CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Imagini din România interbelica ale fotografului german Kurt Hielscher

România interbelică în imaginile unui fotograf german

Kurt Hielscher (n. 1881 – d. 1948) a fost unul dintre cei mai renumiti fotografi germani, care a devenit cunoscut prin albumele sale fotografice adunate in perioada Primului Razboi Mondial si in perioda interbelica, inedite la acea vreme.

Kurt Hielscher era originar din Silezia. A strabatut mai multe state europene: Spania, Italia, Iugoslavia, Danemarca, Norvegia dar si Romania. Lucrarea sa despre Romania este cel mai complex si profesionist album fotografic realizat despre tara noastra a acelor timpuri.

În 1933, a apărut la Leipzig, albumul fotografic “România”,o lucrare fascinantă care avea să domine atmosfera anilor interbelici, așa cum puține altele asemănătoare au făcut-o.

Kurt Hielscher a relatat într-un cuvânt înainte, cum a ajuns să realizeze acest album: “În anul 1931, am fost invitat de Guvernul român să călătoresc ca oaspete în România și să alcătuiesc o carte asemănătoare celor despre Germania, Spania, Italia, Țările Nordice etc.

În ajunul călătoriei mele un scriitor cunoscut m-a întrebat cu mirare: „De ce să-ți pierzi timpul tău scump cu lucrarea aceasta? Ce-o să găsești deosebit în România?”

„Mulți trebuie ca au aceeași părere. Ce puțin se știe despre această țară…”.

 

 

 

 

 

Tot Hielscher avea să continue: “Dar pe lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației, care înăbușe orice viață plină de coloare.

Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni.

Așa își pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa înfățișare. De aceea am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare în dauna peisajului.

Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi și câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa.”

 

 

Cheile Bicazului


Camarzana


Chendu Mare – Femei torcând


Copaciu – casă țărănească

 


Tismana – femei torcând

Negustori de opinci

 

Surse: http://www.muzeuldefotografie.ro; Timpul.md

Publicitate

08/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , | Un comentariu

CE SOARTĂ A AVUT ȘTEFAN BALAMEZ, DEPUTATUL CARE A VOTAT ÎMPOTRIVA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

 

 

 

Ştefan Balamez, deputatul care a votat împotriva Unirii Basarabiei cu România

 

 

Destinul lui a fost ca al tuturor deputaţilor Sfatului Ţării rămaşi în Basarabia: regimul comunist nu l-a cruţat de Gulag.

Numele lui Ştefan Balamez a devenit unul proverbial. Or, atunci când se discută despre cei trei deputaţi în Sfatul Ţării care, la 27 martie 1918, au votat împotriva unirii Basarabiei cu România, primul nume care se invocă este cel al lui Balamez.

Numele lui se pomeneşte şi în alte câteva contexte. Astfel, spre deosebire de ceilalţi doi deputaţi care au votat împotrivă (Arcadie Osmolovski şi Mihail Starenki), care s-au refugiat în 1918 în Uniunea Sovietică, Balamez a rămas în Basarabia.

Totodată, pe când A. Osmolovski este supus represiunilor politice în anul 1932, iar M. Starenki se prăpădeşte fără urmă în URSS, Balamez, rămânând în Basarabia în răstimpul celor 22 de ani (1918-1940), avansează la funcţii destul de înalte şi prosperă în afaceri. 

În fine, Ştefan Balamez este un personaj cameleonic, căci mereu şi-a schimbat viziunile în funcţie de culoarea politică aflată la putere – atât cea românească, cât şi cea sovietică.
Informaţii privind biografia lui Ştefan Balamez, îndeosebi până la anul 1918, sunt puţine. Pe cele cunoscute, le completăm cu datele din dosarul penal păstrat în arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova.

S-a născut în anul 1884 la Chişinău, într-o familie de bulgari. Avea studii superioare (în unele surse se vorbeşte de studii medii). Către anul 1918, Ştefan Balamez era membru al Partidului Socialist, gruparea lui Plehanov.

 Energic în acţiuni, este ales la 5 februarie 1918 deputat în Sfatul Ţării de către Comitetul Central al Uniunii Funcţionarilor din Basarabia şi în acceaşi zi este prezent la şedinţa legislativului basarabean.

Ştefan Balamez s-a remarcat în Sfatul Ţării atât prin activitatea gălăgioasă (îndeosebi prin replicile date), cât şi prin tentativa de a convoca o şedinţă specială a Sfatului Ţării în luna iulie 1918.

Şedinţă care nu putea avea loc, întrucât, încheindu-şi sesiunea de toamnă-primăvară la 31 mai, Sfatul Ţării putea fi convocat doar prin Înalt Decret Regal.

Cu toate acestea, şedinţa nu a întrunit cvorumul.

În Sfatul Ţării a fost membru al comisiilor de Control, Financiare, Bugetare şi, din 9 mai 1918, vicepreşedinte al Comisiei Constituţionale. Deţine mandatul de deputat până la 27 noiembrie, dată la care Sfatul Ţării se autodizolvă.

El figurează în ambele liste ale deputaţilor Sfatului Ţării care au votat (semnat) la 27 noiembrie 1918 renunţarea la condiţiile de Unire a Basarabiei cu România: prima listă alcătuită de prezidiul Sfatului Ţării (preşedinte – Pan Halippa, vicepreşedinţi – Vasile Bârcă, Gheorghe Buruiană şi secretar – Andrei Scobioală), a doua întocmită de Ion Pelivan, în franceză, la Conferinţa de Pace de la Paris.

 Poate, prin aceasta, Balamez a vrut să repare parţial gafa de a nu vota Unirea din 27 martie.
A fost căsătorit cu Maria, cu care au avut două fiice: Tatiana, măritată cu un judecător, şi Olga, căsătorită cu un agronom, ambele cu domiciliul la Bucureşti.

După 1918, Ştefan Balamez începe activitatea de comerciant. Astfel, la 15 septembrie 1923, adresează un demers prefectului de Tighina cu următorul conţinut:

„Domnule Prefect. Subsemnatul, Ştefan Balamez, comerciant şi proprietar în or. Tighina, str. Nikolaevskaia nr. 93, dorind a pleca în Bulgaria pentru interesele comerciale, am onoare a Vă ruga să binevoiţi a dispune eliberarea mie a unui paşaport de străinătate pentru timp de 6 luni.

 Anexez:

1) Buletin de înscriere la Biroul Populaţiei locale sub nr. 5949 de la 20/VIII-1921, vizat de contul 6/IX-1922;

2) 2 fotografii;

3) Certificat nr. 8282 de bună purtare, eliberat de primăria locală. Cu toată stima, Tighina, 15 septembrie 1923”.

Ulterior, a lucrat contabil la Banca Agricolă. La 1934 îl găsim preşedinte la Camera Muncii din Chişinău, iar din 1937 este membru al Partidului Liberal. La 28 iunie 1940 rămâne în Basarabia. Nici nu putea admite posibilitatea apariţiei unor complicaţii.

Dar problemele încep chiar în vară. Gazeta „Basarabia Sovietică” publică, la 29 august 1940, o informaţie intitulată „Să nu lăsăm trădătorii să pătrundă în sindicate”, prin care aducea la cunoştinţă că avusese loc adunarea generală a funcţionarilor comerciali pentru alegerea unui comitet de conducere a sindicatului profesional şi că Ştefan Balamez fusese respins, „fiind unul din spărgătorii mişcării organizate a sindicatelor”. Subtile aluzii la funcţia deţinută anterior.

Sovieticii au făcut referire la un denunţ, care relata despre comportamentul lui de până la 1940. Activând în funcţia de preşedinte al Camerei Muncii, Balamez explica muncitorilor că „lupta de clasă este dăunătoare pentru muncitori, iar pentru a înlesni situaţia lor economică este necesar de ajuns la un consens între clasa muncitoare şi patron”.

În una din cuvântările ţinute în faţa muncitorilor avea să declare că „îmi este silă să aud despre socialism”, îndemnându-i pe aceştia, când se punea problema grevei, să renunţe la confruntări şi să găsească soluţii. A mai fost învinuit că a susţinut regalitatea şi că la toate adunările vorbea doar în limba română.

Între timp, s-au găsit telegrame pline de superlative adresate Regelui Carol al II-lea semnate de Balamez, mai multe articole şi alocuţiuni ale lui Balamez adresate cu diferite ocazii şi publicate în ziare precum „Bessarabskaia Jizni”, „Buletinul Camerei Muncii” etc., în care acesta felicită poporul român cu ocazia Anului Nou, zilei de 10 mai (ziua regalităţii), afirmând, „atât în calitate de preşedinte al Camerei Muncii, cât şi de român basarabean”, că „Unirea tuturor românilor, în graniţele etnice de stat naţional, o să fie veşnică, ca însăşi veşnicia”.

 Nori negri pluteau asupra lui Balamez.

La 13 iunie 1941, cu puţin timp înainte de retragerea trupelor sovietice din Basarabia, Ştefan Balamez este arestat de NKVD. Este evacuat în grabă, aşa încât ancheta este efectuată deja la Ivdel, gulagul de la Ural al basarabenilor.

A fost acuzat în baza art. 64/13 Cod Penal al URSS „Luptă activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”.

La interogatoriu, Ştefan Balamez schimbă placa, declarând că politica sa în fruntea Camerei Muncii a fost îndreaptă spre asigurarea bunăstării muncitorilor, iar el a considerat tot timpul că Basarabia trebuie să aparţină Uniunii Sovietice.

 Respinge acuzaţia că a votat împotriva Unirii la indicaţia guvernului român pentru a da o aparenţă democratică votului din 27 martie 1918. „Am votat conştient împotriva unirii, întrucât am considerat şi consider că Basarabia trebuie să aparţină Uniunii Sovietice”.

Cum avea să-şi amintească un şef de la NKVD, încă înainte de arestare, invitându-l pe Balamez pentru a depune mărturii, aceasta s-a speriat atât de mult, încât securistul a trebuit să depună efort pentru a-l calma, asigurându-l că nu va fi arestat.

Concluzia kaghebistului a fost că Balamez nu este în stare de o faptă de sine stătătoare şi că votul din 27 martie 1918 a fost unul aranjat.

 

 

 

 

 

 

 

 

La 17 noiembrie 1941 lui Balamez i se aduce la cunoştinţă că ancheta a luat sfârşit. Rechizitoriul este aprobat la 24 decembrie 1941, iar anchetatorul a considerat că „rolul trădător” al lui Ştefan Balamez, în calitate de deputat în Sfatul Ţării, privind unirea Basarabiei cu România, a fost demonstrat.

I se mai încriminează că ar fi primit pentru această ispravă de la guvernul român 35 ha teren arabil, fapt negat de Balamez.

Având la bază o singură mărturie (donos), anchetatorul propune examinarea cazului la Consfătuirea Specială din cadrul NKVD al URSS, iar în calitate de pedeapsă propune împuşcarea.

 

 

 

 

 

 

La 24 iunie 1942, dosarul lui Ştefan Balamez a fost examinat la Consfătuirea Specială, care s-a dovedit mai înţelegătoare, condamnându-l, pentru „calitatea de membru al unui partid contrarevoluţionar”, la zece ani de lagăr de corecţie prin muncă.
Nu ştim dacă a supraveţuit.

Ştefan Balamez este reabilitat de către Procuratura RSSM la 10 mai 1989, în conformitate cu Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie 1989.

 

După 22 de ani de la evenimentul din 1918, deputaţii Sfatului Ţării rămaşi în Basarabia, la 28 iunie 1940, au fost arestaţi de către sovietici şi trimişi în gulag.

Este vorba mai întâi de cei 12 deputaţi capturaţi de NKVD între iulie şi august 1940, toţi incorporaţi în vestitul dosar cu numărul 824.

Doi dintre aceştia mor în închisoarea numărul 1 din Chişinău – Teodor Uncu şi Teodosie Cojocaru.

Un alt deputat, Pantelimon Sinadino, nu ajunge în surghiun, decedând pe drum, în timpul evacuării.

Patru dintre colegii lui mor în gulagul din Penza: Ştefan Botnariuc, Teodor Neaga, Nicolae Secară şi Grigore Turcuman.

Alţi patru şi-au dat obştescul sfârşit în penitenciarul din oraşul Cistopol, RASS Tătară: Alexandru Baltaga; Vladimir Bodescu; Constantin Bivol şi Ion Ignatiuc.

 

CEL PUŢIN 30 DE MEMBRI AI SFATULUI ŢĂRII AU PIERIT ÎN LAGĂRE Comuniştii i-au trimis în gulag şi pe doi din cei trei deputati, care la 27 martie 1918 au votat împotriva actului Unirii Basarabiei cu România, respectiv pe Ştefan Balamez şi Arcadie Osmolovschi.

 

 

Urmează lista altor 16 de deputaţi care nu s-au întors din gulagul sovietic.

Doar trei dintre deputaţii Sfatului Ţării capturaţi de sovietici au reuşit să supravieţuiască.

Ion Codreanu a fost schimbat, în mai 1941, pe renumita cominternistă Ana Pauker, iar Dumitru Groapă a reuşit să obţină repatrierea în România, la 27 mai 1941.

Pantelimon Halippa a fost arestat la 1952, transferat în URSS şi condamnat la 25 ani gulag. Este eliberat în anul 1953 şi expulzat în România.

 

Surse: Timpul.md/ Mihai Taşcă, dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova; adevarul.ro/moldova/arhivele-comunismului

 

 

08/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ziua de 8 martie în Istoria Românilor

 

 

1407: Prima menţiune documentară a oraşului Târgu Secuiesc din Transivania.

 

 

 

 

Oraşul Târgu Secuiesc, centrul scaunului Kézdi de odinioară, s-a format pe malul pârâului Turia, lângă importanta arteră comercială ce lega Braşovul de Moldova, trecând prin Pasul Oituz. 

Numele oraşului Târgu Secuiesc a fost menţionat  prima dată în data de 8 martie 1407, iar în 1427 Regele Sigismund al Ungariei a declarat localitatea târg , având atunci încă numele de Târgul Turiei.

 

1441: Are loc prima menţiune documentară a demnitatii  „postelnicului ” în Principatul Moldova. În Muntenia această funcţie e menţionată pentru prima oară la 18 iulie 1437.

POSTELNICUL  ocupa locul următor după hatman. Miron Costin socotea că titlul său provine de la cuvântul slav „postelia” (aşternut), pentru că avea „voie să intre la domn, chiar dacă domnul nu este încă îmbrăcat şi chiar dacă nu e chemat, ceea ce nu se permite nimănui altuia”.

Postelnicul era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putînd intra în iatacul domnului chiar şi nechemat.

Treptat a dobîndit sarcina de a introduce la domnitor soliile şi pe cei veniţi în audienţă – dregători şi pe postulanţi.

Postelnicul era ultimul membru al sfatului domnesc. Numărul postelnicilor a crescut în secolul al XVI-lea.

Avea, de asemenea, însărcinarea să primească ambasadorii și să-i prezinte domnitorului.

La începutul secolului XVIII postelnicul se ocupa de afacerile externe ale ţării.

 

Foto: Danciu Paraianu Milescu, boier gorjean, mare postelnic. Ctitorul principal al manastirii Polovragi

Ranguri

În funcție

vel postelnic – marele postelnic, cel mai înalt în rang dintre postelnici
postelnic al doilea – locțiitorul primului
postelnic al treilea – cel mai mic postelnic în rang

Foști

biv vel postelnic – fostul mare postelnic
biv postelnic – fost postelnic, generic

Marele postelnic era secretarul domnitorului pentru relații externe, ce se mai numea și „Mareșal al curții domnești”. Lui îi era subordonat Postelnicul (sau Stratornicul) – cel mai apropiat și cel mai de încredere sfetnic al domnului, ce se îngrijea de camera de dormit a domnitorului și administra toate slugile de la curte.

 

 

 

1629: S-a născut Ioan Căianu (Caioni), primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, compozitor şi organist român, de la care s-a păstrat Codicele Caioni, importantă culegere de bucăţi muzical; (d. 25 aprilie 1687)

 

 

 

 

A  fost un călugăr franciscan din Transilvania   primul autor roman   de muzică cultă, constructor și reparator de orgi,  culegător de folclor și precursor al iluminismului.

În 1675 Căianu a fondat o tipografie la Sumuleu Ciuc , unde și-a tipărit propriile publicații, precum și manualele scolare    necesare pentru școala franciscanilor din aceasta localitate. În legătură cu originea sa, Ion Căianu însuși notează: „Natus valachus sum” („M-am născut român”).

Codex Caioni cuprinde 346 de piese foarte variate, reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii (îndeosebi pe cele ale lumii orasenesti  ). Pe lângă câteva dansuri transilvane (de interes pentru folcloristii  de mai târziu) și un număr mic de bucăți compuse de Căianu însuși, marea majoritate a pieselor notate în codice aparțin unor compozitori vestici  de  madrigale, motete,arii dar si piese instrumentale.

 Analiza conținutului culegerii oferă o vedere de ansamblu asupra muzicii gustate în Transilvania secolului XVII. Ținând cont de mărturiile foarte fragmentare în privința muzicii românești premergătoare secolului al XIX-lea, descoperirea  Codex Caioni atestă cu lux de amănunte interesele corespunzătoare unei perioade disputate din istoria culturii române – epocă când au pătruns simultan influențele (contradictorii) Renasterii  târzii și ale Barocului.

Ghidându-ne după codice, în viața muzicală a epocii pare să fi coexistat o mare diversitate a preferințelor.

 De interes s-a dovedit a fi marcarea provenienței unor piese („dans valah” – Olah Tancz„”dans din Nireș“ – Nyiri Tancz), cât și confirmarea răspândirii unor dansuri practicate și azi – este cazul „dansului lui Lazăr Apor” (Apor Lazar Tancza), foarte apropiat de melodia „Banu Maracine” .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Intre  8 martie – 20 martie 1848 are loc la Paris, în locuința lui Nicolae Bălcescu, o întrunire a revoluţinarilor români (munteni și moldoveni), unde se hotărăşte începerea revoluţiei şi se redactează un program revoluţionar , în care se preconiza, printre altele, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire.

 

 

 

1856: Contele  Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franței in timpul domniei imparatului Napoleon al III-lea și președinte al Congresului de Pace (fiul natural al lui Napoleon I), propune, în timpul Congresului de pace de la Paris, unirea Moldovei cu Muntenia, sub conducerea unui prinț străin.

După votul în favoarea Unirii, Marile Puteri au decis, totuşi, ca fiecare stat să aibă un domnitor separat, iar Unirea ar fi fost redusă la o simplă ficţiune diplomatică. Însă cele două adunări din Iaşi şi din Bucureşti au decis să aleagă acelaşi domnitor, Alexandru Ioan I Cuza.

Unele surse istorice spun că Alexandru Ioan I Cuza, ar fi acceptat ca mandatul său să fie de şapte ani, iar apoi să abdice în favoarea unui principe străin, care avea misiunea să consolideze Unirea. Din nou, Alexandre Walewski a acţionat în sprijinul românilor, pentru a obţine recunoaşterea internaţională a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan I Cuza, sub titlul de uniune personală, adică o formulă prin care fiecare stat românesc îşi păstra individualitatea, dar care avea acelaşi principe.

Numai că Alexandru Ioan I Cuza a dat, la rândul său, o lovitură de stat prin intermediul căreia, cu sprijinul Franţei, a transformat uniunea personală într-o Unire efectivă.

 

 

 

 

Alexandre Florian Joseph, Duce de Colonna-Walewski (n. 4 mai 1810 – d. 27 octombrie 1868), afost fiul lui Napoleon I și al amantei sale poloneze, Maria, contesa Walewski. 

 

 

 

 

1864: Liubov Beliugova deschide la Chişinău primul liceu de fete din gubernia Basarabia, care din 1871 s-a numit „de zemstvă „.

1871: A murit (S.N. 20 martie, Napoli, Italia) publicistul și omul politic Alexandru Hurmuzaki; (n. 16 august 1823, Cernăuca, Cernăuți).

 

 

 

 

 

 

A fost  membru fondator al Societății Academice Române și unul dintre fruntașii mișcării naționale din Bucovina, deputat din partea Bucovinei în Parlamentul austriac.

Alexandru Hurmuzaki a fost președinte al Societății literare românești din Bucovina.

 

 

1888: S-a născut la Miercurea Sibiului, sculptorul român  Cornel Medrea („Victorie”, „Dragoş-vodă şi zimbrul”); (d. 25 iulie 1964, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 

A fost profesor de sculptură la Academia de Arte Frumoase din București (respectiv Institutul „Nicolae Grigorescu”). În anul 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

1891: S-a născut la Budapesta, Gábor Gaál, critic literar, publicist, estetician şi sociolog, membru al Academiei Române teoretician al „realismului socialist”; (d.13 august 1954, Cluj).

 

 

 

 

 

Majoritatea creației sale a fost inclusă în cele patru volume de Válogatott írások [Scrieri alese] (1964, 1965, 1971, 1975), și în volumul Levelek, 1921-1945 [Scrisori] (1975). Într-o caracterizare a secției de cadre a Comitetului Județean de partid Cluj, din 17 aprilie 1948, Gábor Gaál era apreciat ca „unul dintre cei mai pregătiți teoreticieni ai filosofiei și literaturii marxist-leniniste din Ardeal (…), devotat, cinstit” (cf. Arh.St. Cluj, Comitetul Regional PMR Cluj, fond. 3, dos. 475/1948, f.1).

 

 

1895: S-a născut Agatha Grigorescu Bacovia, soția poetului simbolist  George Bacovia, poetă, prozatoare româncă ; (d. 1981).

 

 

 

George şi Agatha Bacovia. Iubirea chinuită dintre poetul „Lacustrei” şi
soţia lui cu 14 ani mai tânără

 

Foto:  alături de soțul ei, George Bacovia

 

 

 

1896: S-a născut la Pitesti renumitul cantăreţ de muzică populară românească și de romanțe din perioada interbelică, Zavaidoc (Marin Teodorescu); (d. 13 ianuarie 1945).

 

 

 

 

 

 

 

1910: S-a născut in localitatea Blejoi, județul Prahova, scriitorul român Radu Tudoran  („Toate pânzele sus”); (d. 18 noiembrie 1992, Bucuresti).

 

 

 

 

 

Radu Tudoran (numele la naștere, Nicolae Bogza),a fost fratele scriitorului Geo Bogza si autor al romanelor de mare succes: „Un port la răsărit” (1941) și „Toate pînzele sus!” (1954).

Este și autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, „Sfârșit de mileniu”.

 

 

 

1911: S-a născut Piatra Neamț, Emanuel Elenescu, compozitor, dirijor al al Corului Academic Radio și al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii Române; (d. 17 iunie 2003).

 

 

 A compus Rapsodia Română pentru vioară și orchestră.

 

 

 

 

1917: A început Revoluţia de la Petrograd care a dus, în 15 martie 1917, la abdicarea ţarului Nicolae al II-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

1917: După victoria de la Petrograd a revoluţiei democratice, abdicarea înpăratului rus Nicolai II-lea şi constituirea Guvernului Provizoriu, publicaţia „Cuvînt moldovenesc” de la Chişinău îşi anunţă cititorii că „noi de acum nu mai suntem robii stapînirii vechi, care ani de-a rîndul și-a bătut joc de noi în chipul cel mai grozav„.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1917: S-a născut poetul Dimitrie Stelaru (pseudonim pentru Dimitrie Petrescu), personaj enigmatic şi boem al literaturii române („Cetăţile albe”, „Mare incognitum”); (d.28 noiembrie 1971, Buftea).

 

 

 

 

 

1927: Guvernul Italiei a ratificat Tratatul de la Paris cu privire la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România, semnat la 2 octombrie 1920.

 

 

1936: S-a născut renumita actriță română Gina Patrichi, (filme: „Pădurea spânzuraţilor”, „Trecătoarele iubiri”); (d.18.03.1994).

 

 

 

 

 

A urmat cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale” din București, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, începând din 1952, fiind  admisă cu dispensă de vârstă, la 16 ani (1952), la clasa Aurei Buzescu, dar exmatriculată în anul III din motive disciplinare.

În ciuda exmatriculării din Institutul de Teatru, a fost angajată la nou înființatul teatru din Galați, unde a debutat în spectacolul Nota zero la purtare de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu, în 21 octombrie 1956. Experiența dureroasă a alungării din școală s-a dovedit în timp benefică, determinând o schimbare de atitudine ce o prefigura pe artista perfecționistă de mai târziu și contribuind, așadar, la formarea conștiinței unei adevărate profesioniste.

Gina Patrichi a jucat la Teatrul Dramatic din Galați până în anul 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din București, condus de regizorul, actorul și scenograful Liviu Ciulei.

Aici și-a făcut debutul în 29 ianuarie 1964, în piesa Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, sub îndrumarea aceluiași Valeriu Moisescu.

In film debuteaza in 1965, cu rolul Rozei Ianosi din „Padurea spanzuratilor”, opera castigatoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani a intruchipat  personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: „Trecatoarele iubiri”, „Nemuritorii”, „Dincolo de nisipuri”, „Proba de microfon”, „Morometii” etc.
A lucrat cu mari regizori, precum Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, și a colaborat extrem de bine cu actorul Ion Caramitru, în postură de regizor, sau coregrafa Miriam Răducanu.

În film, actrița și-a făcut debutul, remarcabil, alături de Victor Rebengiuc, în lungmetrajul realizat de Liviu Ciulei după cunoscutul roman Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu (1964).

A creat de asemenea nenumărate personaje memorabile la teatrul radiofonic, jucând în peste 150 de piese transmise pe calea undelor hertziene.

 

 

 

 

1945: La două zile după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, Churchill s-a adresat preşedintelui american Roosevelt, printr-o telegramă personală şi strict secretă, în care îşi manifesta îngrijorarea faţă de instalarea, prin forţă, a unui guvern comunist şi prevedea epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti….

În telegrama de răspuns, preşedintele american, recunoscând amestecul conducerii de la Kremlin în numirea unui guvern comunist, menţiona: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”.

 

 

 

1945: Guvernul român a adresat guvernului sovietic o telegramă în care solicita reintegrarea nordului Transilvaniei la România, teritoriul fiind sub ocupaţie hortistă, ca urmare a Dictatului de la Viena din 1940.

În telegrama de răspuns, din 9 martie 1945, I.V.Stalin consimte la reinstalarea administraţiei româneşti în N-E Transilvaniei.

 

La 13 martie 1945, la Cluj, a avut loc proclamarea oficială a reinstalării administraţiei româneşti în această parte a ţării.

Teofil Vescan (președintele FND din Ardealul de nord) declara:
„Aprobarea Mareșalului Stalin de a permite, la cererea guvernului nostru, instalarea administrației românești în nordul Ardealului, va fi imboldul cel mai puternic pentru democratizarea țării noastre și suntem convinși, prin măsurile pe care le vom lua pentru apărarea liniștei în spatele frontului și respectarea drepturilor de egalitate ale popoarelor conlocuitoare, că pacea va reveni între popoare”

Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, intre România și Națiunile Unite, va  consemna și consfinți revenirea nord-estului Transilvaniei la România.

 

 

1961: Se stinge din viaţă scriitorul, preotul ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, Gala Galaction (Grigore Pişculescu).

Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie de origine aromână

Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie de origine aromână

 

Gala Galaction a fost devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Rîmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici.

Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).

A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost publicat postum.

1970: Reprezentativa de handbal masculin a României cucerește pentru a treia oară titlul de campioană mondială.  Eroii acelei zile: Alexandru Dincă, Cornel Penu, Gabriel Kicsid, Gheorghe Goran, Roland Gunesch, Mihail Marinescu, Cezar Nica, Ioan Popescu, Ștefan Orban, Ștefan Birtalan, Cristian Gațu, Gheorghe Gruia, Ghiță Licu, Titus Moldovan, Cornel Oțelea, Valentin Samungi. Antrenori: Niculae Nedeff, Eugen Trofin, Oprea Vlase.

 

 

 

 

 

 

 

1991: S-a înființat AM PRESS, prima agenție de știri cu capital privat înființată după 1989.

Inţialele „AM”sunt ale fondatorilor agenţiei, poetul Lucian Avramescu şi prozatorul Eugen Mihaescu.

De fluxurile A.M. PRESS beneficiază ziare centrale şi locale, posturi de radio si televiziune, ambasade, bănci, ministere, instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale, agenţii străine de ştiri, firme mixte sau străine, persoane particulare.

Prin A.M. PRESS se pot realiza campanii publicitare sau studii în exclusivitate pe teme dintre cele mai diverse. A.M. PRESS a organizat şi organizează întâlniri, conferinţe de presă, activităţi de promovare.

Pentru a-şi asigura independenţa economică, mai mulţi ani A.M. PRESS a deschis o largă reţea de traduceri în scopuri comerciale şi a avut una din societăţile de rent-a-car din Bucureşti extrem de active.

Astăzi, A.M. PRESS este una din instituţiile de presă private cu un prestigiu consolidat, care a reusit să îmbine profesionalismul şi experienţa unor nume consacrate în domeniu, cu valurile de tineri care s-au format aici.

În importante redacţii există oameni care au dobândit experienţa jurnalistică la A.M. PRESS şi care, atunci când este vorba de valori reale, nu se sfiesc s-o declare cu mândrie.

Este membră fondatoare a celei mai importante instituţii care reprezintă presa română – Clubul Român de Presă.

Venirea la putere a regimului Băsescu a însemnat pentru A.M. Press o perioadă de sporite dificultăți. Abonamentele la ministere și instituții de stat au fost reziliate fără excepție. Agentia a  fost nevoita să restructureze rețeaua de corespondenți și să renunțe la unii redactori, dar nu a acceptat  niciodată, compromisuri cu puterea, rămânând fidela principiilor  informării rapide și corecte a cititorilor.

 

 

 

1995: Deschiderea oficială a lucrărilor Comisiei de elaborare a strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, compusă din oameni de știință și din reprezentanți ai tuturor partidelor parlamentare.

 

8 martie, sarbatoare oficiala :

 

   Ziua de 8 Martie a fost propusa in 1910, de marxista Clara Zetkin (1857-1933), ca zi dedicata femeii, care sa fie sarbatorita la nivel international, la asa-numita Conferinta a Femeilor Socialiste de la Copenhaga.

  Prima sarbatorire a femeii la 8 martie, a avut loc in anul urmator. Cu toate ca 8 martie este numita “ziua internationala a femeii”, aceasta zi nu a fost sarbatorita oficial decat in tarile din fostul „lagar socialist“.

   De ce 8 Martie?

   Unul dintre motivele cel mai des invocat este ca in aceasta zi avusesera loc mai multe demonstratii revendicative ale „femeilor muncitoare“, incepand cu o greva a tesatoarelor new-yorkeze din 1857.

   Insa, diac. prof. dr. Andrei Kuraev pornind de la originea evreica a Clarei Zetkin, sustine ca aceasta a propus ziua de 8 martie pentru ca s-a gandit la sarbatoarea Purim care rememoreaza anual un cumplit masacru (dupa traditie, 75.000 de morti – barbati, femei si copii) intreprins asupra poporului persan de iudeii aflati in exil.

Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, Estera, devenita intruchipare biblica a “eroismului“ feminin evreiesc. El sustine ca Esterei ii este inchinata cea mai vesela sarbatoare a evreilor – Sarbatoarea Purim. Astfel, in viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slavi Femeia-Lider – pe Estera, adica a serba Purimul.

   8 Martie – o sarbatoare necrestina

   Ortodoxia nu a asumat ziua de 8 martie ca zi inchinata femeii. Daca ar fi sa vorbim de o zi pe care Ortodoxia o inchina femeilor, acesta este Duminica Femeilor Mironosite, a treia duminica dupa Invierea Domnului.

Femeile Mironiste sunt cele care au urmat, au slujit lui Hristos atat inainte cat si dupa moartea Sa si au vestit pentru prima data ca El a inviat din morti. Potrivit Sfintei Scripturi, ele au plecat de la mormant „cu frica si cu bucurie mare ca sa vesteasca ucenicilor Lui“ (Matei 28, 18). „Dar cand mergeau ele sa vesteasca ucenicilor, iata Iisus le-a intampinat zicand: Bucurati-va!“ (Matei 28, 9). Cu aceste cuvinte intampina Biserica femeia.

Astazi,  8 martie, Ziua Internațională a Femeii, este sărbătorită (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă) mai ales in fostele tari comuniste.

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

  3. Istoria md.

  4. Wikipedia.ro

  5. cinemagia.ro/act

  6. Enciclopedia Romaniei.ro

08/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: