In R.Moldova se vorbeşte limba rusa şi moldo-rusa, nu doar limba „moldoveneasca”. VIDEO

 

La Universitatea de Stat din Moldova

Republica Moldova : misiunea dificilă a limbii oficiale 

Fără vize. Aşa se numeşte seria de reportaje pe care le difuzează RFI Romania începând de azi. De săptămâna viitoare, cetăţenii Republicii Moldova vor circula fără vize în Uniunea Europeană.

Cum se trăieşte în ţara vecină, care sunt aspiraţiile celor de acolo, cum e resimţită tensiunea din Ucraina – iată câteva dintre temele pe care Eliza Frâncu şi Valeria Viţu le vor prezenta în fiecare zi.

Primul reportaj este despre situaţia complicată în care se află limba română. Acum un an a fost decretată limba oficială a Republicii Moldova, în locul limbii moldoveneşti.

Zeci de mii de oameni au ieşit să sărbătorească în strada. Părea că se corectează în sfârşit o nedreptate istorică. Ce s-a schimbat de atunci? Nu mare lucru, răspund analişti, lingvişti sau oamenii de pe stradă. Dincolo de faptul ca mulţi afirmă în continuare că vorbesc moldovenească, exista şi o competiţie între română şi rusă.***Impresia cu care pleci din România, că vei ateriza la Chişinău şi că vei fi, lingvistic, ca acasă, se spulberă destul de repede. Chiar de la aeroport.

Pasagerii, dar şi cei mai mulţi funcţionari din aeroport vorbesc în rusă.  Unul din şoferii de taxi neautorizaţi care se plimbă prin aeroport în căutare de clienţi mă întreabă, în rusă, dacă vreau un taxi.Pe drum spre centrul Chişinăului, şoferul de taxi Vitalie murmură versurile unui cântec rusesc de la radio. „Sunteţi rus?”, îl întreb.

„A, nu, moldovan”, îmi răspunde. Îşi găseşte cuvintele cu greu şi îmi mărturiseşte că se străduie să vorbească „academic” limba română cu mine.  Pentru că altfel, nu aş înţelege, crede el. „Păi ce limbă vorbeşti?”, îl întreb, din nou. „Moldovenească”, îmi răspunde fără să ezite. „80% română, de restul rusă”, îmi calculează pe loc.

E doar un vârf al aisbergului.În centrul capitalei, în majoritatea restaurantelor eşti întâmpinat cu tradiţionalul „Zdravstvuite”. La fel, în multe dintre magazine.

Cum jumătate din produsele din supermarketuri sunt de producţie rusească, aşa că marca pe care o vezi de departe pe rafturi e în litere chirilice. E adevărat, în magazinele mari, produsele au undeva pe latură şi eticheta în română. La magazinul de bomboane Bucuria, una dintre vânzătoare mă depistează rapid că sunt româncă. „Cum v-aţi dat seama?”.

„Româna are alt accent”, îmi răspunde.În drum spre hotel, trec pe lângă mine cupluri de tineri. Cei mai mulţi vorbesc ruseşte. Dar şi cei care vorbesc româneşte tot cu „Privet” se salută între ei.

„Poate că o situaţie ceva mai complexă la noi este cu lexicul şi aici se resimte foarte mult influenţa limbii ruse. De aceea v-a şi spus tânărul acesta că e un fel de română amestecată cu rusă:  pentru că aici, în special în zonele urbane, e un bilingvism foarte puternic, româno-rus.

Intri de exemplu într-un loc public, într-un magazin, în care nu se ştie în ce limbă ţi se va răspunde. Eu de pildă prefer să încep discuţia sau să cer ceva într-un magazin în limba română. Dar asta nu înseamnă că mi se va răspunde în limba română. Şi atunci, în funcţie de cât sunt de grăbită, depinde cum vorbesc şi eu mai departe.

Aş putea să vorbesc şi eu tot în rusă ca să rezolv repede – dacă mi s-a vorbit în rusă, dar s-ar putea să mă încăpăţânez şi să tachinez vânzătoarea până la lacrimi”.

Este ce explică pentru RFI lingvistul Irina Condrea, şefa Departamentului de limbă română de la Universitatea de Stat din Moldova.Mai multe drepturi pentru rusă decât pentru română.

Dar sunt puţini care procedează aşa. Şi se ajunge la paradoxul în care la angajare ţi se dă examen minuţios de…limbă rusă. În schimb, pe vorbitorii de rusă nu îi întreabă nimeni câtă română ştiu.

Drept pentru care mulţi nici nu mai sunt bilingvi, ci trăiesc folosindu-se doar de limba rusă într-o ţară unde limba oficială este limba română.

Cel mai probabil, au cunoştinţe de bază de limbă română, dar refuză să o vorbească. Nu le-o cere nimeni.

La intrarea într-un alt parc din centrul Chişinăului,  pe soclul statuii lui Ştefan, scrie aşa : „Ştefan cel Mare şi Sfânt este cel mai mare român al tuturor timpurilor”.

În  spatele statuii, e un banner atârnat cu sfori de gard: „Asociaţia Vatra Românească vă îndeamnă să răspundeţi la recensământul din 2014: „Da, sunt român şi vorbesc româneşte”.Nu departe de intrarea în parc, o doamnă stă sub un cort în care şi-a desfăşurat un cearşaf scris cu vopsea: „vorbim româneşte, deci suntem români”.

Nişte bucureşteni turişti la Chişinău îşi fac poze cu afişul. Doamna Dodonina se uită la ei zâmbind şi îşi strânge cu grijă de pe tarabă nişte liste cu semnături.

„Noi aici facem un recensământ paralel, adică ducem evidenţa vorbitorilor de limbă română şi a românilor din Republica Moldova. Vrem să confruntăm cifrele oficiale cu ale noastre. Este asociaţia Tinerii Moldovei.

Dar eu sunt profesoară şi îi ajut  voluntar. Vreun milion (de cetăţeni moldoveni, n.r.) au cetăţenie română şi nu suntem siguri că la recensământul oficial se vor declara români. Se declară moldoveni şi vorbitori de limba moldovenească. Dar nu există limba moldovenească”, spune doamna Dodonina.

E a doua oară în mai puţin de o oră de când am pus piciorul la Chişinău că aud sintagma ce părea de domeniul trecutului: „limba moldovenească”.

Unul dintre motive este că aspectele legale ce ţin de limba română nu sunt încă rezolvate, nici măcar după decizia Curţii Constituţionale .

Legislaţia secundară este este una perimată. Totul se desfăşoară încă după o lege din 1989, respectiv aşa-numita „Lege privind funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”.

O lege care dă foarte multe drepturi limbii ruse, ne mai explică lingvistul Irina Condrea.Practic, la 23 de ani după dezmembrarea URSS, orice om din Republica Moldova  poate parcurge întregul sistem educaţional ştiind doar limba rusă. În acelaşi timp însă, fără să ştii limba rusă, nu te poţi descurca în Republica Moldova.

Chiar şi la piaţă, dacă vrei lapte, trebuie să te uiţi unde scrie „Moloko”. Şi să ştii, evident, alfabetul chirilic. O parte dintre vânzători tot în limba rusă îşi strigă reclamele la produse.

În afara capitalei, rusificare accentuată.

Iar asta se întâmplă în capitală, în Chişinău. În zone precum cea din nord, limba română tinde să devină o raritate. Există enclave rusificate cu totul, sate compacte locuite de ruşi la Bălţi unde se vorbeşte numai rusa.

Alte sate locuite de ucraineni, care de asemenea vorbesc rusă. Nu ucraineană. Cea mai dramatică situaţie este totuşi în Autonomia găgăuză, unde pe stradă, în locuri publice, în familie, oamenii vorbesc doar rusa şi refuză categoric o discuţie în limba română.

” Tot ce trebuie să meargă în teritoriu – actele şi deciziile – se trimit în limba română. Se trimit şi în Găgăuzia, unde oamenii nu cunosc limba română. Trebuie să angajeze un traducător, care nu se ştie ce calificare are. Aşa că lucrurile sunt foarte complicate. Au fost ciocniri nu o singură dată pentru că ei vor să primească toată documentaţia în limba rusă.

Discuţiile se încep cam aşa…..<<Atunci, dacă nu înţelegeţi limba română, haideţi să vă trimitem în limba maternă, în găgăuză>>. Dar ei nici găgăuza nu prea o ştiu. Anul trecut de exemplu a fost o situaţie dramatică la examenul de bac. Cei din Găgăuzia au picat la limba română foarte mulţi „.Aşadar nimic nu s-a schimbat după decizia Curţii Constituţionale. Şi nici nu putea să se schimbe.

De ce? Iată cum explică, pentru RFI, comentatorul politic Oazu Nantoi.„Din simplul motiv că atunci când s-a destrămat URSS-ul , era un segment de intelectuali care a preluat iniţiativa. Inclusiv primul guvern, în frunte cu domnul Mircea Druc, a introdus în şcoli limba şi literatura română.

Şi la 21 iulie 1994  a fost votată Constituţia Republicii Moldova unde a apărut blestematul Articol 13, cum că limba oficială, limba de stat este limba moldovenească în grafie latină. Această dedublare a conştiinţei durează până în prezent. Chiar şi acum există în Parlament de pildă traducere sincron în limba rusă pentru unii din aleşii poporului care nu cunosc limba ţării.

Şi totodată avem specialişti în denumirea limbii. Denumirea limbii este un instrument de manipulare a populaţiei, prin românofobie. Un segment al populaţiei, circa 30%, se lasă manipulat prin mesaje xenofobe, românofobe. Şi mai este încă ceva, legat cumva tehnic de decizia asta a Curţii Constituţionale. Argumentarea juridică lasă de dorit. Spre regret, în ultimii ani la noi nu au rămas piloni ai statului care să nu fie puşi la îndoială.

Inclusiv Curtea noastră Consituţională cu decizia ei de anul trecut”.Prin propaganda activă rusească, prin pasivitatea moldovenilor şi prin lipsa de unitate la nivel politic continuă aşadar confuzia fundamentală creată cu bună ştiinţă în urmă cu jumătate de secol de Comintern şi care se referă la diferenţa dintre cetăţenie şi identitate etnică.

Soluţii? În primul rând, decizia instanţei supreme trebuie completată cu o schimbare a legii privind limbile.

Apoi, mai există o speranţă că, odată cu ridicarea vizelor pentru Europa şi călătoria liberă în România, odată cu schimburile economice mai consistente, odată cu poduri mai multe peste frontierele fizice şi psihice, situaţia se va mai schimba şi la nivel lingvistic. E nevoie de răbdare şi de ceva efort. Pe ambele maluri ale Prutului.

 

Sursa: http://www.rfi.ro/reportaj

 

 

 

Publicitate

Povestea falsului istoric numit „moldovenism”

Moldovenismul: povestea unui fals istoric

 

Conceptul de identitate şi limbă moldovenească şi modul în care a fost el implementat în rândul populaţiei româneşti de la est de Prut stârneşte, din când în când, luări de poziţie polemice.

Istoricul apariţiei şi cel al evoluţiei sale sunt însă mai puţin cunoscute.

Interesul strategic al Imperiului Rus şi apoi sovietic a fost de-a lungul timpului acela de a stăpâni acest teritoriu şi de a impune populaţiei majoritare o nouă identitate, creată artificial şi implementată forţat. Moldovenismul a fost considerat soluţia cea mai sigură prin care românitatea răsăriteană să poată fi ruptă de valorile ei autentice şi apropiată de cultura şi spiritul slav, proces care a început mai întâi prin biserică şi a continuat printr-o politică de stat bine dirijată. Nu întâmplător a fost promovat acest concept.

Într-adevăr, românii din acest spaţiu se desemnau drept moldoveni şi înainte de 16 mai 1812, data la care a fost anexată Basarabia la Imperiul Ţarist. Stau dovadă scrierile cronicarilor moldoveni, precum şi mărturiile unor călători români sau străini.

Cronicarii Miron Costin, Grigore Ureche şi Ion Neculce fac deseori referire la moldoveni şi la graiul moldovenesc, dar nicidecum la o limbă moldovenească diferită de cea vorbită în Muntenia sau Transilvania. Miron Costin scria la 1686, în lucrarea „De neamul moldovenilor”, că moldovenii sunt întrebaţi dacă ştiu „româneaşte“ şi nu dacă ştiu „moldoveneşte“, chiar dacă se identifică drept moldoveni, cu sens clar de locuitori ai Moldovei.

La rândul său, ceva mai târziu, folcloristul ieşean Teodor Burada, care a vizitat neobosit aproape toate regiunile locuite de români din Europa, face în 1883 o vizită la românii de peste Nistru, ajungând până în gubernia Cherson. El ne spune acelaşi lucru: că moldovenii de aici vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri ca şi ceilalţi români din Transilvania sau Dobrogea.

Aceste izvoare ne prezintă clar continuitatea şi conştiinţa unitară atât culturală, cât şi lingvistică a poporului român şi înainte, dar mai ales după anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist. Fiind de-a lungul secolelor parte integrantă a Moldovei, ţinutul Basarabiei nu se putea deosebi cu nimic de restul Moldovei.

Mărturie sunt ruinele cetăţilor Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Chilia, precum şi mănăstirile Căpriana şi Curchiul. Unele ctitorii ale domnilor şi boierilor moldoveni şi-au păstrat stilul moldovenesc până în zilele noastre. Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, sau biserica cu hramul Maicii Domnului din Căuşeni, ctitorită în secolul al XV-lea, restaurată de Scarlat Grigore Ghica şi Grigore Calimah, a păstrat pe pereţi chipurile ctitorilor şi restauratorilor.

Deseori întâlnim în istoriografia română teoria conform căreia conceptul de naţiune şi cel de limbă moldovenească sunt o creaţie stalinistă. Într-adevăr, termenul de „limbă moldovenească“ este instituţionalizat în anul 1924, odată cu crearea primei republici sovietice moldoveneşti; dar despre o limbă moldovenească diferită de cea română s-a scris şi s-a vorbit mult mai devreme.

De asemenea, şi iniţiativa înfiinţării unui stat moldovenesc în cadrul Rusiei este mult mai veche. Bolşevicii au fost doar cei care au pus în aplicare unul dintre planurile strategice ale împărătesei Ecaterina a II-a. Pentru prima dată în anul 1793, după ce Rusia a pus stăpânire pe Ucraina Hanului, în urma păcii încheiate la Iaşi, în 1792, prin care ruşii îi obligă pe tătari să se retragă în Crimeea, în acest spaţiu al Transnistriei meridionale, la iniţiativa contelui Panin, este pus în practică un plan politic de colonizare a teritoriului cu populaţie din Moldova, iar denumirea acestei provincii a fost pentru o vreme Moldova Nouă.

Ecaterina a II-a a oferit aici, mai multor boieri moldoveni, pământ cu condiţia că se vor supune Rusiei şi îl vor coloniza cu populaţie moldovenească. Printre cei care au acceptat această propunere au fost prinţul Deleanu-Scarlat Cantacuzino, boierul Scarlat Sturdza, care va deveni imediat după anexarea Basarabiei, la 1812, şi primul guvernator al Basarabiei.

Odată cu trecerea sub stăpânire ţaristă, mulţi localnici şi-au părăsit gospodăriile şi s-au refugiat în Moldova de dincolo de Prut. Autorităţile ţariste au încercat diverse metode prin care să poată opri valul de populaţie ce se refugia, dar nu au reuşit decât după ce au fost luate măsuri extreme. Impunând artificial carantină pe malul Prutului şi susţinând că în Moldova există ciumă, a fost interzisă pe o perioadă de jumătate de an orice formă de comunicare între cele două maluri ale râului Prut.

Imediat după aceasta se conturează şi mai clar formele de abuz, noua putere încercând prin teroare să impună propria formulă de organizare a societăţii basarabene. În documentele epocii putem observa cum atât ţăranii, cât şi boierii insistă să nu le fie încălcate obiceiurile şi legile locale pe care le-au moştenit. Astfel, în 1813, mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni trimite o cerere împăratului Alexandru I, prin care îi solicită să-l schimbe pe guvernatorul rus, generalul Harting, care pornise o adevărată campanie împotriva boierilor moldoveni. Acesta a început procedura de unificare a legislaţiei administrative a Basarabiei cu cea a Rusiei, fapt ce a nemulţumit întregul guvern, deoarece până atunci legile de funcţionare ale provinciei erau exact aceleaşi ca şi la Iaşi, iar noile legi puneau în pericol toate drepturile dobândite, dar în mod special folosirea limbii române.

Treptat, autonomia urmărea lichidarea sistemului de valori autohton şi implementarea unui tip nou de organizare, cel ţarist. În 1828, ţarul Nicolae I a impus un nou regulament, prin care au fost şterse toate drepturile de autonomie, transformând Consiliul Superior în Consiliu de Oblastie, ce avea un rol din ce în ce mai puţin important. Instituţiile sunt transformate după modelul rusesc şi se supun toate ministerelor din Sankt Petersburg, la fel ca şi în celelalte gubernii. Toate aceste transformări au avut consecinţe dramatice în plan cultural şi spiritual asupra românilor din Basarabia. Educaţia, la rându-i, fiind unul dintre mijloacele prin care populaţia trebuia apropiată cât mai mult de cultura şi limba rusă, a fost adaptată noilor cerinţe impuse de autorităţile ţariste.

Imediat după anexare, guvernul ţarist a fost obligat, pentru că populaţia era complet străină de limba rusă, să accepte şcolarizarea elevilor şi în limba română. De altfel, unul dintre manualele cele mai vechi din această perioadă este gramatica limbii ruse, tipărită în 1819, în limba română. De asemenea, şcolile au continuat să-şi desfăşoare activitatea în preajma mănăstirilor şi bisericilor, după modelul vechi moldovenesc. Observăm că tot în anul 1819 se tipăreşte în limba română Biblia.

Un rol foarte important în viaţa culturală şi spirituală a Basarabiei l-a avut Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat la 13 ianuarie 1813 de către mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, care va pregăti generaţii de preoţi şi profesori. Tinerii din Basarabia încep să fie trimişi la studii la Sankt Petersburg, iar în 1827 apare, sub semnătura juristului basarabean Ştefan Margellă, prima gramatică „Russască-Românească“. De fapt, Margellă a jucat un rol deosebit în ceea ce priveşte păstrarea limbii române în instituţiile de învăţământ, militând pe lângă guvernul de la Sankt Petersburg pentru editarea de noi lucrări.

Pe Marţela, cum se semna el în limba rusă, îl întâlnim şi la Paris, de unde ţine corespondenţa cu Ion Heliade Rădulescu şi alţi români din ţară. Rolul îi este simţit prin contribuţia pe care o aduc studiile sale asupra gramaticii limbii române, în condiţiile în care ţarul Nicolae I îngrădeşte tot mai mult drepturile românilor. Şcoala a fost şi ea puternic transformată, iar începând cu 1828 se pun bazele învăţământului primar, proces ce va dura până-n 1860.

Dacă până atunci aveam doar şcoli bisericeşti, acum se înfiinţează şi şcoli primare care aveau trei clase gimnaziale, unde se predă şi în limba română. În anul 1833, la Chişinău ia fiinţă primul liceu regional, unde limba română se studia obligatoriu, iar după o scurtă perioadă elevii puteau alege între limba română şi cea rusă. Având în vedere că pentru a fi primit la universitate era obligatorie cunoaşterea limbii ruse, mulţi dintre elevi renunţau la învăţământul în limba română.

Chestiunea studierii în limba română preocupă tot mai mult nobilimea basarabeană, nemulţumită de faptul că copiii moldoveni nu aveau în aceste şcoli primare material didactic în limba română şi nici în cea rusă. În aceste condiţii, elevii erau foarte slabi pregătiţi şi nu puteau urma învăţământul liceal. La 1 martie 1833, adunarea nobilimii basarabene a încheiat un proces-verbal prin care solicita „numirea în fiecare şcoală ţinutală a unui profesor de nădejde de limba moldovenească şi cumpărarea în cantităţi necesare de cărţi didactice din Moldova şi Muntenia“, aceştia oferindu-se să achite costurile achiziţiei.

Faţă de această solicitare, guvernatorul Basarabiei, generalul Feodorov, a dispus ca limba română să fie studiată obligatoriu doar în şcolile din Hotin şi Bălţi, iar despre celelalte şcoli nu s-a amintit nimic, susţinând însă că este mai importantă introducerea altor limbi străine în aceste şcoli. Intelectualitatea basarabeană era foarte puţin la curent cu literatura românească.

Ea putea fi cunoscută doar în şcolile ţinutale în care se permitea studiul limbii române. Ceva mai aprofundat se putea studia la cursul opţional de limba română de la liceul regional din Chişinău.

În aceste condiţii de continuă suprimare, populaţia îşi păstrează încă vie conştiinţa identităţii. Observăm că încep să fie traduse opere ale unor clasici ruşi şi în limba română pentru a putea cunoaşte şi majoritatea populaţiei ceea ce scriitorii basarabeni învăţaseră la Sankt Petersburg. După cum ne mărturiseşte scriitorul Ion Sârbu, în această perioadă se ciocnesc cele două culturi, română şi rusă, iar el a tradus în limba română fără să fie influenţat de curentul literar românesc, doar atins de dragostea „către fiii româneşti“.

Au existat câteva încercări de a se scrie şi poezie românească basarabeană, care de fapt oglindesc situaţia prin care treceau românii, adică o conştiinţă naţională şi una rusească, ce nu reuşeşte pe deplin să se impună şi să domine sufletele intelectualilor. În urma tratatului de pace de la Paris din 1856, judeţele Cahul, Cetatea Albă şi Ismail revin înapoi Moldovei. Acest act a avut o influenţă deosebită asupra întregii provincii, creând un curent favorabil reunificării.

În ciuda măsurilor aspre, impuse de autorităţile ţariste, iniţiativele de a duce o campanie de apărare a culturii şi limbii române nu au putut fi oprite. Mai mult, unificarea Valahiei şi a Moldovei, în 1859, întăreşte speranţa în rândul boierilor moldoveni, care au început să solicite guvernatorului înfiinţarea de tipografii şi ziare moldoveneşti. Se poate spune că relaţiile dintre românii din Basarabia şi cei din ţară intră într-o nouă etapă.

De exemplu, în 1862, boierul Ion Cristi i-a solicitat guvernatorului permisiunea de a înfiinţa o tipografie moldovenească. Acesta însă a refuzat propunerea, motivând apartenenţa boierului la un grup de moldoveni înflăcăraţi ce vor unirea cu România. Solicitările privind editarea de ziare şi cărţi în limba română nu au încetat, iar în presa de limbă rusă se scrie tot mai mult despre apariţia unor grupuri de românofili.

Imediat după Unirea principatelor din 1859, autorităţile ţariste întreprind o serie de acţiuni cu scopul de a bloca orice iniţiativă ce ar fi urmărit orientarea Basarabiei spre România, cum arătam în numărul trecut al revistei. În intervalul 1856-1884, s-au desfăşurat mai multe evenimente pe întregul cuprins al Imperiului Rus, care au adus diverse schimbări şi în Basarabia.

Perioada a rămas cunoscută în istorie sub denumirea de epoca marilor reforme. Una dintre reformele care trebuia puse în practică viza educaţia populaţiei, majoritatea fiind neştiutoare de carte. În Basarabia, acest proces urmărea, pe lângă reorganizarea învăţământului, şi începerea unui nou val de deznaţionalizare a românilor.

Prima decizie pe care au luat-o autorităţile ţariste a fost închiderea catedrei de limba română din cadrul Universităţii din Sankt Petersburg, la 27 august 1858. Catedra fusese înfiinţată în 1848, cu scopul de a pregăti funcţionari pentru instanţele judecătoreşti superioare, unde era nevoie să se lucreze cu acte în limba română.

Procesul privind scoaterea limbii române din instituţiile de învăţământ începe să se extindă şi în Basarabia. În 1860, la Liceul nr.1 din Chişinău, singurul din toată provincia, este introdusă predarea cursurilor în limba greacă, în limba română urmând să studieze doar cei care solicitau expres acest lucru.

Pentru că demersul autorităţilor nu a avut succes, iar majoritatea tinerilor îşi doreau să studieze în limba română, Consiliul de Stat al guvernului rus a luat hotărârea, la 9 februarie 1866, să suspende predarea limbii române în liceu, pentru că „elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei alte scopuri nu urmărea“. Şi biserica trebuia să aplice noul plan de rusificare a populaţiei.

Odată cu ocuparea scaunului de episcop de către Pavel Lebedev în 1871, acesta obligă toate bisericile să scrie registrele şi actele de stare civilă în limba rusă. Pentru a alunga preoţimea română din biserici, Lebedev a modificat statutul parohiilor şi a închis în jur de 340 de biserici, expulzându-i pe toţi clericii care nu se supuneau noului regulament. Procesul de deznaţionalizare iniţiat de înaltul prelat nu s-a încheiat aici, el dând ordin să fie strânse din parohii şi aduse la reşedinţa sa toate cărţile tipărite în limba română.

Episcopul şi-a încălzit vreme îndelungată aşezământul prin arderea tuturor cărţilor româneşti adunate. El a ordonat, de asemenea, să fie desfiinţată publicaţia Buletinul eparhiei de Chişinău, tipărită în limba rusă şi română. Cei care au urmat la conducerea episcopiei au continuat linia de deznaţionalizare adoptată de episcopul Lebedev.

În 1882, în fruntea bisericii din Basarabia a fost numit episcopul Serghei Lebedevski, care a propus printr-un raport trimis Sinodului rus să închidă tipografia moldovenească, pe motiv că în majoritatea bisericilor slujbele erau ţinute în limba rusă, iar cărţi şi broşuri în limba română nu mai erau necesare.

În această perioadă, pentru preoţii şi învăţătorii români, singurul sprijin au fost publicaţiile tipărite în cele trei judeţe din sudul Basarabiei, revenite sub administraţie românească.

După congresul de la Berlin din 1878, pentru românii din aceste judeţe revine calvarul, deoarece sudul Basarabiei este reanexat la Imperiul Ţarist. Autorităţile ţariste iau măsuri speciale împotriva românilor din aceste trei judeţe. În 1893, episcopul Nifon deschide o şcoală de clerici la Ismail, ce avea drept scop declarat rusificarea intensă a clericilor de pe malurile Dunării şi Prutului.

La rândul său, succesorul lui Nifon, episcopul Iacov Piatnitţki, a redactat un raport cu nr. 1366, din data de 23 martie 1900, adresat Sinodului rusesc, prin care semnala că „majoritatea parohiilor sunt compuse din moldoveni, care ştiu limba moldovenească şi nu înţeleg deloc limba rusească, chiar în vorba numai vorbită“.

El atrage atenţia asupra faptului că este necesară tipărirea de urgenţă a literaturii bisericeşti şi nu numai, în limba română, cu litere chirilice, pentru bisericile şi mănăstirile din toată gubernia. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în toată provincia nu funcţionau decât 7 şcoli secundare şi 591 şcoli primare, cuprinzând un număr total de 47.000 elevi. În Basarabia se înregistrau peste 82% de bărbaţi analfabeţi, iar numărul femeilor neştiutoare de carte depăşea 96%.

După reîntoarcerea Basarabiei la România, în 1918, centrul politic şi ideologic în ceea ce priveşte chestiunea moldovenească se mută la Odessa, unde sovietele încep să organizeze o nouă strategie.

În data de 26 iunie 1924, este înfiinţată, la Odessa pe lângă departamentul gubernial al învăţământului obştesc, o secţiune moldovenească, cu scopul de a organiza şi conduce învăţământul moldovenesc în şcoală şi nu numai, constituindu-se case de lectură, cluburi, biblioteci şi teatre ambulante în regiunile locuite de români.

Toate aceste acţiuni urmăreau desfăşurarea unei propagande eficace printre români. Au fost trimişi, în acest sens, studenţi în regiunile locuite de români, în mod special la Balta şi în părţile Podoliei, cu misiunea de a redacta rapoarte privind situaţia limbii române în regiunile menţionate, pentru a se lua măsuri privind noile direcţii politice şi ideologice.

La 1 iulie 1924, la Odessa a apărut în cadrul aceste direcţii de învăţământ moldoveneşti, ziarul Plugarul Roşu. Menirea publicaţiei era intensificarea propagandei privind înfiinţarea noii Republicii Moldoveneşti. În numărul din 21 august 1924 se face un apel către toţi moldovenii care ştiu să citească şi scrie, să se înregistreze la secţia moldovenească din cadrul direcţiei guberniale a învăţământului obştesc, situată în Odessa, pe strada Baranova nr. 10.

Tot în acest număr al ziarului Plugarul Roşu este tipărit anunţul că secţiunea moldovenească este creată pentru a organiza învăţământul în limba română. În acest sens, studenţi de la Universitatea din Moscova, secţia română, sunt trimişi prin localităţile moldoveneşti pentru a studia din punct de vedere cultural şi politic starea populaţiei. Editura gubernială, preciza ziarul Plugarul Roşu, „va tipări cărţi pentru copii şi cărţi pentru cei mai în vârstă“. Sunt editate cărţi de citire, printre care Cine a fost Lenin,

Chestiunea noroadelor mici în Uniunea sovietică şi Poveşti moldoveneşti de Ion Creangă. Precizarea care atrage atenţia este referirea făcută la lucrările mai sus menţionate, şi anume la alfabetul în care sunt tipărite cărţile. Redactorii susţin că, datorită faptului că dialectul moldovenesc este foarte sărac în cuvinte, motiv pentru care se îngreunează „luminarea norodului moldovenesc, s-a hotărât ca în şcoli, case şi aşezăminte de cultură moldovenească, să se întrebuinţeze limba românească, care este mai bogată în cuvinte“.

Un alt demers al noii secţii de învăţământ moldovenesc a fost înfiinţarea unei trupe de teatru care susţinea spectacole în satele locuite compact de români. În acest fel, se duce o campanie asiduă pentru identitatea moldovenească şi spiritul sovietic, sub îndemnul „proletari din toate timpurile, uniţi-vă!“.

Tot în paginile Plugarului Roşu găsim şi un mesaj al secţiunii moldoveneşti din cadrul direcţiei guberniale către învăţătorii moldoveni, prin care erau îndemnaţi să lupte pentru cultura şi limba moldovenească. Se menţiona că „sub ocârmuirea ţarismului lacom şi asupritor, norodul moldovenesc a trăit o perioadă de întuneric şi de deznaţionalizare.

Politica de rusificare dusă de ţarism a dat cele mai straşnice roade de dărâmare şi distrugere a culturii moldoveneşti“. Toate acestea nu aveau decât un singur scop, de a pune în practică planul prin care se urmărea crearea unei noi Republici Moldoveneşti în cadrul Ucrainei Sovietice. Iniţiativa privind înfiinţarea unei Republici Moldoveneşti în cadrul U.R.S.S. avea drept scop provocarea României şi nu urmărea nicidecum acordarea de drepturi naţionale românilor aflaţi în stânga Nistrului, după cum susţineau autorităţile bolşevice.

Pentru a regiza cât mai bine procesul privind înfiinţarea Republicii Autonome Moldoveneşti, Comitetul Central al Ucrainei convoacă, la 8 octombrie 1924, o şedinţă plenară specială, unde pune pe agendă chestiunea înfiinţării noii republici.

Aici a luat cuvântul Grigorii Ivanovici Borisov, cu nume conspirativ Starîi (Moşneagul), etnic rus, expulzat din Basarabia pentru agitaţie bolşevică desfăşurată la atelierele muncitoreşti din Tighina, care a cerut înfiinţarea Republicii Moldoveneşti în numele delegaţiilor prezente la Harkov. Încercând să arate că autorităţile comuniste vin în sprijinul românilor din stânga Nistrului, dornici să-şi construiască o ţară a lor în cadrul uniunii, Comitetul Central a luat, în aceeaşi zi, hotărârea de a înfiinţa Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Preşedintele Comitetului Central Moldovenesc a fost ales Grigorii Borisov Starîi, iar adjunct al preşedintelui a fost ales avocatul bulgar Alexandru Stoev.

În discursul său, Starîi a declarat în faţa delegaţiilor prezente la şedinţă: „Noi niciodată nu vom uita de fraţii noştri care gem sub jugul boieresc“, iar în încheiere a rostit cuvintele: „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice“.Din lista membrilor guvernului autonom, doar doi erau români, unul bulgar, restul ruşi. Faptul acesta trădează de la început intenţia sovietelor.

Ziarul britanic The Times menţiona că sovietele, prin înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, au elaborat noi planuri pentru a semăna dezordine în Basarabia, iar ziarul finlandez Usi Suomi scria că proclamarea acestei republici înseamnă, în fapt, un atac la adresa României. De aceeaşi părere era şi istoricul Nicolae Pop, care afirma că noua republică era „o pepinieră pentru creşterea unei generaţii de români comunişti, cu scopul de a-i întrebuinţa la momentul oportun la comunizarea României“.

dupa Eugen Tomac

sursa: Fundatia Culturala Magazin Istoric

Un act samavolnic al URSS – anexarea Insulei Şerpilor

 Insula Serpilor

Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea.

În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României. La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat.

Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.

Cine se apropia de insulă era interceptat de vedetele militare rapide aparţinând paze grănicereşti.

Sovieticii au amplasat aici radare de mare putere, cu o rază mare de acţiune, precum şi alte tipuri de instalaţii militare de dirijare şi control a armamentului clasic şi convenţioal.

Între anii 1950 – 1960, sovieticii au construit şi amplasat pe insulă un radar de mare putere, dar au adus şi staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor (în sistem fonic, cât şi prin cablu), au montat un cablu telefonic subacvatic între insulă şi Odesa, au construit un cheu pentru acostarea navelor uşoare de patrulare, au curăţat o porţiune din zona de sub apă din apropierea coastelor insulei cu ajutorul scafandrilor militari, asigurând astfel o cale de acces din larg spre cheiul insulei.

Harta care însoţea Tratatul de pace din 10 februarie 1947 nu preciza în detaliu ci la modul general traseul frontierei de stat dintre România şi U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea cu necesitate precizarea şi descrierea amănunţită a acesteia printr-un document oficial bilateral.

In practica internaţională stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe şi pretenţioase operaţiuni de evidenţiere a teritoriului de stat, acest lucru realizându-se prin tratative bilaterale complexe, finalizate printr-un document acceptat de comun acord.

Întrucât Tratatul de pace intrase deja în vigoare (la 15 septembrie 1947), prevalându-se de art. 1 al acestuia, sovieticii s-au grăbit să încheie cu partea română un Protocol privind precizarea parcursului frontierei de stat dintre cele două părţi. In urma invitaţiei Kremlinului o delegaţie română condusă de primul ministru Petru Groza, a purtat negocieri la Moscova între 2-4 februarie 1948.

La 3 februarie 1948, între Stalin („omul de oţel”) şi dr. Petru Groza („rumânski pervîi papugik”, cum îl numea Stalin cu ironie) a avut loc o convorbire ale cărei detalii nu sunt cunoscute nici astăzi, cert rămânând, după părerea noastră, că între subiectele abordate nu puteau lipsi tocmai cele pentru care delegaţia română se afla în capitala U.R.S.S.- ului.

În cadrul discuţiilor dintre cele două delegaţii – la baza cărora a stat conţinutul art.1 al Tratatului de pace -, partea sovietică a invocat cu insistenţă includerea in discuţii a Protocoalelor nr.6/14 septembrie 1940, 7/16 septembrie 1940 şi 8/19 septembrie 1940 – in fond doar proiecte de Protocoale, elaborate de către sovietici şi care, datorită faptului că prin conţinutul lor lezau interesele României, nu au fost acceptate, semnate sau ratificate de către partea română niciodată! -, demers care contravenea normelor dreptului international.

Dacă la data semnării Tratatului de pace  între România şi U.R.S.S. ar fi existat unul sau mai multe documente oficiale care să ateste parcursul exact al frontierei de stat sovieto-române, atunci cu siguranţă că acest lucru şi-ar fi regăsit reflectarea şi în art.1 al Tratatului de pace, fapt ce ar fi făcut inutile tratativele de la Moscova.

Invocarea repetată de către partea sovietică a Protocoalelor nr.6, 7 şi 8/1940, nu constituia o eroare, ci o abilă şi deliberată manevră juridică, sugestivă pentru „rezultatele” cu care sovieticii erau decişi să încheie aceste tratative.

Contextul intern şi international în care se desfăşurau aceste tratative de la Moscova, era favorabil U.R.S.S.-ului şi net defavorabil României: la cârma ţării se afla un guvern marionetă, impus de sovietici şi aservit în totalitate acestora; ministru de externe era Ana Pauker (Hannah Robinsohn) – agentă a N.K.V.D.-ului, agenta nr. 1 a Kremlinului în România -, „una dintre figurile politice cele mai detestate de poporul roman, cu o răspundere personală îi decisivă pentru comunizarea României fi transformarea ţării într-un satelit al U.R.S.S.”, caracterizată de Reuben H.Markham drept „O evreică slujind Moscova împotriva României”; România se afla sub ocupatie militară sovietică; „specialiştii” sovietici impânziseră ţara, subordonând-o, pe toate planurile, intereselor Moscovei.

 

 

FOTO: 4 februarie 1948. Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS în România (primul stânga), Andrei Vîşinski (cu ochelari), Petru Groza, I.V. Stalin şi Dej îl privesc pe Viaceslav Molotov semnând Tratatul de prietenie, colaborarare şi asistenţă mutuală între URSS şi România FOTO Adevărul/ imagine din „Scânteia”

Numai că acest act nu a fost înregistrat la Secretariatul General al ONU, fiind ţinut secret. La scurt timp, insula a fost transformată într-un complex militar.

La 4 februarie 1948, la Moscova, cele două delegaţii au semnat două documente oficiale.

Primul dintre ele a fost „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română„, valabil timp de 20 de ani. (Nu a fost singurul tratat de acest gen, în cursul aceluiaşi an U.R.S.S.- ul semnând tratate similare şi cu celelalte ţări comuniste frăţeşti”, respectiv cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, documente care au marcat un prim şi important pas în înregimentarea României şi a celorlalte ţări citate, din punct de vedere militar şi economic, în blocul sovietic).

Al doilea document – pregătit de V.M.Molotov impreuna cu Ana Pauker, ministrul de externe al Romaniei, document care a marcat apariţia pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist (U.R.S.S.), a fost un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste„, act pe care-l redăm în continuare în extenso, mot a mot:

„În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat in vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul Republicii Populare Române, pe de o parte, şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pe de altă parte, au convenit asupra celor ce urmează:

1. Frontiera de stat între România şi U.R.S.S. indicată pe hărţile anexate la prezentul Protocol, are următorul parcurs

a. Conform Anexei I:

– de la punctul de întâlnire a frontierelor U.R.S.S., României şi Ungariei până la muntele Stog urmează linia fostei frontiere românocehoslovace;

– de la muntele Stog până la borna de frontieră Nr.56, a fostei frontiere româno-polonă, ce se află la 4, 9 km, la sud de izvoarele râului Ceremuşul Negru, urmează linia fostei frontiere dintre România şi Polonia;

– de la borna de frontieră Nr.56 a fostei frontiere româno-polone până la râul Prut, la marginea de vest a localităţii Orofteana-De-Sus, trece astfel cum e convenit şi descris în Protocolul Nr.6 al Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române de la 14 septembrie 1940; de-a lungul râului Prut până la vărsarea în Dunăre şi mai departe pe Dunăre până la localitatea Pardina trece astfel cum este convenit şi descris în Protocolurile nr.7 din 16 septembrie 51 Nr.8 din 19 septembrie 1940 ale Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române.

b. Conform Anexei II:

– de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic şi Mare, Maican şi Limba de partea Uniunii R.S.S., iar insulele Tătaru Mare, Cernovca şi Babina-de partea României; Insula Serpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.

2. În caz de neconcordanţă între descrierea frontierei din text şi cea din hărţi, descrierea din text va fi considerată cea justă.

3. Pentru demarcarea frontierei în conformitate cu punctul 1 al Protocolului de faţă, va fi instituită o Comisie Mixtă Sovieto-Română de Frontieră, cel mai târziu în termen de o lună din ziva semnării Protocolului.

4. Prezentul Protocol intră în vigoare în ziua semnării sale. Întocmit în două exemplare, ambele în limbile română şi rusă, cele două texte având putere egală.

Moscova, 4 Februarie 1948”

Deşi Protocolul făcea referire la Tratatul de pace din 10 februarie 1947, el modifica situaţia teritorială a României consemnată de acesta, stabilind fără nici o bază sau legitimitate istorico-juridică, că Insula Şerpilor „intră în cadrul Uniunii R.S.S.”!

O ilegalitate flagrantă a fost ridicată la rangul de legalitate!

Deşi aveau rang diplomatic diferit şi, potrivit uzanţelor internaţionale şi unei minime morale, ar fi trebuit să fi fost scutişi de o nouă umilinţă, Moscova a decis ca Protocolul să fie semnat de către dr. Petru Groza (1884-1958) – prim ministru al României şi V.M.Molotov – ministrul de externe al U.R.S.S.-ului (între 1939- 1949).

Petru Groza a fost mâna care l-a semnat, în virtutea calităţii oficiale în care fusese numit, dar el nu a putut decide nimic, supunându-se unei hotărâri a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. – format din 4 persoane: Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Luka Laslo (Luca Vasile), Burach Tescovici (Theohari Georgescu) şi Gheorghe Gheorghiu Dej -, hotărârile luându-se cu majoritate de voturi, primii trei membrii citaţi fiind totodată cei mai importanţi agenţi ai Cominternului în România!

Faptul că a semnat Protocolul, chiar în circumstanţele arătate, nu-l absolvă de vina în sine, la aceasta adăugându-se faptul ca în calitate de „om al Moscovei”, el a ştiut bine „cine” a hotărât totul, „ce” a hotărât, „de ce” a hotărât astfel, în favoarea/defavoarea „cui” I …

Ceea ce nu reuşiseră să obţină (ruşii) sovieticii în cele şapte decenii anterioare, în urma a două conflagraţii mondiale, în urma a două note ultimative, prin Conventla de armistiţiu, la Conferinta de pace de la Paris (unde însuşi Molotov condusese lucrările Comisiei teritoriale ce fixase graniţele României, în cadrul cărora Insula Şerpilor rămânea în continuare pământ românesc!), în urma Tratatului de pace de la Paris
(art.1), au reuşit să obţină foarte rapid şi uşor, prin şantaj, constrângere politico-militară şi trădarea unei conduceri de partid şi de stat iresponsabile (instalate la Bucureşti de Moscova, formate în mare parte din străini – şi de neam şi de interesele României).

Cu prilejul ceremoniei oficiale care a urmat după semnarea Protocolului (şi a amintitului tratat bilateral), V.M.Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S.-ului, l-a felicitat călduros pe „domnul Prim-Ministru” Groza, după care, cu nedisimulată satisfactie, a subliniat că „În ţara noastră toată lumea vede în aceasta un nou succes al politicii externe staliniste (…)”.

„Cadoul” făcut de Groza & co., reprezenta – chiar sub masca unui document bilateral – o nouă anexare de teritorii româneşti, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste, care se adăuga celorlalte „cadouri” pe care sovieticii şi le făcuseră singuri, prin forţă, din trupul
României, în iunie 1940, toamna lui 1940 şi august 1944.

La mai puţin de patru luni (109 zile), la 23 mai 1948, era semnat – ironia soartei! – chiar pe pământul Insulei Şerpilor, un proces verbal de predare-primire a insulei. Semnatarii acestui „act” au fost Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (un nume parcă predestinat pentru aceea perioadă: prin componenţă, dar mai ales prin „politica” dusă, acest minister a fost întradevâr al „afacerilor străine” de România!) şi Nicolai Pavlovici Şutov – prin secretar al Ambasadei U.R.S.S.- ului la Bucureşti, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S.

Acest document cu caracter tehnic avea (are) următorul continut:

„Anul 1948, luna Mai, ziua 23.

Noi subsemnaţii Nicolai Pavlovici Şutov, Prim Secretar de Ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Eduard MEZINCESCU, Ministrul Plenipotentiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea şi în executarea Protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală) Insula Serpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord şi 30 grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei.

Făcut pe insula Zmeinâi în două exemplare, fiecare în limbile rusă şi românâ”.

Prin acest proces-verbal, formularea din 4 februarie 1948, „intră în cadrul Uniunii U.R.S.S.” a fost înlocuită cu o alta, „înapoiată Uniunii Sovietice”, o formulare incredibilă, fără acoperire juridică sau legitimitate istorică, menită să genereze credibilitate şi legitimitate ulterioară (noi n-am anexat, am primit înapoi … ).

Prin acest „referat de cedare” – cum îl caracteriza (16 februarie 2004) istoricul (senatorul) Gheorghe Buzatu – nu era vorba de o punere în posesie! Acest teritoriu a fost pur şi simplu luat printr-un act revizionist, de către primul stat revizionist postbelic.

Dincolo de pierderea de noi teritorii, Protocolul din 4 februarie 1948 era un act de trădare naţională, iar în ceea ce-i priveşte pe sovietici, el constituia un nou rapt teritorial din trupul României.

Curioasă dar şi deranjantă ne apare „reacţia” lui Eduard (Mezinger) Mezincescu, la un articol publicat în presa postdecembristă (1990), purtând semnătura bine informatului Neagu Cosma.

Mezinger, corelegionar, mâna dreaptă şi omul de casă a lui Hannah Robinsohn, cel care după evenimentele din decembrie 1989 reuşise să se strecoare chiar în C.P.U.N., astăzi se află în Israel.

Deşi n-a scăpat „ocazia” de a-l ataca dur pe mareşalul Ion Antonescu, despre faptele sale din anul 1948 – şi nu numai despre acestea! – nu a găsit de cuviinţă să scrie (fapt explicabil!) decât tangenţial şi atunci când s-a simţit „atins” de aspectele consemnate în amintitul articol la adresa sa.

„Rolul meu – scria Mezinger în articolul replică, căutând să se disculpe – a fost să asist în calitate de Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe (corect: Străine! – n.n.) pe Ministrul Lucrărilor Publice, profesorul Profiri, încredinţat de guvern cu misiunea de a preda insula reprezentanţilor guvernului sovietic şi să contrasemnez procesul verbal întocmit în primăvara amului 1948, când s-a efectuat predarea”.

(Insula Şerpilor, Dr. Dominuţ Pădurean, Ed. Muntenia, Constanţa, 2004)