansionsmului Petersburgului fiind Germania și Austro-Ungaria.

În ciuda încordatelor relații cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar și din cea a chestiunii Dunării și a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Bratianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungîndu-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianța cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania și Italia.

 

Principalele prevederi teritoriale ale Tratatului de la Berlin

 

• România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independența deplină,   putand să-și înfăptuiască nestingherită politica externă și internă;

• Erau recunoscute României: Delta Dunării, insula Şerpilor şi Dobrogea, de la est de Silistra până la sud de Mangalia

• Se recunoștea independența Serbiei si  Muntenegrului (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiția acordării drepturilor de cetățenie și locuitorilor de altă religie decît cea creștină;

• Județele Cahul, Izmail și Bolgrad, care apartinusera Romaniei, erau încorporate din nou Rusiei Țariste;

• Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și plasat sub infruență rusă, era simțitor micșorat.Se constituia provincia autonomă Rumelia Orientala , condusa de un guvernator creștin, numit de Sublima Poartă;

• Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina;

• Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înțelegeri cu Turcia;

În urma semnarii tratatului de la Berlin, independenţa României a fost recunoscută de Rusia, de Austro-Ungaria şi de Turcia, apoi de Italia, care încă din toamna anului 1878 a acreditat la Bucureşti un ministru plenipotenţiar.

Celelalte puteri au recunoscut statul independent român  în 1880, Anglia şi Germania punând pentru aceasta grele condiţii economice.

Surse:

  – Ioan Scurtu, România în timpul celor patru regi. Carol I, editura Enciclopedică, București, 2010

  – romaniabreakingnews.ro

  – istoria.md ;

  –  descopera.ro;