CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dezvăluiri despre „Formula Dominației ruse” – de la Ecaterina a II-a la „Vladimir al II-lea”, făcute de istoricul Vlad Mischevca

 

 formula_dominatiei_ruse_Basarabia-Crimeea_romaniabreakignews_ro

 Formula Dominației ruse – de la Ecaterina a II-a la „Vladimir al II-lea”
(Paralele istorice actuale: Crimeea VS Moldova)
dr. conf. Vlad MISCHEVCA (Chișinău)

Ocuparea și anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, în martie 2014, sunt exemplele cele mai recente și elocvente pentru a ilustra politicile expansioniste ale Moscovei, care nu ezită să pună în aplicare operațiuni militare sub pretextul protejării etnicilor ruși și a intereselor supreme „de readucere” a teritoriilor pierdute în sânul „lumei ruse”.

Luând în considerare analogiile istorice – Federația Rusă acționează în secolul XXI, precum Imperiul Rusiei în secolele XVIII-XIX când își argumenta expansiunea prin misiunea de „eliberare” de sub jugul păgân a popoarelor din spațiul Caucazian și Sud-Estul Europei.

Modalitatea executării „fără salve de tun” a acestei acțiuni agresive este similară unor anexări de teritorii, obținute pe cale „pașnică”, în ajunul Celui De Al Doilea Război Mondial: celebrul Anschluss, când Austria a fost anexată la Germania de către Hitler, la 13 martie 1938;

Anexarea de catre Germania, în 1939, a Sudettenlandului, Boemiei și Moraviei – regiuni ale fostei Cehoslovacii; Ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german (faimosul tratat Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939), în urma ultimatumurilor din septembrie și octombrie 1939 Estonia, Letonia și Lituania au fost invadate de trupe sovietice și anexate (transformate în republici sovietice în august 1940) până în anul 1991;

De asemenea și Basarabia a fost anexată de către URSS, în iunie 1940, de la România (amenințată ultimativ, în cazul unui refuz, cu recursul la forță).

Anexarea acestor state și teritorii a avut loc când se credea că tratatele internaționale și alianțele politico-militare stau la „straja securității” colective și regionale, garantându-se pacea.

Pentru a nu cădea, din nou, într-o amnezie colectivă e cazul să înțelegem adecvat trecutul istoric care, pe bună dreptate, mai „este viu” și ar trebui să discernem exemplele oferite din abundență de istoria relațiilor internaționale, mai mult sau mai puțin îndepărtată – punând în capul locului primatul dreptului poporului la Libertate și Independență.

Cea mai mare greșeală este să spui și chiar să crezi, că cel din urmă război, care a fost pe pământul tău – este, într-adevăr „ultimul”. Un bun politician, care are cunoștințe istorice, ar trebui permanent să ia în calcul, că acea „ultimă” conflagrație poate oricând să devină – penultima. Iar războiul de pe Nistru, din 1992, s-a terminat doar cu „pacificarea ambelor maluri”, dar nu și cu soluționarea definitivă a diferendului, prin împăcarea părților…

Marcând 22 de ani de la desfășurarea acestor tragice evenimente este cazul să ne punem un șir de întrebări ce țin, atât, de trecutul istoric, cât, și de viitorul nostru. A fost oare acel război Pentru Apărarea Patriei, din 1992 – „ultimul război” purtat pe pământul nostru?

Cine poate garanta astăzi „neutralitatea” și pacea Republicii Moldova? Este oare un caz ieșit din comun anexarea unui teritoriu suveran de către Rusia? Suntem noi oare în stare să prognozăm evoluția expansiunii colosului din Est?

Iată de ce, avem convingerea că, pentru elucidarea Formulei dominației imperiale a Rusiei, este absolut necesar să se abordeze de pe poziții științifice și să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic și plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei în secolul XX, reievaluând, totodată, șirul tuturor războaielor întreprinse de Rusia pe teritoriul nostru național.

Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizației umane, prin prisma conflictologiei, constatăm, că studierea istoriei „artei războiului”, precum și a „războiului” ca instituție dezvoltată, permite a elucida, atât schimbările de ordin tehnic, social și economic, cât și a mutațiilor de frontiera în cadrul cercetării istoriei universale.

Iar influența celor mai numeroase și de lungă durată războaie purtate cândva pe teritoriul Țărilor Române – celor ruso-austro-turce – în care Rusia a jucat, tradițional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă, din punctul de vedere al impactului acestora, asupra unității teritoriale a românilor. Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicații de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităților etc. – în istoria politică și a relațiilor internaționale din S-E continentului Europei de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.

13 invazii ale Rusiei peste teritoriului național românesc, inclusiv războiul de pe Nistru din `92.

armata transnitreană

Armata transnitreană

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un împărat (țarul Petru I) al Rusiei a trecut Nistrul și a pășit în fruntea armatei rusești pe teritoriul Țării Moldovei.

Începând din 1711, când trupele rusești și-au făcut pentru prima data apariția pe pământ românesc până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori. Iar dacă vom lua în calcul și războiul de la Nistru, când, la 1992, armata rusă (adică ofițerii și armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acțiuni militare împotriva Republicii Moldova, atunci această cifră se estimează la 13 invazii.

Pe parcursul a 525 de ani (1368-1893) Rusia a purtat războaie timp de 353 ani, practic două treimi din tot parcursul istoric. După moartea lui Petru I (1672-1725) Rusia a fost în stare de beligeranță 160 ani, dintre care 98 ani au alcătuit războaiele purtate cu Turcia, Crimeea, Iranul și în Caucaz (direcția sudică).

Din păcate, astăzi în geopolitică nu mai contează cine a „descălecat” sau a fost „primul” într-o regiune sau alta, căci are „drepturi” doar acel care a intrat „utimul” pe un anumit teritoriu și posedă destule forțe pentru a-l anexa și stăpâni. Iar politica actuală a Rusiei lui Putin (care poate fi numit al Doilea Vladimir, după Vladimir Lenin) plonjează direct nu în secolul XX, ci în secolul XVIII – dorind să rezolve pe cale armată sau diplomatică anexarea Crimeei, ieșirea la Nistru, ocupând tot țărmul Nord Pontic, la fel ca în timpurile Ecaterinei II (1762-1796).

Politectonica lumii s-a schimbat radical în ultimele două secole, dar unul din protagoniștii principali care influențează poziția geopolitică a spațiului românesc din centrul și sud-estul Europei a rămas același – Rusia (care s-a afirmat plenar ca mare putere continentală încă în sec. al XVIII-lea).

Câteva secole despart epoca împăraților ruși, care și-au stabilit capitala imperiului la St. Petersburg de liderii actuali ai Kremlinului, dar constantă rămâne tendința Rusiei de a controla teritoriul nord-pontic. În orice caz, până astăziistoria  a confirmat supoziția profetică a geopoliticii lui S. Mehedinți:Meridianul istoriei se mută iarăși spre răsărit”. În acest context, ponderea geostrategică a Țărilor românești a fost și rămâne statornică.

Vom menționa, că impactul raporturilor internaționale asupra Principatelor Române este legat de apariția și dezvoltarea Problemei Orientale. Punctele de reper ale fazelor dezvoltării Problemei Orientale rămân, incontestabil, anii: 1699 (Tratatul de la Carloviț) – 1711 (Campania de la Prut) – 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) – 1783 (Anexarea Crimeei) – 1792 (Tratatul de la Iași) – 1812 (Tratatul de la București)…

Cu părere de rău, politica marelor puteri la adresa Moldovei și Țării Românești în această perioadă continua să se bazeze, în fond, pe „dreptul celui mai puternic”, prevalând, mai ales, din partea Imperiului Rusiei, argumentul forței și nu forța argumentului.

Dihotomia: state puternice – state slabe sau țări independente – țări dependente poate fi considerată una din axele principale ale raporturilor internaționale și, în general, universale ale dezvoltării istorice a societății umane.

Astfel, evoluția situației politice a Principatelor Române în cadrul relațiilor internaționale a fost determinată, în mare măsură, de factori geopolitici.

Bazându-ne pe supoziția că esența geopoliticii rezidă în controlul asupra spațiului (în primul rând politic, militar, economic etc.), vom menționa că Principatele se aflau pe parcursul secolului al XVIII-lea într-un câmp încrucișat, adică erau într-un spațiu la care pretindeau mai multe imperii: otoman, țarist, habsburgic.

Țările Române, deși alcătuiau, de fapt, fără nici un echivoc, conform terminologiei geopolitice, un câmp endemic, adică un teritoriu pe care comunitatea națională s-a constituit, ca atare, și care în procesul formării sale s-a aflat sub controlul său, erau considerate ca fiind incluse, conform unui șir de tratate internaționale, în așa-zisul câmp total al Porții Otomane.

Adică, se aflau sub suzeranitatea totală a otomanilor, fiind sub multiple forme de control: politic, militar, comercial, logistic ș.a. Însă acest teritoriu era disputat din ce în ce mai mult atât de unele puteri limitrofe (Austria și Rusia – vecină de la 1792), care întreprindeau o expansiune directă asupra posesiunilor otomane, cât și de altele mai îndepărtate (Franța), care, neavând căi de comunicații directe cu Principatele Române, încercau să-și stabilească aici un punct de reper geopolitic, fapt ce a provocat adevărate cutremure politice (folosind expresia lui Mehedinți) atât la 1774-1775, 1791-1792, dar, mai ales, la 1812, deoarece Principatele, în calitatea lor de zonă de interferență, au fost un măr al discordiei între imperiile rivale.

 

Charles Maurice de Talleyrand

 

Vom aminti, în acest context, că diplomatul francez Parant, relatându-i lui Talleyrand, în mod special, despre Moldova, la sfârșitul anului 1805, menționă că atunci când „invincibilul împărat” francez deține în mâinele sale soarta Europei întregi, iar statele continentului deveniseră „elemente ale marilor combinări” napoleoniene, „micul Principat al Moldovei” „ar putea, de asemenea, să suscite un anumit interes și să reclame numaidecât atenția” Franței.

Chiar dacă „națiunea moldavă”, adică poporul de rând, „era absolut pasiv”, totuși, unii boieri, care nu numai că erau, pur și simplu, „prieteni”, ci, în general, entuziaști chiar ai „numelui francez”, erau gata a arunca brațele unei „puteri protectoare, dezinteresate”, spre deosebire de cea actuală (Rusia), sub tutela cărei se afla Moldova.

Aspirațiile autohtone constând, în fond, în restabilirea „vechilor privilegii și restituirea Bucovinei…” Astfel, dacă la începutul secolului al XIX-lea moldovenii doreau să-și recapete Bucovina anexată – apoi la începutul secolului al XXI-lea nu pierdem speranța să redobândim Transnistria.

Revenim, în această ordine de idei la Anul 1774, considerat drept începutul unor schimbari calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poartă, favorizând creșterea rolului acestora pe arena internațională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”.

După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), devenind protectorul Moldovei, și, în general, al creștinilor ortodocși din Imperiul otoman, Rusia, reieșind din interesele sale politice, intervenea pe lângă Poartă în favoarea Principatelor. Toate acestea n-au putut să nu inspire anumite speranțe, contribuind la creșterea influenței politico-ideologice a Rusiei în Principate.

Preoții greci, agenții secreți ai Rusiei care „lucrau” conștiințele românilor

Referindu-se la aceste aspecte ale problemei influenței Rusiei în sud-estul Europei, istoricii au constatat că „influența rușilor în principate, după tratatul de la Iași, a fost foarte mare. Acum începe a se accentua și mai mult influența rusească foarte puternică, mai ales, în Moldova”.

Despre influența predominantă a Rusiei la acea vreme relatează și viceconsulul francez de la Iași, Parrant (în iunie 1798): „Rușii au cucerit în aceste țări toate spiritele și aceasta nu este de mirare; religia – acest mijloc întotdeauna efectiv, ce stă alături de ignoranță, a deschis toate inimile”.

În continuare, el menționa că anume preoții greci sunt acei care, fiind agenți secreți ai Rusiei în Imperiul otoman, prin predicile lor insuflă dragostea față de moscoviți și ura față de musulmani, fapt ce, firește, contribuie la aceea că fiecare grec și, mai cu seamă grecul din Moldova („Grec moldave”), vede întotdeauna în fiecare rus un prieten natural, un frate.

Aceasta se referă însă, după cum susținea diplomatul francez, mai puțin la țărani, căci „dragostea lor nu este generală”, deoarece rușii au provocat „unele nemulțămiri și amăgeli, ce au servit drept exemplu pentru alții”, fapt ce ne demonstrează, încă o dată, importanța factorului religios. Bukowina_1914

La 1775 s-a produs un grav rapt teritorial al Moldovei, când Austria, în urma unei înțelegeri cu Poarta (pentru serviciile făcute pe lângă Rusia) a ocupat nordul țării, numit ulterior Bucovina.

Poarta acceptă, prin convenția de la 7 mai 1775 această anexare, care s-a produs în mod conștient și cu consimțământul Rusiei.

 

De la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

 

 

Conjunctura internaționala de la sfârșitul anilor ’70-începutul anilor ’80 ai sec. XVIII-lea, fiind favorabilă Rusiei, precum și victoriile obținute in ultimul război cu turcii (1768-1774), au dat naștere, in mediul cercurilor guvernamentale ale imperiului, unor largi planuri expansioniste. Calculele Ecaterinei II privind împărțirea posesiunilor otomane au fost dezvăluite în timpul întrevederilor sale personale cu Iosif (Joseph) al II-lea la începutul anilor ’80, fiind formulate și disputate în continuare de către împărăteasa rusă în faimoasa sa corespondență cu împăratul Austriei.

Este vorba de vestitul „Proiect grecesc”, ce prevedea crearea, în urma distrugerii otomanilor și alungării lor din Europa, a unui Imperiu Grec („Oriental”), în frunte cu nepotul Ecaterinei II – marele duce Constantin Pavlovici și transformarea Moldovei și Țării Românești într-un stat pseudoindependent – Dacia, al cărui suveran trebuia să fie de religie ortodoxă și cu domnie ereditară (preconizându-se candidatura lui Gr. Potemkin). Granițele noului stat al Daciei urmau să fie marcate de – Nistru, Marea Neagră, Bucovina, Olt și Dunăre, până la vărsare.

Totodată, Dunărea urma să delimiteze hotarele dintre noul Imperiu Grec (ce ar include și insulele Arhipelagului) și Dacia. În septembrie 1782 Ecateria II se „limita” a dori doar alipirea la Rusia a cetății Oceakov și a pământurilor cuprinse între Bug și Nistru.

Astfel, obținându-și mână liberă din partea Austriei Rusia a rezolvat inițial o parte din planurile urzite. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi la începutul anilor optzeci ai sec.XVIII – „problema Crimeei”, care fiind declarată, cu puțin timp înainte (1774), independentă, a și fost anexată, la 1783, de către Rusia.

În 1782, în onoarea cneazului Rusiei kievene Vladimir I (moare la 28.07.1015, ulterior este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă), împărăteasa Ecaterina a II-a a fondat decorația Ordinul Sf. Vladimir.

 

 

de la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

 

Iar în aprilie 2014 Vladimir Putin a introdus noua decorație pentru militarii ruși – medalia „Pentru reîntoarcerea Crimeei” («За возвращение Крыма», indicându-se clar data petrecerii acestei operațiuni militare: 20.02.14 – 18.03.14), ceea ce este, de jure, un document oficial și o sursă istorică importantă, ce demonstrează că Ministerul Apărării al Federației Ruse a introdus în circulația științifică a științei istorice și diplomației (probabil, fără o coordonare cu alte ministere relevante, care dau o interpretare foarte diferită a cronologiei acestor evenimente din februarie – aprilie 2014, http://inforesist.org/eksperty-nazvali-12-faktov-kak-medal-za-vozvrashhenie-kryma-podstavila-rf/ ).

 

 

Medalia pentru reîntoarcearea Crimeei

„Pentru reîntoarcerea Crimeei” «За возвращение Крыма»

 

Astfel, cel puțin la capitolul „cronologia evenimentelor” din Ucraina și a pierderii peninsulei Crimeea, în baza datelor înscrise în noul însemn faleristic, rezultă că istoricii sunt obligați să se refere la data de „20 februarie” ca dată când a început „reîntoarcerea Crimeei”.

Astfel, se dă o lovitură serioasă pozițiilor „istoriografiei oficiale” sau, mai bine zis propagandei, de la Kremlin, dovedindu-se că decizia lui Vladimir Putin de a anexa Crimeea a fost luată numai după obținerea datelor cu privire la starea de spirit a localnicilor, înfuriați de „lovitură de stat de la Kiev” – 22 februarie 2014.

Vehiculând o astfel de abordare va fi necesar să se precizeze sursele istorice ce ar documenta începutul „întoarcerii Crimeei” cu 2 zile înainte de îndepărtarea (ințial autoînlăturarea) din funcție a președintelui  V. Ianukovici de către majoritate constituțională a Radei Supreme a Ucrainei! Aceasta este o condiție obligatorie pentru oricare dintre cei care pretind că s-a săvârșit un act „democratic”, de „restabilire a voinței poporului”.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, și, în Principate, în special, a fost către începutul sec. al XIX-lea predominant, vom scoate în evidență etapele de realizare a acestei politici. Astfel, considerăm că algoritmul politicii externe al Rusiei în ecuația Problemei Orientale poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci, mai mult, un silogism:

 formula_dominatiei_ruse_istoric_Vled-Mischevca_romaniabreakingnews_ro

Unde F,F1,F2 – sunt factorii externi și interni, care influențează procesul dat. Această formulă a „Dominației Imperiului Rusiei” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acțiunii militare violente – „m” (războaiele ruso-turce), conjugat cu cel al luptei diplomatice – „d”. Formula dată a expansiunii ruse putea fi aplicată în forma ei deplină: prin cele 3 etape (A, B, C ) și asupra Moldovei, așa cum s-a petrecut și în „cazul Crimeei” în sec. al XVIII-lea (culminând la 1783 până la „D” – Dominația Imperiului Rusiei). Dar evoluția rapidă a raportului de forțe pe arena internațională – ascensiunea Franței napoleoniene ș.a. – a înaintat, la 1812, în fața Curții de la S.Petersburg realizarea parțială a planurilor sale agresive (anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru), adică direct de la etapa „A” la „C”, omițându-se etapa intermediară – „B”, cea a „Cvasiindependenței” Moldovei (spre deosebire de cazul Crimeei). (Vlad Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chișinău: Civitas, 1999, p. 34.)

Formula nu este un secret pentru diplomația Europeană

De remarcat că pentru diplomația europeană această strategie a politicii externe a Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei (pe care noi am redat-o prin formula menționată) n-a prezentat un secret. Fapt confirmat și de documentele diplomatice de epocă, căci diplomatul francez Roux raporta ministrului de externe al Franței despre discuția avută la Constantinopol, în care el a scos în evidență că politica Rusiei în ultimii 50 de ani demonstrează agresivitatea ei la adresa Porții. „Independența” Principatelor Române, pentru care St.Petersburgul luptă, este o ficțiune, doar o etapă pentru anexarea lor ulterioară. Exemplu elocvent ne poate servi Crimeea, care a fost la început declarată „independentă” – la 1774, sub cârma dinastiei hanilor Ghirei, ca, la puțin timp după aceea, – la 1783 – să fie anexată total Rusiei.

Până la reanexarea din 18 martie 2014 a peninsulei Crimeea zona costieră a Mării Negre era repartizată astfel: Ucraina – 36,6 %, Turcia – 33,2 %, Rusia – 9,4 %, Georgia – 8,1 %, Bulgaria – 6,7 %, România – 6 %. După ocuparea Crimeei Marea Azov devine, practic, închisă de ruși.  Astfel, ocupând fără luptă armată Crimeea, la fel ca și în 1783, Rusia și-a extins teritoriul de coastă maritimă din contul Ucrainei – concurând de acum încolo doar cu Turcia.

Marea Neagră reprezentând miza europeană pentru realizarea punții euroasiatice devine, ca și pe timpul Ecaterinei II, un bazin al confruntării, în care Marile puteri, asociate în alianțe politico-militare, sunt chemate să se confrunte cu expansiunea rusă în încercarea sa de refacere a unui nou Imperiu Oriental (alias Sovietic).

Rezumând cele enunțate sumar cu privire la situația geopolitică a Moldovei în contextul Problemei Orientale la cumpăna sec. XVIII-XIX e necesar de a evidenția următoarele concluzii:

  • Ponderea geopolitică a Principatului Moldovei a căpătat în epoca Ecaterinei II o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic și țarist; iar în actualul coraport de forțe pe segmentul geografic al Prutului – ca hotar al UE – rolul Republicii Moldova va spori considerabil.

  • Expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei a avut câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare deschise asupra Porții Otomane (inclusiv a statelor din cadrul Imperiului otoman), în care locul și rolul Principatelor a fost deosebit de important, în calitate de obiecte de partaj teritorial; Republica Moldova, devenind încă din 1991-1992 un subiect al agresiunii militare, este actualmente un impediment în calea noilor extinderi expansioniste rusești.

  • Crizele Problemei Orientale au determinat permanent agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre, iar criza Ucraineană va determina accelerarea schimbării statutului de „neutralitate” al Republicii Moldova pe harta politică a Europei și în cadrul coraportului de forțe ale Marilor puteri.

  • Rivalitatea Marilor puteri europene la Dunărea de Jos permitea domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-și consolida propriile poziții; iar în prezent – disputa cu Federația Rusă în bazinul Pontic poate să ne acorde o șansă unică pentru definitivarea vectorului proeuropean al Republicii Moldova sau chiar izbânda reunificării cu România.

(Chișinău, mai 2014)

Publicat de romaniabreakingnews.ro – autor Vlad MISCHEVCA

Istoric Vlad MISCHEVCA

 

Vlad MISCHEVCA este un istoric român, născut în Moldova din stânga Prutului în anul 1963. Este cercetător științific coordonator al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Republicii Moldova., doctor în istorie (1997), conferențiar cercetător (1999, Associate professor, Ph.D.), membru al Comisiei Naționale de Heraldică.

Domeniile sale principale de cercetare vizează perioada de trecere de la medieval la modern:  istoria relațiilor internaționale din sud-estul Europei (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), genealogia domnilor fanarioți, vexilologia heraldică națională, raporturile istorice româno-elene (în special cu Sfântul Munte Athos).

Este membru al mai multor societăți științifice internaționale, autor a 12 cărți (monografii) publicate la Chisinau, Iași, Atena și Salonic. În anul 2012 în procesul de documentare  asupra subiectului tratatului de pace de la București din 1812, într o lucrare mai puțin cunoscută, care cuprindea documente publicate la Moscova în anul 1944, a descoperit și readus în circuitul istoriografiei române importanta existentei unui Tratat ruso-turc, datat 1921, prin care cele două puteri declarau NULE juridic orice tratate anterioare dintre fostele imperii – țarist și otoman, rezultând, deci, și anularea Tratatului de pace ruso-turc de la București, din 1812, prin care Rusia și-a alipit jumătate din Principatul Moldovei, sub numele de Basarabia.

Dezvăluiri privitoare la deja celebrul (pentru noi românii) Tratat ruso-turc din 1921 și la conținutul acestuia, sunt disponibile în articolul scris de Vlad MISCHEVCA preluat si de blogul nostru cu titlul :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/26/rusia-nu-mai-are-niciun-drept-istoric-asupra-basarabiei-despre-tratatul-de-pace-ruso-turc-de-la-bucuresti-din-16-mai-1812-care-a-fost-anulat-in-1921/

03/03/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum e reflectata Istoria românilor de mass-media de limbă maghiară din România

 

 

 

 

Istoria românilor reflectată în mass-media de limbă maghiară

Este îndeobşte cunoscut faptul că, la nivelul reprezentării comune din România, există un handicap de imagine faţă de judeţele Covasna şi Harghita, singurele judeţe din tara noastră  unde populaţia majoritară română este numeric inferioară.

Mass-media are o influenta incontestabila asupra relaţiilor interetnice, cât şi rolul media în formarea şi influenţarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi clişeelor prezente în mentalul colectiv al publicului ţintă si de aceea,  modul în care Istoria românilor este reflectată în mass-media de limbă maghiară, în general, şi în presa din judeţele Covasna şi Harghita, în special merită o atentie deosebită.

După imposibilitatea abordării, până în 1989, a unor teme „gingaşe”, cum sunt şi cele referitoare la contenciosul româno-maghiar, şi a exagerărilor naţionaliste, din perioada comunistă, prezenţa unor dezbateri libere pe teme istorice în mass-media, este necesară şi binevenită.

Fără a mai aştepta ca specialiştii din cele două ţări, să-şi armonizeze punctele de vedere, ale istoriografiei româneşti şi ale celei maghiare, puncte de vedere adesea divergente, asupra unor evenimente, momente şi personalităţi importante ale istoriei comune, în mod deosebit, mass-media locală din judeţele Covasna şi Harghita acordă de multa vreme spaţii largi materialelor cu tematică istorică.

În acest context, nu este lipsită de importanţă, cunoaşterea modului în care Istoria românilor este reflectată în mass-media de limbă maghiară.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, problematica respectivă nu este cunoscută de publicul larg din România, din cauza barierei lingvistice. Abordarea acestei teme permite totodată, cunoaşterea unui mod specific în care, maghiarii din Ungaria şi România, în general, şi minoritatea maghiară din cele două judeţe, în special, prin intermediul principalilor lideri de opinie, se raportează la populaţia majoritară, din ţară şi din zonă.

Exprimând viziunea proprie elitei comunităţii maghiare asupra paradigmei relaţiilor româno-ungare, analiza conţinutului articolelor apărute în mass-media de limbă maghiară (din Cluj-Napoca şi câteva din Ungaria), dar mai ales din judeţele Covasna şi Harghita, ne conduce la următoarele constatări şi concluzii:

În toate articolele sunt contestate teme de bază ale istoriografiei româneşti, cum sunt cele privind continuitatea, caracterul unitar şi valorile identitare ale statului român.

„Istoriografia oficială din vremurile comuniste, dominatoare chiar şi la începutul secolului XXI, determinată de politică, este falsă. Această istoriografie falsifică fapte istorice fundamentale. Un exemplu în acest sens este originea şi continuitatea poporului român la nord de Dunăre (şi în Transilvania) din timpul Daciei romane.

Pornind de la această concepţie, despre poporul maghiar se scrie ca despre «un element intrus, asupritor, străin…» Românii au început să se stabilească în regiunile Carpaţilor Meridionali şi ale Munţilor Metaliferi din Transilvania, într-un număr mai însemnat, în a doua jumătate a secolului al XIII; apoi în cursul secolelor următoare au emigrat din Ţara Românească şi Moldova”, Kadar Gyula, „Românii şi maghiarii în vâltoarea istoriei/ Spre viitor cunoscând trecutul. Realitatea istorică”, în „Tortenelmi magazin”, nr.12/ decembrie 2004.

„Cândva, în Transilvania, uriaşele păduri nelocuite, alterau cu aşezări disparate, deseori variate, din văile râurilor. Descoperirile arheologice au indicat urme de aşezări umane din mileniile trecute dar acestea nu s-au păstrat, iar despre continuitate nu putem vorbi decât după ce s-au stabilit secuii. Ei au fost cei care au populat dens diferitele zone ale Transilvaniei, iar denumirile de localităţi atribuite de ei s-au păstrat până azi. (…)”, Gazda Laszlo, „Rădăcinile conştiinţei secuilor privind originea şi statutul lor de băştinaşi”, în „Haromszek”, nr. 4561/ 03.09.2005.

„Românii nici nu au luat la cunoştinţă faptul că însuşi părintele teoriei continuităţii daco-romane, Constantin Daicoviciu a dezvăluit el însuşi, în 1973, înainte de a muri, (în faţa angajaţilor Institutului de Istorie, ai Muzeului de Istorie, a colegilor de la Universitate şi a studenţilor) caracterul mincinos al cercetărilor sale – evidenţiază autorul însemnării (Kenez Endre Zoltan – n.n.)”, Silvester Lajos, „Cazul calificat al trădării de patrie”, în „Haromszek”, nr. 4142 / 21.04.2004.

„Prin trecutul şi aşezarea sa geografică, Transilvania este parte a Ungariei istorice până în anul 1918. (…) Autonomia, autoguvernarea Pământului Secuiesc, este îndreptăţită şi pentru că populaţia colonizată în ultimii 35 de ani, care a ajuns în oraşe cândva pur maghiare, simte, datorită unor false basme istorice – ca de exemplu vechimea daco-romană invocată şi acum ca argument – că are dreptul să modifice caracterul maghiar al localităţilor, că lor li se cuvin bunurile Pământului Secuiesc şi privilegiul ocupării celor mai importante locuri de muncă. Credem şi mărturisim: toţi cei care timp de un mileniu şi-au asumat apărarea pământului natal, a patriei, nu şi-au vărsat sângele în zadar pentru libertatea noastră!”, Kadar Gyula, „Aşezarea istorico-geografică a Transilvaniei”, în „Tortenelmi magazin”, nr. 6-8/ iunie 2004.

Un caz cu totul aparte de manipulare grosolană a publicului cititor, prin vehicularea unor neadevăruri evidente şi formularea unor frustrări, obsesii, clişee şi prejudecăţi faţă de români şi istoria lor, îl constituie articolul „Mit şi forţă vitală”, semnat de Agoston Balazs, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” din Ungaria, din care redăm pe larg.

„Ardealul nu a fost niciodată românesc. Nici acum nu este altfel, în această regiune menţinându-se o atmosferă care iradiază cu mare putere. Semnele românizării forţate sunt cu atât mai bătătoare la ochi: lumea culorilor şi formelor insipide ale arhitecturii bizantine care foloseşte materiale ieftine şi acordă mai puţină atenţie detaliilor şi armoniei, steagurile în culorile roşu-galben-albastru, statuile aproape pe aceeaşi formă ale puţinilor eroi şi români de vază (Avram Iancu, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu etc.) pot fi întâlnite în mai toate oraşele, cum, de asemenea, pot fi întâlnite şi denumiri ale unor spaţii publice menite să ne prezinte anexarea Ardealului (străzi şi pieţe care poartă numele de 1 Decembrie 1918).

În acelaşi timp, propaganda naţională românească acordă o atenţie deosebită consolidării mitului continuităţii romano-daco-română, născocit în secolul trecut. După cum se ştie, românii au fost un popor de păstori din partea de sud a Balcanilor, iar primele grupuri nomade au ajuns în spaţiul vital ungar, mai precis în Ardeal, abia în secolul XIII. Nu este întâmplător faptul că, până în secolele XVII-XIX, nu pot să prezinte un român vestit sau care s-ar fi născut în Ardeal şi nu este întâmplător nici faptul că până atunci denumirea de român era necunoscută, aceştia fiind numiţi valahi sau vlahi.

Toţi conducătorii lor de oşti mai renumiţi provin din Ţara Românească sau din Moldova. Acest lucru nu a împiedicat însă propaganda naţională românească să înalţe aproape în toate localităţile statui înfăţişându-i pe „Romulus şi Remus” care evocă originea romană. În toate cazurile, pe statui au fost inscripţionate texte referitoare la latinitate, în ciuda faptului că, în limba română, pot fi întâlnite numeroase cuvinte de origine slavă şi maghiară, iar din punct de vedere religios, românii sunt ortodocşi, nu romano-catolici.

Manualele şcolare sunt oglinzi fidele ale preocupării propagandei naţionale româneşti de a falsifica istoria. Manualele oficiale în limba română şi în limba maghiară editate de către Ministerul Învăţământului îi învaţă pe elevi despre mitul romano-dac şi prezenţa continuă a românilor. (…) Această teorie este ca şi cum cineva ar dori să dovedească continuitatea românilor şi maghiarilor prin faptul că, în Epoca Romană, pe teritoriul actual al localităţii Szombathely a existat o localitate cu denumirea Savaria.

Un alt capitol (din manualul de istorie pentru clasa a IV-a, editat în 1998 la Bucureşti, autori Maria Ochescu şi Sorin Oane) se referă la formarea limbii române, încercând să dovedească înrudirea limbii române cu limbile neolatine prin asemănarea dintre salutul „Bună ziua” din limba română şi corespondentul acestuia în limbile italiană, spaniolă, franceză şi portugheză. Asemănarea există într-adevăr, limba română aparţinând familiei limbilor neolatine, în ciuda numeroaselor cuvinte de origine slavă şi maghiară, însă autorii au uitat să adauge faptul că limba română actuală a fost creată în mod artificial abia în urmă cu 200 de ani. Uneori, teoria daco-romană este contrazisă de faptul că diferite grupuri etnice româneşti abia se înţeleg deoarece vorbesc dialecte total diferite. Oltenii, lipovenii, moţii şi moldovenii vorbesc în mod diferit şi, în mod cert, de multe ori, un maghiar vorbeşte mai frumos şi mai bine limba română. (…)

Cu toate acestea, această teorie străvezie dă putere românilor şi îi face încrezători în ei înşişi. Îi face să creadă în originea lor nobilă. (…) Cel mai grosolan fals poate fi întâlnit în capitolul intitulat „Românii sub stăpânire străină”. Aici putem citi minciuni clare, ca de exemplu „românii care au trăit în Monarhia Austro-Ungară creată prin unirea Ungariei şi Austriei în anul 1867 au fost nevoiţi să suporte multe nedreptăţi. (…) Populaţia recunoscută era doar populaţia maghiară, limba oficială (obligatorie) era limba maghiară, iar denumirile oraşelor şi satelor puteau fi folosite doar în limba maghiară.” (…)

Trecerea de la o alianţă la alta în timpul primului război mondial, este apreciată de autorii manualului drept război de unificare a naţiunii. După „mica unire” din anul 1859 (unirea Moldovei cu Ţara Românească), a fost realizată „marea unire”, adică ruperea Transilvaniei de Ungaria, cu mai multe milioane de maghiari şi cu tot atâtea fenomene ale culturii şi spiritului creator maghiar. În mod regretabil, vestigii dacice şi romane nu pot fi întâlnite nicăieri în Transilvania, produsele culturii române invadând Ardealul doar în urma Trianonului, dar acest lucru mai bine nu s-ar fi întâmplat. La intrarea în localităţi, denumirea acestora este anunţată prin construcţii din beton şi tablă care îi sperie pe călătorii cu simţ estetic. (…) Realizările din perioada interbelică sunt contestate, apreciindu-se că „toate acestea sunt „dovedite” de numeroasele umilinţe la care au fost supuşi maghiari, tentativele de românizare forţată, diminuarea posibilităţii de manifestare a culturii maghiare şi de aroganţa de putere a României mari”.

(…) În legătură cu cea de a doua hotărâre de la Viena din 1940, în temeiul căreia nordul Ardealului a revenit Ungariei, este trecut în mod discret sub tăcere faptul că aceasta a fost luată la cererea României. De asemenea, nici în legătură cu Revoluţia din 1989 nu este amintit numele lui Tokes Laszlo şi, de asemenea, nu se vorbeşte nici despre progromul antimaghiar de la Târgu Mureş din anul 1990. (…)

Acesta este un manual de istorie oficial, aprobat de Ministerul Învăţământului din România. În acest mod, copiilor le sunt băgate în mod sistematic în cap neadevăruri, atitudini antimaghiare, un trecut fals din care pot izvorî doar un prezent fals şi un viitor fals. Această viziune asupra istoriei este prezentă şi în spaţiile publice, nu doar sub forma statuilor şi a denumirilor amintite ci şi sub forma unor tăbliţe comemorative care se referă la suferinţele şi eroismul românilor, la prigoana suferită din partea maghiarilor.

Şi în centrul municipiului Oradea, care, din fericire, mai păstrează din punct de vedere arhitectural vestigii ale stilului secesionist ungar a fost strecurat un asemenea text pe o tăbliţă amplasă în memoria victimelor comunismului: „În memoria martirilor, refugiaţilor şi victimelor din Ardealul de Nord ale Dictatului de la Viena din 1940”. Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur şi simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri. Adevărul este că cea de-a doua decizie de la Viena a fost solicitată germanilor şi italienilor de către partea română.

După cum am amintit, un rol important în crearea psihologiei sociale şi a conştiinţei naţionale româneşti revine Bisericii ortodoxe. Ortodoxia este o religie ciudată mai ales în varianta românească a acesteia. Trebuie ştiut faptul că pentru ţăranul român superstiţios cuvântul preotului este sfânt. (…) Nu de puţine ori icoanele şi frescele bisericii româneşti reprezintă momente ale istoriei (falsificate) româneşti. De exemplu, de o parte şi de alta a intrării în cea mai mare biserică românească din Târgu Mureş, poate fi văzută o asemenea scenă în care un slujitor maghiar al legii îl bate cu vergile pe un român bătrân cu barbă care are aureolă în jurul capului. Românii care vizitează această biserică pot vedea încă din copilărie această scenă. Deci, încă din copilărie, majorităţii românilor le sunt insuflate sentimentele antimaghiare.

Scrierea istoriei româneşti se manifestă uneori într-un mod în care ne face să zâmbim. De exemplu, la Târgu Mureş, se află statuia lui Bernady Gyorgy, fost primar al oraşului. Puterea română vicleană, nu a demontat această statuie, nu a topit-o, deşi putea face acest lucru, cum s-a întâmplat în multe alte localităţi. În schimb, i-a înălţat o statuie lui Emil Dandea, un fost primar al oraşului care nu a făcut nimic deosebit, însă era român. Acest lucru a fost suficient pentru a avea o statuie mai mare şi mai reprezentativă decât cea a lui Bernandy.

La Cluj, pe o coloană înaltă, se află statuia diformă şi rigidă a lui Avram Iancu care nu se potriveşte în stil şi formă cu locul în care este amplasată. Acest conducător de hoţi care, în 1848, prăda Aiudul şi împrejurimile, a ajuns în această piaţă care-i poartă numele cu scopul de a fi zărit din depărtare de vizitatorul care se apropie de oraş… În plus, dacă dăm crezare unor zvonuri auzite la Cluj, statuia a fost înălţată pe un sol afânat, existând şansa ca aceasta să se răstoarne peste clădirea Operei…

Am scris toate acestea nu pentru a stârni mânia împotriva românilor, însă nu strică să fim clarificaţi în legătură cu motivarea anumitor fenomene. După cum trebuie ştiut faptul că antimaghiarismul nu este prezent în viaţa de zi cu zi, pe stradă, în relaţiile interumane sau cel puţin acesta este mult mai puţin sesizabil decât cu câţiva ani în urmă. Antimaghiarismul este însă esenţa statului român deoarece acest stat propovăduieşte în mod continuu românismul pentru a înăbuşi trecutul maghiar. Însă cea mai importantă concluzie este acea că, în timp ce românii îşi rotunjesc istoria cu asemenea mituri, noi, maghiarii, nu-i respectăm nici pe eroii pe care îi avem, iar trecutul nostru strălucit şi glorios îl desconsiderăm. Românii nu trebuie duşmăniţi, ci trebuie să învăţăm din această forţă propulsoare care înseamnă o energie uriaşă.”, Agoston Balazs, „Mit şi forţă vitală”, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” (Ungaria), nr. 47/ 25.11-01.12 2004.

În majoritatea articolelor, evenimente şi momente istorice importante din istoria comună, sunt abordate, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei româneşti, de exemplu: revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan; revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României faţă de minorităţi din perioada interbelică, Dictatul de la Viena, înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, acordarea drepturilor minorităţilor naţionale, după decembrie 1989 ş.a. De fiecare dată, doar tezele istoriografiei ungare sunt cele adevărate.

„Este o bucurie pentru maghiarul din Transilvania să-şi aducă aminte de Horea, Cloşca şi Crişan? Putem observa fericiţi aceste nume pe indicatoarele de denumiri de străzi? (…) Nu! Nu putem fi fericiţi, mai mult decât atât este umilitor, deoarece numele lor se leagă de uciderea în mod barbar a unor locuitori din mai multe localităţi maghiare. Chiar dacă am accepta ca fiind adevărate 10% din omorurile şi distrugerile invocate de surse considerate competente, ar fi greu de înţeles de ce maghiarul şi românul din Transilvania îşi aminteşte cu respect, ca de nişte eroi pozitivi, de cei care au condus acţiunile de ucidere a maghiarilor. Explicaţia poate fi căutată în istoria României care se predă în învăţământ, material cu caracter propagandistic. Din păcate nici în secolul al XXI-lea nu există o scriere obiectivă a istoriei (române), astfel că măcelul din 1784 este prezentat ca un capitol glorios al trecutului fictiv”, Kadar Gyula, „Ce simbolizează pentru noi Horea?”, în „Tortenelmi magazin”, nr.12/ decembrie 2004.

„Toate constituţiile române de după 1923, conţin un articol prin care se declară că România este „Stat naţional unitar! (…) Însă putem afirma liniştiţi că România nici în ziua de azi nu este stat naţional. (…) Să ni se permită să nu considerăm sărbătoare ziua de 1 decembrie, atât timp cât primul articol de lege al statului român consfinţeşte inexistenţa noastră, adică faptul că România este o ţară unitară, populată de români. E de înţeles că marea majoritate a românilor sărbătoreşte această zi deoarece a fost un câştig real pentru ei anexarea Transilvaniei, a Banatului şi a Partiumului, mult mai dezvoltate în plan economic. Însă pentru noi, pentru maghiari nu poate fi sărbătoare această zi de doliu căci am rămas fără patrie, suntem trataţi ca cetăţeni de rangul doi”. Kadar Gyula, „Aş putea urla de fericire/ Amintindu-ne de 1 Decembrie 1918”, în „Tortenelmi magazin”, nr.12/ decembrie 2004.

„Am relatat de mai multe ori şi rezultă şi din expunerea (…) prezentată de Barki Eva că nu ne putem baza nici pe Mafia de la Bruxelles (UE) care muşamalizează toate conflictele şi care-şi doreşte supuşi globali şi consumatori idioţi, şi nici pe ţara „mamă”, ci pe noi înşine. Aceasta nici nu este o problemă aşa de mare, cel puţin situaţia este clară. Numai că… Există o mică problemă: Nu am clarificat încă problemele de fond: Încă nu am pus întrebări decisive şi nu am dat răspuns la ele. De exemplu: Cine sunteţi Dvs: Secui? Maghiar? Secui-Maghiar? Maghiar din Transilvania? Eventual: Maghiar din România? Vreţi Dvs să profitaţi de dreptul la autodeterminare naţională prevăzut în dreptul internaţional? Dacă da, în ce măsură? (…) Vreţi Dvs să fiţi minoritar? Vreţi Dvs să fiţi în propria patrie chiriaş, slugă sau ospătar, eventual persoană care face curăţenia? (…) Vreţi Dvs să acceptaţi în cadrului respectivului „stat succesor” (stat prădător) vreo autonomie de astupare a gurii asigurată de statul succesor – care exercită puterea şi care vrea să o menţină cu orice preţ printr-o uriaşă forţă militară – „cu generozitate”, în aparenţă, pentru a câştiga „încrederea investitorilor occidentali”, dar a o retrage (…) atunci când vrea? Nota bene: România, Ceho(Slovacia), Serbia etc. până acum au dat cu piciorul tratatelor internaţionale cât au vrut… Şi în toate cele trei state succesoare, astăzi, maghiarii sunt bătuţi deseori şi cu curaj”. (…) Autonomie? Nu, noi nu vrem autonomie! ACESTA ESTE PĂMÂNTUL NOSTRU! Secuiule, gândeşte-te!”, Csiby Karoly, „De la umilinţa chiriaşului la autodeterminare naţională temerară/ Sau: Ungaria trebuie salvată (sau măcar Pământul Secuiesc)”, în „Europa-Ido”, nr. 18/ septembrie 2005.

O prezenţă constantă o reprezintă raportarea critică la adresa instituţiilor statului român (Prefectură, Poliţie, Jandarmerie, Armată, Tribunale etc.), mai ales atunci când reprezentanţii acestora nu acţionează în consens cu interesele şi priorităţile formulate de liderii maghiari.

„Publicaţia de specialitate „Capital”, care apare în capitală a denumit judeţul nostru, Ţinutul Trei Scaune ca fiind una din regiunile cele mai puţin simpatice ale ţării (…) Nu localnicii sunt responsabili pentru depravarea infrastructurii şi a drumurilor, ci guvernul român deoarece menţine Pământul Secuiesc, în mod conştient şi tendenţios într-o situaţie defavorabilă. (Este şi mai mârşavă şi mai condamnabilă incriminarea poporului din această regiune în privinţa „infracţionalităţii” la care asistă cu cinism organele de menţinere a ordinei. (…) Însă statisticile nu arată care este caracterul acestora (infracţiunilor – n.n.) şi cine le comit pe teritoriul judeţului Covasna. Câte sunt infracţiuni „băştinaşe” şi câte sunt de „import”)”, Magyari Lajos, „Noi, subdezvoltaţii şi infractorii”, în „Haromszek”, nr. 4287.

„Armată, poliţie, jandarmerie, formaţiune antitero (căci diavolul nu doarme), partide, instituţii de stat, o duzină de spectatori (care vorbesc româneşte), coroane de flori, sonorizare, rugăciune ortodoxă, retrospectivă istorică, alocuţiuni festive, drapele, paşi de defilare, totul durează doar o jumătate de oră, în timpul programului de lucru, într-o zi însorită, plăcută – astfel au comemorat anul acesta conducerea românească a judeţului ziua de 8 septembrie 1944, în faţa Primăriei din Sf. Gheorghe. Pe acoperişul acestei clădiri flutură de atunci tricolorul roşu-galben-albastru, vestind eliberarea glorioasă a unui oraş maghiar de sub puterea maghiară, luptă grea dusă pe „pământul sfînt al Transilvaniei.”, Demeter J. Ildiko, „Au comemorat cu sensibilitate”, în „Haromszek”, nr. 4566.

„Împreună cu soţia mea ne-am îndreptat spre secţia de votare de la Colegiul Szekely Miko. Aici am absolvit în urmă cu 21 de ani. Intru în hol (…) unde suntem primiţi de reprezentantul armatei române şi de reprezentantul jandarmeriei române. Simt o crampă în stomac dar mergem mai departe. (…) Mă întreabă în limba română cine sunt. (?) Am un moment de ezitare şi sunt asaltat de o viziune: doamna Ilona îmbrăcată în haine de doliu, cu mâna uscată pe baston (…) poate că vine pentru ultima dată să voteze. Îi simt nesiguranţa, tremură, nu înţelege întrebarea care i-a fost pusă. Ar fi dorit doar să voteze. (…) Femeia stă neputincioasă, umilită. (…) Simt o lacrimă în ochi, mi se pune un nod în gât, intru în cabina de vot şi votez.”, Dr. Biro Istvan, „Votează româneşte!”, în „Harmoszek”, nr.4182/ 08.06.2004.

„Faptul că Pământul Secuiesc îşi trimite fiii în altă parte în căutarea unor mijloace de supravieţuire – cum de altfel a făcut-o de atâtea ori în ultimele 2-3 secole, că are un surplus de populaţie, îl putem percepe şi ca pe o eliberare după deceniile de izolare artificială şi de colonizare în scopul românizării”, B. Kovacs Andras, „Şansele, pe Pământ Secuiesc, ale secuilor care caută un loc de muncă”, în Haromszek, nr.4078

„Sfera politică românească a dorit şi doreşte să redirecţioneze dezvoltarea de tip occidental a oraşelor, ceea ce a vizat înglobarea Transilvaniei atât din punct de vedere teritorial cât şi etnic şi cultural. (…) Colonizarea puternică a demarat în anii 70. Astfel s-a realizat, până în prezent, procesul de românizare forţată şi de cucerire etnică a oraşelor maghiare transilvane. Acest proces are „un calendar” bine definit şi este neschimbat. (…) Poate că Târgu Mureş constituie primul exemplu în privinţa unei împotriviri faţă de un asemenea procedeu.

Solidaritatea poate constitui arma unei asemenea rezistenţe, care poate fi clădită de maghiarimea transilvană prin instituţiile culturale maghiare transilvănene”, Pomogats Bela, „Oraşe maghiare transilvane”, în „Haromszek”, nr. 4535

Biserica Ortodoxă Română, respectiv Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei este percepută ca fiind „cel mai periculos duşman al intereselor maghiare” din zonă, reprezentând „principalul instrument de îndepărtare a celorlalte confesiuni şi etnii”, printr-o „expansiune continuă”.

„Citesc că popii, conducătorii Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei au obiecţii – puţin spus – faţă de titlul şi conţinutul cărţii realizată de Csaky Zoltan, intitulată „Ocuparea de patrie cu cupole sub formă de ceapă”! „Szekelyhirmondo” (publicaţie săptămânală ce apare în judeţul Covasna – n.n.) a mai scris despre această problemă şi nu vreau să dezmint dezminţirile glumeţe ale dl-ui Selejan (P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei – n.n.) privind trecutul de două mii de ani! Aş dori să adaug doar atât că eu nu am auzit de biserica ortodoxă transilvăneană în primii o mie de ani… „Episcopia de pe Pământ Secuiesc” a bisericii ortodoxe a fost construită – se presupune că a fost o măsură politică – în urmă cu zece ani, la Miercurea-Ciuc, acolo, acum 150 de ani, nu exista nici o persoană de naţionalitate română (conform recensământului oficial de stat, din anul 1850, în actualul judeţ Harghita existau 3.917 credincioşi ortodocşi şi 10.244 credincioşi greco-catolici, iar în judeţul Covasna, 12.236 de ortodocşi şi 5.392 de greco-catolici, deci un număr total de 31.789 credincioşi români – n.n.). Mă gândesc că acesta era şi numărul ortodocşilor. Episcopia ortodoxă, colonizată la Miercurea Ciuc, a atras atenţia asupra ei nu prin viaţa confesională, ci prin două lucruri de altă natură: pe de o parte a atacat continuu câteva solicitări fireşti şi drepturi fundamentale ale maghiarilor (de exemplu autonomia şi utilizarea pe scară largă a limbii materne), iar pe de alta, a cumpărat un număr însemnat de imobile la Miercurea Ciuc, cu sprijinul imens – pe jumătate secret şi discriminatoriu – al statului”, Galfalvi Csaba, „Popi supăraţi”, în „Szekely Hirmondo”, nr. 18/ 07.13.2004.

„Surse oficiale nu vorbesc despre câţi bani a pompat statul român, în anii de după evenimentele din 1989, în biserica ortodoxă. (…) Preoţii ortodocşi care slujesc pe Pământ Secuiesc au salarii duble, la fel ca în anii 20, reprezentând alte 751 milioane de lei din banii contribuabililor”, (în realitate este vorba de o contribuţie la salariul preoţilor ortodocşi, în valoare de două ori salariu minim pe economie – contribuţie ce se acordă şi clericilor altor confesiuni, din parohiile cu un număr mic de credincioşi), „Descălecare sub forma cupolelor de ceapă”, în „Haromszek”, nr. 4549

Sunt ignorate interferenţele româno-maghiare şi, în general, tot ceea ce apropie cele două naţiuni. Se practică un discurs hiperetnicizat şi o politică identitară agresivă, al principalilor formatori de opinie. Sunt predominante articolele care pun accentul pe forţele centrifuge, atomizatoare, autonomiste şi nu cele armonizatoare, integrative care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectiv multiculturalitatea.

 

03/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dezvaluiri: Protocoalele de la Toronto – „PLANUL ROŞU”(1967) ŞI „AURORA ROŞIE” (1985)

 

Protocoalele de la Toronto –  Două documente cutremurătoare: „Planul roșu” (1967) și „Aurora roșie” (1985)

 

Sfârşitul lunii iunie 1967: la Montreal se deschide Expo ’67; la Ottawa au loc ultimele pregătiri ale „Centenarului Confederaţiei”. În Statele Unite se declanşează contestarea Războiului din Vietnam şi, prin toată ţara, se desfăşoară mişcarea „Flower Power”.

Ne aflăm în preajma evenimentelor din mai 1968, din Franţa, a exploziei naţionaliste de la Quebec, a festivalului de la Woodstock în Statele Unite… Dar, în acelaşi timp, acest sfârşit al lunii iunie 1967, marchează ultimele preparative pentru punerea la punct a „planului căderii Naţiunilor”, de către înaltele instanţe ale francmasoneriei anglo-saxone din Toronto.

Această reuniune secretă, de o înaltă confidenţialitate, este organizată de către „6.6.6.”, cum se autointitulează următorii:

– cei care dirijează cele mai mari 6 bănci mondiale, (în legătură cu acest subiect, vă recomandăm remarcabila lucrare „6.6.6. L’Antihrist”, de Marc Dem, Editions du Rocher „Âge du Verseau”; n.a.);

– cele mai mari 6 consorţii energetice de pe planetă, dintre care face parte şi petrolul;

– cele 6 mari consorţii agro-alimentare, dintre care face parte şi controlul principalelor rute alimentare ale lumii.

Aceşti „6.6.6.” fiind cei mai înalţi responsabili ai finanţelor internaţionale vor defini, în cadrul reuniunii lor, o strategie comună în vederea supremaţiei absolute:

– asupra comerţului mondial;

– asupra posesiunii armei energetice, poartă deschisă spre secolul XXI, precum şi – asupra controlului internaţional al economiei agro-alimentare, care cuprinde de asemenea, pentru ei, consorţiile farmaceutice ce acoperă, la rândul lor, piaţa mondială a vitaminelor şi a vaccinurilor.

„Planul” lor se rezumă la trei orientări majore pentru anii 1970-1980: economia, politica, şi socialul.

Dacă reuşeşte, „Planul” trebuie să ducă în mod iremediabil la acapararea puterii mondiale, prin instalarea „Noii Ordini Mondiale” aceeaşi pe care preşedintele George Bush avea s-o promoveze cu atâta tam-tam la începutul anilor 1990.

Serge MONASTE, Ziarist la publicatia Enquete (martie 1995)

 

Daca Guvernul Mondial sau oricum s-ar chema cu adevarat autoritatea care conduce omenirea in acest Mileniu III, ar avea un plan de actiune, acesta ar putea fi o varianta a infamelor “Protocoale de la Toronto”. Textul in sine este un document graitor pentru oricine “vede” dincolo de ceea ce ofera presa. O scurta privire prin planurile “Stapanilor Lumii este mai mult decat revelatoare atat pentru situatia din prezent, cat mai ales pentru ce ne rezerva viitorul…

Daca Guvernul Mondial sau oricum s-ar chema cu adevarat autoritatea care conduce omenirea in acest Mileniu 3, ar avea un plan de actiune, acesta ar putea fi o varianta a infamelor „Protocoale de la Toronto”. Textul in sine este un document graittor pentru oricine „vede” dincolo de ceea ce ofera presa. O scurta privire prin planurile „Stapanilor Lumii este mai mult decat revelatoare atat pentru situatia din prezent, cat mai ales pentru ce ne rezerva viitorul…

Din „secretariatul” puterii oculte
Mass-media din prezent abunda in relatarea cazurilor de jafuri, talharii, delapidari si violuri, de crestere exploziva a numarului divorturilor, de abuzuri sexuale asupra copiilor, de distrugere cu buna stiinta a familiei, de crestere a consumului de droguri, de exacerbare a sexualitatii in formele sale abjecte si degradante, de apologie a imoralitatii, de razboaie „inventate” si de tehnologizare agresiva si dezumanizanta. Toate aceste „tare” ale omenirii instrainate cu buna stiinta de propriile valori si destine nu au aparut deloc intamplator. Tot acest plan al decaderii, inregimentarii si inrobirii omenirii pare la prima vedere nimic altceva de cat o farsa cu iz mistico-paranoic. La o analiza detaliata a caracatitei mondiale, apar insa amanunte care fac pe oricine sa isi puna intrebari despre mersul lucrurilor in lumea inconjuratoare.

Cei mai multi oameni nu vad lanturile care-i tin, nici asa zis-a libertate controlata in care traiesc precum oile. Dar lanturile exista, iar in ultimii ani stransoarea lor incepe sa se simta pentru oricine are are curajul sa-si puna intrebari despre directia, mecanismele si destinul lumii in care traim.

Cand printr-o simpla intamplare, planurile celor care vor sa instaureze Noua Ordine Mondiala cad pe mana opiniei publice, pedeapsa pentu cel care le-a dezvaluit este una singura, Moartea. Nimeni nu se joaca cu planurile Ocultei Mondiale… Iar cand vreun detaliu din plasa de otel cu care vor sa prinda omenire ajunge la cunostinta celor multi, „greseala” este remediata printr-o crima rituala perfect camuflata intr-o moarte accidentala sau naturala.

Aceasta a fost si trista soarta a lui Serge Monast. Daca Oculta nu a actionat atunci cand temerarul ziarist canadian a dezvaluit in premiera detalii despre Proiectul Blue Beam, o alta masinatiune a celor din umbra, furia stapanilor lumii nu ar fi avut margini in momentul in care Serge Monaste a dezvaluit partial manuscrisul cunoscut in cercurile oculte sub numele de Protocoalele de la Toronto.

 

 

Moartea si dezvaluirile lui Serge Monaste

 

 

Serge Monast

Dezvaluirile lui Serge Monaste sunt printre putinele documente considerate de o parte din cercetatorii in domeniul conspiratiilor si comploturilor mondiale, drept o sursa de relatari autentice cu privire la planurile de viitor ale celor care stapanesc lumea.

Serge Monaste a fost un jurnalist in cadrul publicatiei canadiene de limba franceza L’Enquette din Quebec.

Tot el a fondat si agentia de presa independenta – International Free Press Network. A fost unul dintre pionierii dezvaluirilor privitoare la asa-zisele planuri si documente ale Ocultei din ultimii ani. Serge Monaste a murit in conditii cel putin suspecte la scurt timp dupa dezvaluirea documentelor Proiectului Blue Beam, Protocoalelor de la Toronto si Aurora Rosie.

Spus mai clar, inca din anul 1994, Serge Monaste declara intr-un interviu dat unei televiziuni americane, cum ca primise deja toata gama de amenintari posibile de la apropouri voalate pana la ultimatumuri directe. Amenintarile si reprosurile au venit inclusv din partea guvernului canadian din acea perioada, precum si de la Vatican. Autoritatile canadiene l-au declarat irensponsabil, dezicandu-se de toata activitatea lui.

Cu toate ca se bucura de o sanatate de fier, urma un regim de viata naturist si nu suferise niciodata de probleme cardiace, Serge Monaste a avut un neasteptat atac de cord in urma caruia si-a pierdut viata. La scurt timp un alt ziarist, prieten si colaborator care il ajutase in investigatiile sale cu privire la stapanii din umbra, a murit in urma unui atac de cord la fel de suspect. Ca un paradox ironic-amar al vietii, Serge Monaste insusi arata in unele din documentele sale diferite modalitati de a provoca astfel de atacuri de cord sau alte tipuri de „morti accidentale” unor persoane incomode.

Relatare corecta sau simpla fabulatie a unui ziarist, textul socheaza pe oricine. Chiar daca este rolul unei simple plasmuiri literare cu iz apocaliptico-conspirational, ideile textului par a fi uluitor de actuale. Documentele in care Serge Monaste relateaza modul in care a intrat in posesia acestor planuri au disparut in mod straniu din locuinta sa in decursul aceleiasi zile in care a avut atacul de cord.

Ce anume contine textul Potocoalelor?

Conform declaratiilor lui Monaste, Protocoalele de la Toronto au fost stabilite in urma unei intruniri din anul 1967. In luna iunie a aceluiasi an, capetele Ocultei se intrunesc la Toronto pentru a stabili directia si ultimele detalii ale planului „Caderii Natiunilor”.

Actorii acelei reuniuni secrete de cel mai inalt grad erau membrii grupului „6.6.6”. Serge Monaste era convins, fara vreo dovada palpabila, ca acest for cu rezonante satanice continea la acea data conducatorii primelor 6 banci din lume, ai primelor 6 multi-nationale energetice si primii 6 producatori agroalimentari de pe planeta.

Planurile lor mergeau doar in trei directii principale fara de care nu ne putem imagina societatea moderna. Pe scurt, controlul asupra tuturor factorilor de natura politica, economica si sociala din deceniile anilor 1970, 1980, 1990, va duce in cele din urma la preluarea tuturor formelor de putere mondiala prin instaurarea mult trambitatei ” Noi Ordini Mondiale”.

 

Documentul Planul Roşu (1967)

Toate perioadele istorice care au dus la decadenţa civilizaţiilor au fost marcate, fără excepţie, de „spiritul rătăcirii oamenilor”.

Astăzi, trebuie să facem astfel încât acest „spirit” să se traducă printr-o „societate mondială a timpului liber” sub toate formele sale.

Acest timp liber trebuie să se compună din sex, droguri, sport, excursii (exotism) şi din distracţii în general, dar accesibile tuturor straturilor societăţii. Omul trebuie să ajungă la concluzia că este modern, şi că modernismul său e compus din capacităţile sale, din posibilitatea sa de a se distra în mare măsură şi, în prezent, din tot ceea ce îl înconjoară.

Pentru atingerea acestui obiectiv, este neapărat necesar să se poată infiltra mijloacele de informare (radioul, televiziunea, ziarele), mediile de modă şi de cultură, domeniile muncii noi, prin intermediul cărora vom influenţa, cu siguranţă, toate păturile societăţilor occidentale.

Astfel, ţinând sub umbrela simţurilor tineretul, adulţii de mâine, vom avea în consecinţă cale liberă pentru a infiltra şi a transforma în profunzime, fără a da naştere la nelinişti, politica, sistemul legal şi învăţământul, ceea ce ne va permite să modificăm în profunzime cursul, orientarea viitoare a societăţilor vizate de „Planul” nostru.

Populaţiile, după cum ştim, nu au memorie istorică. Repetă la nesfârşit greşelile trecutului, fără a-şi da seama că tocmai aceste erori le-au condus părinţii, înaintea lor, spre aceleaşi scadenţe pe care le vor trăi sub o formă agravată înainte de sfârşitul secolului nostru. Observaţi, de exemplu, prin ce au trecut bunicii lor la începutul acestui secol, graţie muncii înverşunate a predecesorilor noştri.

După ce au cunoscut, fără limite, liberalizarea moravurilor, abolirea moralei şi, cu alte cuvinte, rătăcirile spiritului, au cunoscut „Criza economică”, iar apoi, războiul. În prezent, copiii şi nepoţii lor se îndreaptă spre un deznodământ asemănător, dar şi mai grav, căci de astă dată finalul ne va permite în sfârşit să ne punem pe picioare „Noua Ordine Mondială”, fără ca nici unul dintre ei să-şi dea seama, fiind mult prea preocupaţi cu toţii de a-şi satisface în proporţie exagerată necesităţile senzuale cele mai primare.

O „Normă” generală mai mult decât importantă şi care şi-a dovedit deja valoarea la începutul actualului secol, prin construirea şi instalarea „Sistemului Comunist” de către regretaţii înalţi ofiţeri ai lojilor noastre, este rentabilitatea „excepţiei”. În principiu, după cum ştim, excepţia confirmă regula generală pe care o contrazice.

Dar, în vocabularul nostru, excepţia este principiul care trebuie să le fie impus tuturor. Trebuie să procedăm de aşa manieră încât să imprimăm excepţii în diversele sfere ale societăţii, cum ar trebui să fie noile reguli generale aplicabile pentru toţi, scop principal al tuturor contestaţilor sociale viitoare, exprimate de tineretul Naţiunilor.

Astfel, excepţia va deveni detonatorul cu ajutorul căruia întreaga societate istorică se va nărui în sine însăşi, într-o epuizare şi o confuzie fără precedent.

Fundamentele societăţii occidentale, în esenţa lor, originează în linie dreaptă din moştenirea iudeo-creştină. Tocmai această moştenire este aceea care a făcut din familie nodul, cheia de boltă a oricărui edificiu social din prezent.

Predecesorii noştri, care i-au finanţat pe scriitorii revoluţionari de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, înţeleseseră importanţa necesităţii de a fracţiona şi apoi de a face să explodeze acest nucleu vital, dacă dorea, în Rusia de exemplu, să reuşească să instituie noul „Sistem Comunist” din vremea aceea.

Şi tocmai asta au făcut, determinând în mod minuţios producerea, de către filosofii şi scriitorii neconformişti ai epocii, al unui „manifest al gloriei Statului-Dumnezeu”, acesta având prioritate absolută asupra individului şi a familiei.

Pentru a ajunge cu certitudine la construirea unui guvern mondial, a unei Noi Ordini Mondiale Comunitare, în care toţi indivizii, fără excepţie, vor fi supuşi Stării Mondiale a Ordinii Noi, trebuie în primul rând să provocăm dispariţia familiei, ceea ce va antrena din aceeaşi lovitură dispariţia învăţămintelor religioase ancestrale şi, în al doilea rând, să-i nivelăm pe toţi indivizii, făcând să dispară clasele sociale, în special clasele mijlocii. Dar trebuie să procedăm astfel încât toate aceste schimbări să pară a fi fost generate de către voinţa populară, să aibă aparenţele democraţiei.

Slujindu-ne de cazuri izolate, dar amplificându-le la nivel extrem cu ajutorul contestaţiilor studenţeşti instigate de noi înşine, al ziariştilor favorabili cauzei noastre şi al politicienilor cumpăraţi, vom reuşi să punem pe picioare noi organisme, prezentând toate aparenţele modernismului, cum ar fi un birou de protecţie a copilăriei susţinut cu o „cartă a drepturilor şi a libertăţilor”.

Pentru reuşita planului nostru mondial, „Planul Roşu”, trebuie să implantăm în toate societăţile occidentale ale anilor 1970 birouri pentru protecţia copilăriei, ai căror funcţionari, tineri intelectuali lipsiţi de experienţă, proaspeţi absolvenţi ai universităţilor unde sunt scoase în evidenţă principiile noastre mondialiste, vor respecta ca la carte, fără discernământ „Carta Drepturilor Copilului”.

Cine ar îndrăzni să i se împotrivească, fără a fi identificat concomitent cu barbariile Evului Mediu?

Această „Cartă”, laborios pusă la punct în „Lojile” noastre, ne va permite în sfârşit să reducem la zero orice autoritate părintească, făcând familia să explodeze în indivizi opuşi cu sălbăticie unii altora, pentru protecţia intereselor lor personale.

Ea îi va încuraja pe copii să-şi denunţe părinţii prea autoritari prin faptul că sunt prea tradiţionali, prea religioşi. De asemenea, va contribui la a-i supune pe părinţi unei psihoze colective a fricii, ceea ce va provoca în mod ineluctabil, de manieră generală în societate, o subminare a autorităţii părinteşti.

Astfel, vom reuşi, într-o primă etapă, să producem o societate asemănătoare cu aceea din RUSIA anilor 1950, unde copiii îşi denunţau părinţii la stat, şi o vom face fără ca nimeni să-şi dea seama.

Transferând astfel Statului rolul patern, ne va fi mai uşor, în continuare, să acaparăm, una câte una, toate responsabilităţile care până la data respectivă au ţinut de resortul exclusiv al părinţilor. Astfel, îi vom putea face pe toţi să considere învăţătura religioasă tradiţională, de origine iudeo-creştină, un abuz contra copilului.

În acelaşi timp, dar la un alt nivel, vom face să se înscrie, în cele mai fundamentale legi ale naţiunilor, regula că toate religiile, cultele şi practicile religioase de orice fel, inclusiv vrăjitoria şi magia, trebuie să fie respectate cu titluri egale.

În consecinţă, va fi deconcertant de uşor să i se transfere acest rol statului, prin raportarea copilului la cele mai înalte instanţe internaţionale, cum ar fi Naţiunile Unite.

Să înţelegem bine următoarele: scopul nostru nu este acela de a proteja copii, nici pe oricine altcineva, ci de a provoca explozia, apoi prăbuşirea naţiunilor, care reprezintă un obstacol major în calea punerii în aplicare a Ordinii noastre Mondiale.

Acesta este motivul pentru care „Birourile de Protecţie a Copilăriei” trebuie să fie investite cu o autoritate legală absolută. Ele trebuie să fie în măsură ca, după bunul lor plac, dar întotdeauna sub pretextul protejării copiilor, să-i poată retrage pe aceştia din mediile lor familiale originale şi să-i plaseze în medii familiale străine sau în centre guvernamentale deja atrase spre principiile noastre mondialiste şi religioase.

Astfel, în consecinţă se va realiza spargerea definitivă a „Celulei Familiale Occidentale”.

Căci, fără protecţia şi supravegherea părinţilor lor naturali, aceşti copii vor putea fi astfel handicapaţi definitiv în dezvoltarea lor psihologică şi morală, ajungând să reprezinte, în virtutea consecinţelor fireşti, prăzi uşor adaptabile la ţelurile noastre mondialiste.

Pentru asigurarea reuşitei unei asemenea întreprinderi, este de o necesitate primordială ca funcţionarii care lucrează în aceste „birouri”, în serviciul statului, să fie tineri, fără experienţe de trecut bogate, îmbibaţi cu teorii pe care le ştim ca fiind vide şi lipsite de eficacitate şi mai ales să fie obsedaţi de spiritul misionar al unor mari protectori ai copilăriei ameninţate.

Căci, pentru ei, toţi părinţii trebuie să reprezinte nişte criminali de facto, pericole potenţiale faţă de bunăstarea copilului, considerat în cazul de faţă ca un „Dumnezeu”.

Un „Birou de Protecţie a Copilăriei” şi o „Cartă a Drepturilor Copilului” n-ar avea nici un motiv de a exista, în lipsa copiilor ameninţaţi. Mai mult, excepţiile şi exemplele istorice întrebuinţate pentru înfiinţarea lor vor sfârşi, mai devreme sau mai târziu, prin a dispărea, dacă n-ar fi alimentate continuu cu cazuri noi, produse pe bază permanentă.

În acest sens, trebuie să infiltrăm „sistemul de educaţie” al naţiunilor pentru a face să dispară, sub acoperirea „Modernismului” şi a „Evoluţiei”, predarea religiei, a istoriei şi a educaţiei civice, diluându-le pe toate sub o avalanşă de experimente noi în mediul de învăţământ, acela al limbilor şi al matematicilor.

În acest mod, îndepărtându-le tinerelor generaţii toate bazele şi toate frontierele morale, toate cunoştinţele despre trecut – şi, prin urmare, orice formă de mândrie naţională – orice respect faţă de ceilalţi, orice putere prin cunoaşterea limbilor străine şi a ştiinţelor – deci, puterea asupra realităţii – vom contribui la fabricarea unui tineret în mare măsură predispus către toate formele de delincvenţă.

În acest nou univers, fragmentat de frica de părinţi şi de abandonul oricărei responsabilităţi din partea acestora faţă de copii, vom avea cale liberă pentru a forma, în maniera noastră şi conform principalelor noastre obiective, un tineret în rândurile căruia aroganţa, dispreţul, umilirea aproapelui vor fi considerate ca fiind noile baze ale „Afirmării de Sine” şi ale „Libertăţii”.

Ştim, însă, pe baza aceloraşi experienţe din trecut, că un asemenea tineret este din capul locului condamnat la autodistrugere, întrucât este de un „Individualism” funciar – deci, „Anarhist” prin definiţie.

În acest sens, nu poate în nici un caz să reprezinte o bază solidă pentru continuitatea oricărui gen de societate şi, cu atât mai puţin, o valoare sigură pentru a se însărcina cu bătrânii acesteia.

În acelaşi spirit, este de asemenea imperios necesar să se creeze o „Cartă a Drepturilor şi a Libertăţilor Individuale”, precum şi „Birouri pentru Protecţia Cetăţeanului”, dându-le maselor iluzia că aceste inovaţii fac parte integrantă din „Modernismul” sus amintit al „Societăţilor Noi” din secolul XX.

Sub aceeaşi formă şi în acelaşi timp, dar la un alt nivel, trebuie să se obţină votarea unor noi legi pentru „Respectul şi Libertatea Individuală”. La fel ca în cazul „Familiei”, dar pe planul „Societăţii”, aceste legi vor intra în conflict cu drepturile colectivităţii, împingând astfel societăţile vizate direct spre autodistrugere.

Căci, în cazul de faţă, inversiunea este totală: „Nu mai trebuie protejată, contra indivizilor care o pot ameninţa, societatea – dreptul majorităţii – ci mai degrabă individul – dreptul minorităţii – trebuie să fie protejat contra posibilelor ameninţări din partea majorităţii”. Iată scopul pe care ni l-am fixat.

Pentru a realiza dezintegrarea familiei, a sistemului de învăţământ, deci a societăţii în general, este primordial să se încurajeze „Libertatea Sexuală” la toate eşaloanele societăţii occidentale. Trebuie să se reducă individul, deci masele, la obsesia de a-şi satisface instinctele primare prin toate mijloacele posibile.

Ştim că această etapă reprezintă punctul culminant în care întreaga societate va sfârşi prin a se surpa în sine însăşi. Nu la fel s-a întâmplat şi cu Imperiul Roman la apogeul său şi cu toate civilizaţiile asemănătoare, pe parcursul istoriei?

Cu ajutorul oamenilor de ştiinţă şi al laboratoarelor finanţate de lojile noastre, am reuşit să punem la punct un procedeu chimic care va revoluţiona toate societăţile occidentale şi va arunca pradă uitării pentru totdeauna principiile morale şi religioase iudeo-creştine.

Acest procedeu, sub formă de pilulă, va deschide larg calea „libertăţii sexuale” fără consecinţe şi le va împinge pe „femeile” naţiunilor spre dorinţa de a dori să se desprindă din starea care va ajunge să fie considerată jugul trecutului – sclavia femeii supuse bărbatului şi familiei iudeo-creştine tradiţionale.

Odinioară „Centru şi pivot al celulei familiale”, femeia modernă, acum în calitate de persoană individuală independentă, va dori să-şi abandoneze rolul tradiţional, să se detaşeze de familie şi să-şi trăiască viaţa în conformitate cu aspiraţiile ei personale.

Nimic mai firesc, ştim, dar locul în care noi vom interveni cu tărie va fi acela al infiltrării tuturor „mişcărilor de contestare feministe”, împingându-le logica până la cele mai extreme limite ale consecinţelor sale. Iar aceste limite se găsesc deja înscrise în dezintegrarea definitivă a familiei tradiţionale şi a societăţii iudeo-creştine.

Această „eliberare sexuală” va reprezenta calea finală pe care vom avea posibilitatea de a face să dispară din „conştiinţa populară” orice referire la „Bine şi Rău”.

Prăbuşirea acestei bariere religioase şi morale ne va permite să realizăm procesul falsei „Eliberări a omului de trecutul său”, care însă, în realitate, este o formă de sclavie ce va fi profitabilă pentru „Planurile Mondialiste” pe care urmărim să le punem în aplicare.

Respectiva poartă deschisă pentru încurajarea „Libertăţii Sexuale”, a „Divorţurilor”, a „Avorturilor” la cerere, a recunoaşterii legale a diverselor forme de homosexualitate, ne va ajuta să modificăm în profunzime bazele istorice ale „Dreptului Legal” al societăţilor.

Ea va fi un atu major pentru a împinge ansamblul indivizilor spre o relaxare generală a moravurilor; pentru a diviza indivizii unii în raport cu ceilalţi, în conformitate cu instinctele şi cu interesele lor proprii; pentru a distruge viitorul tineretului, împingându-l spre experienţe nefaste ale sexualităţii precoce şi ale avorturilor; şi pentru a distruge moralmente generaţiile viitoare, împingându-le pe calea alcoolismului, a drogurilor diverse – al căror control se vor însărcina să-l preia, la nivel mondial, ofiţerii noştri superiori din Lojile Internaţionale – şi a sinuciderilor – suicidul fiind considerat, de către un tineret dezabuzat şi abandonat în voia sa însuşi, ca un sfârşit cavaleresc.

Să amăgim tineretul naţiunilor, arătându-i pe părinţii săi ca pe nişte iresponsabili, imorali şi nereligioşi – în definitiv, necăutând altceva decât plăcerea, evaziunea şi satisfacerea nestăvilită a instinctelor, cu preţul minciunii, al ipocriziei şi al trădării.

Să facem din divorţuri şi din avorturi o nouă cutumă socială, acceptată de toţi. Să împingem astfel tineretul spre criminalitate sub toate aceste forme şi spre refugierea în grupări distincte, inaccesibile mediului familial, pe care el îl va percepe, în mod inevitabil, ca pe o ameninţare la adresa propriei sale supravieţuiri.

Ţesătura socială fiind astfel bulversată iremediabil, ne va fi posibil în continuare să acţionăm asupra politicii şi a economiei naţiunilor, în scopul de a le aduce la cheremul nostru; de a le face să accepte, forţate de împrejurări, planurile noastre pentru „O Nouă Ordine Mondială”.

Căci, trebuie să recunoaştem, naţiunile, fiind lipsite de posibilitatea de a se baza pe un tineret puternic, pe o societate în care indivizii, regrupaţi în jurul unui ideal comun, întăriţi cu ajutorul unor bastioane morale de neînfrânt, i-ar fi putut asigura sprijinul istoric, nu vor putea decât să abdice în faţa voinţei noastre mondiale.

Astfel, vom putea atunci să inaugurăm ceea ce au anunţat atât de mult creaţiile noastre din trecut „sistemul comunist care profeţea o revoluţie mondială pusă în mişcare de toţi proscrişii din lume” şi „nazismul prin care am anunţat O Nouă Ordine Mondială pentru o mie de ani”.

Iată scopul nostru suprem: munca recompensată pentru toate valorile pe care le-a omorât pentru împlinirea ei, de-a lungul secolelor.

Să afirmăm sus şi tare: „Toţi Fraţii din Lojile trecute, morţi în anonimat pentru realizarea acestui ideal pe care acum ne este posibil să-l atingem cu vârfurile degetelor”.

Se ştie bine că omul, după ce şi-a asigurat necesităţile primare – hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul – tinde cu tărie spre a fi mai puţin vigilent. Să-i permitem să-şi adoarmă conştiinţa, orientându-i totodată spiritul după placul nostru, prin crearea de faţadă a unor condiţii economice favorabile.

Prin urmare, în această perioadă a anilor 1970, în care agenţii noştri se vor infiltra peste tot în diversele sfere ale societăţii pentru a o face să accepte noile noastre norme în materie de învăţământ, drept legal, social şi politic, vom veghea la răspândirea în jurul lui a unui climat economic de încredere. Muncă pentru toţi; deschideri de credite pentru toţi; distracţii pentru toţi – acestea vor fi devizele noastre pentru crearea iluzorie a unei noi clase sociale: „Clasa Mijlocie”.

Căci, o dată atinse obiectivele noastre, vom face să dispară această „Clasă” de mijloc, situată între săracii seculari şi noi, bogaţii, tăindu-i definitiv orice mijloc de supravieţuire.

În acest sens, vom face din naţiunile-state noii „părinţi” ai indivizilor. Prin intermediul acestui climat de încredere în care „Agenţii Internaţionali” trimişi de noi vor fi făcut tot ceea ce este necesar pentru a îndepărta orice spectru al războiului mondial, vom încuraja „Centralizarea” în favoarea statului.

De această manieră, indivizii vor putea dobândi impresia unei libertăţi de explorare totale, în timp ce povara legendară a responsabilităţilor personale va fi transferată în sarcina statului. Astfel, vom avea posibilitatea de a multiplica în proporţie vertiginoasă sarcina statului, înmulţind fără nici un fel de limite masa de funcţionari intelectuali. Având garantată pentru ani de zile în avans securitatea materială, aceştia vor fi‚ în consecinţă, executanţi perfecţi ai „Puterii Guvernamentale”; cu alte cuvinte, ai „Puterii” noastre.

Vom crea astfel o masă impresionantă de funcţionari care, ea în sine, va forma un guvern (în cadrul guvernului), indiferent de partidul politic care va fi într-un moment sau altul la putere. Această maşinărie anonimă ne va putea servi într-o bună zi drept pârghie, când va sosi momentul, pentru a accelera prăbuşirea economică a statelor-naţiuni; căci acestea nu vor putea să întreţină la nesfârşit o asemenea masă salarială, fără a trebui să se îndatoreze mai presus de mijloacele lor.

Pe de altă parte, aceeaşi maşinărie îi va conferi aparatului guvernamental o imagine rece şi insensibilă; această maşinărie complexă şi absolut inutilă în multe dintre funcţiile ei ne va servi drept paravan şi mijloc de protecţie contra populaţiilor. Căci cine va îndrăzni să se aventureze prin dedalurile unui asemenea labirint, în scopul de a-şi face auzite doleanţele personale?

Tot în aceeaşi perioadă de buimăcire generală, vom profita de asemenea pentru a-i cumpăra sau elimina, în conformitate cu necesităţile momentului, pe toţi directorii de întreprinderi, responsabilii marilor organisme ale statelor, centrele de cercetări ştiinţifice a căror activitate şi eficacitate ar risca să confere o putere prea mare statelor-naţiuni.

Nu trebuie în nici un caz ca statul să devină o forţă independentă în sine, care ar risca să ne scape de sub control şi să ne pună în pericol „Planurile” ancestrale.

Vom veghea de asemenea să avem o autoritate absolută asupra tuturor structurilor supranaţionale ale naţiunilor. Aceste organisme internaţionale trebuie să fie plasate sub jurisdicţia noastră absolută.

În acelaşi sens şi pentru a garanta rentabilitatea influenţei noastre asupra populaţiilor, va trebui să controlăm toate Mijloacele de Informare. Băncile noastre nu le vor finanţa, aşadar, decât pe acelea care ne vor fi favorabile, supervizând totodată închiderea celor mai recalcitrante. Acest lucru ar trebui, în principiu, să treacă neobservat în rândurile populaţiilor, acestea fiind absorbite de necesitatea de a câştiga cât mai mulţi bani şi de a se distra.

Încă de pe acum, trebuie să ne ocupăm de finalizarea fazei de deregionalizare a regiunilor rurale, amorsată la începutul „crizei economice” din 1929. Suprapopularea oraşelor a fost deviza noastră în cadrul „revoluţiei industriale”.

Proprietarii rurali de pământuri, prin independenţa lor economică şi prin capacitatea pe care o au de a produce baza de alimentaţie a statelor, reprezintă o ameninţare la adresa noastră şi a planurilor noastre de viitor. Înghesuiţi în oraşe, oamenii vor fi mai dependenţi de industriile noastre pentru a supravieţui. Nu vom putea să ne permitem existenţa unor grupări independente de „Puterea” noastră.

Prin urmare, să-i eliminăm pe proprietarii de pământuri, făcând din ei sclavi ascultători, industriile fiind sub controlul nostru. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, să le permitem să se organizeze în cooperative agricole, pe care agenţii noştri le vor infiltra pentru a le orienta mai uşor în conformitate cu priorităţile noastre viitoare.

În cadrul structurii statului, să ne ataşăm de scoaterea în evidenţă a „respectului” obligatoriu faţă de diversitatea de „culturi”, de „popoare”, de „religii”, de „etnii”, cu prioritate faţă de noţiunea de „unitate naţională”; acest lucru ne va permite să divizăm mai eficace populaţiile statelor-naţiuni şi astfel, să le slăbim autoritatea şi capacitatea de manevră.

Împins la limite extreme, dar pe plan internaţional, acest concept, în viitor, va determina etniile diverselor naţiuni să se regrupeze pentru a-şi revendica fiecare, individual, propria participare la „Putere”; ceea ce va sfârşi prin a ruina naţiunile şi le va face să se fragmenteze în războaie intestine interminabile.

Când naţiunile-state vor fi astfel slăbite prin toate aceste lupte intestine, toate întemeiate pe recunoaşterea „Drepturilor Minorităţilor” la independenţă, când naţionaliştii divizaţi în diferite facţiuni culturale şi religioase se vor confrunta orbeşte în lupte fără nici un rezultat posibil, când tineretul îşi va fi pierdut complet contactul cu propriile sale rădăcini, atunci vom putea să ne servim de Naţiunile Unite pentru a începe să ne impunem Noua Ordine Mondială.

De altfel, în acel stadiu, „Idealurile Umanitare, Sociale şi Istorice” ale naţiunilor-state se vor fi dezintegrat de mult, sub presiunea diviziunilor interioare.

SFÂRŞITUL Documentului organizaţiei „6.6.6.”, datat în ultima parte a lunii iunie, 1967

 

 

 

 

 

 

 

DOCUMENTUL „AURORA ROŞIE”

 

 

Ultimii optsprezece ani au fost foarte profitabili pentru punerea în aplicare a proiectelor noastre mondiale. Pot să vă spun, fraţilor, că în acest moment ne aflăm aproape de atingerea scopului. Căderea naţiunilor-state nu mai este decât o chestiune de timp – un timp destul de scurt, după cum pot să mărturisesc, cu deplină încredere.

Graţie agenţilor noştri de infiltrare şi colosalelor noastre mijloace financiare, până acum s-au realizat progrese fără precedent în toate domeniile Ştiinţei şi ale Tehnologiei cărora le controlăm din punct de vedere financiar cele mai mari corporaţii.

Începând de pe vremea reuniunilor secrete cu M. De Rotschild din jurul anului 1956, şi care au avut scopul de a pune la punct dezvoltarea şi implantarea imediată a „Ordinatoarelor”, avem acum posibilitatea de a întrezări punerea în aplicare a unui gen de „Autostradă Internaţională” prin care toate aceste aparate vor fi legate între ele.

Căci, aşa cum ştiţi deja, controlul direct şi individual asupra populaţiilor planetei va fi cel puţin totalmente imposibil fără întrebuinţarea computerelor şi unificarea lor electronică, unele în raport cu altele, într-o vastă „Reţea mondială (Reţeaua Internet, situl World Wide Web, reţeaua Internet etc. (n.a.)”.

De altfel, aceste aparate au avantajul de a înlocui milioane de persoane individuale.

Mai mult, ele nu posedă nici conştiinţă, nici un fel sau altul de morală, ceea ce este indispensabil pentru reuşita unui proiect ca al nostru. Mai ales, aceste maşini îndeplinesc, fără să discute, tot ceea ce li se dictează. Sunt sclavii perfecţi la care au visat atât de mult predecesorii noştri, dar fără a-şi fi imaginat nici măcar o zi că nouă ne va fi posibilă o asemenea izbândă. Aceste aparate fără patrie, fără culoare, fără religie, fără apartenenţă politică, reprezintă suprema victorie şi instrument al Noii Ordini Mondiale propovăduite de noi. Ele sunt „cheia de boltă”!

Organizarea acestor aparate într-o vastă „Reţea mondială” căreia îi vom controla pârghiile superioare ne va ajuta să imobilizăm populaţiile. În ce mod?

După cum ştiţi, structura de bază a Noii Ordini Mondiale este compusă, în esenţă, dintr-o multitudine de „Reţele” diverse, acoperind fiecare toate sferele activităţilor omeneşti de pe întreaga întindere a planetei. Până în momentul de faţă, toate aceste „Reţele” erau legate între ele printr-o bază ideologică comună, aceea a omului ca fiind „Centrul” şi „Realizarea Supremă” a universului.

Astfel, graţie tuturor acestor „Reţele” unite prin intermediul „Noii Religii a Omului pentru Om”, am putut infiltra cu uşurinţă toate sectoarele omeneşti din toate ţările occidentale, modificându-le baza iudeo-creştină. Rezultatul este acela că, în zilele noastre, acest om, indiferent dacă face parte din sfera politică, din cea economică, din cea socială, din cea educaţională, din cea ştiinţifică sau din cea religioasă, şi-a abandonat deja, de la ultima noastră reuniune desfăşurată la sfârşitul lunii iunie a anului 1967, moştenirea trecută, pentru a o înlocui cu idealul nostru referitor la o religie mondială bazată exclusiv pe om.

Desprins de rădăcinile sale istorice, aşa cum este de-acum încolo, acest om nu mai aşteaptă, în definitiv, decât să i se propună o nouă ideologie. Bineînţeles, aceasta este ideologia noastră, cea a „Satului Comunitar Global”, căruia el îi va fi „Centrul”.

Iar ceea ce-i vom aduce noi, îcurajându-l să facă parte din ea, cu „Trup şi Suflet” este tocmai această „Reţea Electronică Mondială” în care frontierele fostelor naţiuni-state vor fi fost abolite pentru totdeauna, anihilate până în cele mai adânci rădăcini ale lor.

În timp ce acest om rătăcit va fi absorbit de către entuziasmul său orb de a face parte din noua sa „Comunitate Mondială” aparţinând acestei vaste „Reţele de Computere”, noi, din partea noastră, vom veghea, cu ajutorul pârghiilor superioare ascunse cunoaşterii lui, să-l fişăm, să-l identificăm, să-l contabilizăm şi să-l rentabilizăm, conform propriilor noastre obiective. Căci, în interiorul acestei „Noi Societăţi Globale”, nici un individ deţinător al unui potenţial de „Rentabilitate” pentru noi nu va putea să ne scape.

Aportul constant al „tehnologiei electronice” va trebui să ne asigure toate mijloacele pentru a fişa, identifica şi controla pe toţi indivizii populaţiilor din occident. În privinţa celor care nu vor reprezenta nici o „Rentabilitate Exploatabilă” de către noi, vom avea grijă să se elimine de la sine, prin intermediul tuturor războaielor intestine locale pe care vom lua măsuri să le declanşăm ici şi colo, folosindu-ne de „Colapsul Economic” al naţiunilor-state şi de „Opoziţiile şi Revendicările” diverselor grupări din componenţa aceloraşi state.

Iată, prin urmare, maniera detaliată în care vom proceda, de acum şi până, în 1988, pentru a netezi drumul spre naşterea „Guvernului Mondial”, pe care-l vom instaura:

1. Vom amplifica „Societatea Plăcerilor”, care ne-a fost atât de profitabilă până în prezent. Folosindu-ne de inventarea tehnicii „video” pe care am finanţat-o şi de jocurile care-i sunt anexate, vom finaliza pervertirea morală a tineretului. Îi vom oferi posibilitatea de a-şi satisface, de acum încolo, toate instinctele. O fiinţă posedată de simţuri ajunsă sclavă a acestora, după cum ştim, nu are nici idealuri, nici forţa interioară pentru a apăra pe oricine sau orice.

Omul respectiv este un „individualist” prin definiţie, reprezentând candidatul perfect pe care-l vom putea modela cu uşurinţă, conform dorinţelor şi priorităţilor noastre. De altfel, amintiţi-vă cu câtă uşurinţă au putut predecesorii noştri să orienteze întregul tineret german, la începutul secolului, folosindu-se de dezabuzarea acestuia din urmă!

2. Vom încuraja „contestaţiile studenţeşti” asociate cu toate cauzele privitoare la „ecologie”. Protecţia obligatorie a mediului ambiant va deveni un atu major, în ziua când vom fi determinat naţiunile-state să-şi schimbe „datoria internă”, contra pierderii a 33% din totalul teritoriilor lor rămase în stare de sălbăticie.

3. Vom umple vidul interior al acestui tineret, iniţiindu-l, încă de la cele mai fragede vârste, în universul computerelor. Vom folosi, în acest scop, sistemul de învăţământ. Un sclav în slujba altui sclav, care va fi controlat de noi.

4. Pe un alt plan, vom stabili „Liberul schimb Internaţional” ca pe o prioritate absolută pentru supravieţuirea naţiunilor-state. Această nouă concepţie economică ne va ajuta să accelerăm declinul „naţionaliştilor” din toate naţiunile; să-i izolăm în facţiuni diverse şi, la momentul dorit, să-i instigăm cu sălbăticie unii împotriva celorlalţi, în războaiele intestine care vor finaliza ruinarea acestor naţiuni.

5. Pentru a ne asigura cu orice preţ de reuşita unei asemenea întreprinderi, să facem astfel încât agenţii noştri infiltraţi deja în Ministerele de Afaceri Interguvernamentale şi de Emigrări ale naţiunilor-state să procedeze la modificarea în profunzime a legilor acestor ministere.

Modificările respective se vor orienta în esenţă spre a deschide porţile ţărilor occidentale spre o emigraţie din ce în ce mai masivă în interiorul graniţelor lor o emigraţie pe care noi o vom fi provocat în prealabil, având grijă să declanşăm pe ici pe colo, noi conflicte locale.

Prin campanii de presă bine orchestrate asupra opiniei publice din naţiunile-state vizate, vom provoca în acestea un aflux important de refugiaţi care va avea efectul de a le destabiliza economia internă şi a amplifica tensiunile rasiale din interiorul teritoriului.

Vom avea grijă să facem astfel încât organizaţiile extremiste străine să facă parte din aceste torente de emigranţi ceea ce ne va facilita destabilizarea politică, economică şi socială a naţiunilor luate în colimator.

6. Vom organiza acest „liber schimb” care, în realitate, numai liber nu este, întrucât e controlat deja de noi, până în vârful ierarhiei economice, în „Trei Comisii Laterale”: (cea a Asiei, cea a Americii, cea a Europei). El ne va ajuta să semănăm discordia în interiorul naţiunilor-state, prin escaladarea şomajului asociat cu restructurările multinaţionalelor noastre.

7. Vom transfera încet dar sigur multinaţionalele noastre în ţări noi, cucerite de ideea „economiei de piaţă”, ca ţările din Estul Europei, Rusia şi China, de exemplu. Pentru moment, nu ne va interesa dacă populaţia lor reprezintă sau nu un vast rezervor de noi consumatori. Ceea ce ne interesează este să avem acces, în primul rând, la o Mână de Lucru Sclavagistă – ieftină şi nesindicalizată – pe care ne-o oferă aceste ţări şi cele din Lumea a Treia. De altfel, guvernele lor nu au fost instalate chiar de noi înşine? Nu fac apel la ajutorul extern şi la împrumuturile de la „Fondul Monetar Internaţional” şi de la „Banca Mondială”, care ne aparţin nouă?

8. Aceste transferuri ne oferă mai multe avantaje. Contribuie la menţinerea acestor noi populaţii în iluzia unei „eliberări economice” şi a unei „libertăţi politice”, când în realitate le vom domina noi înşine, prin pofta de câştig şi adâncirea în datorii pe care nu le vor putea achita niciodată.

În ceea ce priveşte populaţiile occidentale, ele vor fi menţinute în visul „bunăstării economice”, căci produsele importate din aceste ţări nu vor suferi nici o mărire a preţurilor. Dimpotrivă, fără ca ele să-şi dea seama de la început, din ce în ce mai multe industrii vor fi obligate să-şi închidă porţile, din cauza transferurilor pe care noi le vom fi efectuat în afara ţărilor occidentale. Aceste închideri vor duce la escaladarea şomajului şi vor provoca pierderi importante de venituri pentru naţiunile-state.

9. În acest fel, vom pune pe picioare o „Economie Globală” la scară mondială, care va scăpa total de sub controlul naţiunilor-state. Această nouă economie va fi mai presus de toate; nici o presiune politică sau sindicală nu va avea vreo putere asupra ei.

Îşi va dicta propriile „politici mondiale” şi va obliga iniţierea unei reorganizări politice, dar în conformitate cu priorităţile noastre la scară mondială.

10. Prin această „economie independent㔂 neavând alte legi decât legile noastre, vom stabili o „cultură a masei mondiale”. Prin controlul internaţional asupra televiziunii şi a Mass-media în general, vom institui o „nouă cultură”, însă nivelată, uniform, pentru toţi, fără a ne scăpa nici una dintre „creaţiile” viitoare.

Artiştii viitorului vor fi plămădiţi după chipul şi asemănarea noastră, altminteri nu vor putea să supravieţuiască. Prin urmare, se va fi terminat cu vremurile în care „creaţiile culturale” puneau permanent în pericol proiectele noastre mondialiste aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut.

11. Prin intermediul aceleiaşi economii, ne va fi astfel posibil să ne folosim de forţele militare ale naţiunilor-state cum ar fi acelea ale Statelor Unite în scopuri umanitare, în realitate, aceste‚ forţe ne vor servi spre a supune voinţei noastre ţările recalcitrante.

Astfel, ţările din Lumea a Treia şi altele asemenea lor nu vor putea fi în măsură să scape voinţei noastre de a ne servi de populaţia lor ca de o mână de lucru în sclavie.

12. Pentru a controla piaţa mondială, va trebui să deturnăm productivitatea de la principalul său scop, eliberarea omului de duritatea Muncii. O vom orienta spre o întoarcere împotriva omului, aservindu-l pe acesta din urmă sistemului nostru economic, astfel nu va mai avea încotro decât să devină sclavul nostru, sau chiar un viitor delincvent.

13. Toate aceste transferuri ale Multinaţionalelor noastre în străinătate şi reorganizarea mondială a economiei vor avea scopul, printre altele, să escaladeze şomajul în ţările occidentale.

Această situaţie va fi cu atât mai realizabilă, cu cât, din start, vom fi privilegiat importurile masive de produse de bază în interiorul naţiunilor-state şi, din aceeaşi lovitură, vom fi supraîncărcat aceste state prin folosirea exagerată a populaţiei lor pentru producţia de servicii pe care nu le vor putea plăti.

Aceste condiţii extreme vor înmulţi la nivel de milioane masele de persoane asistate social de tot felul, ale analfabeţilor şi ale celor fără adăpost.

14. Prin pierderea a milioane de locuri de muncă în sectorul primar, şi chiar prin evaziuni fiscale deghizate în capitaluri externe în afara naţiunilor-state, ne va fi astfel posibil să punem în pericol de moarte armonia socială, prin spectrul războiului civil.

15. Aceste manipulări internaţionale de guverne şi populaţii ale naţiunilor-state ne vor furniza pretextul de a ne utiliza F.M.I.-ul pentru a determina guvernele occidentale să pună în aplicare „bugete de austeritate”‚ sub camuflajul reducerii iluzorii a „datoriei naţionale”, al conservării ipotetice a „cotei de credit internaţional” şi al imposibilei conservări a „liniştii sociale”.

16. Prin aceste măsuri „bugetare de urgenţă”, vom fractura astfel finanţarea Naţiunilor-state pentru toate „mega-proiectele” lor care reprezintă o ameninţare directă la adresa controlului nostru mondial asupra economiei.

17. De altfel, toate aceste măsuri de austeritate ne vor permite să frângem voinţa naţională a structurilor moderne în domeniul Energiei, al Agriculturii, al Transporturilor şi al Tehnologiilor noi.

18. Aceleaşi măsuri ne vor oferi ocazia mult visată de a ne instaura „Ideologia Competiţiei Economice”. Aceasta se va traduce, în interiorul naţiunilor-state, prin reducerea voluntară a salariilor şi demisiile voluntare cu „Remiterea de medalii pentru serviciile prestate”, ceea ce ne va deschide peste tot porţile pentru instaurarea „tehnologiei de control”. În această perspectivă, toţi demisionarii respectivi vor fi înlocuiţi cu „computere” aflate în slujba noastră.

19. Aceste transformări sociale ne vor ajuta să modificăm în profunzime mâna de lucru „poliţistă şi militară” a naţiunilor-state. Sub pretextul necesităţilor de moment şi fără a trezi bănuieli, ne vom debarasa odată pentru totdeauna de toţi indivizii care au o „Conştiinţă Iudeo-Creştină”. Această „Restructurare a corpului poliţienesc şi militar” ne va permite să eliminăm, fără contestaţii, personalul îmbătrânit, precum şi toate elementele care nu vor vehicula principiile noastre mondialiste.

Acestea vor fi înlocuite cu recruţi, tineri lipsiţi de „conştiinţă şi morală” şi deja complet antrenaţi, cu vederi favorabile faţă de folosirea fără scrupule a „tehnologiei reţelelor electronice” pe care o vom fi instaurat.

20. În acelaşi timp şi tot sub pretextul „reducerilor bugetare”, vom veghea asupra transferului bazelor militare ale naţiunilor-state spre Organizaţia Naţiunilor Unite.

21. În această perspectivă, vom acţiona pentru reorganizarea „Mandatului Internaţional al Naţiunilor Unite”. De la statutul de „Forţă de Pace” fără nici o putere de decizie, o vom determina să devină o „Forţă de Intervenţie” în care se vor contopi, într-o omogenitate deplină, forţele militare ale Naţiunilor Unite.

Acest lucru ne va permite să efectuăm, fără luptă, demilitarizarea tuturor acestor state, astfel încât nici unul dintre ele în viitor, să nu mai fie suficient de puternic şi independent pentru a ne pune în discuţie „Puterea Mondială”.

22. Pentru a accelera acest proces de transfer, vom implica forţa actuală a Naţiunilor Unite în conflicte imposibil de rezolvat. În această manieră şi folosindu-ne de mass-media controlate de noi, le vom demonstra populaţiilor neputinţa şi inutilitatea acestei „Forţe” în forma sa actuală. Cu ajutorul frustrării împinse până la paroxism în momentul potrivit populaţiile naţiunilor-state vor fi determinate să le ceară instanţelor internaţionale formarea cât mai rapidă a unei asemenea „Forţe Multinaţionale”, care să apere cu orice preţ „Pacea”.

23. Apariţia viitoare a acestei voinţe mondiale a unei „Forţe Militare Multinaţionale” va merge mână în mână cu instaurarea, în interiorul naţiunilor-state, a unei „Forţe de Intervenţie Multi-Jurisdicţională”.

Prin această combinaţie de „Efecte Poliţieneşti şi Militare”, creată sub pretextul amplificării instabilităţii politice şi sociale crescânde din interiorul acestor state, care se năruiesc sub apăsarea problemelor economice, vom dobândi posibilitatea de a controla mai bine populaţiile occidentale.

Aici, utilizarea fără limite a identificării şi a filtrării electronice ale indivizilor ne va asigura o supraveghere completă a tuturor populaţiilor vizate.

În cursul creşterii acceptate de către toţi a acestor noi necesităţi, va fi impetuos necesar să definitivăm cât mai curând controlul mondial asupra armelor de foc în interiorul teritoriilor naţiunilor-state.

În acest scop, vom accelera „Planul Alfa”, pus în aplicare pe parcursul anilor 1960 de către anumiţi predecesori de-ai noştri.

Acest plan viza la origine, două obiective care au rămas valabile până în zilele noastre:

„Prin inventarea trăgătorilor nebuni”, să se inventeze un climat de nesiguranţă în sânul populaţilor, pentru a determina un control mai strict asupra armelor de foc.

Actele de violenţă se vor orienta astfel încât responsabilitatea lor să şadă în sarcina extremiştilor religioşi sau a persoanelor afiliate la organizaţii religioase de tendinţă „Tradiţională”, sau mai mult, a celor care vor pretinde că întreţin comunicaţii privilegiate cu Dumnezeu.

Astăzi, pentru a accelera acest „Control al Armelor de Foc”, vom putea întrebuinţa „Decăderea Condiţiilor Economice” din naţiunile-state, care va antrena după sine o destabilizare completă a Socialului – deci escaladarea violenţei.

Nu mai este necesar să vă amintesc, nici să vă demonstrez, fraţilor, fundamentele acestui „Control” asupra armelor de foc. Fără el, ne-ar deveni aproape imposibil să îngenunchem populaţiile din statele vizate. Amintiţi-vă cu cât succes au putut controla predecesorii noştri Germania anilor 1930, cu ajutorul noilor „legi” puse în aplicare în acea epocă – legi, de altfel, pe care se bazează Legile actuale ale naţiunilor-state pentru acelaşi control.

24. Ultimele „etape” se raportează la „Faza Omega” începută cu experienţele efectuate la începutul anilor 1970. Ele cuprind punerea în aplicare, la scară mondială, a „armelor electromagnetice”.

„Schimbările climaterice” vor antrena distrugerea recoltelor şi, în aceste condiţii, compromiterea terenurilor agricole, denaturarea, prin mijloace artificiale, a produselor alimentare de consum curent, intoxicarea naturii printr-o exploatare exagerată şi lipsită de discernământ şi utilizarea masivă a produselor chimice în agricultură, toate acestea Fraţilor, vor duce la ruinarea sigură a industriilor alimentare din Naţiunile-State.

Viitorul „control asupra populaţiilor” din aceste State trece obligatoriu prin controlul absolut, de către noi, asupra producţiei alimentare la scară mondială şi prin acapararea controlului asupra principalelor „Rute alimentare” ale planetei.

Pentru a realiza aceste deziderate, este necesar să se întrebuinţeze „electromagneticul” printre altele, spre a destabiliza clima celor mai productive state pe plan agricol. În privinţa intoxicării naturii, ea va fi cu atât mai accelerată, cu cât escaladarea ratei demografice o va forţa fără restricţii.

25. Utilizarea electromagneticului pentru provocarea „cutremurelor de pământ” în cele mai importante regiuni industriale din naţiunile-state va contribui la accelerarea „prăbuşirii economice” a celor mai ameninţătoare state la adresa noastră, amplificând de asemenea obligaţia de a institui Noua Ordine Mondială impusă de noi.

26. Cine va putea să ne bănuiască? Cine va putea să aibă vreo suspiciune cu privire la mijloacele folosite? Aceia care vor îndrăzni să se ridice împotriva noastră, difuzând informaţii privitoare la existenta şi la conţinutul „conspiraţiei” noastre, vor deveni suspecţi în ochii autorităţilor şi ai populaţiilor din naţiunile lor.

Graţie dezinformării, minciunii, ipocriziei şi individualismului pe care le vom fi creat în sânul populaţiilor naţiunilor-state, omul va fi devenit un duşman al omului. Astfel, aceşti „indivizi independenţi”, care sunt cu atât mai periculoşi pentru noi tocmai din cauza „libertăţii” lor, vor fi consideraţi de ceilalţi ca fiind inamici, nu eliberatori.

Sclavia copiilor, jefuirea bogăţiilor din Lumea a Treia, şomajul, propaganda pentru libertatea drogurilor, abrutizarea tineretului naţiunilor, ideologia „respectului faţă de libertăţile Individuale” difuzată în sânul Bisericilor iudeo-creştine şi în interiorul naţiunilor-state, obscurantismul considerat ca bază a mândriei, conflictele interetnice şi ultima noastră realizare, „restricţiile bugetare”, toate acestea ne permit în sfârşit să asistăm la împlinirea ancestrală a „visului” nostru, instaurarea „Noii Ordini Mondiale”.

SFÂRŞITUL Documentului organizaţiei „6.6.6.”, datat în ultima parte a lunii iunie, 1985.

 

 

Surse: http://axa.info.ro ; http://www.descopera.ro

 

03/03/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: