Boierimea română, nobilimea europeană şi problema originii clasei boiereşti la români

Problema originii clasei boiereşti la români

 

 

Din punct de vedere al rolului istoric al clasei boiereşti se disting două perioade: prima ţine de perioada voievodală, cand boierii au fost sprijinitorii dinastiei, a doua se referă la perioada aristocratică (boierească), apărută odată cu stingerea celor două dinastii româneşti în sec.XVI, şi sfîrşită în sec.XIX.

Între boierul român şi nobilul apusean există o deosebire importantă, boierul este un anume tip de nobil.

Nobilul apusean era  privilegiat cu privilegiul de imunitate (scutire de impozite, drept de judecată şi administraţie, neamestec al autorităţilor pe moşie) şi cu un titlu.

În schimb, avea obligaţii militare şi de slujbă faţă de rege sau de suzeranul său.

La români boierul are mai degrabă statutul de senior din perioada precarolingiană (fără acte şi fără imunitate, adică scutire de impozite), căci la noi n-au existat titluri ereditare de nobleţe, iar imunitatea dată de domni nu o aveau toţi boierii.

 

 

 

 

 

Primele menţiuni despre boierimea românească

 

Clasa boierească românească se atestă în tot spaţiul nord-dunărean încă înainte de întemeierea ţărilor române. În documente din sec.XIII sunt pomeniţi boieri români care luau parte la dietele nobilimii ardelene alături de nobilii secui, saşi şi unguri, fiind egali în drepturi cu aceştia, dar neavînd privilegii prin acte regale, spre deosebire de nobilii catolici, prin urmare ea exista aici încă pînă la venirea ungurilor (sec.XI), altfel nu ar fi fost împroprietărită de o stăpînire duşmănoasă.

Această clasă dispare în sec.XVI, cînd se maghiarizează sau îşi pierde pămînturile.

Clasa socială boierească este unitară pe tot spaţiul românesc, deci este produsul unui proces socio-politic identic, anterior politogenezei şi anterior cotropirii Ardealului de către unguri, ţinînd de perioada migraţiunii popoarelor.

Unificarea micilor voievodate şi formarea, astfel, a Valahiei, nu duce nici ea la apariţia unei clase boiereşti, toate proprietăţile pămîneşti deţinute de familiile boiereşti fiind ereditare (ocina – moşie de la părinte, dedina – moşie din străbuni) şi nu-şi cunosc începutul.

În afară de aceasta, după întemeiere, în Valahia nu existau teritorii fără proprietar.

În Moldova, în schimb, erau ceva teritorii fără proprietar, care s-au pus la dispoziţia domnnitorului, avînd loc şi un proces de colonizare, deci formare a unor familii boiereşti noi, care, însă, erau în minoritate faţă de vechii boieri.

Totuşi în temelie procesele de formare a clasei boiereşti în Moldova sînt identice cu cele din Muntenia.

Acte ungureşti atestă încă în 1241 prezenţa unei puteri boiereşti în regiunea Milcovului.

Procesele ce au dus la apariţia nobilimii în Europa

 

Căderea imperiului Roman, sfîşierea acestuia de către barbari şi recuceririle ulterioare au creat o nouă ordine socială în toată Europa – cuceritorii îi asupreau pe cuceriţi, comandanţii militari devenind seniori peste pămîntul pe care l-au cîştigat.

De exemplu în Gallia francii, de origine germanică, au cucerit pămanturile romanilor, creînd nobilimea francă, dînd numele ei acestui popor romanic, francezii.

Onomastica franceză (numele de persoane) rămîne germanică, precum şi o mare parte a numelor de locuri, deşi nobilimea străină, francă, se deznaţionalizase, adică se romanizase, încă din veacul al X-lea.

Procese similare au avut loc în Spania cu nobilimea vizigotă, în nordul Italiei, unde longobarzii au dat numele Lombardiei, în Anglia nobilimea normandă se deznaţionalizează în decurs de două secole după cucerirea din 1066, în Rusia varegii îi supun pe slavi şi întemeiază state la Novgorod şi Kiev, în Bulgaria nobilimea [boierime – de la bulgari avem şi noi acest cuvînt, de la mongolescul boilas = şef militar] a fost formată din mongoli, care s-au slavizat încă în sec.IX) ş.a.

Avem, deci, a face cu un proces social general european, care s-ar putea defini astfel: în prima parte a Evului Mediu, de la dezagregarea Imperiului Roman pînă în veacul al X-lea, s-a schimbat structura socială a popoarelor europene prin cuceriri.

Supunerea popoarelor agricole de către cele militare a creat o nobilime de proprietari de pămînt, care are în serviciul ei vechile comunităţi săteşti ale băştinaşilor, reduse la şerbie. Astfel se naşte clasa nobililor şi a şerbilor. În acest cadru istoric trebuie studiată şi geneza boierimii româneşti.

Nobilimea în Dacia

 

Regiunile romanice din apus au fost cucerite şi influenţate decisiv de popoarele germanice. Stăpîniri germanice (goţi, gepizi) au fost şi în Dacia, dar de scurtă durată, neputînd să lase amprente adînci. În schimb la noi acest rol l-au jucat mai tîrziu slavii.

Apariţia slavilor în Dacia ţine de sec.VI, cînd o parte din masa slavilor migraţi dinspre nord-estul Europei la sud de Dunăre, s-au aşezat în Dacia. Se presupune că în această perioadă slavii deja începeau a fi diferenţiaţi ca limbă, româna fiind influenţată de vechea limbă bulgară.

În sec.VII la sud de Dunăre se întemeiază statul bulgar (creştinat în sec.IX), care în sec.VIII îşi extinde stăpînirea asupra Daciei (inclusiv asupra Ardealului), care pînă atunci era sub suzeranitatea avarilor. În anul 900 ţarul bulgar Simion este înfrînt de unguri la Dunăre, moment în care începe aşezarea pecenegilor în Muntenia.

La venirea ungurilor în Ardeal, în sec.XI, încă sînt pomeniţi „duci” slavi în această provincie românească, prin urmare clasa boierească slavă formată în sec.VI-VII s-a păstrat în Dacia, cu toate că de-a lungul timpului s-au rînduit stăpîniri pecenege, cumane, tătare.

În timpul stăpînirii bulgare din sec.VIII-IX s-a şi extins, probabil, termenul de boier asupra nobililor din Dacia, iar mai apoi, prin români, s-a transmis şi la ruşi (бояр, boiar).

Terminologia şi toponimia limbii române privitoare la clasa boierească

 

Şerbia (obligaţia ţăranului de a lucra pentru nobil) este un element esenţial pentru studiul rădăcinilor boierimii, care nu poate fi concepută fără şerbie.

Terminologia românească privitoare la relaţia dintre ţărani şi boieri este grăitoare: şerbii erau numiţi rumâni, adică ţăranii slujitori erau români, respectiv cei care îi stăpîneau nu erau români, altfel nu i-ar fi numit cu acest termen.

Deci se stabilieşte legătura clară: românii erau asupriţi şi făcuţi şerbi de către năvălitorii slavi.

Termenii româneşti care desemnează stăpînirea sunt de origine slavă: stăpîn, jupîn, gospodar, în timp ce termenii folosiţi pentru clasele de jos sunt de origine latină: ţăran, şerb (servus), vecin.

Numele proprietăţii boiereşti au şi ele origine slavă: ocină, dedină.

Similar proceselor din occident, unde cuceritorii germanici, deşi s-au deznaţionalizat, au lăsat în urma lor o onomastică germanică pentru nobilime, s-a întîmplat şi în Ţările Române: majoritatea numelor domneşti (Vladislav, Mircea, Radu, Vlad, Bogdan, Dragoş, Iuga ş.a.) şi boiereşti (Vranin, Nan, Ghinea, Sin, Dajbog, Drag, Bratei, Iurg, Dolh, Stravici, Ulea ş.a.) sînt de origine slavă.

De asemenea, la fel ca în occident, nobilimea cuceritoare a lăsat în urmă o toponimie de origine slavă. Unele denumiri de rîuri, localităţi etc. cu denumiri de origine slavă pot fi explicate prin adoptarea slavonismelor în limba română, deci au un înţeles românesc: Ruda (minereu), Izvorul, Padina, Islaz, Zimnicea (bordeiul), Ocna, Săliştea ş.a.

Altele, însă, nu au nici o semnificaţie pentru limba română, care pentru sensurile date are cuvinte fie din latină, fie din alte limbi, de exemplu Crasna, Topolniţa, Visoca, Cerneţi, Suşiţa, Suhaia, Craiova şi, in genere, localităţi cu terminaţii slave caracteristice în –ov şi –ova; ceea ce ne arată că aceste nume au fost date de vorbitori de limbă slavă.

Pe teritoriul românesc sunt vreo mie de localităţi cu asemenea nume. Desigur o prezenţă slavonă atît de masivă nu este admisibilă, căci nu s-ar fi românizat în timp dacă ar fi fost atît de mulţi.

Satele cu nume slave nu erau neapărat locuite odinioară de slavi, ci stăpînite de slavi, cărora proprietarii le-au dat nume în limba lor; populaţia lor de atunci putea fi românească. Toate acestea indică faptul că influenţa slavă în Dacia a avut un caracter de clasă şi nu de masă.

Limba slavonă în Biserică şi stat

 

La început românii aveau biserică în limba latină, drept dovadă fiind terminologia creştină de bază: Dumnezeu, cruce, lege, sărbătoare, biserică, creştin, păgîn, preot, cuminecătură, păcat ş.a.

Totuşi în toate teritoriile româneşti pînă în sec.XVII s-a slujit liturghia în limba slavonă.

Acest fapt este întîlnit şi în Ardeal; bineînţeles stăpînirea ungurească nu putea permite trecerea de la limba bisericească latină la cea slavonă, deci această trecere s-a făcut înainte de cucerirea maghiară, înainte de sec.XI, dar nu mai devreme de anul 900, cînd s-a stabilit liturghia slavonă oficial în Bulgaria.

Prin urmare, liturghia slavonă a fost introdusă la români în cursul sec.X.

Slavona bisericească era de asemenea şi limbă de stat în Ţările Române pînă în sec.XVII. Toate actele oficiale, cronicile, testamentele etc. se scriau în limba slavonă bisericească.

Cuvîntul românesc vorbă este derivat din slavonescul dvor = curte. Toate aceste înclinaţii slavoneşti nu pot fi explicate altfel decît prin existenţa unei clase conducătoare (a boierimii) de origine slavonă.

Influenţa cumană

 

Acelaşi proces, dar într-o măsură mult mai mică, s-a produs în urma cuceririi pămînturilor româneşti de către cumani. Aceştia au pătruns în clasa boierească, s-au creştinat, şi ca urmare la curţile domneşti în sec.XIV-XV se întîlnesc boieri cu nume turcice: Aga, Iarcîn, Talabă, Turcul, Berindei, Comari, precum şi numele întemeietorului Munteniei (Valahiei) – Basarab.

Toponimia din Ţările Române păstrează şi ele urme cumane. Filologii admit că numele topice terminate în –ui sînt de origine cumană: Vaslui, Bahlui, Covurlui, Călmăţui, Tăzlui, precum şi Bârlad, Teleorman ş.a.

Şerbii şi ţăranii proprietari

 

În occident, în urma cuceririlor germanice, practic nu au rămas ţărani liberi, marea majoritate fiind transformaţi în şerbi.

Puţinele excepţii se explică prin aşezarea geografică a regiunilor rămase libere (munţi, insule, păduri).

În Dacia situaţia a fost diferită, prezenţa proprietarilor în devălmăşie (moşneni, răzeşi) demonstrează că ocupaţia slavă nu a fost totală, moşnenii şi răzeşii reprezentînd clasa socială autohtonă.

Aceasta se explică fie prin faptul că năvălitorii pur şi simplu nu erau în număr suficient pentru a ocupa toate teritoriile, fie prin condiţiile geografice din regiune (munţi, păduri întinse etc.).

Toponimia regiunii demonstrează că au existat teritorii întinse care au aparţinut populaţiei româneşti: Codrii Vlăsiei (Valahiei, vlas fiind o variaţie a cuvîntului valah), judeţul de codri Vlaşca (în bulgăreşte înseamnă România) – slavii nu aveau de ce să numească astfel aceste regiuni dacă le aveau în stăpînire, le-au numit aşa pentru că aparţineau valahilor – românilor.

În 1222 şi 1224 în diplomele regelui ungur Andrei II se pomeneşte în Ţara Bârsei de Sylva Blachorum (Pădurea Românilor), numită şi Terra Blachorum (Ţara Românilor).

Legătura de glie

 

Odată cu Imperiul Roman a decăzut şi comerţul, agricultura devenind principala sursă de venit, iar locul robiei a fost luat de colonat – comunitate de ţărani care lucra pentru un senior, care le încredinţa folosinţa pămîntului în schimbul dijmei/zeciuielii.

Barbarii cuceritori nu au schimbat randuiala, ci doar au înlocuit seniorii imperiali cu oamenii lor. Astfel ţăranii deveneau un fel de arendaşi ereditari ai pămîntului lor, păstrînd acest statut chiar dacă se schimba proprietarul pămîntului.

Ţăranul, nici urmaşii săi, nu puteau fi deposedaţi de pămantul pe care-l munceau. Astfel legătura de glie, privită cu groază de istoricii şi sociologii naivi, devenea un drept de proprietate.

Legătura de glie a devenit o povară pentru ţărani abia în sec.XVI, odată cu supunerea Ţărilor Române faţă de turci şi obligaţia principatelor de a fi „grînarul împărăţiei turceşti”.

Asimilarea nobilimii slave

 

La fel ca şi nobilimile germanice din statele latine din apus, nobilimea varegă din Rusia, cea turanică din Bulgaria – nobilimea slavă din teritoriul românesc s-a deznaţionalizat cu timpul.

În afară de aceasta în rîndurile ei au pătruns şi autohtonii români – proces favorizat de existenţa clasei de moşneni/răzeşi, precum şi de diverse împroprietăriri în urma faptelor vitejeşti în lupte etc.

Diverse mărturii ale savanţilor, călătorilor din sec.XIV-XV demonstrează că boierimea la acel moment era deja românizată/românească. Actele slavone din sec.XIV numesc cele două Ţări Române drept Ungrovlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Rusovlahia (Vlahia dinspre Rusia); în evul mediu ţările erau numite după stăpînitori, şi nu după stăpîniţi; or, dacă în cele două ţări boierimea ar fi fost slavă, fireşte actele slave ar fi menţionat asta.

În Ardeal în sec.XIII boierii români sînt numiţi olahi şi nu se menţionează nicăieri boieri slavi în această perioadă.

Prin urmare perioada de deznaţionalizare a nobilimii slave se situează undeva între sec.X (introducerea liturghiei în limba slavonă) şi sec.XIII.

În sec.XII notarul anonim al regelui Bela spune că la venirea ungurilor în Ardeal (cu un secol mai devreme) erau acolo şi slavi şi olahi, că unii duci (voievozi) erau slavi.

Tot în sec.XII bizantinul Cinam, vorbind despre expediţia lui Manuel Comnen împotriva ungurilor prin Muntenia, spune că a luat cu sine oaste mare a unui popor care se trage din coloniştii romani.

Şi mai grăitoare este mărturia cronicarului kievean Nestor, care afirmă la începutul sec.XII că odinioară locuiau slavi la Dunărea de Jos, dar au fost alungaţi de valahi şi s-au stabilit în Bulgaria, Serbia etc.

Astfel putem afirma că nobilimea slavă din pămînturile româneşti a îneput a se deznaţionaliza în sec.XI-XII, iar în momentul întemeierii principatelor procesul era deja sfîrşit.

Se prea poate ca năvălirea cumanilor din sec.XII să fi întîrziat întemeierea voievodatelor, dat fiind faptul că a fost nevoie de o perioadă pentru românizarea noilor stăpînitori şi formarea unei societăţi omogene pentru întemeierea Ţărilor Române.

Din originile slavone ale vechii nobilimi răman ca o tradiţie: liturghia slavă în Biserică pînă în veacul al XVII-Iea, limba slavonă din actele publice, tot pînă atunci, alfabetul cirilic în scrierea limbii române pînă în veacul al XIX-lea, onomastica şi toponimia slavă pînă in zilele noastre.

 Andrei Creacico

Bibliografie (surse):

1. P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti

2. Istoria md.

Publicitate