O istorie ascunsă a celui de-al doilea război mondial

 

 

„Când a început Al Doilea Război Mondial?

Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund prompt: Al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar. Știm când a început, ştim cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Și dacă totusi e altfel?

Oare ce făcea Uniunea Sovietică în septembrie 1939?

Păi, ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie şi apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk.

Și totuşi Uniunea Sovietică nu a avut nicio responsabilitate cu privire la declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial!

Sa recurgem la raţionamentul lui Viktor Suvorov, din volumul sau «Spărgătorul de gheaţă», pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial?

Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România).

Aici avem de-a face cu o incoerenţă: Al Doilea Război Mondial începe pe 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941!

Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la cel de Al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia, în septembrie 1939, nu au participat la Al Doilea Război Mondial ?…

 

Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică ?

 

În istoriografia rusă (şi nu numai!), în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică este considerată… neutră!

Aproape doi ani de neutralitate, în care Al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ!

A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică, încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre.

Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939, neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de Al Doilea Război Mondial!), a declanşat invadarea Finlandei.

A urmat un război crâncen, care a durat până pe 13 martie 1940, încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi.

În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi, plus 188.000 de răniţi. Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939, Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940.

Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum, prin care a cerut Basarabia şi Bucovina.

România a cedat, dar, dacă nu ar fi făcut-o, cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate, manifestat sub forma unui război. Uniunea Sovietică îşi motivează «neutralitatea» spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus. După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră.

Când a invadat Danemarca şi Norvegia, pe 9 aprilie 1940, Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea. Practic, acţiunile Uniunii Sovietice şi ale Germaniei naziste (în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941) sunt identice.

Și totuşi despre  Uniunea Sovietică se spune ca a fost neutră, in timp ce aproape toata lumea este de parere ca  Germania nazistă a declanşat cel de Al Doilea Război Mondial.

Pactul Ribbentrop – Molotov şi parada comună sovieto-nazistă din Brest-Litovsk

Pe 22 septembrie 1939, la Brest-Litovsk, trupele Germaniei naziste mărşăluiau alături de cele ale Uniunii Sovietice în cea mai ciudată paradă din întreaga istorie. Soldaţii a două ideologii autodeclarate ca inamice îşi dădeau mâna şi făceau schimb de ţigări, după ce sfâşiaseră Polonia.

Părintele trupelor de tancuri naziste, generalul Heinz Guderian, se saluta şi primea această ciudată paradă alături de unul dintre cei mai valoroşi comandanţi de blindate ai sovieticilor, generalul Semion Moiseevici Krivoşein.

 

 

Foto: Generalul german Guderian şi comandantul sovietic de tancuri, Semion Krivoşein la parada comuna sovieto-germană în Polonia ocupată, Brest 1939

 

Sovieticii salutau steagul cu zvastică, iar arcul de triumf al paradei reunea secera şi ciocanul cu zvastica.

Hitler şi Stalin îşi dădeau mâna zâmbind peste cadavrul Poloniei.

O paradă aproape necunoscută în istorie, ale cărei imagini au ieşit cu greu din arhive – şi este vorba de imagini provenind exclusiv din arhivele germane.

Probabil că sovieticii nu au făcut fotografii la Brest-Litovsk pe 22 septembrie 1939 – sau, dacă au făcut, atunci fotograful a murit prin cine ştie ce lagăr, iar imaginile au fost distruse.

Toată această poveste a venit ca o concluzie logică a pactului încheiat între Hitler şi Stalin prin miniştrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov, semnat la Moscova pe 23 ­august 1939.

 

 

 

 

Foto: Semnarea “PROTOCOLUL ADIŢIONAL SECRET SOVIETICO-GERMAN – 23 august 1939 ( Pactul Ribbentrop – Molotov)

 

Cei doi dictatori şi-au împărţit atunci Europa, Polonia a fost sfâşiată în două, iar Basarabia românească a fost făcută cadou sovieticilor.

După ce Germania a atacat Polonia, pe 1 septembrie 1939, generalul Heinz Guderian a ajuns pe 17 septembrie la Brest-Litovsk, dincolo de linia de demarcaţie de pe râul Bug.

Guderian a aşteptat aici sosirea sovieticilor, care au ajuns la Brest pe 22 septembrie, sub comanda generalului Semion Moiseevici Krivoşein. Cei doi generali au căzut de acord pentru desfăşurarea unei parade comune în oraşul Brest, care a început la ora 16.

Krivoşein a exprimat, în timpul discuţiilor, speranţa că Germania nazistă şi Uniunea Sovietică vor reuşi să înfrângă inamicul comun, respectiv imperialista Mare Britanie.

Un eveniment istoric ocultat, care exprimă un adevăr geopolitic: când Rusia şi Germania îşi dau mâna, ţările din Europa de est dispar, iar Marea Britanie este izolată şi pusă în pericol.

Generalul polonez Plisowski, comandantul trupelor care au apărat Brestul, a fost luat prizonier de sovietici şi mai apoi executat în timpul masacrului de la Katyn.

 

 

 

 

Foto: Gen. Konstanty Plisowski

 

 

 

Arcul de triumf purta zvastica alături de seceră şi ciocan, cu inscripţia «Trăiască Armata Roşie, eliberatoarea clasei muncitoare din Belarus şi Ucraina de vest!»”.

 

 

 

 

 

 

Cronologia agresiunii sovietice asupra vecinilor săi europeni este următoarea:

 

 

17 septembrie 1939 – URSS atacă Polonia şi ocupă teritoriul estic al acesteia, până la limita teritoriului  polonez ocupat de Germania.

 

 

30 noiembrie 1939 – URSS atacă Finlanda şi după un război de 3 luni şi jumătate (Războiul de iarnă), ocupă 11 % din teritoriul finlandez.

 

15 iunie 1940 – URSS înaintează un ultimatum Lituaniei, care îl acceptă, în rezultat ţara fiind ocupată de sovietici, punându-se bazele RSS Lituaniene.

16/17 iunie 1940 – URSS invadează Letonia şi Estonia, la fel înaintând ultimatumuri în care se cerea instituirea de guverne pro-sovietice sub controlul Armatei roşii şi deplasarea liberă a soldaţilor ruşi pe teritoriul statelor baltice.

28 iunie 1940 – URSS ocupă estul şi nord-estul României (Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa), după retragerea administraţiei şi armatei române în urma ultimatumului sovietic.

 

 

 

Toate aceste invazii şi anexări au fost făcute de sovietici până la începerea războiului lor „pentru apărarea patriei”.

Niciuna din ţările pe care le-a invadat URSS în 1939 şi 1940 nu a atacat „patria” sovieticilor.

 

 

 

 

 

Surse: http://ioncoja.ro/cine-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial-cand-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial/; http://www.lumeamisterelor.com;

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/06/despre-prietenia-sovieticilor-cu-nazistii/

O inițiativă prin care cehii și slovacii anunță că vor să se reunească

 

Cehii si slovacii au demarat o campanie de colectare a semnaturilor, 150.000 in Slovacia si 50.000 in Republica Ceha, pentru o petitie comuna prin care doresc sa-i forteze pe oficialii din Praga si Bratislava ca in 2018 in ambele tari sa fie tinut un referendum cu caracter obligatoriu cu privire la reunificarea Cehoslovaciei, scrie blic.rs citat de glasul.info, preluat de Romanian Global News.

 

 

 

 

 

Miscarea numita „Cehoslovacia 2018„, considera ca slovacii si cehii formau impreuna un popor mult mai puternic, din mai multe puncte de vedere, si in 1992, atunci cand s-a facut dezmembrarea Cehoslovaciei, din motive pur politice, s-a facut o greseala pentru a destrama un stat care a functionat bine.

Acum sunt atat cehi cat si slovaci care spun ca ar fi fost normal sa fie mai intai consultati prin referendum daca vor sau nu ca cele doua popoare sa se desparta in doua tari separate.

Cehii si slovacii au lansat o initiativa prin care anunta ca vor sa se reuneasca „Potrivit sondajelor, o mare parte din populatie considera ca divizarea Cehoslovaciei a fost o greseala si nu ar fi fost de acord cu aceasta decizie.

De exemplu, intr-un sondaj ceh de televiziune, 70 la suta din cei intervievati indica faptul ca divizarea tarii a fost un pas greșit si ei sunt deranjati ca vocea lor nu a putut fi auzita.

Conform listei (Slovacia) a IMM-urilor, 40 la suta dintre slovaci ar dori sa traiasca din nou in Cehoslovacia, se arata intr-un comunicat de pe site-ul „Miscarii Cehoslovacia 2018″.

Cehoslovacia a fost o țară în Europa Centrală care a existat din 1918 până la 31 decembrie 1992.

La 1 ianuarie 1993, conform unei decizii politice anterioare a Parlamentului Cehoslovaciei a fost împărțită în Republica Cehă și Slovacia, conform unui proces politic pașnic cunoscut sub numele elegant de Divorțul de Catifea.

Dizolvarea federației cehoslovace a avut un impact negativ asupra ambelor economii, mai ales în 1993, din cauză că relațiile de import-export între cele două republici a trebuit să devină internaționale și să se conformeze la birocrația pe care acest proces o aduce.

Înaintea „divorțului”, au fost multe speranțe că dizolvarea federației va aduce beneficii economice pentru Cehia, care nu va mai trebui să suporte o Slovacie mai puțin dezvoltată. Aceste speranțe nu au fost realizate în plin, deși Cehia a demonstrat o creștere economică destul de semnificativă, în contextul tranziției, în anii 1990.

O altă prezumție economică a fost faptul că Slovacia va deveni o economie tip „tigru” nefiind eclipsată de Cehia.

Acest lucru s-a întâmplat, mai ales după 2000, când Slovacia a devenit o economie cu o creștere economică foarte puternică. Deși la ora actuală Cehia are un PIB pe cap de locuitor mai ridicat decât cel slovac, Slovacia a arătat o creștere economică mai mare ca Cehia în ultimii ani și a intrat într-o perioadă de boom economic.

 

 

 

 

 

Anul 2018 poate fi anul in care cehii si slovacii ar putea reface Cehoslovacia.

De ce n-ar putea ca tot in 2018 sa fie refacuta si Romania Întreagă?

http://www.expunere.com; Wikipedia.ro

 

Ziua de 5 martie în Istoria Românilor

 

1608:  In Transilvania, principele Sigismund (Zsigmond) Rákóczi s-a retras din domnie, fiind succedat de Gabriel (Gabor) Báthory.

 

 

 

 

Sigismund Rákóczi s-a născut  în 1554/1555, a murit la 5 decembrie 1608, si a fost principe al Transilvaniei intre anii 1607-1608.

 

 

 

 

 

1658: Noul domn al Munteniei, Mihai Radu (Mihnea al III-lea), intră în capitala Tîrgovişte.

 

 

Radu Mihnea, domn al Munteniei și domn al  Moldovei

 

 

 

 

Radu Mihnea este un domnitor relativ necunoscut în istoria românească. Este fiul lui Mihnea turcitul. Ajunge domnitor în Muntenia în 1611,intr-un timp in care tara era supusa atacurilor din afară și domnea  anarhia, la cererea boierimii.

Báthory Gabriel (Gábor), domnitorul Transilvaniei reușise să intre în Muntenia, alungându-l pe Șerban-vodă. Cu ajutor turcesc, Radu Mihnea reușește să-l alunge pe Báthory Gábor din Muntenia și se instalează la domnie.

Se dovedește a fi un bun domnitor. A reorganizat şi a sprijinit răscumpărarea satelor din rumănie.

 

 

 

 

1889: Are loc inaugurarea palatului Ateneului Român din Bucureşti odata cu primul concert susținut de orchestra Societății Filarmonice Române, astăzi Filarmonica George Enescu.

 

 

 

	Ateneul Român, Bucureşti, perioada interbelică

 

 

 

Odată cu inaugurarea palatului Ateneului Român, concertele Societății de Filarmonică Române au început să se desfăşoare în aceasta sală, aşa cum se întîmplă şi în prezent, Ateneul Român devenind o emblema a culturii româneşti şi sediu al Filarmonicii. Sala mare de concert are o capacitate de 1 000 locuri.

Fondată în anul 1868, „Societatea Filarmonică Română „, sub conducerea lui Eduard Wachmann, avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale şi popularizării capodoperelor muzicii clasice.

Sub bagheta iniţiatorului său, „Societatea Filarmonică ” a organizat primul concert în luna decembrie a aceluiasi an. Lui Wachmann, care a condus prima orchestră simfonică permanentă din România pînă în 1907, i-a succedat Dimitrie Dinicu (1868-1936), iar acestuia, din 1920, George Georgescu (1887-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch şi Richard Strauss.

 

 

 

1902: S-a adoptat Legea pentru organizarea meseriilor, cunoscută sub numele de Legea Missir; a intrat în vigoare la 13/26 septembrie 1902  şi va fi ulterior modificată în 1906 şi abrogată în 1912.

 

 

1905: Apare la Bucureşti, România, ziarul „România muncitoare„.Aceasta publicatie  va apărea pînă în august 1914, cînd îşi  va schimba titlul în „Lupta Zilnică„.

 

 

1910: S-a născut in localitatea Cândești, Argeș,    patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu; (d. 1986).

Iustin Moisescu, decedat la  31 iulie 1986 la București, a fost al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986).

 

Iustin a colaborat cu fosta poliție politică, Securitatea, înainte de a ajunge în scaunul de mitropolit al Ardealului, din care avea să fie promovat mitropolit al Moldovei, iar ulterior, în 1977, să devină Patriarh.

Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, dat publicității la sfârșitul anului 2006, oferă detalii despre apropierea dintre viitorul Patriarh și nou instalatul regim comunist. Iustin Moisescu, profesor de religie la Institutul Teologic Universitar din 1948, a fost unul dintre „tehnocrații” aleși de Ministerul Cultelor comunist pentru a controla și a subordona cultele religioase. „În general sunt preferați printre asociații ministerului nu atât fideli ai regimului, într-un fel sau altul, cât persoane care, prin trecutul lor, puteau fi șantajate”, se arată în raport. Printre aceștia, Iustin Moisescu, implicat în trecut, potrivit aceluiași document, in Mișcarea Legionară.

Iustin a avut o ascensiune de-a dreptul spectaculoasă în rândurile clerului ortodox. De la catedra institutului este ales, în 1956, direct arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, pentru ca, nici un an mai târziu, să fie instalat în scaunul de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei. Momentul este pomenit și de mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, într-un  interviu acordat  ziarului Evenimentul zilei.

„În veacul anterior, dar nu e mult de atunci, prin anii ’70, a fost ales mitropolit la Sibiu profesorul de teologie Iustin Moisescu. Nu era nici preot și a fost ales mitropolit. Ulterior a ajuns mitropolit la Iași și apoi Patriarh. Dar inițial era necleric, nehirotonit.”

O ascensiune deloc inexplicabilă, dată fiind apropierea sa de regimul comunist, crede istoricul Cristian Vasile. Idee enunțată clar și în raport: „Atât Iustin Moisescu, cât și Teoctist Arapașu, succesorii Patriarhului Iustinian, deși făceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns în fruntea BOR datorită loialității dovedite față de conducerea Partidului Comunist, primul având și o proastă reputație de politruc”.

Este cunoscută și indiferența Patriarhului Iustin Moisescu față de demolarea bisericilor din Bucuresti, ce începuse la sfârșitul anilor ’70, sau față de condamnarea părintelui Calciu-Dumitreasa la zece ani de pușcărie pentru că protestase față de distrugerea acestora.

„Patriarhul Iustin Moisescu, fost colaborator al Securității, și santajabil în multe privințe, nu a făcut nimic pentru a împiedica pedepsirea părintelui Calciu și pentru a încerca să salveze de la demolare bisericile din București. Ba dimpotrivă, atunci când un istoric de artă, precum Dinu C. Giurescu, a solicitat sprijinul Patriarhiei pentru salvarea locașurilor de cult, i-a spus ca seamană cu „fugarii de la radio Europa Liberă”.

 

 

1955: A decedat   prozatoarea și autoarea dramatică română Hortensia Papadat-Bengescu;  (n. 8 decembrie 1876).

 

 

 

 

 

 

Era fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe (născută Ştefănescu) si  nepoata generalului G. Bengescu-Dabija.

A studiat în perioada 1887–1894, la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti.

Căsătoria, la 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat (pe care îl va urma în numeroase transferuri prin ţară) şi viaţa de familie (avea cinci copii), i-au întârziat cariera literară.

Debutul literar, precedat în 1912 de articole în presa de limbă franceză şi în 1913 de versuri lipsite de valoare şi proză poematică, şi-l va face, practic în 1919, la vârsta de 43 de ani, cu un volum de proze scurte, Ape adânci, salutat de Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu.

În acelaşi an a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, al cărui mentor spiritual a fost Eugen Lovinescu.

Foarte mândră de această realizare, Hortensia Papadat-Bengescu afirma: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe”. Toate scrierile sale vor fi citite mai întâi în cenaclu şi apoi publicate, cu puternică susţinere din partea criticului literar.

Următorul an se dovedeşte a fi unul de bun augur pentru ea: acum publică prozele Sfinxul şi Romanul Adrianei şi este pusă în scenă piesa Bătrânul.

Din 1923 devine membră a Societăţii Autorilor Dramatici Români. La îndemnul lui E. Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, fapt vizibil în ciclul familiei Hallipa: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) şi Străina (1948, pierdut), o incisivă cronică a societăţii realizată cu mijloacele narative ale literaturii proustiene.

„Romanele ciclului Hallipa […], deşi scrise la intervale mari de timp şi relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, şi trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu).

Din 1933, se stabileşte în Bucureşti. În 1936 primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză.

În ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate.

 

 

 

1917: Se semneaza de către ostaşii români din armata austro-ungară cazuţi prizonieri în Rusia şi aflaţi în lagărul de la Darniţa (Kiev)  următorul angajament:

„Noi ofiţerii, gradaţii și soldații români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre românești de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România„. 

 

 

191:  A fost semnat, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia s-a definitivat Tratatul de pace de la Bucureşti (5/18).

 

 

1918 : In România,  guvernul Averescu demisioneaza. Se formează un nou guvern prezidat de Alexndru Marghiloman si care va  guverna România în perioada 5 martie 1918 – 23 octombrie 1918.

 A fost  un Consiliu de miniştri de sacrificiu, care a semnat  un armistiţiu umilitor pentru Romania Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea Statului Român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cu imaginea unui „trădător de ţară”.

 

 

 

 

Foto: Alexandru Marghiloman (n. 27 ianuarie 1854, Buzău – d. 10 mai 1925, Buzău)

 

 

Guvernul Marghiloman a venit la conducerea tarii intr-o perioada in care pozitia internationala a tarii era deosebit de complicata si grava.

Sosirea bolşevicilor la putere în Rusia a determinat ieşirea acestei tari  din război, iar acest fapt a izolat România pe front. Brătianu nu a dorit să încheie un armistiţiu ruşinos, astfel că la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu.

Acesta nu a reuşit să semneze decât preliminariile tratatului, pe 20 februarie, la Buftea.

Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate ruşinoase pentru România, dar care ar fi salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său.

Totodată, regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă. 

În timp ce la Bucureşti se purtau tratative dificile pentru încheierea armistiţiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România .

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea.

Cu acest prilej, el declara: „În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”.

La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa .

Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand I a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Deşi semnarea armistiţiului din aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut foarte mult de suferit de pe urma deciziei sale.

Din acel moment şi până la decesul său, va fi considerat de opinia publică un adevărat „trădător de ţară”.

 

 

1919: In România, este emis decretul-lege privind adoptarea calendarului Gregorian (calendarul de stil nou), începînd de la 1 aprilie 1919 (zi care a devenit 14 aprilie stil nou).

 

 

 

1920: S-a născut Radu Stanca, poet, dramaturg, regizor român (d. 1962).

 

 

 

1925: A murit Gheorghe Munteanu Murgoci, geolog, mineralog român (n. 20 iulie 1872, Vadeni, Braila).

 

 

 

 

 

 

În 1903, Gheorghe Munteanu Murgoci devine primul docent universitar din România în mineralogie), în lucrarea sa tratând problema chihlimbarului românesc. Face călătorii de studiu în Anglia, America, Rusia și California. Din 1908 activează ca profesor de mineralogie și geologie la „Școala națională de poduri și șosele ” din București, iar când aceasta se transformă în „Școala Politehnică” îi este încredințată catreda de mineralogie (1920). Din 1923, este președinte al Comisiei Internaționale de Cartografie a Solului.[2]

Creația sa științifică cuprinde pe de o parte studiile sale de geologie-mineralogie-petrografie, iar pe de altă parte studiile sale asupra solurilor din România. A realizat studii asupra Dobrogei, Carpaților Meridionali, Masivului Parâng, Munților Lotrului. A descoperit lotritul – înscriind în geologie un nou mineral.[3]. În legatură cu studiile sale petrografice, mineralogice și tectonice, mare importanță o prezintă cercetările sale privind bogațiile subsolului romanesc, fiind cel dintâi care a precizat condițiile de zăcământ ale petrolului din Oltenia.

Gheorghe M. Murgoci a fost întemeietorul școlii românești de pedologie, în 1909 prezentând prima schița de hartă agrogeologică a țării la scara 1: 2500000, unde repartiția principalelor tipuri de sol apare cu o deosebită claritate. A descoperit noi minerale și zăcăminte de substanțe minerale utile și a elaborat teorii intrate în patrimoniul științei mondiale.

În anul 1913, într-o sedință a “Asociației Sportive” (Federația Societăților Sportive din România – FSSR), profesorul Gheorghe M. Murgoci a făcut prima comunicare asupra cercetășiei. Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Impreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și a înscris numele printre fondatorii „Institutului de Studii Sud Est Europene” din București. A fost membru corespondent al Academiei Române.

 

 

1944: Al Doilea Război Mondial –  Armata Roșie începe Ofensiva Uman–Botoșani în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

 

 

 

1968: În perioada 5-10 martie 1968 a avut loc la Brasov, in România, prima ediție a Festivalului Internațional de muzică ușoară Cerbul de Aur.

 

 

 

 

 

 

 

1999: A decedat  graficiana și scriitoarea Tia Peltz; (n.31 ianuarie 1923).

Fiica scriitorului şi publicistului de origine evreiască Isac Peltz şi a Lottiei (născută Feldman), face primele studii la o şcoală de maici din Pitar Moş şi la Institutul de domnişoare „Moteanu”, apoi urmează cursurile Şcolii de Artă „M.H. Maxy” din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

Opera sa diversă cuprinde grafică, desen, ilustraţie de carte şi pictură pe pânză. Participă la multe expoziţii, dintre care 44 personale. Multe din tablourile ei se regăsesc în colecţii particulare din Israel, SUA, Italia, Franţa şi Japonia.

Se ocupă de grafica ediţiilor tatălui său, Max şi Lumea lui (1957), Foc în Hanul cu tei (1974), Nopţile domnişoarei Mili (1976), Calea Văcăreşti (1989) şi ale altor autori. Publică şi câteva cărţi: albumul de proverbe ilustrate şi comentate De la lume adunate (1973), Miniaturi (1982), Descântece (1991), O lacrimă într-un minialbum (1993), Crochiuri din inima mea – cartierele Văcăreşti-Dudeşti (1995).

A fost membră fondatoare a Uniunii Artiştilor Plastici din România, membră a Academiei „San Sal Maggiore” din Parma (Italia), membră a Academiei de Arte Frumoase din Roma (1976). Numele ei figurează în dicţionarul Who’s who din Marea Britanie.

A obţinut Premiul pentru grafică şi ilustraţie de carte al Salonului Naţional de Carte şi Publicaţii Culturale (1995), Premiul pentru ilustraţie de carte (Cluj-Napoca, 1997).

„Inspirată, în creaţia sa grafică, de aspecte ale străzii Bucureştiului modern, Tia Peltz se apropie cu empatie mai ales de momentele de bucurie şi petrecere ale vieţii sociale.

Notaţia sa rapidă, cu linie egală, fermă şi sinuoasă, urmăreşte expresia şi nu identitatea personajelor. Traseul ludic, de arabesc, al formelor este completat cu o deosebită plasticitate de petele neutre de acuarelă, ce umplu spaţiul fără a concura linia”.

 

2005:  A încetat din viaţă într-un hotel din Oklahoma City, dirijorul de origine română Sergiu Comissiona.

 

 

 

 

 

 

 S-a nascut  în București la 16 iunie 1928 într-o familie de evrei, tatăl său, Jean Lupu Comissiona, era  absolvent al Academiei de comerț din Berlin si proprietarul fabricii de produse chimice „Minerva” de pe șoseaua Vitan, pe care o preluase de la socrii săi, iar mama sa, Jenny, născută Haufrecht era cântăreață de operă.

În 1950, Comissiona devine directorul muzical al Ansamblului de Stat Român, iar cinci ani mai târziu, în 1955, este numit dirijor principal al Operei de Stat din București.

În 1954 reprezintă România la concursul internațional de dirijorat din Besançon (Franța).

Emigrat în Israel în 1959, a fost numit Director muzical al Orchestrei Simfonice din Haifa şi a fondat Orchestra de Cameră din Israel.

A condus Ochestra Simfonică din Baltimore între 1969 şi 1984 si Houston Symphony în cea mai mare parte a anilor ’80, precum  şi orchestra simfonică din Vancouver între 1991 şi 2000.

In ultimii ani a dirijat, ca invitat, mai multe orchestre din întreaga lume.

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

3. Enciclopedia României

4. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, Editura Universitară, București, 2006;

5. Istoria md.

6. Wikipedia.ro