CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dezvăluiri despre „Formula Dominației ruse” – de la Ecaterina a II-a la „Vladimir al II-lea”, făcute de istoricul Vlad Mischevca

 

 formula_dominatiei_ruse_Basarabia-Crimeea_romaniabreakignews_ro

 Formula Dominației ruse – de la Ecaterina a II-a la „Vladimir al II-lea”
(Paralele istorice actuale: Crimeea VS Moldova)
dr. conf. Vlad MISCHEVCA (Chișinău)

Ocuparea și anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, în martie 2014, sunt exemplele cele mai recente și elocvente pentru a ilustra politicile expansioniste ale Moscovei, care nu ezită să pună în aplicare operațiuni militare sub pretextul protejării etnicilor ruși și a intereselor supreme „de readucere” a teritoriilor pierdute în sânul „lumei ruse”.

Luând în considerare analogiile istorice – Federația Rusă acționează în secolul XXI, precum Imperiul Rusiei în secolele XVIII-XIX când își argumenta expansiunea prin misiunea de „eliberare” de sub jugul păgân a popoarelor din spațiul Caucazian și Sud-Estul Europei.

Modalitatea executării „fără salve de tun” a acestei acțiuni agresive este similară unor anexări de teritorii, obținute pe cale „pașnică”, în ajunul Celui De Al Doilea Război Mondial: celebrul Anschluss, când Austria a fost anexată la Germania de către Hitler, la 13 martie 1938;

Anexarea de catre Germania, în 1939, a Sudettenlandului, Boemiei și Moraviei – regiuni ale fostei Cehoslovacii; Ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german (faimosul tratat Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939), în urma ultimatumurilor din septembrie și octombrie 1939 Estonia, Letonia și Lituania au fost invadate de trupe sovietice și anexate (transformate în republici sovietice în august 1940) până în anul 1991;

De asemenea și Basarabia a fost anexată de către URSS, în iunie 1940, de la România (amenințată ultimativ, în cazul unui refuz, cu recursul la forță).

Anexarea acestor state și teritorii a avut loc când se credea că tratatele internaționale și alianțele politico-militare stau la „straja securității” colective și regionale, garantându-se pacea.

Pentru a nu cădea, din nou, într-o amnezie colectivă e cazul să înțelegem adecvat trecutul istoric care, pe bună dreptate, mai „este viu” și ar trebui să discernem exemplele oferite din abundență de istoria relațiilor internaționale, mai mult sau mai puțin îndepărtată – punând în capul locului primatul dreptului poporului la Libertate și Independență.

Cea mai mare greșeală este să spui și chiar să crezi, că cel din urmă război, care a fost pe pământul tău – este, într-adevăr „ultimul”. Un bun politician, care are cunoștințe istorice, ar trebui permanent să ia în calcul, că acea „ultimă” conflagrație poate oricând să devină – penultima. Iar războiul de pe Nistru, din 1992, s-a terminat doar cu „pacificarea ambelor maluri”, dar nu și cu soluționarea definitivă a diferendului, prin împăcarea părților…

Marcând 22 de ani de la desfășurarea acestor tragice evenimente este cazul să ne punem un șir de întrebări ce țin, atât, de trecutul istoric, cât, și de viitorul nostru. A fost oare acel război Pentru Apărarea Patriei, din 1992 – „ultimul război” purtat pe pământul nostru?

Cine poate garanta astăzi „neutralitatea” și pacea Republicii Moldova? Este oare un caz ieșit din comun anexarea unui teritoriu suveran de către Rusia? Suntem noi oare în stare să prognozăm evoluția expansiunii colosului din Est?

Iată de ce, avem convingerea că, pentru elucidarea Formulei dominației imperiale a Rusiei, este absolut necesar să se abordeze de pe poziții științifice și să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic și plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei în secolul XX, reievaluând, totodată, șirul tuturor războaielor întreprinse de Rusia pe teritoriul nostru național.

Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizației umane, prin prisma conflictologiei, constatăm, că studierea istoriei „artei războiului”, precum și a „războiului” ca instituție dezvoltată, permite a elucida, atât schimbările de ordin tehnic, social și economic, cât și a mutațiilor de frontiera în cadrul cercetării istoriei universale.

Iar influența celor mai numeroase și de lungă durată războaie purtate cândva pe teritoriul Țărilor Române – celor ruso-austro-turce – în care Rusia a jucat, tradițional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă, din punctul de vedere al impactului acestora, asupra unității teritoriale a românilor. Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicații de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităților etc. – în istoria politică și a relațiilor internaționale din S-E continentului Europei de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.

13 invazii ale Rusiei peste teritoriului național românesc, inclusiv războiul de pe Nistru din `92.

armata transnitreană

Armata transnitreană

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un împărat (țarul Petru I) al Rusiei a trecut Nistrul și a pășit în fruntea armatei rusești pe teritoriul Țării Moldovei.

Începând din 1711, când trupele rusești și-au făcut pentru prima data apariția pe pământ românesc până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori. Iar dacă vom lua în calcul și războiul de la Nistru, când, la 1992, armata rusă (adică ofițerii și armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acțiuni militare împotriva Republicii Moldova, atunci această cifră se estimează la 13 invazii.

Pe parcursul a 525 de ani (1368-1893) Rusia a purtat războaie timp de 353 ani, practic două treimi din tot parcursul istoric. După moartea lui Petru I (1672-1725) Rusia a fost în stare de beligeranță 160 ani, dintre care 98 ani au alcătuit războaiele purtate cu Turcia, Crimeea, Iranul și în Caucaz (direcția sudică).

Din păcate, astăzi în geopolitică nu mai contează cine a „descălecat” sau a fost „primul” într-o regiune sau alta, căci are „drepturi” doar acel care a intrat „utimul” pe un anumit teritoriu și posedă destule forțe pentru a-l anexa și stăpâni. Iar politica actuală a Rusiei lui Putin (care poate fi numit al Doilea Vladimir, după Vladimir Lenin) plonjează direct nu în secolul XX, ci în secolul XVIII – dorind să rezolve pe cale armată sau diplomatică anexarea Crimeei, ieșirea la Nistru, ocupând tot țărmul Nord Pontic, la fel ca în timpurile Ecaterinei II (1762-1796).

Politectonica lumii s-a schimbat radical în ultimele două secole, dar unul din protagoniștii principali care influențează poziția geopolitică a spațiului românesc din centrul și sud-estul Europei a rămas același – Rusia (care s-a afirmat plenar ca mare putere continentală încă în sec. al XVIII-lea).

Câteva secole despart epoca împăraților ruși, care și-au stabilit capitala imperiului la St. Petersburg de liderii actuali ai Kremlinului, dar constantă rămâne tendința Rusiei de a controla teritoriul nord-pontic. În orice caz, până astăziistoria  a confirmat supoziția profetică a geopoliticii lui S. Mehedinți:Meridianul istoriei se mută iarăși spre răsărit”. În acest context, ponderea geostrategică a Țărilor românești a fost și rămâne statornică.

Vom menționa, că impactul raporturilor internaționale asupra Principatelor Române este legat de apariția și dezvoltarea Problemei Orientale. Punctele de reper ale fazelor dezvoltării Problemei Orientale rămân, incontestabil, anii: 1699 (Tratatul de la Carloviț) – 1711 (Campania de la Prut) – 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) – 1783 (Anexarea Crimeei) – 1792 (Tratatul de la Iași) – 1812 (Tratatul de la București)…

Cu părere de rău, politica marelor puteri la adresa Moldovei și Țării Românești în această perioadă continua să se bazeze, în fond, pe „dreptul celui mai puternic”, prevalând, mai ales, din partea Imperiului Rusiei, argumentul forței și nu forța argumentului.

Dihotomia: state puternice – state slabe sau țări independente – țări dependente poate fi considerată una din axele principale ale raporturilor internaționale și, în general, universale ale dezvoltării istorice a societății umane.

Astfel, evoluția situației politice a Principatelor Române în cadrul relațiilor internaționale a fost determinată, în mare măsură, de factori geopolitici.

Bazându-ne pe supoziția că esența geopoliticii rezidă în controlul asupra spațiului (în primul rând politic, militar, economic etc.), vom menționa că Principatele se aflau pe parcursul secolului al XVIII-lea într-un câmp încrucișat, adică erau într-un spațiu la care pretindeau mai multe imperii: otoman, țarist, habsburgic.

Țările Române, deși alcătuiau, de fapt, fără nici un echivoc, conform terminologiei geopolitice, un câmp endemic, adică un teritoriu pe care comunitatea națională s-a constituit, ca atare, și care în procesul formării sale s-a aflat sub controlul său, erau considerate ca fiind incluse, conform unui șir de tratate internaționale, în așa-zisul câmp total al Porții Otomane.

Adică, se aflau sub suzeranitatea totală a otomanilor, fiind sub multiple forme de control: politic, militar, comercial, logistic ș.a. Însă acest teritoriu era disputat din ce în ce mai mult atât de unele puteri limitrofe (Austria și Rusia – vecină de la 1792), care întreprindeau o expansiune directă asupra posesiunilor otomane, cât și de altele mai îndepărtate (Franța), care, neavând căi de comunicații directe cu Principatele Române, încercau să-și stabilească aici un punct de reper geopolitic, fapt ce a provocat adevărate cutremure politice (folosind expresia lui Mehedinți) atât la 1774-1775, 1791-1792, dar, mai ales, la 1812, deoarece Principatele, în calitatea lor de zonă de interferență, au fost un măr al discordiei între imperiile rivale.

 

Charles Maurice de Talleyrand

 

Vom aminti, în acest context, că diplomatul francez Parant, relatându-i lui Talleyrand, în mod special, despre Moldova, la sfârșitul anului 1805, menționă că atunci când „invincibilul împărat” francez deține în mâinele sale soarta Europei întregi, iar statele continentului deveniseră „elemente ale marilor combinări” napoleoniene, „micul Principat al Moldovei” „ar putea, de asemenea, să suscite un anumit interes și să reclame numaidecât atenția” Franței.

Chiar dacă „națiunea moldavă”, adică poporul de rând, „era absolut pasiv”, totuși, unii boieri, care nu numai că erau, pur și simplu, „prieteni”, ci, în general, entuziaști chiar ai „numelui francez”, erau gata a arunca brațele unei „puteri protectoare, dezinteresate”, spre deosebire de cea actuală (Rusia), sub tutela cărei se afla Moldova.

Aspirațiile autohtone constând, în fond, în restabilirea „vechilor privilegii și restituirea Bucovinei…” Astfel, dacă la începutul secolului al XIX-lea moldovenii doreau să-și recapete Bucovina anexată – apoi la începutul secolului al XXI-lea nu pierdem speranța să redobândim Transnistria.

Revenim, în această ordine de idei la Anul 1774, considerat drept începutul unor schimbari calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poartă, favorizând creșterea rolului acestora pe arena internațională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”.

După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), devenind protectorul Moldovei, și, în general, al creștinilor ortodocși din Imperiul otoman, Rusia, reieșind din interesele sale politice, intervenea pe lângă Poartă în favoarea Principatelor. Toate acestea n-au putut să nu inspire anumite speranțe, contribuind la creșterea influenței politico-ideologice a Rusiei în Principate.

Preoții greci, agenții secreți ai Rusiei care „lucrau” conștiințele românilor

Referindu-se la aceste aspecte ale problemei influenței Rusiei în sud-estul Europei, istoricii au constatat că „influența rușilor în principate, după tratatul de la Iași, a fost foarte mare. Acum începe a se accentua și mai mult influența rusească foarte puternică, mai ales, în Moldova”.

Despre influența predominantă a Rusiei la acea vreme relatează și viceconsulul francez de la Iași, Parrant (în iunie 1798): „Rușii au cucerit în aceste țări toate spiritele și aceasta nu este de mirare; religia – acest mijloc întotdeauna efectiv, ce stă alături de ignoranță, a deschis toate inimile”.

În continuare, el menționa că anume preoții greci sunt acei care, fiind agenți secreți ai Rusiei în Imperiul otoman, prin predicile lor insuflă dragostea față de moscoviți și ura față de musulmani, fapt ce, firește, contribuie la aceea că fiecare grec și, mai cu seamă grecul din Moldova („Grec moldave”), vede întotdeauna în fiecare rus un prieten natural, un frate.

Aceasta se referă însă, după cum susținea diplomatul francez, mai puțin la țărani, căci „dragostea lor nu este generală”, deoarece rușii au provocat „unele nemulțămiri și amăgeli, ce au servit drept exemplu pentru alții”, fapt ce ne demonstrează, încă o dată, importanța factorului religios. Bukowina_1914

La 1775 s-a produs un grav rapt teritorial al Moldovei, când Austria, în urma unei înțelegeri cu Poarta (pentru serviciile făcute pe lângă Rusia) a ocupat nordul țării, numit ulterior Bucovina.

Poarta acceptă, prin convenția de la 7 mai 1775 această anexare, care s-a produs în mod conștient și cu consimțământul Rusiei.

 

De la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

 

 

Conjunctura internaționala de la sfârșitul anilor ’70-începutul anilor ’80 ai sec. XVIII-lea, fiind favorabilă Rusiei, precum și victoriile obținute in ultimul război cu turcii (1768-1774), au dat naștere, in mediul cercurilor guvernamentale ale imperiului, unor largi planuri expansioniste. Calculele Ecaterinei II privind împărțirea posesiunilor otomane au fost dezvăluite în timpul întrevederilor sale personale cu Iosif (Joseph) al II-lea la începutul anilor ’80, fiind formulate și disputate în continuare de către împărăteasa rusă în faimoasa sa corespondență cu împăratul Austriei.

Este vorba de vestitul „Proiect grecesc”, ce prevedea crearea, în urma distrugerii otomanilor și alungării lor din Europa, a unui Imperiu Grec („Oriental”), în frunte cu nepotul Ecaterinei II – marele duce Constantin Pavlovici și transformarea Moldovei și Țării Românești într-un stat pseudoindependent – Dacia, al cărui suveran trebuia să fie de religie ortodoxă și cu domnie ereditară (preconizându-se candidatura lui Gr. Potemkin). Granițele noului stat al Daciei urmau să fie marcate de – Nistru, Marea Neagră, Bucovina, Olt și Dunăre, până la vărsare.

Totodată, Dunărea urma să delimiteze hotarele dintre noul Imperiu Grec (ce ar include și insulele Arhipelagului) și Dacia. În septembrie 1782 Ecateria II se „limita” a dori doar alipirea la Rusia a cetății Oceakov și a pământurilor cuprinse între Bug și Nistru.

Astfel, obținându-și mână liberă din partea Austriei Rusia a rezolvat inițial o parte din planurile urzite. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi la începutul anilor optzeci ai sec.XVIII – „problema Crimeei”, care fiind declarată, cu puțin timp înainte (1774), independentă, a și fost anexată, la 1783, de către Rusia.

În 1782, în onoarea cneazului Rusiei kievene Vladimir I (moare la 28.07.1015, ulterior este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă), împărăteasa Ecaterina a II-a a fondat decorația Ordinul Sf. Vladimir.

 

 

de la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

 

Iar în aprilie 2014 Vladimir Putin a introdus noua decorație pentru militarii ruși – medalia „Pentru reîntoarcerea Crimeei” («За возвращение Крыма», indicându-se clar data petrecerii acestei operațiuni militare: 20.02.14 – 18.03.14), ceea ce este, de jure, un document oficial și o sursă istorică importantă, ce demonstrează că Ministerul Apărării al Federației Ruse a introdus în circulația științifică a științei istorice și diplomației (probabil, fără o coordonare cu alte ministere relevante, care dau o interpretare foarte diferită a cronologiei acestor evenimente din februarie – aprilie 2014, http://inforesist.org/eksperty-nazvali-12-faktov-kak-medal-za-vozvrashhenie-kryma-podstavila-rf/ ).

 

 

Medalia pentru reîntoarcearea Crimeei

„Pentru reîntoarcerea Crimeei” «За возвращение Крыма»

 

Astfel, cel puțin la capitolul „cronologia evenimentelor” din Ucraina și a pierderii peninsulei Crimeea, în baza datelor înscrise în noul însemn faleristic, rezultă că istoricii sunt obligați să se refere la data de „20 februarie” ca dată când a început „reîntoarcerea Crimeei”.

Astfel, se dă o lovitură serioasă pozițiilor „istoriografiei oficiale” sau, mai bine zis propagandei, de la Kremlin, dovedindu-se că decizia lui Vladimir Putin de a anexa Crimeea a fost luată numai după obținerea datelor cu privire la starea de spirit a localnicilor, înfuriați de „lovitură de stat de la Kiev” – 22 februarie 2014.

Vehiculând o astfel de abordare va fi necesar să se precizeze sursele istorice ce ar documenta începutul „întoarcerii Crimeei” cu 2 zile înainte de îndepărtarea (ințial autoînlăturarea) din funcție a președintelui  V. Ianukovici de către majoritate constituțională a Radei Supreme a Ucrainei! Aceasta este o condiție obligatorie pentru oricare dintre cei care pretind că s-a săvârșit un act „democratic”, de „restabilire a voinței poporului”.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, și, în Principate, în special, a fost către începutul sec. al XIX-lea predominant, vom scoate în evidență etapele de realizare a acestei politici. Astfel, considerăm că algoritmul politicii externe al Rusiei în ecuația Problemei Orientale poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci, mai mult, un silogism:

 formula_dominatiei_ruse_istoric_Vled-Mischevca_romaniabreakingnews_ro

Unde F,F1,F2 – sunt factorii externi și interni, care influențează procesul dat. Această formulă a „Dominației Imperiului Rusiei” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acțiunii militare violente – „m” (războaiele ruso-turce), conjugat cu cel al luptei diplomatice – „d”. Formula dată a expansiunii ruse putea fi aplicată în forma ei deplină: prin cele 3 etape (A, B, C ) și asupra Moldovei, așa cum s-a petrecut și în „cazul Crimeei” în sec. al XVIII-lea (culminând la 1783 până la „D” – Dominația Imperiului Rusiei). Dar evoluția rapidă a raportului de forțe pe arena internațională – ascensiunea Franței napoleoniene ș.a. – a înaintat, la 1812, în fața Curții de la S.Petersburg realizarea parțială a planurilor sale agresive (anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru), adică direct de la etapa „A” la „C”, omițându-se etapa intermediară – „B”, cea a „Cvasiindependenței” Moldovei (spre deosebire de cazul Crimeei). (Vlad Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chișinău: Civitas, 1999, p. 34.)

Formula nu este un secret pentru diplomația Europeană

De remarcat că pentru diplomația europeană această strategie a politicii externe a Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei (pe care noi am redat-o prin formula menționată) n-a prezentat un secret. Fapt confirmat și de documentele diplomatice de epocă, căci diplomatul francez Roux raporta ministrului de externe al Franței despre discuția avută la Constantinopol, în care el a scos în evidență că politica Rusiei în ultimii 50 de ani demonstrează agresivitatea ei la adresa Porții. „Independența” Principatelor Române, pentru care St.Petersburgul luptă, este o ficțiune, doar o etapă pentru anexarea lor ulterioară. Exemplu elocvent ne poate servi Crimeea, care a fost la început declarată „independentă” – la 1774, sub cârma dinastiei hanilor Ghirei, ca, la puțin timp după aceea, – la 1783 – să fie anexată total Rusiei.

Până la reanexarea din 18 martie 2014 a peninsulei Crimeea zona costieră a Mării Negre era repartizată astfel: Ucraina – 36,6 %, Turcia – 33,2 %, Rusia – 9,4 %, Georgia – 8,1 %, Bulgaria – 6,7 %, România – 6 %. După ocuparea Crimeei Marea Azov devine, practic, închisă de ruși.  Astfel, ocupând fără luptă armată Crimeea, la fel ca și în 1783, Rusia și-a extins teritoriul de coastă maritimă din contul Ucrainei – concurând de acum încolo doar cu Turcia.

Marea Neagră reprezentând miza europeană pentru realizarea punții euroasiatice devine, ca și pe timpul Ecaterinei II, un bazin al confruntării, în care Marile puteri, asociate în alianțe politico-militare, sunt chemate să se confrunte cu expansiunea rusă în încercarea sa de refacere a unui nou Imperiu Oriental (alias Sovietic).

Rezumând cele enunțate sumar cu privire la situația geopolitică a Moldovei în contextul Problemei Orientale la cumpăna sec. XVIII-XIX e necesar de a evidenția următoarele concluzii:

  • Ponderea geopolitică a Principatului Moldovei a căpătat în epoca Ecaterinei II o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic și țarist; iar în actualul coraport de forțe pe segmentul geografic al Prutului – ca hotar al UE – rolul Republicii Moldova va spori considerabil.

  • Expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei a avut câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare deschise asupra Porții Otomane (inclusiv a statelor din cadrul Imperiului otoman), în care locul și rolul Principatelor a fost deosebit de important, în calitate de obiecte de partaj teritorial; Republica Moldova, devenind încă din 1991-1992 un subiect al agresiunii militare, este actualmente un impediment în calea noilor extinderi expansioniste rusești.

  • Crizele Problemei Orientale au determinat permanent agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre, iar criza Ucraineană va determina accelerarea schimbării statutului de „neutralitate” al Republicii Moldova pe harta politică a Europei și în cadrul coraportului de forțe ale Marilor puteri.

  • Rivalitatea Marilor puteri europene la Dunărea de Jos permitea domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-și consolida propriile poziții; iar în prezent – disputa cu Federația Rusă în bazinul Pontic poate să ne acorde o șansă unică pentru definitivarea vectorului proeuropean al Republicii Moldova sau chiar izbânda reunificării cu România.

(Chișinău, mai 2014)

Publicat de romaniabreakingnews.ro – autor Vlad MISCHEVCA

Istoric Vlad MISCHEVCA

 

Vlad MISCHEVCA este un istoric român, născut în Moldova din stânga Prutului în anul 1963. Este cercetător științific coordonator al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Republicii Moldova., doctor în istorie (1997), conferențiar cercetător (1999, Associate professor, Ph.D.), membru al Comisiei Naționale de Heraldică.

Domeniile sale principale de cercetare vizează perioada de trecere de la medieval la modern:  istoria relațiilor internaționale din sud-estul Europei (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), genealogia domnilor fanarioți, vexilologia heraldică națională, raporturile istorice româno-elene (în special cu Sfântul Munte Athos).

Este membru al mai multor societăți științifice internaționale, autor a 12 cărți (monografii) publicate la Chisinau, Iași, Atena și Salonic. În anul 2012 în procesul de documentare  asupra subiectului tratatului de pace de la București din 1812, într o lucrare mai puțin cunoscută, care cuprindea documente publicate la Moscova în anul 1944, a descoperit și readus în circuitul istoriografiei române importanta existentei unui Tratat ruso-turc, datat 1921, prin care cele două puteri declarau NULE juridic orice tratate anterioare dintre fostele imperii – țarist și otoman, rezultând, deci, și anularea Tratatului de pace ruso-turc de la București, din 1812, prin care Rusia și-a alipit jumătate din Principatul Moldovei, sub numele de Basarabia.

Dezvăluiri privitoare la deja celebrul (pentru noi românii) Tratat ruso-turc din 1921 și la conținutul acestuia, sunt disponibile în articolul scris de Vlad MISCHEVCA preluat si de blogul nostru cu titlul :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/26/rusia-nu-mai-are-niciun-drept-istoric-asupra-basarabiei-despre-tratatul-de-pace-ruso-turc-de-la-bucuresti-din-16-mai-1812-care-a-fost-anulat-in-1921/

03/03/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum e reflectata Istoria românilor de mass-media de limbă maghiară din România

 

 

 

 

Istoria românilor reflectată în mass-media de limbă maghiară

Este îndeobşte cunoscut faptul că, la nivelul reprezentării comune din România, există un handicap de imagine faţă de judeţele Covasna şi Harghita, singurele judeţe din tara noastră  unde populaţia majoritară română este numeric inferioară.

Mass-media are o influenta incontestabila asupra relaţiilor interetnice, cât şi rolul media în formarea şi influenţarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi clişeelor prezente în mentalul colectiv al publicului ţintă si de aceea,  modul în care Istoria românilor este reflectată în mass-media de limbă maghiară, în general, şi în presa din judeţele Covasna şi Harghita, în special merită o atentie deosebită.

După imposibilitatea abordării, până în 1989, a unor teme „gingaşe”, cum sunt şi cele referitoare la contenciosul româno-maghiar, şi a exagerărilor naţionaliste, din perioada comunistă, prezenţa unor dezbateri libere pe teme istorice în mass-media, este necesară şi binevenită.

Fără a mai aştepta ca specialiştii din cele două ţări, să-şi armonizeze punctele de vedere, ale istoriografiei româneşti şi ale celei maghiare, puncte de vedere adesea divergente, asupra unor evenimente, momente şi personalităţi importante ale istoriei comune, în mod deosebit, mass-media locală din judeţele Covasna şi Harghita acordă de multa vreme spaţii largi materialelor cu tematică istorică.

În acest context, nu este lipsită de importanţă, cunoaşterea modului în care Istoria românilor este reflectată în mass-media de limbă maghiară.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, problematica respectivă nu este cunoscută de publicul larg din România, din cauza barierei lingvistice. Abordarea acestei teme permite totodată, cunoaşterea unui mod specific în care, maghiarii din Ungaria şi România, în general, şi minoritatea maghiară din cele două judeţe, în special, prin intermediul principalilor lideri de opinie, se raportează la populaţia majoritară, din ţară şi din zonă.

Exprimând viziunea proprie elitei comunităţii maghiare asupra paradigmei relaţiilor româno-ungare, analiza conţinutului articolelor apărute în mass-media de limbă maghiară (din Cluj-Napoca şi câteva din Ungaria), dar mai ales din judeţele Covasna şi Harghita, ne conduce la următoarele constatări şi concluzii:

În toate articolele sunt contestate teme de bază ale istoriografiei româneşti, cum sunt cele privind continuitatea, caracterul unitar şi valorile identitare ale statului român.

„Istoriografia oficială din vremurile comuniste, dominatoare chiar şi la începutul secolului XXI, determinată de politică, este falsă. Această istoriografie falsifică fapte istorice fundamentale. Un exemplu în acest sens este originea şi continuitatea poporului român la nord de Dunăre (şi în Transilvania) din timpul Daciei romane.

Pornind de la această concepţie, despre poporul maghiar se scrie ca despre «un element intrus, asupritor, străin…» Românii au început să se stabilească în regiunile Carpaţilor Meridionali şi ale Munţilor Metaliferi din Transilvania, într-un număr mai însemnat, în a doua jumătate a secolului al XIII; apoi în cursul secolelor următoare au emigrat din Ţara Românească şi Moldova”, Kadar Gyula, „Românii şi maghiarii în vâltoarea istoriei/ Spre viitor cunoscând trecutul. Realitatea istorică”, în „Tortenelmi magazin”, nr.12/ decembrie 2004.

„Cândva, în Transilvania, uriaşele păduri nelocuite, alterau cu aşezări disparate, deseori variate, din văile râurilor. Descoperirile arheologice au indicat urme de aşezări umane din mileniile trecute dar acestea nu s-au păstrat, iar despre continuitate nu putem vorbi decât după ce s-au stabilit secuii. Ei au fost cei care au populat dens diferitele zone ale Transilvaniei, iar denumirile de localităţi atribuite de ei s-au păstrat până azi. (…)”, Gazda Laszlo, „Rădăcinile conştiinţei secuilor privind originea şi statutul lor de băştinaşi”, în „Haromszek”, nr. 4561/ 03.09.2005.

„Românii nici nu au luat la cunoştinţă faptul că însuşi părintele teoriei continuităţii daco-romane, Constantin Daicoviciu a dezvăluit el însuşi, în 1973, înainte de a muri, (în faţa angajaţilor Institutului de Istorie, ai Muzeului de Istorie, a colegilor de la Universitate şi a studenţilor) caracterul mincinos al cercetărilor sale – evidenţiază autorul însemnării (Kenez Endre Zoltan – n.n.)”, Silvester Lajos, „Cazul calificat al trădării de patrie”, în „Haromszek”, nr. 4142 / 21.04.2004.

„Prin trecutul şi aşezarea sa geografică, Transilvania este parte a Ungariei istorice până în anul 1918. (…) Autonomia, autoguvernarea Pământului Secuiesc, este îndreptăţită şi pentru că populaţia colonizată în ultimii 35 de ani, care a ajuns în oraşe cândva pur maghiare, simte, datorită unor false basme istorice – ca de exemplu vechimea daco-romană invocată şi acum ca argument – că are dreptul să modifice caracterul maghiar al localităţilor, că lor li se cuvin bunurile Pământului Secuiesc şi privilegiul ocupării celor mai importante locuri de muncă. Credem şi mărturisim: toţi cei care timp de un mileniu şi-au asumat apărarea pământului natal, a patriei, nu şi-au vărsat sângele în zadar pentru libertatea noastră!”, Kadar Gyula, „Aşezarea istorico-geografică a Transilvaniei”, în „Tortenelmi magazin”, nr. 6-8/ iunie 2004.

Un caz cu totul aparte de manipulare grosolană a publicului cititor, prin vehicularea unor neadevăruri evidente şi formularea unor frustrări, obsesii, clişee şi prejudecăţi faţă de români şi istoria lor, îl constituie articolul „Mit şi forţă vitală”, semnat de Agoston Balazs, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” din Ungaria, din care redăm pe larg.

„Ardealul nu a fost niciodată românesc. Nici acum nu este altfel, în această regiune menţinându-se o atmosferă care iradiază cu mare putere. Semnele românizării forţate sunt cu atât mai bătătoare la ochi: lumea culorilor şi formelor insipide ale arhitecturii bizantine care foloseşte materiale ieftine şi acordă mai puţină atenţie detaliilor şi armoniei, steagurile în culorile roşu-galben-albastru, statuile aproape pe aceeaşi formă ale puţinilor eroi şi români de vază (Avram Iancu, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu etc.) pot fi întâlnite în mai toate oraşele, cum, de asemenea, pot fi întâlnite şi denumiri ale unor spaţii publice menite să ne prezinte anexarea Ardealului (străzi şi pieţe care poartă numele de 1 Decembrie 1918).

În acelaşi timp, propaganda naţională românească acordă o atenţie deosebită consolidării mitului continuităţii romano-daco-română, născocit în secolul trecut. După cum se ştie, românii au fost un popor de păstori din partea de sud a Balcanilor, iar primele grupuri nomade au ajuns în spaţiul vital ungar, mai precis în Ardeal, abia în secolul XIII. Nu este întâmplător faptul că, până în secolele XVII-XIX, nu pot să prezinte un român vestit sau care s-ar fi născut în Ardeal şi nu este întâmplător nici faptul că până atunci denumirea de român era necunoscută, aceştia fiind numiţi valahi sau vlahi.

Toţi conducătorii lor de oşti mai renumiţi provin din Ţara Românească sau din Moldova. Acest lucru nu a împiedicat însă propaganda naţională românească să înalţe aproape în toate localităţile statui înfăţişându-i pe „Romulus şi Remus” care evocă originea romană. În toate cazurile, pe statui au fost inscripţionate texte referitoare la latinitate, în ciuda faptului că, în limba română, pot fi întâlnite numeroase cuvinte de origine slavă şi maghiară, iar din punct de vedere religios, românii sunt ortodocşi, nu romano-catolici.

Manualele şcolare sunt oglinzi fidele ale preocupării propagandei naţionale româneşti de a falsifica istoria. Manualele oficiale în limba română şi în limba maghiară editate de către Ministerul Învăţământului îi învaţă pe elevi despre mitul romano-dac şi prezenţa continuă a românilor. (…) Această teorie este ca şi cum cineva ar dori să dovedească continuitatea românilor şi maghiarilor prin faptul că, în Epoca Romană, pe teritoriul actual al localităţii Szombathely a existat o localitate cu denumirea Savaria.

Un alt capitol (din manualul de istorie pentru clasa a IV-a, editat în 1998 la Bucureşti, autori Maria Ochescu şi Sorin Oane) se referă la formarea limbii române, încercând să dovedească înrudirea limbii române cu limbile neolatine prin asemănarea dintre salutul „Bună ziua” din limba română şi corespondentul acestuia în limbile italiană, spaniolă, franceză şi portugheză. Asemănarea există într-adevăr, limba română aparţinând familiei limbilor neolatine, în ciuda numeroaselor cuvinte de origine slavă şi maghiară, însă autorii au uitat să adauge faptul că limba română actuală a fost creată în mod artificial abia în urmă cu 200 de ani. Uneori, teoria daco-romană este contrazisă de faptul că diferite grupuri etnice româneşti abia se înţeleg deoarece vorbesc dialecte total diferite. Oltenii, lipovenii, moţii şi moldovenii vorbesc în mod diferit şi, în mod cert, de multe ori, un maghiar vorbeşte mai frumos şi mai bine limba română. (…)

Cu toate acestea, această teorie străvezie dă putere românilor şi îi face încrezători în ei înşişi. Îi face să creadă în originea lor nobilă. (…) Cel mai grosolan fals poate fi întâlnit în capitolul intitulat „Românii sub stăpânire străină”. Aici putem citi minciuni clare, ca de exemplu „românii care au trăit în Monarhia Austro-Ungară creată prin unirea Ungariei şi Austriei în anul 1867 au fost nevoiţi să suporte multe nedreptăţi. (…) Populaţia recunoscută era doar populaţia maghiară, limba oficială (obligatorie) era limba maghiară, iar denumirile oraşelor şi satelor puteau fi folosite doar în limba maghiară.” (…)

Trecerea de la o alianţă la alta în timpul primului război mondial, este apreciată de autorii manualului drept război de unificare a naţiunii. După „mica unire” din anul 1859 (unirea Moldovei cu Ţara Românească), a fost realizată „marea unire”, adică ruperea Transilvaniei de Ungaria, cu mai multe milioane de maghiari şi cu tot atâtea fenomene ale culturii şi spiritului creator maghiar. În mod regretabil, vestigii dacice şi romane nu pot fi întâlnite nicăieri în Transilvania, produsele culturii române invadând Ardealul doar în urma Trianonului, dar acest lucru mai bine nu s-ar fi întâmplat. La intrarea în localităţi, denumirea acestora este anunţată prin construcţii din beton şi tablă care îi sperie pe călătorii cu simţ estetic. (…) Realizările din perioada interbelică sunt contestate, apreciindu-se că „toate acestea sunt „dovedite” de numeroasele umilinţe la care au fost supuşi maghiari, tentativele de românizare forţată, diminuarea posibilităţii de manifestare a culturii maghiare şi de aroganţa de putere a României mari”.

(…) În legătură cu cea de a doua hotărâre de la Viena din 1940, în temeiul căreia nordul Ardealului a revenit Ungariei, este trecut în mod discret sub tăcere faptul că aceasta a fost luată la cererea României. De asemenea, nici în legătură cu Revoluţia din 1989 nu este amintit numele lui Tokes Laszlo şi, de asemenea, nu se vorbeşte nici despre progromul antimaghiar de la Târgu Mureş din anul 1990. (…)

Acesta este un manual de istorie oficial, aprobat de Ministerul Învăţământului din România. În acest mod, copiilor le sunt băgate în mod sistematic în cap neadevăruri, atitudini antimaghiare, un trecut fals din care pot izvorî doar un prezent fals şi un viitor fals. Această viziune asupra istoriei este prezentă şi în spaţiile publice, nu doar sub forma statuilor şi a denumirilor amintite ci şi sub forma unor tăbliţe comemorative care se referă la suferinţele şi eroismul românilor, la prigoana suferită din partea maghiarilor.

Şi în centrul municipiului Oradea, care, din fericire, mai păstrează din punct de vedere arhitectural vestigii ale stilului secesionist ungar a fost strecurat un asemenea text pe o tăbliţă amplasă în memoria victimelor comunismului: „În memoria martirilor, refugiaţilor şi victimelor din Ardealul de Nord ale Dictatului de la Viena din 1940”. Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur şi simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri. Adevărul este că cea de-a doua decizie de la Viena a fost solicitată germanilor şi italienilor de către partea română.

După cum am amintit, un rol important în crearea psihologiei sociale şi a conştiinţei naţionale româneşti revine Bisericii ortodoxe. Ortodoxia este o religie ciudată mai ales în varianta românească a acesteia. Trebuie ştiut faptul că pentru ţăranul român superstiţios cuvântul preotului este sfânt. (…) Nu de puţine ori icoanele şi frescele bisericii româneşti reprezintă momente ale istoriei (falsificate) româneşti. De exemplu, de o parte şi de alta a intrării în cea mai mare biserică românească din Târgu Mureş, poate fi văzută o asemenea scenă în care un slujitor maghiar al legii îl bate cu vergile pe un român bătrân cu barbă care are aureolă în jurul capului. Românii care vizitează această biserică pot vedea încă din copilărie această scenă. Deci, încă din copilărie, majorităţii românilor le sunt insuflate sentimentele antimaghiare.

Scrierea istoriei româneşti se manifestă uneori într-un mod în care ne face să zâmbim. De exemplu, la Târgu Mureş, se află statuia lui Bernady Gyorgy, fost primar al oraşului. Puterea română vicleană, nu a demontat această statuie, nu a topit-o, deşi putea face acest lucru, cum s-a întâmplat în multe alte localităţi. În schimb, i-a înălţat o statuie lui Emil Dandea, un fost primar al oraşului care nu a făcut nimic deosebit, însă era român. Acest lucru a fost suficient pentru a avea o statuie mai mare şi mai reprezentativă decât cea a lui Bernandy.

La Cluj, pe o coloană înaltă, se află statuia diformă şi rigidă a lui Avram Iancu care nu se potriveşte în stil şi formă cu locul în care este amplasată. Acest conducător de hoţi care, în 1848, prăda Aiudul şi împrejurimile, a ajuns în această piaţă care-i poartă numele cu scopul de a fi zărit din depărtare de vizitatorul care se apropie de oraş… În plus, dacă dăm crezare unor zvonuri auzite la Cluj, statuia a fost înălţată pe un sol afânat, existând şansa ca aceasta să se răstoarne peste clădirea Operei…

Am scris toate acestea nu pentru a stârni mânia împotriva românilor, însă nu strică să fim clarificaţi în legătură cu motivarea anumitor fenomene. După cum trebuie ştiut faptul că antimaghiarismul nu este prezent în viaţa de zi cu zi, pe stradă, în relaţiile interumane sau cel puţin acesta este mult mai puţin sesizabil decât cu câţiva ani în urmă. Antimaghiarismul este însă esenţa statului român deoarece acest stat propovăduieşte în mod continuu românismul pentru a înăbuşi trecutul maghiar. Însă cea mai importantă concluzie este acea că, în timp ce românii îşi rotunjesc istoria cu asemenea mituri, noi, maghiarii, nu-i respectăm nici pe eroii pe care îi avem, iar trecutul nostru strălucit şi glorios îl desconsiderăm. Românii nu trebuie duşmăniţi, ci trebuie să învăţăm din această forţă propulsoare care înseamnă o energie uriaşă.”, Agoston Balazs, „Mit şi forţă vitală”, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” (Ungaria), nr. 47/ 25.11-01.12 2004.

În majoritatea articolelor, evenimente şi momente istorice importante din istoria comună, sunt abordate, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei româneşti, de exemplu: revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan; revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României faţă de minorităţi din perioada interbelică, Dictatul de la Viena, înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, acordarea drepturilor minorităţilor naţionale, după decembrie 1989 ş.a. De fiecare dată, doar tezele istoriografiei ungare sunt cele adevărate.

„Este o bucurie pentru maghiarul din Transilvania să-şi aducă aminte de Horea, Cloşca şi Crişan? Putem observa fericiţi aceste nume pe indicatoarele de denumiri de străzi? (…) Nu! Nu putem fi fericiţi, mai mult decât atât este umilitor, deoarece numele lor se leagă de uciderea în mod barbar a unor locuitori din mai multe localităţi maghiare. Chiar dacă am accepta ca fiind adevărate 10% din omorurile şi distrugerile invocate de surse considerate competente, ar fi greu de înţeles de ce maghiarul şi românul din Transilvania îşi aminteşte cu respect, ca de nişte eroi pozitivi, de cei care au condus acţiunile de ucidere a maghiarilor. Explicaţia poate fi căutată în istoria României care se predă în învăţământ, material cu caracter propagandistic. Din păcate nici în secolul al XXI-lea nu există o scriere obiectivă a istoriei (române), astfel că măcelul din 1784 este prezentat ca un capitol glorios al trecutului fictiv”, Kadar Gyula, „Ce simbolizează pentru noi Horea?”, în „Tortenelmi magazin”, nr.12/ decembrie 2004.

„Toate constituţiile române de după 1923, conţin un articol prin care se declară că România este „Stat naţional unitar! (…) Însă putem afirma liniştiţi că România nici în ziua de azi nu este stat naţional. (…) Să ni se permită să nu considerăm sărbătoare ziua de 1 decembrie, atât timp cât primul articol de lege al statului român consfinţeşte inexistenţa noastră, adică faptul că România este o ţară unitară, populată de români. E de înţeles că marea majoritate a românilor sărbătoreşte această zi deoarece a fost un câştig real pentru ei anexarea Transilvaniei, a Banatului şi a Partiumului, mult mai dezvoltate în plan economic. Însă pentru noi, pentru maghiari nu poate fi sărbătoare această zi de doliu căci am rămas fără patrie, suntem trataţi ca cetăţeni de rangul doi”. Kadar Gyula, „Aş putea urla de fericire/ Amintindu-ne de 1 Decembrie 1918”, în „Tortenelmi magazin”, nr.12/ decembrie 2004.

„Am relatat de mai multe ori şi rezultă şi din expunerea (…) prezentată de Barki Eva că nu ne putem baza nici pe Mafia de la Bruxelles (UE) care muşamalizează toate conflictele şi care-şi doreşte supuşi globali şi consumatori idioţi, şi nici pe ţara „mamă”, ci pe noi înşine. Aceasta nici nu este o problemă aşa de mare, cel puţin situaţia este clară. Numai că… Există o mică problemă: Nu am clarificat încă problemele de fond: Încă nu am pus întrebări decisive şi nu am dat răspuns la ele. De exemplu: Cine sunteţi Dvs: Secui? Maghiar? Secui-Maghiar? Maghiar din Transilvania? Eventual: Maghiar din România? Vreţi Dvs să profitaţi de dreptul la autodeterminare naţională prevăzut în dreptul internaţional? Dacă da, în ce măsură? (…) Vreţi Dvs să fiţi minoritar? Vreţi Dvs să fiţi în propria patrie chiriaş, slugă sau ospătar, eventual persoană care face curăţenia? (…) Vreţi Dvs să acceptaţi în cadrului respectivului „stat succesor” (stat prădător) vreo autonomie de astupare a gurii asigurată de statul succesor – care exercită puterea şi care vrea să o menţină cu orice preţ printr-o uriaşă forţă militară – „cu generozitate”, în aparenţă, pentru a câştiga „încrederea investitorilor occidentali”, dar a o retrage (…) atunci când vrea? Nota bene: România, Ceho(Slovacia), Serbia etc. până acum au dat cu piciorul tratatelor internaţionale cât au vrut… Şi în toate cele trei state succesoare, astăzi, maghiarii sunt bătuţi deseori şi cu curaj”. (…) Autonomie? Nu, noi nu vrem autonomie! ACESTA ESTE PĂMÂNTUL NOSTRU! Secuiule, gândeşte-te!”, Csiby Karoly, „De la umilinţa chiriaşului la autodeterminare naţională temerară/ Sau: Ungaria trebuie salvată (sau măcar Pământul Secuiesc)”, în „Europa-Ido”, nr. 18/ septembrie 2005.

O prezenţă constantă o reprezintă raportarea critică la adresa instituţiilor statului român (Prefectură, Poliţie, Jandarmerie, Armată, Tribunale etc.), mai ales atunci când reprezentanţii acestora nu acţionează în consens cu interesele şi priorităţile formulate de liderii maghiari.

„Publicaţia de specialitate „Capital”, care apare în capitală a denumit judeţul nostru, Ţinutul Trei Scaune ca fiind una din regiunile cele mai puţin simpatice ale ţării (…) Nu localnicii sunt responsabili pentru depravarea infrastructurii şi a drumurilor, ci guvernul român deoarece menţine Pământul Secuiesc, în mod conştient şi tendenţios într-o situaţie defavorabilă. (Este şi mai mârşavă şi mai condamnabilă incriminarea poporului din această regiune în privinţa „infracţionalităţii” la care asistă cu cinism organele de menţinere a ordinei. (…) Însă statisticile nu arată care este caracterul acestora (infracţiunilor – n.n.) şi cine le comit pe teritoriul judeţului Covasna. Câte sunt infracţiuni „băştinaşe” şi câte sunt de „import”)”, Magyari Lajos, „Noi, subdezvoltaţii şi infractorii”, în „Haromszek”, nr. 4287.

„Armată, poliţie, jandarmerie, formaţiune antitero (căci diavolul nu doarme), partide, instituţii de stat, o duzină de spectatori (care vorbesc româneşte), coroane de flori, sonorizare, rugăciune ortodoxă, retrospectivă istorică, alocuţiuni festive, drapele, paşi de defilare, totul durează doar o jumătate de oră, în timpul programului de lucru, într-o zi însorită, plăcută – astfel au comemorat anul acesta conducerea românească a judeţului ziua de 8 septembrie 1944, în faţa Primăriei din Sf. Gheorghe. Pe acoperişul acestei clădiri flutură de atunci tricolorul roşu-galben-albastru, vestind eliberarea glorioasă a unui oraş maghiar de sub puterea maghiară, luptă grea dusă pe „pământul sfînt al Transilvaniei.”, Demeter J. Ildiko, „Au comemorat cu sensibilitate”, în „Haromszek”, nr. 4566.

„Împreună cu soţia mea ne-am îndreptat spre secţia de votare de la Colegiul Szekely Miko. Aici am absolvit în urmă cu 21 de ani. Intru în hol (…) unde suntem primiţi de reprezentantul armatei române şi de reprezentantul jandarmeriei române. Simt o crampă în stomac dar mergem mai departe. (…) Mă întreabă în limba română cine sunt. (?) Am un moment de ezitare şi sunt asaltat de o viziune: doamna Ilona îmbrăcată în haine de doliu, cu mâna uscată pe baston (…) poate că vine pentru ultima dată să voteze. Îi simt nesiguranţa, tremură, nu înţelege întrebarea care i-a fost pusă. Ar fi dorit doar să voteze. (…) Femeia stă neputincioasă, umilită. (…) Simt o lacrimă în ochi, mi se pune un nod în gât, intru în cabina de vot şi votez.”, Dr. Biro Istvan, „Votează româneşte!”, în „Harmoszek”, nr.4182/ 08.06.2004.

„Faptul că Pământul Secuiesc îşi trimite fiii în altă parte în căutarea unor mijloace de supravieţuire – cum de altfel a făcut-o de atâtea ori în ultimele 2-3 secole, că are un surplus de populaţie, îl putem percepe şi ca pe o eliberare după deceniile de izolare artificială şi de colonizare în scopul românizării”, B. Kovacs Andras, „Şansele, pe Pământ Secuiesc, ale secuilor care caută un loc de muncă”, în Haromszek, nr.4078

„Sfera politică românească a dorit şi doreşte să redirecţioneze dezvoltarea de tip occidental a oraşelor, ceea ce a vizat înglobarea Transilvaniei atât din punct de vedere teritorial cât şi etnic şi cultural. (…) Colonizarea puternică a demarat în anii 70. Astfel s-a realizat, până în prezent, procesul de românizare forţată şi de cucerire etnică a oraşelor maghiare transilvane. Acest proces are „un calendar” bine definit şi este neschimbat. (…) Poate că Târgu Mureş constituie primul exemplu în privinţa unei împotriviri faţă de un asemenea procedeu.

Solidaritatea poate constitui arma unei asemenea rezistenţe, care poate fi clădită de maghiarimea transilvană prin instituţiile culturale maghiare transilvănene”, Pomogats Bela, „Oraşe maghiare transilvane”, în „Haromszek”, nr. 4535

Biserica Ortodoxă Română, respectiv Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei este percepută ca fiind „cel mai periculos duşman al intereselor maghiare” din zonă, reprezentând „principalul instrument de îndepărtare a celorlalte confesiuni şi etnii”, printr-o „expansiune continuă”.

„Citesc că popii, conducătorii Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei au obiecţii – puţin spus – faţă de titlul şi conţinutul cărţii realizată de Csaky Zoltan, intitulată „Ocuparea de patrie cu cupole sub formă de ceapă”! „Szekelyhirmondo” (publicaţie săptămânală ce apare în judeţul Covasna – n.n.) a mai scris despre această problemă şi nu vreau să dezmint dezminţirile glumeţe ale dl-ui Selejan (P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei – n.n.) privind trecutul de două mii de ani! Aş dori să adaug doar atât că eu nu am auzit de biserica ortodoxă transilvăneană în primii o mie de ani… „Episcopia de pe Pământ Secuiesc” a bisericii ortodoxe a fost construită – se presupune că a fost o măsură politică – în urmă cu zece ani, la Miercurea-Ciuc, acolo, acum 150 de ani, nu exista nici o persoană de naţionalitate română (conform recensământului oficial de stat, din anul 1850, în actualul judeţ Harghita existau 3.917 credincioşi ortodocşi şi 10.244 credincioşi greco-catolici, iar în judeţul Covasna, 12.236 de ortodocşi şi 5.392 de greco-catolici, deci un număr total de 31.789 credincioşi români – n.n.). Mă gândesc că acesta era şi numărul ortodocşilor. Episcopia ortodoxă, colonizată la Miercurea Ciuc, a atras atenţia asupra ei nu prin viaţa confesională, ci prin două lucruri de altă natură: pe de o parte a atacat continuu câteva solicitări fireşti şi drepturi fundamentale ale maghiarilor (de exemplu autonomia şi utilizarea pe scară largă a limbii materne), iar pe de alta, a cumpărat un număr însemnat de imobile la Miercurea Ciuc, cu sprijinul imens – pe jumătate secret şi discriminatoriu – al statului”, Galfalvi Csaba, „Popi supăraţi”, în „Szekely Hirmondo”, nr. 18/ 07.13.2004.

„Surse oficiale nu vorbesc despre câţi bani a pompat statul român, în anii de după evenimentele din 1989, în biserica ortodoxă. (…) Preoţii ortodocşi care slujesc pe Pământ Secuiesc au salarii duble, la fel ca în anii 20, reprezentând alte 751 milioane de lei din banii contribuabililor”, (în realitate este vorba de o contribuţie la salariul preoţilor ortodocşi, în valoare de două ori salariu minim pe economie – contribuţie ce se acordă şi clericilor altor confesiuni, din parohiile cu un număr mic de credincioşi), „Descălecare sub forma cupolelor de ceapă”, în „Haromszek”, nr. 4549

Sunt ignorate interferenţele româno-maghiare şi, în general, tot ceea ce apropie cele două naţiuni. Se practică un discurs hiperetnicizat şi o politică identitară agresivă, al principalilor formatori de opinie. Sunt predominante articolele care pun accentul pe forţele centrifuge, atomizatoare, autonomiste şi nu cele armonizatoare, integrative care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectiv multiculturalitatea.

 

03/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 3 martie în Istoria Românilor

1669:  A început domnia lui Antonie-Vodă din Popeşti.

Era fiul lui Mihai Grecul, comerciant ridicat la rang boieresc de Mihai Viteazul si a fost pus pe tron de către familia boierească a Cantacuzinilor.

A domnit in Țăra Româneasca în perioada martie 1669 – martie 1672.

 

 

 

277

 

 

Rolul său era redus la acela de simplă marionetă aflata sub tutela acestora.

A fost dat jos de pe tron din ordinul Marelui Vizir otoman Köprülü Fazıl Ahmed, convins cu bani să îl întoarcă pe tron pe Grigore I Ghica, rivalul Cantacuzinilor. Acesta și-a reluat domnia la 20 martie 1672.

Fata sa, Maria (Marica), a fost soția lui Constantin Brâncoveanu.

  De la Antonie Vodă ne-a rămas biserica mănăstirii Turnu din Târgșor (azi Rezervația Arheologică Târgșoru Vechi, jud. Prahova), pe care el a reconstruit-o pe ruinele unei mai vechi biserici, ctitorie a lui Vlad Țepeș.

 

 

1857:  S-a constituit la Bucureşti  un Comitet Central al Unirii, care milita pentru unirea Moldovei cu Muntenia.

 

1863:  A încetat din viaţă Iancu Văcărescu, poet, considerat drept unul dintre primii poeţi ai literaturii române (poezia „Primăvara amorului”); (n. 1792).

A fost sprijinitor al tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societății Literare din 1827, al Societății Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819) și pe tinerii poeți (a îndreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Rădulescu).

 

 

 

 

 

 

Atitudinea sa politică antirusească și naționalistă îi aduce arestarea și exilarea în anul 1831.

A scris printre primele sonete în limba română și a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice: simpatizant al Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul poporului sub despotism, din care două versuri au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd de tiran să-i vie!”

 

 

 

 

1871: S-a născut Constantin Argetoianu, om politic, diplomat (m. 6 februarie 1952, închisoarea Sighet).

 

 

 

 

 

Întemeietor alături de maresalul Alexandru Averescu al Ligii Poporului, i-a revenit ca ministru de justiție în Guvernul Averescu sarcina ingrată de a reprezenta România la Tratativele de pace de la Buftea cu Puterile Centrale și de semna Tratatul preliminar de pace (1918).

În 1920, a fost confruntat din poziția de ministru de interne cu prima grevă generală din istoria României și cu atentatul lui Max Goldstein asupra Senatului. În anul următor Argetoianu a declanșat represaliile împotriva Partidului Socialist Român.

A fost arestat în 1950 de regimul comunist și încarcerat la Închisoarea Sighet (după ce trecuse și prin Jilava și Galați), alături de alte personalități marcante ale României interbelice. A murit fără a fi judecat, la închisoarea Sighet în anul 1952. (După alte surse , a decedat în aprilie 1955).

 

 

1878: Este încheiat Tratatul de pace de la San Stefano, Turcia, care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

 

 

Semnarea Tratatului de pace de la San Stefano, Turcia, 1878, gravură preluată de pe historic.ru
1878 – Semnarea Tratatului de pace de la San Stefano

La 19 februarie 1878 (3 martie 1878 stil nou) este încheiat Tratatul de pace de la San Stefano (azi Yeşilkoy, oraş din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul), care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Potrivit clauzelor sale, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari (un stat de la Marea Neagră la Marea Egee), autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otman. Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război în valoare de 1 410 mln. ruble și se cedau patru regiuni din Caucaz. Rusia a revendicat județele Cahul, Reni și Ismail din cadrul României iar Delta Dunării și Dobrogea, cedate Rusiei de la Turci îi reveneau României drept compensație.

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, a eroismului ostașilor și ofițerilor români, recunoscut oficial inclusiv de autoritățile militare ruse, poziția conferită României în cadrul tratatelor de pace încheiate la San Stefano a fost extrem de precară, cu mult sub așteptări. Delegatul român venit la San Stefano, colonelul Arion, nu a fost admis la tratative. Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii. Prințul Carol al României și Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruși că își încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856. Prin urmare nu va fi o surpriză că România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

 

 

1882: S-a născut Ion Mihalache, om politic fondator al partidului ţărănesc.

 

 

 

 

A  fost învățător,  fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc si ministru în mai multe guverne.

  După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ.

La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

A decedat la  6 martie 1963,   în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deținuților politici de la Râmnicu Sărat.

 

 

 

 

1904: S-a născut Mircea Vulcănescu,  economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, victimă a represiunii comuniste din România; (d. 28 octombrie 1952, in inchisoarea comunista de la Aiud).

 

 

 

Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 – 28 octombrie 1952)

 

 

Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944.

Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou , etc. (Vezi M. Vulcănescu, „Ultimul Cuvânt”,Humanitas, 1992, pp.15-16 și passim, în special de la p.68).

După lovitura de stat din 23 august ’44, condusă de regele Mihai, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946, cand a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele Secției 1.

Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore.

Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămani, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunați!”.

 

 

 

 

 

1907: In timpul răscoalei  ţărăneşti din 1907, a avut loc la Paşcani  prima mare ciocnire dintre răsculaţi şi armată.

 

 

3 Rascoala 1907

Țăranii arestați au fost eliberați de către muncitorii ceferiști de la depoul local.

 

 

 

 

 1920:  Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris, a recunoscut legitimitatea unirii fostei Basarabii ţariste cu România.

 

 

 1921: Se semneaza la Bucureşti, in România, Convenţia de alianţă defensivă româno-polonă şi a Convenţiei militare care va intra în vigoare la 25 iulie 1921.

Cele doua tari se angajau „sa-si acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste frontierele orientale actuale”.

Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1 ca ,,Indata ce unul dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in conformitate cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat”.

La 16 septembrie 1922 intre Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa intre imediat in razboi.

Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in comun.

 

 

1930: S-a născut  politicianul român comunist Ion Iliescu,primul conducator al Romaniei post ceausiste, dupa victoria Revolutiei anticomuniste din 1989.

 

 

 

 

 

1943: S-a născut Ulm Spineanu, ministru al Reformei în primul Cabinet Ciorbea şi fost preşedinte al Senatului; (m. 26 aprilie 2006).

 

 

1949: In Romania comunizata, aflata sub ocupatia armata sovietica,  CC al PCR a hotărât trecerea la cooperativizarea agriculturii, proces care s-a încheiat oficial în 1962.

1995: Are loc accidentul de la Balotești, catastrofă aeriană soldată cu 59 de morți, dupa prăbușirea unui avion Airbus A310 (cursa TAROM 371), care decolase, în jurul orei 9.00, de pe aeroportul București Otopeni cu destinația Bruxelles/Brüssel. 

Toţi pasagerii şi toţi membrii echipajului şi-au pierdut viaţa. La bordul aeronavei se aflau erau 49 de pasageri şi 10 membri ai echipajului: trei americani, un francez, un olandez, doi spanioli, un thailandez, nouă români şi 32 de belgieni.

A fost cel mai mare accident aviatic din România. Un Airbus al Tarom s-a prăbuşit la două minute după decolarea de pe aeroportul Otopeni. Ani de zile nimeni nu a ştiut să spună care sunt cauzele si nici acum nu se ştie tot. Presa vremii vorbea chiar despre un atentat terorist. Anchetatorii infirmă, însă, o astfel de supoziţie.

 

 

 

 

2013: A murit actorul român Dumitru Rucăreanu.

 

 

S-a născut la 26 octombrie 1932, in oraşul Ghimbav din judeţul Braşov. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti  in 1956, la clasa profesorului Nicolae Bălţăţeanu si a fost repartizat la Teatrul Naţional din Craiova. 

Transferat la Teatrul de comedie din capitala a dat viata la zeci de personaje
A debutat in cinematografie in 1963, cu pelicula Linişte, in regia lui Alexandru Boiangiu, urmata de Dragoste la zero grade (1964), Camera albă (1965), Asediul (1971), Aventuri la Marea Neagră (1972), Porţile albastre ale oraşului (1973), Agentul straniu (1974), Cercul magic (1975), Mastodontul (1975), Calotescu (1975), Gloria nu cântă (1976), Acţiunea Autobuzul (1977), Am o idee (1981), Miezul fierbinte al pâinii (1983), Scretul lui Bachus (1983), Sosesc păsările călătoare (1984), Cucoana Chiriţa (1986), Secretul lui Nemesis (1990), Harababura (1990).

  A cantat muzica usoara, romanţe, cântece de petrecere, a inregistrat un CD intitulat Sunt vagabondul vieţii mele, cu melodii scrise de Temistocle Popa.
La ediţia din 2010 a Galei Comediei Româneşti, i s-a decernat premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră.

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, Editura Universitară, București, 2006;

  4. Keith Hitchins, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.

  5. Istoria md.

  6. Wikipedia.ro

  7. Mediafax.ro

03/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: