CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Papa Inocențiu al III-lea ii recunoaste lui Ioniță Asan Caloian, țar al Imperiului Vlaho-Bulgar, descendența latină; (decembrie,1199)

 

 

 

Descendenta Asanestilor

 

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata.

In privinta acestui aspect, istoricii romani si cei bulgari inca nu au reusit sa ajunga la un consens. Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor.

In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, in „blachorum”.

Prin urmare, potrivit unor istorici bulgari, Ionita nu era „Rege al bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”.

Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala.

Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite.

Istoricul roman Constantin C. Giurescu face  lucrarea sa”Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.

Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada”.

Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”.

Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.

Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea romanilor.

Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary, il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”.

In ultimul rand, dar nu in cele din urma, exista documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

 

 

Papa Inocențiu al III-lea către Ioniță Asan Caloian (Decembrie, 1199)

 

 

 

Nobili viro Johannitio,

 

Respexit Dominus humilitatem tuam et devotionem quam erga Romanam Ecclesiam cognosceris hactenus habuisse, et te inter tumultus bellicos et guerrarum discrimina non solum potenter defendit, sed etiam mirabiliter et misericorditer dilatavit. Nos autem audito quod de nobili Urbis Romanae prosapia progenitores tui originem  traxerint, et tu ab eis et sanguinis generositatem contraxeris, et sincerae devotionis aflfectum quem ad apostolicam sedem geris quasi haereditario jure, jampridem te proposuimus litteris et nunciis visitare.

Sed variis Ecclesiae sollicitudinibus detenti hactenus non potuimus nostrum propositum adimplere. Nunc vero inter alias sollicitudines nostras, hanc etiam assumendam duximus, immo consummandam potius jamdudum assumptam, ut per legatos et litteras nostras te in laudabili foveamus proposito et in devotione sedis apostolicae solidemus.

Dilectum itaqae filium nostrum Dominicum archipresbyterum Graecorum de Brundusio ad te personaliter destinantes, monemus nobilitatem tuam et exhortamur in Domino, ac per apostolica tibi rescripta mandamus quatenus ipsum humiliter et devote recipiens, honorifice ac benigne pertractes et pereum plenius nobis tuam devotionem exponas.

Cum enim plene nobis per ipsum de sinceritate tai propositi et devotionis affectu constiterit, ad te proposuimus maiores nuntios vel legatos potius destinare, qui tam te quam tuos in apostolicae sedis dilectione confirment; et te de benevolentia nostra efficiant certiorem.

 

Traducere (de la „Nos autem audito…”): „Noi, știind că strămoșii tăi erau la origine din neamul Romei și că tu ești urmaș atât de sânge nobil cât și că porți sentimente de sinceră credință Scaunului Apostolic, deci cu drept de succesiune, ne-am propus de multă vreme să-ți scriem sau să-ți trimitem reprezentanții noștri […]”

 

Despre mistificarea originii lui Ioniță Caloian și Imperiul Asăneștilor în timpul lui Ioniță Caloianul.

 

 

 

Ionita Caloianul

 

 

 

Ioniță Caloian, supranumit și „Omorâtorul de romei” (în bulgară Калоян Ромеоубиец),  țar de origine valahă al Țaratului (Imperiului) Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207.

 Ioniță Caloianul s-a născut în jurul anilor 1168 – 1169, fiind fratele mai mic a lui Petru și Ioan Asan, cei care au restaurat statul bulgar, eliberându-l de sub stăpânirea bizantină.

Lui Ioniță Caloian îi revine meritul de a fi reușit să stabilizeze puterea centrală după asasinarea celor doi frați ai săi și totodată de a fi extins granițele țaratului bulgar, asigurându-i poziția de principală putere în Balcani, în principal în detrimentul Imperiului Latin de Constantinopol.

Isprăvile lui îi vor aduce multe supranume din partea contemporanilor săi.

Cronicarii ni-l prezintă sub numele de „Caloianul”, de la grecescul „Koloioannes” , insemnand „cel Frumos”, numindu-l insa și „Rōmaioktonos” („Omorâtorul de Romei”).

Acest supranume al lui va duce si la afirmații  inconștiente si rizibile din partea unor falsi istorici și wikipediști, care în ignoranța lor, vor traduce in engleza acestă poreclă, cu „omorâtorul de români” (romankiller).

   Să reamintim că la acea vreme nu exista etnonimul de român, noi „românii” fiind menționați în documente ca  daci, carpi, carpodaci, costoboci, ausoni, valahi sau vlahi.

Toponimul „Romania” era dat de grecii bizantini unui vast teritoriu al Balcanilor, populat de mari comunități vorbitoare de limbă latină, respectiv de vlahi, și celelalte ramuri ale lor, numite  in prezent  aromâni, megleno-români, istro-români și macedo-români.

Popoarele occidentale, în special italienii, intelegeau prin Romania,   Imperiului Roman de Rasarit, numit mai tarziu Imperiul Bizantin, iar pe locuitorii acesuia  „romei”, adica romani.

     Porecla lui Ioniță de „omorâtor de romei” indică clar împotriva cui își purta el războaiele de independență teritorială și afirmare a identității de vlah.

Aceste deformari ale istoriei sunt practicate si in zilele noastre de către istoricii oficiali bulgari, care îl prezintă pe Ioniță drept  Kaloyan al Bulgariei, tratându-l atât pe el cât și pe frații săi cu respect demn de marii împărați ai lumii, dar neținând cont de faptul că istoricul bizantin Choniates, delimitează clar existența a doua popoare implicate în rascoala antibizantina: vlahii și bulgarii, identificându-i pe asănești în mod clar cu vlahii, vorbitori ai unei limbi neolatine.

Aceasta origine latină a lui Ioniță  a fost pomenită, asa cum am vazut, și în scrisorile schimbate între el si Papa de la Roma.

Domnia lui Ioniță a coincis cu o perioada de mare creștere și ascensiune politică a Imperiului vlaho – bulgar, care și-a extins atât frontierele, cât și puterea și influența în Balcani, în defavoarea Imperiului Bizantin.

Cronicarii bizantini se vor întrece în încercarea de a construi o imagine nefavorabilă lui Ioniță, accentuându-i brutalitatea și cruzimea, numindu-l cu ura : „Cainele Ioan” (Skyloioannes „).

  Prima mențiune despre Ioniță o avem în anul 1188, când este trimis ca ostatec, de către frații lui, Petru și Ioan Asan, la curtea imperială bizantină.

În anul 1189 reușește să evadeze și să se întoarcă la ai săi. Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devenise „domn peste niste vlahi din neamul lui”.

Tradiția populară și unii cercetatorii cred că Ioniță Caloianul ar fi înftemeiat orașul Craiova, care i-ar purta de altfel și numele –  Craiova = „Crai Ioviță”.

La rândul lor multi dintre etnografi susțin că dansul popular „Călușul” și „ Caloianul” și-ar avea originile din acea perioadă… 

 

         Piatra tombală a lui Ionita Caloianul

 

 

 Surse: tiparituriromanesti; romaniabreakingnews.ro; www.descopera.ro/; /Istorie Furată:

Sursa transcrierii: Patrologia Latina. Tomus CCXIV, Paris, 1890 (p. 825)

Sursa imaginii și a traducerii parțiale: I. Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae Vaticana, 1996

 

 

 

 

09/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România interbelică descrisă de un reportaj al revistei americane National Geographic Magazine in urmă cu opt decenii

Trecut-au anii …… ROMANIA – NATIONAL GEOGRAPHIC

 

 

 

 Romania asa cum a fost

 In urma cu opt decenii,  National Geographic Magazine, SUA, dedica doua numere „Romaniei vrajite”, o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce „aduce un pic si cu New York”.

Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare tristete, fotografii „de colectie” ce infioara.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi masini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii „conversilor”, Keds, au ca main story Romania.

 

 

 

O Romanie cu Basarabia lipita de „patria muma”, o Romanie pitoreasca plina de folclor si oameni ospitalieri dar si de nelipsitii tigani mai mult sau mai putin nomazi ce erau deja pripasiti pe meleagurile natale. Se pare ca in acea perioada National Geographic scria articole mult mai ample decat in prezent, cu (si) mai multe fotografii, acoperind atat partile importante din istoria unui popor cat si geografia sa, observatii la nivel personal dar si obiectiv despre oameni, cladiri si obiceiuri.

 

 

 

 

 

In 1934, o echipa National Geographic incearca sa ajunga, intr-o masina ce acum este considerata in mod clar „de epoca”, in orasul Sibiu. Era dimineata, praful de sub roti se ridica inalt in timp ce, alene, taranii romani isi manau vitele la pascut.

Nu a durat insa mult pana cand masina temerarilor americani s-a impotmolit intr-una din gropile ce inca ne fac faimosi in Europa si in prezent.

Chiar si cu ajutorul mai multor trecatori nu au putut despotmoli masina asa ca au trebuit sa inopteze in ea, sub ochii curiosi ai trecatorilor si ai cainilor ce nu pareau prea incantati de prezenta straina.

A doua zi insa, cu ajutorul unei duzini de oameni si a unei pereche de cai, au reusit sa scoata autovehiculul din sant si sa porneasca la drum, nu inainte de a fi „omeniti” de romani cu cateva felii de paine si miere, „mana cereasca” pentru ei.

 

 

 

 

 

Asa incepe articolul de peste 50 de pagini dedicat Romaniei, in anul 1934. Un inceput care, probabil, s-ar potrivi si in prezent, daca ai incerca sa treci prin anumite catune pierdute de lume, de printre dealuri, unde strazile nu au auzit de pavaj si unde taranul roman inca mana caruta cu boi pe poteci de padure.

Echipa National Geographic avea sa petreaca mai multe luni in Romania, pentru a observa cat mai multe lucruri relevante despre tara.

Autorii articolului remarca inca din prima pagina influentele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fara succes, tara noastra de-a lungul secolelor – romanii, hunii, tatarii, turcii – toti si-au lasat marca asupra poporului.

Bucurestiul acelor vremuri era parca rupt complet de restul tarii, remarca autorii articolului. „Desi Paris poate reprezenta Franta, Bucurestiul nu prea se potriveste cu restul Romaniei. Aceasta capitala nu are aproape nimic in comun cu restul tarii. Este un oras vesel, cosmopolit, deseori numit din Balcani”.

Arcul de Triumf era deja inaltat, construit cu ocazia incoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.

„Strazile orasului sunt aglomerate cu femei frumoase si imbracate cu gust, ofiterii de politie stralucesc in uniformele lor iar strainii contrasteaza uneori cu tiganii jerpeliti si taranii romani imbracati in portul lor traditional. Restaurantele si cafenelele, aproape tot timpul pline, rasuna pana in strada de dialoguri politice si barfe”, noteaza National Geographic 1934.

La fel ca schimbarea garzii din Paris, care are loc si in prezent, aveau loc si in Bucurestiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de catre rege si o defilare demna de orice basm de Petre Ispirescu – caleasca regala, cu sase cai albi, strabateau strazile orasului sub privirile uimite ale trecatorilor.

„Iarna ni s-a parut amuzant sa inchiriem o sanie cu zurgalai manata de cai si condusa de un birjar cu o caciula mare de blana si mantie de catifea. Inca mai sunt cativa birjari ce traiesc in Bucuresti si care se numesc Scopiti, acum aproape pe cale de disparitie. Barbatilor li se permite sa se casatoreasca dar la nasterea primului lor copil, acesta este sterilizat”.

In acele vremuri George Enescu incanta inca Romania cu rapsodiile sale (el a decedat in 1955 – n.r.) si era asteptat „cu casa inchisa” si la Bucuresti. Per total, muzica buna strabatea strazile Capitalei tarii. „Am ascultat un dans fascinant al tiganilor, compus de un muzician roman foarte popular si care poate rivaliza cu oricare din lume. Il cheama Enescu, compozitor si violonist ce este asteptat in multe orase din Europa si America, dar nu cu mai multa iubire decat in tara natala. El ii incanta pe bucuresteni cu concertele sale in fiecare an”, noteaza National Geographic.

Pe malul Dambovitei se intindea in perioada interbelica o piata mare unde comerciantii, ambulanti sau ce inchiriau magazine, insurau marfurile. Pentru ca multi nu stiau sa citeasca, multe magazine aveau atarnate placi cu produsele ce puteau fi gasite si cumparate inauntru.

In jurul Bucurestiului, terenurile semanau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. Romania era una dintre putinele tari din Europa unde taranii purtau in mod curent haine populare.

„Taranii romani sunt intotdeauna extrem de placuti. Tot timpul politicosi, veseli, muncesc mult desi deseori ineficient. Muncesc mult in padure si pe campii, pe ogoare, dar intr-o maniera primitiva, folosind uneltele stramosilor lor”, noteaza National Geographic, editia SUA din 1934.

„In Predeal, unde am stat la o mica vila, am fost impresionati de modul de a spala al romanilor. Aruncau hainele intr-un cazan mare unde duceau apa aproape de clocot apoi le scoteau si le frecau de lemne speciale. Desi foarte rudimentar, hainele au iesit cum nu se poate de albe si curate. Apoi, cu un fier incalzit cu carbuni, le-au calcat si au iesit mai bine chiar decat cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atat de dependente”.

Din punct de vedere politic, dupa Primul Razboi Mondial, Romania a ales precum majoritatea tarilor din regiunea „partea de Est”.

Marii proprietari au fost expropriati si hectare intregi au fost date taranilor pe bani putini. Rezultatul a fost ca acestora din urma le-a fost data mai multa putere ca niciodata. Marilor proprietari le-au fost oferite obligatiuni in schimbul terenurilor insa dupa 1926 moneda nationala s-a depreciat puternic asa ca acestea nu mai valorau aproape nimic la acea data.

 

Taberele de tigani

 

 

 

 

 

In acele vremuri, tiganii inaltau multe tabere in Delta Dunarii. „De departe, tiganii pot parea un popor nomad romantic, placut. De aproape insa, cand ii vezi mizerabili si imbracati in carpe rupte, realizezi cat de departe este realitatea de mistic. Insa muzica lor este minunata. 

La aproape orice colt de strada poti intalni cate unul care este gata sa iti cante melodii din vioara pentru cativa lei”.

„Iarna mi-era mila de copiii tigani care, pe jumatate goi, cerseau la un colt de strada. M-am lecuit insa repede dupa ce i-am vazut pe doi dintre ei razand fericiti si zdranganind buzunarele pline de bani”. Unele lucruri, se pare, nu se schimba nici cu trecerea deceniilor.

 

 

 

Constanta, cel mai mare port al tarii, pastra inca urme ale ocupatiei turce, mai ales in hainele unora dintre muncitorii de acolo.

„Romania este una dintre tarile cu cea mai ridicata productie de petrol din lume, fiind intrecuta in 1932 doar de SUA, Uniunea Sovietica si Venezuela. Mii de barili de petrol sunt incarcati si trimisi spre export din Constanta, Galati si Braila”, nota National Geographic. Din pacate, in 1934.

Principalele piete de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar si din Europa de Vest. Din Constanta se livrau si cantitai mari de grane.

Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial,Balcic facea parte, de asemenea, din Romania. Acolo Regina Maria „a construit un superb palat de vara ale carei gradini sunt minunea coastei de est. Ne-a placut si Eforia, o statiune relativ primitiva dar unde am putut face baie in Marea Neagra, uitandu-ne la infinit la culorile in schimbare ale apei”.

La Valcov, autorii National Geographic au fost incantati sa descopere „un pamant mai rusesc decat in Rusia”.

„Valcov este ca o mica Venetie, canale de apa strabatand orasul pe toata lungimea lui. Pescarii pleaca la rasarit si se intorc la apus cu barcile pline de pesti. P

e sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peste, dintre care circa 5.000 kg sunt sturioni care ofera caviar, valoros.

La New York, pretul pentru micile oua negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat in caviar din Rusia pana cand Basarabia a devenit parte componenta din Romania in 1918″, subliniaza autorii articolului.

 

Transilvania interbelica

„Odata ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in trei limbi – romana, germana si ungureste”.

Autorii articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa „Biserica Neagra” plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si Sighisoara, „adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape intacta de-a lungul timpului”.

„Ar fi un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele «sarmale» cu «mamaliga». Aceasta din urma este considerata mancarea saracilor in Romania”.

Mergand cu masina prin Transilvania,autorii National Geographic au gasit reminiscente (intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale carui hoarde se retrageau in est.

„Casele acestora sunt construite din busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice. Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici romana nici engleza”.

 

 

Transilvania interbelica

 

 

 

 

 

„Odata ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in trei limbi – romana, germana si ungureste”.

Autorii articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa „Biserica Neagra” plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si Sighisoara, „adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape intacta de-a lungul timpului”.

„Ar fi un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele «sarmale» cu «mamaliga». Aceasta din urma este considerata mancarea saracilor in Romania”.

Mergand cu masina prin Transilvania,autorii National Geographic au gasit reminiscente (intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale carui hoarde se retrageau in est.

„Casele acestora sunt construite din busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice. Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici romana nici engleza”.

 

 

 

 

 

 

In calatoria  spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit intr-un catun „de patru-cinci case” unde se sarbatorea o nunta.

„Erau atat de curati, fericiti, fara nicio grija, incat problemele financiare si Marea Depresiune (terminata in 1933 – n.r.) pare sa fie la milioane de mile distanta. Erau aratosi in hainele lor de sarbatoare, cele mai frumoase pe care le-am vazut in Romania”.

Autorii remarca si croiala hainelor, a broderiilor si subliniaza ca „intreaga lume” cunoaste maiestria romanilor in cusatura, croiala sau pictura populara. In acea vreme, haine croite in lungile ierni se vindeau la preturi mari peste tot in lume.

„Olaritul este la fel de primitiv dar si minunat ca cel al nativilor indieni din America”.

 

 

 

 

Moldova si minunile sale (inca) ascunse Europei

Segmentul din articolul publicat in 1934 privitor la regiunea de nord-est a Romaniei se potriveste foarte bine si timpurilor noastre.

O serie de intrebari retorice ar trebui, probabil, sa dea de gandit  Ministerului Turismului.

 

 

 

 

„Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania – manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo”.

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova.

Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate „remarcabile si aproape de incredibil”.

Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era „linistit, departe de orase”, astfel incat linistea era ca dintr-un templu.

Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil „oaia neagra” a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga „Satana”. Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau.

Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator :

„Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute”.

 

 

 

http://www.tribuna-basarabiei.ro

 

 

09/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Solidaritatea italenilor cu românii, pentru Marea Unire din 1918

Anul 1918… Solidaritatea italenilor cu românii din Transilvania, Banat și Bucovina, pentru libertate și Unire cu Patria Mamă România, „sentinela orientală a latinității”.

 

 

 

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (1)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (2)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (3)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (4)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (5)

 

 

Românii și italienii la 1918

Unirea românilor prin actul de la 1 decembrie 1918, rămâne poate cea mai importantă pagină de istorie românească. Importanța acestui act care a dus la desăvârșirea unității naționale, este semnificativ prin faptul că acest mare eveniment istoric nu este opera unui om politic, partid sau guvern, ci reprezintă prin excelență fapta întregii națiuni române, așa cum s-a exprimat prin actul semnat la Alba Iulia.

Oriunde s-au găsit românii, în acel an de grație 1918, au militat din răsputeri, prin recunoașterea acestei realități istorice: poporul român este chemat la unire.

Eforturile au fost depuse și de românii care în acel moment se aflau în afara granițelor țării, care erau animați de același entuziasm ca și românii din vechile provincii istorice.

Potrivit, documentelor vremii înainte de 1918, în Italia trăiau în jur de câteva mii de români. Acest număr se explică mai ales prin conscințele aduse izbucnirea primului război mondial.

O serie de patrioți români din vechiul Regat s-au îndreptat în acea vreme spre Italia, nemulțumiți fiind de armistițiul de la Focșani din decembrie 1917 și pacea de la București din mai 1918. Mulți români aflați în Italia proveaneau mai ales din Transilvania, și într-o măsură mai redusă din celelalte ținuturi românești.

Se știe ca o dată cu declanșarea primului război mondial, zeci de mii de români au fost mobilizați în armata austro-ungară și mulți dintre ei trimiși pe frontul italian. Cu toții, nu aveau nici cel mai mic interes să lupte pentru victoria Puterilor Centrale, căci contravanea idealului unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.

Astfel, din mărturiile vremii rezultă că foarte mulți soldați, ofițeri au dezertat, încât la sfârșitul razboiului în Italia era un mare număr de prizonieri români, împrăștiați prin diverse lagăre. O mare parte a lor, au cerut autorităților italiene aprobarea înscrierii în unități militare care să lupte pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei.

În cursul anului 1918, românii din Italia au început pregătirea unor manifestări în care să facă cunoscut idealul lor. Astfel, la Roma s-a constituit și un organism central: “Comitetutl de acțiune al aromnilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, al cărui președinte era Simion Mândrescu. Aceleași organisme similare se organizaseră și în alte țări europene.

S-au constituit organizații și comitete speciale “Pro-Romeni” și “Pro-Romania”, care cuprindeau un mare număr de personalități politice științifice și culturale italiene.

Împreună româniii și italienii au organizat o serie de întruniri publice în care exprimau dezideratul libertății și independenței națiunii române.

O serie de reuniuni publice au avut loc la Roma, Milano, Torino, Genova.

Un moment important a fost Congresul națiunilor subjugate, desfășurat la Roma, unde a paricipat și o delegație românească. Comitetul românesc format din 16 persoane a fost recunoscut de guvernul italian, ca unic reprezentant pe teritoriul Italiei, al intereselor legitime ale tuturor românilor.

Rezultatul bunei colaborări româno-italiene în acel timp, a fost și adunarea populară din data de 15 august 1918, desfășurată la Roma în Forul lui Traian. La ea au participat delegați din 20 de orașe italiene și 60 de asociații patriotice, reprezentanți ai guvernului, personalități, mii de oameni.

Presa italiană a vremii a consacrat spații largi acestei mari manifestări.

Ziarul italian: “Il Messaggero”, scria pe seama acestui eveniment: “Manifestarea în onoarea României a fost într-devăr impozantă” (…), “o demonstrație de încredere și de nădejde în destinul acestui popor eroic atat de încercat (…)”

Paralel, s-au materializat eforturile legate de constituirea unor unități militare românești pe teritoriul italian, existând o strânsă colaborare a comisiei speciale a prizonierilor de război cu ministerul de resort.

Astfel, s-a aprobat ca un număr de ofițeri și gradați români să fie concentrați într-o tabără specială, în orașul Cittaducale din regiunea Lazio, pentru a fi instruiți în vederea constituirii unor unități militare române, aflate sub directa autoritate a comandamentului suprem italian.

S-a constituit pe 16 iunie 1918 și “Legiunea românilor în Italia”, grație colaborării profesorului Mândrescu, principelui Dimitrie Ghica și interesul exprimat direct de către Vittorio Zuppelli, ministrul de război italian. Sediul acestei unități era la Avezzano, în orașul italian Abruzzo.

O dată cu sfârșitul războiului s-au constituit în spațiul italian alte două regimente românești “Horia” și “Cloșca, care nu au mai acționat, dat fiind finalul primei conflagrații mondiale, care pentru români a adus încununarea Unirii.

Violeta P. Popescu

 

 

09/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: