CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Evoluția problemei identitare privită prin prisma recensămintelor care s-au organizat de-a lungul timpului in Basarabia

Istoria este întotdeauna ajutătoare atunci când gândim evoluția problemei identitare prin prisma recensămintelor care s-au organizat de-a lungul timpului pe acest teritoriu, iar pentru relevanță voi face referință la trei dintre ele, care marchează trei perioade distincte din istoria Basarabiei – țaristă, românească și sovietică.

Recensământul din 1897: moldoveni, dar români

Începând cu anul 1812 bătălia pentru Basarabia a fost o confruntare specifică între naţionalismul românesc (de orice nuanţă, inclusiv ceauşistă în contextul Războiului Rece), care dorea reîntoarcerea în sânul neamului românesc a provinciei sale istorice şi imperialismul rus/sovietic, care a fost determinat de strategii geopolitice în vederea controlului şi expansiunii asupra regiunii.

Ambele curente au creat discursuri istorice diferite, care au modelat proiecte politice distincte asupra statalităţii moldoveneşti actuale, iar confruntarea dintre aceste două mişcări concurente a determinat evident și percepția asupra problemei identitare.

 

 

 

Harta Basarabiei țariste

 

 

 

Rezultatele ultimului recensământ imperial rus din 1897 sunt deosebit de sugestive pentru înțelegerea practicilor şi politicilor ţariste operate în Basarabia timp de un secol.

Etichetați moldoveni, dar recunoscuți ca atare de autoritățile țariste drept români, populația locală reprezenta 47% din totalul populației Basarabiei, fiind cea mai numeroasă, dar şi cea mai rurală şi mai puţin educată naţionalitate, o chestiune care s-a menținut cam până către zilele noastre.

În același timp, românii erau flancați de prezenţa unei varietăţi largi de grupuri etnice (ucraineni – 20%, evrei – 12%, bulgari – 5%, germani – 3%), și prin existenţa unei populaţii ruse (8%) ce domina în viaţa urbană, administraţie şi cultură.

Asta după ce, potrivit estimărilor lui Ion Nistor, structura etnică a populaţiei Basarabiei la 1817 arăta astfel: români – 86,8%, ruteni – 6,5%, evrei – 4,2%, lipoveni – 1,5%, dar și greci, armeni, bulgari, găgăuzi, fiecare sub un procent din populaţie.

Comentând datele recensământului imperial din 1897, istoricul rus D. Anucin, consemna că :

„…grupa romanică este reprezentată de români – 900 mii (asta deşi în recensământ erau numiţi moldoveni), care locuiesc în gubernia Basarabia şi în judeţele de lângă Nistru din gubernia Herson.

Acest popor îşi apără cu putere limba şi chiar a românizat o parte din populaţia ucraineană locală” (Rossia. Naselenie, în „Entziklopediceskii slovari”, Sankt-Petersburg, 1899, vol. 54, p. 143).

Faptul că populația majoritară a Basarabiei era de origine română, era acceptat și recunoscut nu numai de mediul academic, ci și de oficialitățile țariste, care în diferite circumstanțe menționau acest lucru.

Într-un act din 1862, provenit din Cancelaria guvernatorului Basarabiei, sunt enumerate naţionalităţile din provincie, inclusiv etnia română, care îi cuprindea pe volohi şi moldoveni (Arhiva Naţională a R. Moldova, F. 2, inv. 1, d. 7507, f. 7).

Recensământul din 1930: români și punctum

 

Realizarea unității naționale românești în anul 1918 a condus la transformări politice, sociale, economice și culturale profunde în Basarabia, cel mai important fiind faptul că românii alcătuiau deja 55.8%, urmați de ruși – 13%, ucraineni – 12%, evrei – 7%, bulgari – 6% și găgăuzi – 3.5%.

Această creștere spectaculoasă a populației românești s-a datorat unor politici clare de românizare și culturalizare operate de administrația românească în provincie.

Până în 1930 nivelul de alfabetizare a crescut cu 30%, iar practica lingvistică autohtonă asociată cu intensa propagandă culturală a guvernului român (ofensiva culturală) au dus la cimentarea poziției Basarabiei în cadrul României Mari, la contracararea influenței sovietice de peste Nistru și întărirea simțului identitar românesc pentru populația locală.

Bunica mea, Maria Grosu, născută în anul 1926 în satul Costuleni, județul Iași și acum se consideră româncă, pentru că „…atunci toți eram români”.

 

Harta  României Mari

 

Mai mult decât atât, statul român a adus populația locală în actul de guvernare și a încercat urbanizarea românilor, ceea ce a făcut ca deja în anul 1930 aceștia să reprezinte deja 31.5% din populația urbană a provinciei, în comparație cu absența lor în mediul urban din perioada țaristă.

Toate acestea au făcut ca în ciuda scurtei perioade de administrație românească, atașamentul față de identitatea românească să devină profundă și vivace, chiar dacă perioada sovietică a încercat anihilarea ei completă, acest atașament devenind piatra de căpătâi a rezistenței antisovietice și argumentul principal în lupta pentru independență.

 

Recensământul din 1989: moldoveni… și punctum?

 

Anexarea Basarabiei la URSS în 1940 a generat o altă stratificare identitară și etnică, lucru interesant de observat prin prisma mai multor recensăminte sovietice realizate până în 1989.

Astfel, în primul recensământ sovietic din 1941 observăm că sintagma „român” dispare, lucru explicabil prin prisma „moldovenismului” sovietic, o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României.

 

 

 Harta  RSS Moldovenesti, dupa ciuntirea Basarbiei prin  transferul unor teritorii stravechi moldovenesti catre RSS.Ucraineana de catre ocupantul moscovit.

 

Potrivit acestei politici „moldovenii” şi românii erau două popoare diferite, care vorbeau două limbi diferite, iar istoriile lor, chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, pornind de la etnogeneză.

Fenomenul „moldovenismului” a constituit esenţa, elementul central al politicilor totalitare sovietice în RSSM, dar acesta a fost mai mult decât o politică de deznaţionalizare a populaţiei majoritare.

Prin felul în care a fost promovat de la Moscova, iar ulterior de către organele de partid de la Chişinău, „moldovenismul” trece ca un „fir roşu” prin toate aspectele vieţii social-politice şi economice a RSS Moldoveneşti, ceea ce explică vivacitatea sa în perioada postcomunistă.

Recensământul din 1941 arată că moldovenii alcătuiau 68.8% într-o republică ciopârțită teritorial, urmați de ucraineni – 11%, ruși – 7%, găgăuzi – 5%, bulgari – 2%, fără evrei și germani, care dispar din cifrele recensământului în totalitate fie ca rezultat al deportărilor sau exterminării.

Românii apar pentru prima oară în recensămintele sovietice în anul 1959, când 1663 de oameni sau 0,006% s-au declarat români, contra 65% moldoveni.

Apariția sintagmei „român” în recensământul din 1959 are explicație în contextul dezghețului hrușciovist și destalinizării, care au dus la un recul al practicilor staliniste și la apariția în RSSM a unui curent „românesc” cultural în ascensiune, dar aceasta va dispărea în totalitate din recensămintele din 1970 și 1979.

Dispariția românilor din recensămintele sovietice până în 1989 a fost determinată de conștientizarea pericolului pe care această identificare ar putea să o aibă în viitor, mai ales că în ajunul anului 1970 începe disputa dintre România și URSS asupra Basarabiei, fapt ce complica și mai mult datele problemei.

Românii reapar în ultimul recensământ sovietic din 1989, atunci când 2 477 oameni ori 0.006% s-au declarat ca atare români, iar 64.5% moldoveni.

Readucerea românilor în grila recensămintelor sovietice a fost un rezultat evident al „vânturilor gorbacioviste”, dar în esență aceasta a fost făcută și cu dorința de proiecție asupra valului de românism, care plana asupra republicii sovietice.

Or, faptul că erau atât de puțini români, ceea ce era și de așteptat în acele timpuri, însemna că moldovenii sunt altceva decât români.

 

 

 

Harta R.Moldova azi

Recensământ 2014: quo vadis?

 

Acest recensământ important pentru viitorul european al R.Moldova comporta câteva constatări și observații atât pentru cei care vor avea de răspuns întrebărilor din formular, cât și pentru cei care vor dori să instrumentalizeze politic datele sale.

1. Elementul românesc, indiferent de felul cum s-a numit, a fost continuu majoritar de-a lungul timpului, ceea ce oferă o perspectivă clară de raportare față de alte elemente etnice care au venit sau au fost aduse aici de-a lungul timpului.

2. Dihotomia român/moldovean este o invenție de tip sovietic, care a avut un rol concret, într-o perioadă istorică concretă, iar reproducerea ei în context postsovietic este contra-productivă și păguboasă. Specularea sa subminează fundamentele identitare ale R. Moldova, generează radicalizare politică și face statul nostru nefuncțional.

3. Menținerea ideii de unitate în sens identitar trebuie consolidată cu acceptare definitivă și iremediabilă a limbii române ca limbă de stat în R. Moldova, așa cum a constatat comunitatea academică și cum acest lucru este recunoscut în întreaga lume.

4. Absenţa unei clarităţi asupra problemei identitare în R. Moldova complică mult poziţionarea sa externă, în primul rând, faţă de România, pentru care existenţa dihotomiei a fi sau a nu fi român în R. Moldova este una fundamentală, apoi în raport cu Uniunea Europeană, pentru care „moldovenismul” neo-sovietic apare ca o proiecţie a Moscovei, cu multiple complicaţii ulterioare, dar poate şi mai grav, această dilemă identitară afectează integritatea percepţiei comunităţilor de români/moldoveni în afară României şi R. Moldovei ca autentic româneşti.

Nu este doar cazul Ucrainei, unde românii şi moldovenii sunt trataţi ca două comunităţi diferite şi prin urmare disipaţi la nivelul politicilor sociale sau educaţionale, dar şi a altor foste republici sovietice, unde basarabenii s-au aciuat în timp ca rezultat al politicilor sovietice operate în Basarabia după anexarea sa de la România în anul 1940.

5. Recunoaşterea explicită a faptului că populaţia majoritară sunt moldoveni români, care vorbesc limba română, ar spori sensibil aderenţa la edificarea proiectului statalist moldovenesc şi ar oferi acel element central, din punct de vedere etnic, în modelarea naţiunii moldoveneşti civice. În plus, acest fapt ar da legitimitate istorică statului R. Moldova şi i-ar oferi un suport cultural prin raportarea la spaţiul de civilizaţie românească.

Realizarea acestor deziderate, odată cu asumarea plenară a valorilor europene, ar putea în timp contracara eforturile de rusificare a R. Moldova şi menţinerii sale în sfera de influenţă rusă, eforturi susţinute asiduu de Moscova, prin varii instrumente, pe tot parcursul perioadei de independenţă.

În plus, acest lucru ar oferi un spor de încredere în relaţiile cu minorităţile etnice din ţară şi ar spori şansele de integrare teritorială, prin oferirea unei omogenităţi la nivelul percepţiei identitare.

În comparație cu anul 2004 vom atesta cu siguranță o creștere a numărului celor care se vor declara români și a celor care vor indica limba română ca limbă maternă, dar la fel de mare, dar poate și mai mare va fi numărul celor care se vor considera moldoveni.

Cred că a venit timpul să nu mai lăsăm acest lucru să dezbine societatea moldovenească, pentru că a fi moldovean înseamnă definitiv a fi român. Poate a venit timpul unei reconcilieri identitare?!

 

Sursa: Octavian Țâc, Timpul md.

Nota:

Recensământul populației și al locuințelor din 2014 din Republica Moldova, a fost efectuat de către Biroul Național de Statistică (BNS) în perioada 12-25 mai.

Inițial se aștepta ca BNS să anunțe datele preliminare ale Recensământului populației R.Moldova în decembrie 2014, iar datele finale în 2015.
Pe 31 decembrie 2014, Biroul Național de Statistică a publicat pe pagina oficială „Nota informativă privind rezultatele preliminare ale Recensămîntului Populației și Locuințelor din Republica Moldova în anul 2014”.

Conform acesteia, populația țării a scăzut la 2.913.281 persoane, în pofida faptului că la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 au fost înregistrați 3.226.446 de alegători.

La 1 ianuarie 2014 BNS estimase numărul total al populației stabile la 3.557.664, pe când cel al populației prezente constituia 3.413.200 locuitori.

Într-un comunicat de presă din 14 ianuarie 2015, BNS a declarat că conform alin. (2) art.9 al Legii nr.90 din 26.04.2012, rezultatele finale vor fi publicate în 27 de luni de la data recensământului

Pe 31 decembrie 2014 Biroul Național de Statistică al R.moldova a publicat pe pagina oficială o notă informativă privind rezultatele preliminare ale recensământului si la scurt timp, câtorva instituții mass-media le-au parvenit date statistice suplimentare referitoare la etnie și limba vorbită de populație, comunicate de pe o adresă de email.
Potrivit acestora, majoritatea populației autohtone s-a declarat vorbitoare de limbă română, iar un procent de 23,8% din cei recenzați s-au declarat români (de zece ori mai mult față de exercițiul anterior), ceea ce a determinat instituțiile media să titreze că „limba română a învins limba moldovenească în Republica Moldova” și că „noțiunea de limbă moldovenească a devenit istorie”.

Ulterior, Biroul Național de Statistică a emis un comunicat în care se spune că adresa de e-mail de pe care s-au trimis datele este falsă, iar BNS nu poartă nici o răspundere pentru această informație și menționând că BNS exclude o scurgere de informații.

BNS a mai precizat că datele cu privire la etnie și limba maternă urmează să fie publicate abia după alegerile locale din 2015.(Wikipedia.ro)

17/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Ultimul asalt al Rusiei și iminența noii sale prabușiri

 

Motto: 

Mă rog, în fiecare zi,
Să scape rusul de nevoi,
Că, dacă se va prăbuşi,
Se poate răsturna pe noi

Ioan Fărcaș

 

 

Ultimul asalt

Fără îndoială că Rusia procedează acum la ultimul asalt în recuperarea „lumii ruse”, pe care a modelat-o cu asiduitate timp de secole, iar pentru asta a ales cursul unui regim autoritar în politica internă, care să o priveze de eventuale rezistențe la declanșarea mobilizării și a procedat la izolare de lumea externă în sistemul internațional.

Nu este o noutate în sine, „sindromul carapacei” fiind un modus vivendi al politicii ruse din cele mai vechi timpuri în raport cu cei din jur.

Atunci când Rusia a configurat actuala „sferă de influență” la începutul secolului XIX, prin anexarea Poloniei, Țărilor Baltice, Finlandei, Georgiei și Basarabiei, se părea că acest imperiu, această enormitate teritorială, prin definiție va trebui să domine lumea.

 

 

 

 

În realitate, acțiunile de atunci, ca și cele din prezent, ascund un mare complex de inferioritate a acestui colos, un element care timp de secole marchează conștiința națională a rușilor, și anume provincialismul.

Rusia s-a modelat ca națiune modernă la periferia civilizației europene, ca o putere, ce s-a întărit la frontierele sale, dar care așa și n-a reușit să devină parte integrantă a acestei civilizații.

B. Gherșunski, într-o reflecție providențială asupra paralelelor istorice dintre ruși și americani, ne sugerează că și Statele Unite s-au format inițial „în umbra” Europei, dar spre deosebire de Rusia, America din capul locului și-a făcut ideea universală parte integrantă a identității sale naționale.

Această abordare a permis americanilor pe de o parte să nu se îndoiască niciodată de apartenența la civilizația europeană, iar pe de altă parte să nu se raporteze sau să se compare cu Europa, chiar și atunci când fosta colonie a depășit nu numai metropola britanică, dar și restul bătrânului continent.

Rusia a mers într-o direcție opusă, „euroasianismul” imaginar transformând-o într-o provincie, îndepărtând-o de Europa, fără să o apropie de Asia.

Fără a înțelege în definitiv cine sunt, așa cum și moldovenii noștri rătăciți între est și vest, între a fi sau a nu fi europeni și români, la fel și rușii, nu s-au definit cine sunt.

Iar când nu știi cine ești, nu poți avea încredere în sine. Este o chestie care vine și dintr-o simplă diagnoză psihologică a neîncrederii.

Mulți dintre cei care mă citesc vor spune că n-am dreptate, că Rusia a revenit de fiecare dată în forță, că după ce a pierdut imperiul în 1917, l-a recuperat în 1945, construind o lume bipolară în care domina globul, că acum sub ochii noștri a recuperat Crimeea și a umplut de sânge Ucraina, pentru a demonstra că este buricul lumii.

Dar, în realitate, Moscova a dus întotdeauna o politică a „cetății asediate”, de pe pozițiile unui stat împotriva căruia conjură întreaga lume și îi vrea răul.

Și cât n-ar fi de paradoxal, o astfel de mentalitate a clasei politice inevitabil aruncă orice țară la periferia politicii mondiale, chiar dacă ea ocupă a șasea parte din suprafața globului.

Dorința de a se izola și apăra de „vicleana” Europa în secolul XIX a adus Rusia într-o criză profundă, marcată de înapoiere economică și tehnologică, de lipsă de tradiții democratice și de încadrare plenară în circuitul civilizațional european. Nu este unicul caz.

Argentina, o altă țară, la alt capăt al lumii, care la începutul secolului XX era a opta economie mondială, timp de o sută de ani s-a luptat cu sindromul „vecinătății vrăjmașe”, demolându-și între timp economia, nimicind tradițiile democratice și fiind obsedată de problema insulelor Falkland, un gen de problemă a Crimeii pentru Rusia, din care cauză a purtat și un război pierdut cu britanicii.

Consecințele acestei izolări și acum se fac resimțite în țara fotbalului și a lui Maradona, ea existând de ani de zile la limita defaultului.

Mai sunt și altele de acest gen: Cuba, Iran, Libia, Venezuela sau Coreea de Nord, toate sunt niște mostre ale statelor în care elita politică și-a fondat legitimitatea pe lupta împotriva „vecinătății ostile”, falimentând în cele din urmă țara și cetățenii săi.

Curios că discursul politic al elitelor din aceste țări este izbitor de asemănător, el cramponându-se în isteria privind „conspirația americană” (omniprezentă la Putin, Chaves sau Gaddafi), prin aceasta accentuându-se propria importanță și generând un sentiment de falsă mândrie a propriei populații.

Or provincialismul prin definiție presupune cultivarea unei imagini de importanță prin inocularea ideii de lume vrăjmașă, care are ceva cu tine.

Tot în acest context regăsim și tendința de a minimaliza performanțele altora, prevestind iminenta prăbușire economică a Americii sau destrămarea apocaliptică a Uniunii Europene.

Cel care nu poate face ceva important sau nu-i sigur de importanța sa, încearcă întotdeauna să minimalizeze sau să desconsidere mărețul, iar lucrul acesta îl știu de când rupeam corzile ringului. Și în asta tot este o dovadă de provincialism.

Marile state și națiuni nu se tem de opoziție și democrație. Anticomunist convins, W. Churchill s-a opus în 1940 scoaterii partidului comunist britanic în afara legii, explicând că în momentul marilor încercări pentru națiune, confruntată cu invazia germană, țara nu poate fi divizată în buni și răi.

Rușii văd în propriii săi cetățeni dornici de schimbare „agenți străini” și îi bagă prin închisori, interzic dubla cetățenie și îngrădesc accesul la putere a oamenilor care au conturi în străinătate, o dovadă elocventă de provincialism, a unor oameni care se tem de concurența politică.

În 25 de ani de independență, pornită sub auspiciile democratizării și deschiderii spre lume Rusia ar fi putut deveni parte a civilizației europene, fiind cea mai mare ca teritoriu și populație, și a patra economie a blocului comunitar.

A ales în schimb integrarea falimentară și ofticoasă cu țările asiatice, trăgând acolo cu forța și amenințare R. Moldova sau Georgia.

Este de asemenea dovada unui complex de inferioritate și a unui provincialism, pe care l-am resimțit și eu ca toți băieții de la sate, care au trebuit pentru a se afirma să depășească prostia proverbului moldovenesc „mai bine primul în sat, decât al treilea la oraș”.

America nu s-a temut să ridice Europa, să ajute Japoniei sau să investească în China, care în timp au devenit principalii săi concurenți economici și pe alocuri chiar politici.

Din contra, le-a oferit ajutor și le-a deschis propria piață pentru că atunci când ești încrezut și puternic vezi în vecinii tăi parteneri economici puternici și piețe competitive pentru economia performantă și avansată, care asigură în viitor o creștere reciprocă a bunăstării. La fel cum au făcut americanii în raport cu Canada și cum încearcă să transforme Mexicul.

Și nu cum fac rușii în raport cu fostele „republici-surori”, pe care le văd ca forță de muncă ieftină: pe care vrea o primește -vrea nu, cărora le dă cu bâta în cap dacă nu ascultă, cărora le închide gazul sau nu vrea să le mai primească vinul.

Ce a putut construi Rusia a fost un imperiu al fricii după 1945, care s-a ținut jumătate de secol pe tancurile și diviziile sovietice staționate în Europa de Est, dar și pe regimurile comuniste instaurate acolo, ai cărei lachei îndeplineau la ordine voința Moscovei.

 

 

 

 

 

Chiar și în situația unui statut de supraputere mondială, Uniunea Sovietică nu a reușit depășirea senzației de provincialism, dovadă fiind că circuitul economic mondial și reperele universaliste ale umanității s-au creat în absența ei.

Mai mult decât atât, colosul sovietic și-a îngrădit din frustrare, neîncredere și înapoiere nu numai propriul țarc al republicilor unionale, dar și „lagărul socialist”, pe care l-a dosit în spatele Cortinei de Fier.

Iar atunci când inevitabilul s-a produs și efectele înapoierii au lovit, Uniunea Sovietică a pierdut totul, inclusiv propria identitate.

Pierzând două războaie mondiale, Germania a devenit centrul politic al Europei și una din cele mai puternice economii ale lumii.

Asta lăsând ideea de război în secolul XX, împăcându-se cu vecinii și fără să amintească vreodată de Konigsbergul furat de ruși după 1945. Victorioasă în cea mai teribilă conflagrație mondială, Rusia a pierdut Europa de Est și a asistat neputincioasă la destrămarea Uniunii Sovietice, a rămas ancorată în sechelele mentalității imperiale din secolul XIX, generând un „ura-patriotism” în preluarea Crimeii și pornind un război fără precedent în Ucraina, care a transformat-o într-o paria mondială.

După ce a dominat o mare parte a lumii și jumătate a Europei, Rusia a ajuns în ipostaza jalnică de a se apăra la propriile frontiere, împotriva unor frați de sânge, pentru care ideea de viitor nu mai este legată de fantomele trecutului sovietic.

 

 

 

 

Marea problemă a Rusiei în raport cu vecinii săi este faptul că nu a reușit să transforme trecutul comun într-o perspectivă creativă de viitor, bazată pe avantaj reciproc, egalitate și respect, așa cum și-a modelat Marea Britanie relațiile cu fostele colonii, care au venit benevol în Commonwealth.

Resursele de nostalgie nu pot ține la infinit vecinii alături în condițiile în care nu ai creat un model social-economic și politic performant, care să fie atractiv, iar în condițiile în care în vecinătate există un astfel de model de emulație nu ai decât să-l imiți, devenind parte a acestuia. Rusia a ales altă cale, închizând propria colivie, la fel cum a făcut pe timpuri, numai că de această dată nu la Berlin, ci deja la frontiera cu Ucraina.

Și a ales nu calea integrării, ci a marginalizării, la fel cum a făcut pe timpuri Imperiul Rus și Uniunea Sovietică, ambele terminând catastrofal pentru sine, dar ce-i mai tragic și pentru noi.

Pentru că stratul de praf care s-a așezat peste noi la prăbușirea acestui colos întotdeauna ne-a îngreunat capacitatea de a merge acolo unde ne este locul.

 

 

PHOTO: Russian President Vladimir Putin addresses newly arrived foreign ambassadors of 15 countries during receiving credentials ceremony in Moscows Kremlin, Russia, Nov. 26, 2015.

Iar o nouă prăbușire este iminentă, pentru că este condiționată istoric, Rusia actuală fiind unica țară care merge pe sens invers în această lume a globalizării, interdependenței și deschiderii.

 

 Octavian Țâcu, Timpul md.

17/03/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Harta politică a Europei după Primul Război Mondial

 https://i2.wp.com/www.cee-portal.at/Bilderordner/Maps/Europe-between-the-World-Wa.jpg

Harta politica a Europei intre cele doua razboaie mondiale (1918 – 1938)

 

Tratatele din 1919-1920 confirmau noile raporturi de forţe din Europa şi desemnau o nouă hartă politică a bătrânului continent, care corespundea mai bine decât în trecut repartizării naţionalităţilor şi revendicărilor identitare ale popoarelor, dar nu aduceau nici o soluţie la profunda zdruncinare a structurilor – economice, sociale, politice, instituţionale – pe care războiul le provocase sau le accelerase. 

Evoluţii politico – diplomatice

   Primul război mondial a lăsat în urmă o societate ruinată pe plan material, dar cu atât mai zdruncinată pe plan politic – dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus, austro-ungar, turcesc, nu mai exista nici unul – şi pe plan moral; toate valorile tradiţionale fuseseră puse sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi imensele cheltuieli materiale.

Dizolvarea marilor imperii dinastice şi absolutiste, cât şi a unor imperii coloniale, a desfăcut „pachete” de popoare eterogene care au căutat să-şi găsească locul în cadrul noilor relaţii politice, economice şi ideologice ce se prefigurau în noua organizare a societăţii omeneşti.

Aliaţii, victorioşi în război, acum trebuiau să „câştige” pacea, lucru care – a sesizat „Tigrul” politicii franceze a timpului, Georges Clemenceau – era „şi mai dificil”.

Pentru a preîntâmpina aceste dificultăţi, preşedintele Statelor Unite, Wilson, definise, la 8 ianuarie 1918, în 14 puncte ţelurile urmărite în război de ţara sa şi le impusese după aceea asociaţilor şi adversarilor săi drept bază a negocierilor.

Această declaraţie, alături de unele principii generoase (suprimarea diplomaţiei secrete, abolirea barierelor economice, libertatea totală a mărilor etc.), cuprindea dispoziţii care se refereau la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (restaurarea Belgiei; restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei; reconstituirea unei Polonii independente, cu acces la mare; rectificarea graniţelor italiene; autonomia şi independenţa popoarelor din Austro-Ungaria; reglarea problemelor balcanice, evacuarea României, Serbiei şi Muntenegrului).

Prin aplicarea acestor principii şi decizii, Wilson înţelegea să impună un nou statut politic al lumii care să fie garantat prin instituirea unei „Ligi a Naţiunilor”.

 Tratatele de Pace de la Paris, 1919-1920

La 18 ianuarie 1919 debuta Conferinţa de Pace de la Paris. La lucrări participau 27 de state independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană) şi India, în total aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori etc.

Statele participante formau patru categorii, cu statute diferite, şi anume: Puterile învingătoare, foste beligerante (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia); aceste state erau considerate ca participanţi cu interese generale şi aveau dreptul de a fi prezente în toate comisiile şi la toate întrunirile ce se desfăşurau în cadrul Conferinţei; Statele beligerante (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum şi Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, practic „nelimitate”, deci având dreptul de a participa doar la lucrările Conferinţei care se ocupau de chestiuni care le priveau nemijlocit; Statele neutre şi Statele în formare, care puteau să-şi expună dezideratele în scris şi să participe numai la şedinţele ce se ocupau direct de probleme privindu-le numai pe ele.

Conferinţa a ilustrat predominanţa Marilor Puteri. Forumul Păcii a fost condus la început de „Consiliul celor Zece” (SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, fiecare cu doi reprezentanţi: şeful delegaţiei şi, respectiv, ministrul de Externe), care în luna martie 1919 s-a divizat în „Consiliul celor patru” (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia), sau „Cei Patru Mari”, şi în „Consiliul celor Cinci” (în care intrau miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii, Italiei, SUA, Japoniei).

Preşedinte al Biroului Conferinţei a fost desemnat Georges Clemenceau, iar ca vice-preşedinţi: Robert Lansing (SUA), David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Emanuele Orlando (Italia) şi Saionyi Kimmochi (Japonia).

Conferinţa de Pace a avut şi un Secretariat General, condus de P. Dutasta (Franţa).

Principalele probleme care au stat în atenţia Conferinţei de Pace au fost: Societatea Naţiunilor; Răspunderile pentru război şi sancţiuni; Reparaţiile (despăgubirile) de război; Legislaţia internaţională a muncii; Regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căilor ferate; Chestiunile financiare; Problemele economice; Aeronautică; Chestiunile teritoriale.

Complexitatea problemelor, dar mai ales interesele şi revendicările Marilor Puteri au provocat dispute aprigi, „Cei Patru” înfruntându-se pentru obţinerea de avantaje teritoriale, despăgubiri de război, hegemonie ori impunerea unor puncte de vedere şi soluţii:

– Marea Britanie, prin primul său delegat, David Lloyd George, a manifestat, încă din primele zile ale Conferinţei, o atitudine care ţinea cont de necesităţile tradiţionale de „echilibru” ale politicii externe engleze.

Marea Britanie nu privea cu ochi buni revenirea Franţei în poziţie de principală putere continentală şi, în plus, nu dorea slăbirea prea accentuată a Germaniei, pe care o vedea ca un obstacol serios în calea propagării comunismului.

Mai mult, la Paris, Foreign Office-ul a urmărit constant diminuarea totalului indemnizaţiilor germane ce reveneau Franţei;

– De asemenea, cercurile engleze vor încerca, în timpul Conferinţei de Pace, să contracareze tendinţa Franţei de a-şi asigura hegemonia politică în Europa Est-Centrală;

– SUA erau nemulţumite de solicitările Japoniei, temându-se de ascensiunea ei în imensul spaţiu din Extremul Orient şi bazinul Pacificului;

– Franţa era preocupată, în principal, de propria sa securitate şi, de aceea, căuta să-şi asigure cele mai avantajoase poziţii în disputa cu Germania.

Tratatul cu Germania

Primul şi cel mai important tratat semnat la Conferinţa de Pace a fost cel cu Germania, la Palatul Versailles.

 

 

 

 

 

 

La 7 mai 1919, Conferinţa de Pace se întrunea în şedinţă oficială cu plenipotenţiarii germani, cărora li se punea la dispoziţie proiectul Tratatului cu Germania.

După lungi discuţii şi ameninţări, Germania a fost nevoită să semneze tratatul la 28 iunie 1919, în Marea Sală a Oglinzilor, aceeaşi unde în 1871 Imperiul German impusese pacea care îngenunchea Franţa.

 

 

 

 

 

 

În cele 440 de articole ale Tratatului de la Versailles se prevedea: în preambulul Tratatului a fost inclus Statutul Ligii (Societăţii) Naţiunilor; teritoriul şi populaţia Germaniei se diminuau (teritoriul cu 1/8, iar populaţia cu 1/10); Franţa reintegra Alsacia şi Lorena; Belgia prelua Eupen, Malmedy şi Merlanot; se recunoştea independenţa Poloniei care prelua şi teritorii din Silezia Superioară; Danzigul (Gdansk) trecea în administraţia Societăţii Naţiunilor, ca Oraş Liber; Schleswigul de Nord trecea (după un plebiscit) la Danemarca; Germania pierdea oraşul Memel; malul stâng al Rinului, deşi rămânea în componenţa Germaniei, era ocupat de trupele Antantei, urmând a fi eliberat pe măsură ce se achitau datoriile de război către Aliaţi.

Evacuarea trupelor aliate era prevăzută astfel: zona Köln (1925); zona Koblenz (1930); zona Mainz (1935). Regiunea Saar era administrată, timp de 15 ani, de Societatea Naţiunilor (de fapt, de Franţa), apoi populaţia era chemată să se pronunţe, printr-un plebiscit, dacă trecea la Franţa sau rămânea în Germania; coloniile germane erau împărţite între Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia şi Portugalia.

În afara Tratatului de la Versailles, în săptămânile sau lunile următoare au mai fost încheiate încă patru tratate, şi anume: Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10 septembrie 1919); Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919); Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920); Tratatul de la Sèvres cu Turcia (10 august 1920), înlocuit însă prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).

În ansamblu, Tratatele semnate au instaurat ceea ce istoricul german I. Geiss a denumit pacea la cerere, zguduită rapid de reacţia germană, sistematică după 1933, o dată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, totală după 1939, când Führerul, beneficiind de „undă verde” din partea lui I. V. Stalin în urma Pactului din 23 august 1939, a invadat Polonia.

 

Tratatul cu Austria

 

A fost semnat la 10 septembrie 1919 şi se consacra prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi constituirea Republicii Austria cu o suprafaţă de 84 000 km2 şi o populaţie de 6,7 mil. locuitori, din care un sfert locuiau în Viena; armata se limita la 30 000 de oameni.

 

 

Este de subliniat că articolul 80 din Tratatul de la Versailles şi art. 88 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye interziceau Anschlussul. Tratatul a fost completat cu Tratatul minorităţilor ce a determinat reacţii negative din partea României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Serbiei.

Delegaţia română a încercat să propună modificări la textul Tratatului cu Austria, în sensul că „România acorda tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie, cu ale celorlalţi cetăţeni români”, dar Consiliul a refuzat să le accepte. Delegaţia română a formulat observaţii şi în legătură cu problema reparaţiilor, dar demersurile nu au fost luate în consideraţie.

Mai mult, conlucrarea între Consiliul Suprem (Consiliul celor Patru) şi România este pusă în discuţie odată cu propunerile pentru trasarea graniţei dintre România şi Ungaria, cât şi dintre Ungaria şi ceilalţi vecini ai ei.

Faţă de atitudinea negativă a Conferinţei în problema Tratatului cu Austria, I. I. C. Brătianu a decis să plece de la Paris, apreciind că România „este un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independenţa”.

După demisia din 12 septembrie 1919 a lui I. I. C. Brătianu, România s-a străduit să adopte aceeaşi linie de intransigenţă faţă de hotărârile forumului păcii.

Dar, deciziile Consiliului Suprem, din 12 octombrie, 3 şi 7 noiembrie, cât şi misiunea lui George Clerk la Bucureşti au avut drept scop să determine o schimbare de atitudine a României faţă de forumul păcii.

În cele din urmă, România a semnat Tratatul cu Austria, cât şi cel al minorităţilor – prin delegatul său generalul C. Coandă – la 10 decembrie 1919. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918; acest fapt îl observa şi deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de Parlamentul de la Bucureşti, declara: „Cred că desfiinţarea Austriei (monarhiei dualiste) şi ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la Patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăţiei austro-ungare ne-a redat Bucovina, ne-a dat Transilvania şi Banatul, această mult aşteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră naţională”.

 

 

 

 

 

Tratatul cu Ungaria

 

Tratatul cu Ungaria a fost semnat de România la 4 iunie 1920, la Trianon. Tratatul cuprindea, în cele 14 părţi, 364 de articole. La ceremonia semnării, delegaţii României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei au sosit împreună. Şedinţa a fost prezidată de Alexandre Millerand. Lângă el se aflau reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei şi Poloniei.

Foto: Palatul Trianon

Foto: Palatul Trianon

În urma semnării Tratatului, Ungaria era nevoită să cedeze: la est, Transilvania (pentru România); la sud regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka – între Dunăre şi Tisa –, Banatul occidental (toate revenind Iugoslaviei, mai puţin regiunea Fiume); şi, la nord, Slovacia şi Rutenia subcarpatică, ce constituiau o parte a noii Cehoslovacii. După cedarea acestor teritorii, Ungaria dispunea de o populaţie de 8 457 000 de locuitori şi un teritoriu de 92 915 km2

În afara art. 1-26, referitoare la Pactul Ligii Naţiunilor, Tratatul prevedea: art. 27-35 se referea la traseul frontierei româno-ungare; art. 45 preciza că Ungaria renunţă, în favoarea României, la drepturile pe care le avea în fosta monarhie asupra Transilvaniei şi Banatului; la art. 74 se preciza:

„Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.

Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”.

Prin semnarea acestui tratat, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române: „Tratatul de la Trianon, aprecia Nicolae Titulescu, apare tuturor românilor şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică (…) Această reacţie instinctivă constituie cel mai frumos omagiu adus Conferinţei Păcii şi cea mai strălucită mărturie a permanenţei operei ei”.

 

Tratatul cu Bulgaria

 

A fost semnat la 27 noiembrie 1919, la Neuilly-sur-Seine. Documentul a consemnat teritoriile cedate vecinilor de către Bulgaria: Tracia Occidentală a revenit Greciei; oraşele Ţaribrod, Basilograd şi Strumiţa au intrat în componenţa Serbiei; iar frontiera româno-bulgară a fost fixată conform Tratatului de la Bucureşti, din august 1913.

 

 

Harta Bulgariei dupa Tratatul de la Neuilly-sur-Seine din 27 noiembrie 1919

 

Diplomaţia română a făcut, în timpul negocierilor Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, unele contrapropuneri la doleanţele bulgare, care urmăreau să obţină o mai mare siguranţă la atacurile comitagiilor bulgari (bande înarmate, care atacau populaţia civilă) şi anume „menţinerea, fără nici o schimbare, a clauzelor militare cu modificarea art. 133, care se referea la problemele financiare”. România a ratificat tratatul cu Bulgaria la 20 septembrie 1920.

 

Tratatul cu Turcia

 

A fost semnat la 10 august 1920, la Sèvres, de către guvernul sultanului care era lipsit de autoritate. Turcia devenea „stat sub protectorat”, cu un teritoriul restrâns la zona centrală a Asiei Mici şi Istanbulului.

Celelalte teritorii au fost trecute sub mandat englez, francez ori au fost preluate de Italia şi Grecia. Strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) erau demilitarizate şi neutralizate sub controlul unei comisii internaţionale.

În plus, Turcia trebuia să-şi predea flota, iar armata era redusă la 50 000 de oameni.

Prevederile Tratatului de la Sèvres n-au fost acceptate de patrioţii conduşi de Mustafa Kemal şi în urma unor lupte susţinute cu forţele intervenţioniste, în 1923 s-a impus un nou tratat semnat la Lausanne.

 

 

Tratatul Basarabiei

 

După cum am menţionat, Rusia Sovietică n-a fost prezentă la Paris în 1919-1920, nefiind invitată. Totuşi, Marii Aliaţi au abordat şi reglementat o serie de probleme, iar în prima ordine statutul unora dintre fostele achiziţii teritoriale ale decedatului Imperiu ţarist, inclusiv a ţinutului dintre Prut şi Nistru, ocupat iniţial de Kremlin prin Pacea de la Bucureşti (1812), apoi pierdut parţial (judeţele din sudul provinciei) în urma Tratatului de la Paris (1856) şi redobândite prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878).

În cursul Conferinţei Păcii de la Paris, delegaţii Bucureştiului, în frunte cu I. I. C. Brătianu, apoi Take Ionescu şi N. Titulescu s-au străduit să obţină recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu Ţara-mamă, iar faptul s-a consumat, după încheierea forumului păcii, tot pe malurile Senei, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de alta.

 

 

 

 

 

Toate Părţile Contractante au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” (articolul 1), dar, ulterior, au apărut probleme în privinţa ratificării documentului care intra în vigoare numai după depunerea instrumentelor de ratificare de către toţi semnatarii (articolul 9); în context, se impune a reţine că Tratatul Basarabiei avea să fie ratificat de Marea Britanie (19 mai 1922), Franţa (11 mai 1924) şi Italia (7 martie 1927), iar de Japonia – nicicând.

Moscova a protestat şi a declarat că nu va recunoaşte nicicând valabilitatea Tratatului.

Mai mult, situaţia semnalată a încurajat pretenţiile anexioniste ale URSS de-a lungul întregii perioade interbelice, astfel că Imperiul Roşu, după ce a inclus problema teritoriului basarabean în protocolul secret al Pactului din 23 august 1939, a considerat oportun să „rezolve” diferendul prin forţă, prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940. 

Sursa: https://csricraiova.wordpress.com/Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea

17/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: