Boierimea română, nobilimea europeană şi problema originii clasei boiereşti la români

Problema originii clasei boiereşti la români

 

 

Din punct de vedere al rolului istoric al clasei boiereşti se disting două perioade: prima ţine de perioada voievodală, cand boierii au fost sprijinitorii dinastiei, a doua se referă la perioada aristocratică (boierească), apărută odată cu stingerea celor două dinastii româneşti în sec.XVI, şi sfîrşită în sec.XIX.

Între boierul român şi nobilul apusean există o deosebire importantă, boierul este un anume tip de nobil.

Nobilul apusean era  privilegiat cu privilegiul de imunitate (scutire de impozite, drept de judecată şi administraţie, neamestec al autorităţilor pe moşie) şi cu un titlu.

În schimb, avea obligaţii militare şi de slujbă faţă de rege sau de suzeranul său.

La români boierul are mai degrabă statutul de senior din perioada precarolingiană (fără acte şi fără imunitate, adică scutire de impozite), căci la noi n-au existat titluri ereditare de nobleţe, iar imunitatea dată de domni nu o aveau toţi boierii.

 

 

 

 

 

Primele menţiuni despre boierimea românească

 

Clasa boierească românească se atestă în tot spaţiul nord-dunărean încă înainte de întemeierea ţărilor române. În documente din sec.XIII sunt pomeniţi boieri români care luau parte la dietele nobilimii ardelene alături de nobilii secui, saşi şi unguri, fiind egali în drepturi cu aceştia, dar neavînd privilegii prin acte regale, spre deosebire de nobilii catolici, prin urmare ea exista aici încă pînă la venirea ungurilor (sec.XI), altfel nu ar fi fost împroprietărită de o stăpînire duşmănoasă.

Această clasă dispare în sec.XVI, cînd se maghiarizează sau îşi pierde pămînturile.

Clasa socială boierească este unitară pe tot spaţiul românesc, deci este produsul unui proces socio-politic identic, anterior politogenezei şi anterior cotropirii Ardealului de către unguri, ţinînd de perioada migraţiunii popoarelor.

Unificarea micilor voievodate şi formarea, astfel, a Valahiei, nu duce nici ea la apariţia unei clase boiereşti, toate proprietăţile pămîneşti deţinute de familiile boiereşti fiind ereditare (ocina – moşie de la părinte, dedina – moşie din străbuni) şi nu-şi cunosc începutul.

În afară de aceasta, după întemeiere, în Valahia nu existau teritorii fără proprietar.

În Moldova, în schimb, erau ceva teritorii fără proprietar, care s-au pus la dispoziţia domnnitorului, avînd loc şi un proces de colonizare, deci formare a unor familii boiereşti noi, care, însă, erau în minoritate faţă de vechii boieri.

Totuşi în temelie procesele de formare a clasei boiereşti în Moldova sînt identice cu cele din Muntenia.

Acte ungureşti atestă încă în 1241 prezenţa unei puteri boiereşti în regiunea Milcovului.

Procesele ce au dus la apariţia nobilimii în Europa

 

Căderea imperiului Roman, sfîşierea acestuia de către barbari şi recuceririle ulterioare au creat o nouă ordine socială în toată Europa – cuceritorii îi asupreau pe cuceriţi, comandanţii militari devenind seniori peste pămîntul pe care l-au cîştigat.

De exemplu în Gallia francii, de origine germanică, au cucerit pămanturile romanilor, creînd nobilimea francă, dînd numele ei acestui popor romanic, francezii.

Onomastica franceză (numele de persoane) rămîne germanică, precum şi o mare parte a numelor de locuri, deşi nobilimea străină, francă, se deznaţionalizase, adică se romanizase, încă din veacul al X-lea.

Procese similare au avut loc în Spania cu nobilimea vizigotă, în nordul Italiei, unde longobarzii au dat numele Lombardiei, în Anglia nobilimea normandă se deznaţionalizează în decurs de două secole după cucerirea din 1066, în Rusia varegii îi supun pe slavi şi întemeiază state la Novgorod şi Kiev, în Bulgaria nobilimea [boierime – de la bulgari avem şi noi acest cuvînt, de la mongolescul boilas = şef militar] a fost formată din mongoli, care s-au slavizat încă în sec.IX) ş.a.

Avem, deci, a face cu un proces social general european, care s-ar putea defini astfel: în prima parte a Evului Mediu, de la dezagregarea Imperiului Roman pînă în veacul al X-lea, s-a schimbat structura socială a popoarelor europene prin cuceriri.

Supunerea popoarelor agricole de către cele militare a creat o nobilime de proprietari de pămînt, care are în serviciul ei vechile comunităţi săteşti ale băştinaşilor, reduse la şerbie. Astfel se naşte clasa nobililor şi a şerbilor. În acest cadru istoric trebuie studiată şi geneza boierimii româneşti.

Nobilimea în Dacia

 

Regiunile romanice din apus au fost cucerite şi influenţate decisiv de popoarele germanice. Stăpîniri germanice (goţi, gepizi) au fost şi în Dacia, dar de scurtă durată, neputînd să lase amprente adînci. În schimb la noi acest rol l-au jucat mai tîrziu slavii.

Apariţia slavilor în Dacia ţine de sec.VI, cînd o parte din masa slavilor migraţi dinspre nord-estul Europei la sud de Dunăre, s-au aşezat în Dacia. Se presupune că în această perioadă slavii deja începeau a fi diferenţiaţi ca limbă, româna fiind influenţată de vechea limbă bulgară.

În sec.VII la sud de Dunăre se întemeiază statul bulgar (creştinat în sec.IX), care în sec.VIII îşi extinde stăpînirea asupra Daciei (inclusiv asupra Ardealului), care pînă atunci era sub suzeranitatea avarilor. În anul 900 ţarul bulgar Simion este înfrînt de unguri la Dunăre, moment în care începe aşezarea pecenegilor în Muntenia.

La venirea ungurilor în Ardeal, în sec.XI, încă sînt pomeniţi „duci” slavi în această provincie românească, prin urmare clasa boierească slavă formată în sec.VI-VII s-a păstrat în Dacia, cu toate că de-a lungul timpului s-au rînduit stăpîniri pecenege, cumane, tătare.

În timpul stăpînirii bulgare din sec.VIII-IX s-a şi extins, probabil, termenul de boier asupra nobililor din Dacia, iar mai apoi, prin români, s-a transmis şi la ruşi (бояр, boiar).

Terminologia şi toponimia limbii române privitoare la clasa boierească

 

Şerbia (obligaţia ţăranului de a lucra pentru nobil) este un element esenţial pentru studiul rădăcinilor boierimii, care nu poate fi concepută fără şerbie.

Terminologia românească privitoare la relaţia dintre ţărani şi boieri este grăitoare: şerbii erau numiţi rumâni, adică ţăranii slujitori erau români, respectiv cei care îi stăpîneau nu erau români, altfel nu i-ar fi numit cu acest termen.

Deci se stabilieşte legătura clară: românii erau asupriţi şi făcuţi şerbi de către năvălitorii slavi.

Termenii româneşti care desemnează stăpînirea sunt de origine slavă: stăpîn, jupîn, gospodar, în timp ce termenii folosiţi pentru clasele de jos sunt de origine latină: ţăran, şerb (servus), vecin.

Numele proprietăţii boiereşti au şi ele origine slavă: ocină, dedină.

Similar proceselor din occident, unde cuceritorii germanici, deşi s-au deznaţionalizat, au lăsat în urma lor o onomastică germanică pentru nobilime, s-a întîmplat şi în Ţările Române: majoritatea numelor domneşti (Vladislav, Mircea, Radu, Vlad, Bogdan, Dragoş, Iuga ş.a.) şi boiereşti (Vranin, Nan, Ghinea, Sin, Dajbog, Drag, Bratei, Iurg, Dolh, Stravici, Ulea ş.a.) sînt de origine slavă.

De asemenea, la fel ca în occident, nobilimea cuceritoare a lăsat în urmă o toponimie de origine slavă. Unele denumiri de rîuri, localităţi etc. cu denumiri de origine slavă pot fi explicate prin adoptarea slavonismelor în limba română, deci au un înţeles românesc: Ruda (minereu), Izvorul, Padina, Islaz, Zimnicea (bordeiul), Ocna, Săliştea ş.a.

Altele, însă, nu au nici o semnificaţie pentru limba română, care pentru sensurile date are cuvinte fie din latină, fie din alte limbi, de exemplu Crasna, Topolniţa, Visoca, Cerneţi, Suşiţa, Suhaia, Craiova şi, in genere, localităţi cu terminaţii slave caracteristice în –ov şi –ova; ceea ce ne arată că aceste nume au fost date de vorbitori de limbă slavă.

Pe teritoriul românesc sunt vreo mie de localităţi cu asemenea nume. Desigur o prezenţă slavonă atît de masivă nu este admisibilă, căci nu s-ar fi românizat în timp dacă ar fi fost atît de mulţi.

Satele cu nume slave nu erau neapărat locuite odinioară de slavi, ci stăpînite de slavi, cărora proprietarii le-au dat nume în limba lor; populaţia lor de atunci putea fi românească. Toate acestea indică faptul că influenţa slavă în Dacia a avut un caracter de clasă şi nu de masă.

Limba slavonă în Biserică şi stat

 

La început românii aveau biserică în limba latină, drept dovadă fiind terminologia creştină de bază: Dumnezeu, cruce, lege, sărbătoare, biserică, creştin, păgîn, preot, cuminecătură, păcat ş.a.

Totuşi în toate teritoriile româneşti pînă în sec.XVII s-a slujit liturghia în limba slavonă.

Acest fapt este întîlnit şi în Ardeal; bineînţeles stăpînirea ungurească nu putea permite trecerea de la limba bisericească latină la cea slavonă, deci această trecere s-a făcut înainte de cucerirea maghiară, înainte de sec.XI, dar nu mai devreme de anul 900, cînd s-a stabilit liturghia slavonă oficial în Bulgaria.

Prin urmare, liturghia slavonă a fost introdusă la români în cursul sec.X.

Slavona bisericească era de asemenea şi limbă de stat în Ţările Române pînă în sec.XVII. Toate actele oficiale, cronicile, testamentele etc. se scriau în limba slavonă bisericească.

Cuvîntul românesc vorbă este derivat din slavonescul dvor = curte. Toate aceste înclinaţii slavoneşti nu pot fi explicate altfel decît prin existenţa unei clase conducătoare (a boierimii) de origine slavonă.

Influenţa cumană

 

Acelaşi proces, dar într-o măsură mult mai mică, s-a produs în urma cuceririi pămînturilor româneşti de către cumani. Aceştia au pătruns în clasa boierească, s-au creştinat, şi ca urmare la curţile domneşti în sec.XIV-XV se întîlnesc boieri cu nume turcice: Aga, Iarcîn, Talabă, Turcul, Berindei, Comari, precum şi numele întemeietorului Munteniei (Valahiei) – Basarab.

Toponimia din Ţările Române păstrează şi ele urme cumane. Filologii admit că numele topice terminate în –ui sînt de origine cumană: Vaslui, Bahlui, Covurlui, Călmăţui, Tăzlui, precum şi Bârlad, Teleorman ş.a.

Şerbii şi ţăranii proprietari

 

În occident, în urma cuceririlor germanice, practic nu au rămas ţărani liberi, marea majoritate fiind transformaţi în şerbi.

Puţinele excepţii se explică prin aşezarea geografică a regiunilor rămase libere (munţi, insule, păduri).

În Dacia situaţia a fost diferită, prezenţa proprietarilor în devălmăşie (moşneni, răzeşi) demonstrează că ocupaţia slavă nu a fost totală, moşnenii şi răzeşii reprezentînd clasa socială autohtonă.

Aceasta se explică fie prin faptul că năvălitorii pur şi simplu nu erau în număr suficient pentru a ocupa toate teritoriile, fie prin condiţiile geografice din regiune (munţi, păduri întinse etc.).

Toponimia regiunii demonstrează că au existat teritorii întinse care au aparţinut populaţiei româneşti: Codrii Vlăsiei (Valahiei, vlas fiind o variaţie a cuvîntului valah), judeţul de codri Vlaşca (în bulgăreşte înseamnă România) – slavii nu aveau de ce să numească astfel aceste regiuni dacă le aveau în stăpînire, le-au numit aşa pentru că aparţineau valahilor – românilor.

În 1222 şi 1224 în diplomele regelui ungur Andrei II se pomeneşte în Ţara Bârsei de Sylva Blachorum (Pădurea Românilor), numită şi Terra Blachorum (Ţara Românilor).

Legătura de glie

 

Odată cu Imperiul Roman a decăzut şi comerţul, agricultura devenind principala sursă de venit, iar locul robiei a fost luat de colonat – comunitate de ţărani care lucra pentru un senior, care le încredinţa folosinţa pămîntului în schimbul dijmei/zeciuielii.

Barbarii cuceritori nu au schimbat randuiala, ci doar au înlocuit seniorii imperiali cu oamenii lor. Astfel ţăranii deveneau un fel de arendaşi ereditari ai pămîntului lor, păstrînd acest statut chiar dacă se schimba proprietarul pămîntului.

Ţăranul, nici urmaşii săi, nu puteau fi deposedaţi de pămantul pe care-l munceau. Astfel legătura de glie, privită cu groază de istoricii şi sociologii naivi, devenea un drept de proprietate.

Legătura de glie a devenit o povară pentru ţărani abia în sec.XVI, odată cu supunerea Ţărilor Române faţă de turci şi obligaţia principatelor de a fi „grînarul împărăţiei turceşti”.

Asimilarea nobilimii slave

 

La fel ca şi nobilimile germanice din statele latine din apus, nobilimea varegă din Rusia, cea turanică din Bulgaria – nobilimea slavă din teritoriul românesc s-a deznaţionalizat cu timpul.

În afară de aceasta în rîndurile ei au pătruns şi autohtonii români – proces favorizat de existenţa clasei de moşneni/răzeşi, precum şi de diverse împroprietăriri în urma faptelor vitejeşti în lupte etc.

Diverse mărturii ale savanţilor, călătorilor din sec.XIV-XV demonstrează că boierimea la acel moment era deja românizată/românească. Actele slavone din sec.XIV numesc cele două Ţări Române drept Ungrovlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Rusovlahia (Vlahia dinspre Rusia); în evul mediu ţările erau numite după stăpînitori, şi nu după stăpîniţi; or, dacă în cele două ţări boierimea ar fi fost slavă, fireşte actele slave ar fi menţionat asta.

În Ardeal în sec.XIII boierii români sînt numiţi olahi şi nu se menţionează nicăieri boieri slavi în această perioadă.

Prin urmare perioada de deznaţionalizare a nobilimii slave se situează undeva între sec.X (introducerea liturghiei în limba slavonă) şi sec.XIII.

În sec.XII notarul anonim al regelui Bela spune că la venirea ungurilor în Ardeal (cu un secol mai devreme) erau acolo şi slavi şi olahi, că unii duci (voievozi) erau slavi.

Tot în sec.XII bizantinul Cinam, vorbind despre expediţia lui Manuel Comnen împotriva ungurilor prin Muntenia, spune că a luat cu sine oaste mare a unui popor care se trage din coloniştii romani.

Şi mai grăitoare este mărturia cronicarului kievean Nestor, care afirmă la începutul sec.XII că odinioară locuiau slavi la Dunărea de Jos, dar au fost alungaţi de valahi şi s-au stabilit în Bulgaria, Serbia etc.

Astfel putem afirma că nobilimea slavă din pămînturile româneşti a îneput a se deznaţionaliza în sec.XI-XII, iar în momentul întemeierii principatelor procesul era deja sfîrşit.

Se prea poate ca năvălirea cumanilor din sec.XII să fi întîrziat întemeierea voievodatelor, dat fiind faptul că a fost nevoie de o perioadă pentru românizarea noilor stăpînitori şi formarea unei societăţi omogene pentru întemeierea Ţărilor Române.

Din originile slavone ale vechii nobilimi răman ca o tradiţie: liturghia slavă în Biserică pînă în veacul al XVII-Iea, limba slavonă din actele publice, tot pînă atunci, alfabetul cirilic în scrierea limbii române pînă în veacul al XIX-lea, onomastica şi toponimia slavă pînă in zilele noastre.

 Andrei Creacico

Bibliografie (surse):

1. P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti

2. Istoria md.

Publicitate

Ziua de 1 martie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 martie – In  România  se serbeaza Mărţişorul

 

 

 

 

 

 

Astăzi, în România, se sarbatorește Mărțisorul. Femeile si fetele primesc martisoare si le poarta pe toata durata lunii martie, ca semn al sosirii primaverii. Martisorul este un mic obiect de podoaba legat cu un snur impletit dintr-un fir alb si unul rosu.

Originile sarbatorii martisorului nu sunt cunoscute exact, dar se considera ca ea a aparut pe vremea Imperiului Roman, cand Anul Nou era sarbatorit in prima zi a primaverii, in luna lui Marte (zeul razboiului, al fertilitatii si al vegetatiei). Culorile martisorului isi au semnificatiile in aceeasi perioada, albul insemnand pace, iar rosu — razboi.

Cercetarile arheologice din Romania au scos la iveala amulete asemanatoare cu martisorul datand de acum aproximativ 8.000 de ani, cand se crede ca amuletele formate din pietricele vopsite in alb si rosu erau purtate la gat. In prezent, martisorul este purtat intreaga luna martie, dupa care este prins de ramurile unui pom fructifer.

Se crede ca aceasta va aduce belsug in casele oamenilor. Se zice ca daca cineva isi pune o dorinta in timp ce atarna martisorul de pom, aceasta se va implini. In unele judete ale Romaniei, martisorul este purtat doar primele doua saptamani. In localitatile transilvanene martisoarele sunt atarnate de usi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, pentru a speria duhurile rele. In Dobrogea martisoarele sunt purtate pana la sosirea cocorilor, apoi aruncate in aer pentru ca fericirea sa fie mare si inaripata.

In zona Moldovei pe 1 martie se ofera martisoare baietilor de catre fete, acestia oferind la randul lor fetelor martisoare in ziua de 8 martie. Obiceiuri asemanatoare se pot intalni in zona Balcanilor, in Bulgaria, Macedonia si Albania.

1564: Tomșa Voievod, sub presiunea  turcilor și tătarilor, se refugiază în Polonia. Tronul Țării Moldovei, pentru a doua oară, este ocupat de Alexandru Lăpușneanu.

Boier cu funcția de hatman, Tomșa a fost ales ca domn de boierii răsculați împotriva aventurierului Despot Vodă Ștefan si  a fost domn în Moldova între august 1563 și martie 1564.

   Despot, refugiat în cetatea Sucevei a rezistat la un asediu de trei luni, după care a fost abandonat de mercenarii săi. Cronicarul Grigore Ureche nota: … îmbrăcatu domnéște au ieșit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Aréni, unde era țara adunată și să închină Tomșii.

Această atitudine teatrală nu l-a impresionat pe Ștefan Tomșa, care, după ce l-a mustrat pentru fărădelegile săvârșite, l-a lovit cu buzduganul, ucigându-l.

Nu cu mult timp înainte îl prinsese și-l trimise la Constantinopol și pe hatmanul cazacilor Dimitrie Visnieviețchi, care trăgându-se dintr-o soră a lui Petru Rareș, intrase în Moldova tot pentru tron.

Ca domn, Tomșa și-a luat numele de Ștefan. Turcii nu au vrut să-l recunoască însă și l-au numit pe Alexandru Lăpușneanu ca domn pentru a doua oară. Tomșa neputând să se mențină pe tron, a fugit în Polonia, unde regele Sigismund pentru a-i mulțumi pe turci, a pus să i se taie capul în mai 1564 la Liov, sub pretextul că Tomșa a făcut niște prădăciuni în Polonia, la începutul domniei lui. Este înmormântat în biserica ortodoxă din Liov (Lwów).

În scurta sa domnie, Ștefan Tomșa a bătut monedă, dinari de tipul și cu reprezentările dinarilor maghiari contemporani, în sistemul instaurat în prima domnie a lui Alexandru Lăpușneanu.

1590, (in alte surse 1595): S-a născut Grigore Ureche, carturar si cronicar, autorul „Letopisețului Țării Moldovei de la Dragoș-Vodă până la Aron-Vodă”; (d.1647).

A fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat.
A învățat carte la Lemberg, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.

În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.

„Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă” a fost scris spre sfârșitul vieții, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647).

Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta sa se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete, intre care ,memorabil este cel al domnitorului Stefan cel Mare.

A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

1746: Constantin Mavrocordat, domnul Țării Românești (1744-1746), clerul înalt și boierii hotărăsc eliberarea din șerbie a rumânilor fugiți, care se reîntorc în țară; liberi ca persoană, țăranii rămân totuși dependenți economic de boieri, fiind obligați să presteze boierului 12 zile de clacă, în Țara Românească și 24 de zile, în Moldova.

Constantin Mavrocordat 1711 – 1769 – a fost domnitor în Țara Românească de șase ori și în Țara Moldovei de a patru ori.In anul 1735 eliberează țăranii dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, libertatea țăranii și-o puteau cumpăra cu 10 lei care trebuiau plătiți boierului.

Tot în anul 1735 o altă reformă a fost cea fiscală. A desființat impozitile indirecte ca ”văcăritul” și ”pogonăritul” și introduce taxa generală de 10 lei pe an, care putea fi plătită în patru rate.

Eliberează țăranii din șerbie în Țara Românească în 1746 și Țara Moldovei în 1749.

A sprijinit câteva școli și a cerut preoților să știe limba  româna. A luat masuri să fie tipărite cărți bisericești în limba română.

 

1781: Alexandru Ipsilanti, domn în Țara Românească, a emis „Hrisovul Orfanotropiei”, document ce reglementa activitatea unei instituții ce urma să aibă în grijă copiii abandonați; această instituție gândită în spiritul bizantin al epocii, nu a funcționat însă niciodată.

1788: S-a născut in Herța, Bucovina, Gheorghe Asachi, cărturar enciclopedist şi scriitor al începuturilor literaturii române, sprijinitor al ştiinţei şi artelor, întemeietor şi deschizător de drumuri în învăţământ, teatru, presă; (m. 1869).

 

 

 

 

 

 

 

1812:  S-a născut la Bucuresti, Nicolae Kreţulescu, medic, diplomat şi om politic, membru al Academiei Române; a întocmit primul „Manual de anatomie descriptivă” în limba română în urma strădaniior lui, în ianuarie 1842, s-a deschis Şcoala de Mică Chirurgie de la Colţea; (m. 26 iunie 1900Leurdeni,jud.Arges).

S-a născut într-o veche familie boierească, arborele ei genealogic mergând până la Safta Brâncoveanu, fiica voievodului martir Constantin Brâncoveanu.

Străbunicul său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722). Era al treilea fiu al logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei Câmpineanu.

A primit o educaţie aleasă, având la dispoziţie profesori greci şi francezi în perioada adolescenţei, de la care lua meditaţii în casa părintească.

 

 

 

 

 S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când s-a consacrat drept unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului.

Pe lângă activitatea medicală şi politică, Creţulescu a practicat şi diplomaţia, iar ca semn de apreciere pentru întreaga sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei româneşti, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

 

 

 

1837:  S-a născut în localitatea Humulești, scriitorul român Ion Creangă, ramas in istoria literaturii române  datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale.

 

 

 

 

 

 

 

Este considerat cel mai mare povestitor român si unul dintre clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie; (d. 31 decembrie 1889, Iași).

 

 

 

1841: S-a născut Mihai Burada, compozitor, membru fondator și președinte al Societății Culturale „Miron Costin” din Roman; (d. 7.11.1918).

 

 

 

 

1854: S-a nascut Constantin Ţurcanu, eroul român din Războiul de Independenţă elogiat de Vasile Alecsandri în poezia „Peneş Curcanul”, numele-poreclă sub care a intrat în istoria noastra. ( d. 15 noiembrie 1932).

 

 

 

 

 

 

Constantin Ţurcanu a fost sergent în Regimentul 25 Infanterie şi a devenit faimos după bătălia de la Griviţa. A luptat apoi la Rahova. În 1913 a luptat din nou în Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic, iar în Primul Război Mondial a luptat pe frontul de la Tisa, fiind avansat la gradul de plutonier major.

Vasile Alecsandri a dedicat o poezie lui Peneş Curcanul, în care cântă vitejiile acestuia şi a celor „9 din Vaslui” în lupta pentru independenţa României.

Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: „Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece…Ridicaţi!”.

Astfel a fost purtat marele poet pe ultimul drum de către „curcanii” lui Peneş.

 

 

 

 

 1867: În România, apare bilunar revista „Convorbiri literare„, organ de presa al societății „Junimea„, una din cele mai importante publicații din a două jumătate a secolului XIX.

 

 

 

 

 

 

 

Revista va fi publicată la Iaşi (1867-1885) şi apoi la Bucureşti (1885-1944, cu o întrerupere în anii de razboi, 1916-1919).

 

 

 

 

1877:  Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856, au adoptat la Londra, un protocol prin care recomandau Turciei să acorde unele libertăţi popoarelor supuse.

Refuzul acesteia va deschide calea războiului, in urma caruia Romania si alte tari balcanice si-au obtinut independenta statala.

 

 

 

 

1880: Are loc înființarea legației germane la București, in România independenta

 

 

 

 

 

1889 : Ferdinand de Hohenzollern, nepotul regelui Carol I,  a fost proclamat prin Decret, principe al României, cu titlul de Alteţă Regală.

 

 

 

 

 

 

 

1892: Apare, la Fălticeni, revista de literatură şi folclor „Şezătoarea”, sub conducerea lui Artur Gorovei.

 

 

 

 

Arthur Gorovei (n. 19 februarie 1864, Fălticeni – d. 19 martie 1951, București), academician român, folclorist, etnograf, membru de onoare (1940) al Academiei Române, s-a născut la 19 februarie 1864 la Fălticeni. A fost Prefect al județului Suceava și Primar al orașului Fălticeni. Ales membru corespondent al Academiei Romane (1915); Doctor Honoris Causa de la Universitatea din Cernăuți; Senator Legionar.

În 1892 a fondat revista de folclor „Șezătoarea”, care a apărut regulat timp de 26 de ani. Ultimul număr scos în anul 1931 cuprinde indicele analitic și alfabetic al celor 25 de volume ale acestei importante reviste.

A decedat la 19 martie 1951,la București.

 

 

 

 

1898: S-a născut Constantin Daicoviciu, renumit istoric și arheolog, profesor, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

 

 

 

A fost membru al Academiei Române (d. 27.05.1973).

 

 

 

1906: A debutat revista “Viaţa românească”, revistă “literară şi ştiinţifică”, sub direcţia lui Constantin Stere şi Paul Bujor, secretar de redacţie fiind scriitorul Garabet Ibrăileanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1907: Din initiativa  dr. Mina Minovici si-a început activitatea Serviciul de urgenţă “SALVAREA”.

 

 

 

 

1908: Pe lotul-model semincer Missilindra, judeţul Tighina, gubernia Basrabia, a început să funcţioneze o staţiune metereologică.

 

 

 

 

 

1917: Prin Înaltul Decret nr.245 al regelui Ferdinand I, s-a înfiinţat Regimentul de Tracţiune Automobilă, moment ce a marcat începutul procesului de reorganizare a formaţiunilor de automobile din armata română şi de apariţie a armatei auto. Este Ziua automobilismului militar.

 

 

 

1919: Reapare la Craiova, in România, revista „Ramuri „.Revista a fost editata în anii 1919-1929, apoi 1934-1944, în 1945-1947 și din august 1964.

 

 

 

 

1924: S-a născut , mezzosoprana română Elena Cernei; (d. 26.11.2000).

1925: S-a născut la Bacău  matematicianul român de etnie evreiască, Solomon Marcus, membru al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

1930: S-a născut prozatorul, poetul şi pictorul, Alecu Ivan Ghilia.

 

 

 

1931: S-a născut la Buhuși, jud. Bacău, Elisabeta Bostan,renumita  regizoare română de film, recunoscută pe plan internaţional în domeniul filmului cu şi despre copii („Veronica”, „Saltimbancii”).

 

 

 

1937: S-a născut compozitorul și academicianul roman basarabean Eugen Doga, autorulmuzicii mai multor filme, romanțe, cantate, piese instrumentale si a  unei simfonii.Este considerat cel mai mare compozitor roman in viata.

Eugen Doga

La 1 martie 1937, în casa lui Dumitru și Elizaveta Doga, în satul Mocra, raionul Rîbnița, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Astăzi Republica Moldova) s-a născut viitorul compozitor moldovean Eugen Doga, autorul muzicii mai multor filme, romanțe, cantate, piese instrumentale, autorul unei simfonii, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei din 1992.

Eugen Doga a copilărit pe timp de război și foame, avînd o viață grea, tatăl său murind în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial.

După absolvirea școlii din sat este admis la Școala de muzică „Ștefan Neaga” (1951-1955) din Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Urmează apoi Colegiul muzical la viloncel, avîndu-l profesor pe italianul Pablo Baccini, care ulterior l-a atras la Orchestra Radio.

După ce a fost paralizat la mîna stîngă, Doga a înțeles că nu mai poate reveni la violoncel, axîndu-se mai mult pe compoziție.

Prima piesă de compoziție proprie, ”Floare dalbă de livadă” (1957), Eugen Doga o scrie pentru colega sa de la televiziune Maria Bieșu într-o singură zi. Din acea zi, toată muzica scrisă de Doga, a fost scrisă fără schițe, direct în original.

Eugen Doga a  absolvit Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

A predat în calitate de profesor la Școala de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1962-1967) și a fost membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1967-1972).

Debutul sau oficial  a avut  loc la 1967, în filmul regizorului Gheorghe Vodă, ”Ivan Turbincă”, cu Mihai Volontir în rolul principal.

Remarcabile sunt si muzica la filmului ”O șatră urcă la cer” 1975 al  regizorului  Emil Loteanu si  valsul din filmul ”Dulcea și tandra mea fiară” a aceluiași regizor.

A urmat o serie de peste o sută de filme, muzica cărora a fost scrisă de Eugen Doga.

Compozitorul Doga a fost prieten și coleg cu poetul Grigore Vieru, cu care au creat cele mai frumoase lucrări.

Cu piesa sa ”Orașul meu” (1973), Eugen Doga a lansat-o ca interpretă de estradă pe Sofia Rotaru. Alături de Sofia Rotaru și Anastasia Lazariuc, Nadejda Cepraga s-au lansat în cariera sa cu peisele scrise de Doga.

Astăzi, compozitorul este nevoit să facă naveta Chișinău-Moscova, unde scrie muzică pentru filme și are specacole grandioase.

Compozitorul trăiește mai mult izolat si  este un om de arta adevărat, care s-a dedicat muzicii în totalitate.

 

 

 

 1939: Se semnează la Bucureşti, România, un acord internaţional, prin care Anglia, Franţa, Italia și România consimt la primirea Germaniei în Comisia Europeană a Dunării. 

 

 

 

 

 

1944: La Teatrul Alhambra din Bucuresti, are loc premiera piesei „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian.

 

 

 

 

 Foto: Mihail Sebastian

1945: Andrei Ianuarevici Vîşinski, adjunctul ministrului de Externe sovietic şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, sosit la Bucureşti la 27 februarie 1945, în urma audienţelor repetate avute cu regele Mihai I, în care cerea demisia cabinetului Rădescu şi formarea unui guvern al FND, recomandă numirea lui Petru Groza în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

 

 

 

 

 

 

 

 

La 3 martie 1945, Petru Groza prezenta regelui lista noului guvern „de largă concentrare democratică”, în care FND deţinea 14 ministere, iar la 06.03.1945 depunea jurămâtul ca prim-ministru.

 

 

 

 

1993 : A avut loc deschiderea traficului telefonic public între România şi Statele Unite ale Americii.

 

 

 

 

1993:  A fost reînfiinţată Curtea de Conturi, organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar în România, după 45 de ani de la întreruperea activităţii.

 

 

 

 

 

1997: Se constituie Forța de Reacție Rapidă a Armatei Române, care se înscrie în procesul de modernizare a forțelor armate ale României, în concordanță cu exigențele integrării în structurile militare ale Alianței Nord-Atlantice.

 

 

 

 

 

 

 

1999: România devine parte a Convenției de echivalare a diplomelor în domeniul învățământului superior în Europa.

 

 

 

 

2001: Membrii Parlamentului European au votat, la Bruxelles, cu o largă majoritate, în favoarea eliminării necondiţionate a vizelor de intrare în spaţiul UE pentru cetăţenii români.

 

 

 

 

2003: România începe să folosească drept monedă de referinţă euro, în detrimentul dolarului SUA, ca urmare a deciziei consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, anunţată de guvernatorul Mugur Isărescu la 05.02.2003.

 

 

 

 

 

 

 

 

2007: Castelele Peleş şi Pelişor, împreună cu terenurile aferente, au fost restituite regelui Mihai I, în urma unei decizii de retrocedare semnate de ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu.

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

1. Wikipedia.ro;

2. Istoria md.

3. http://cultural.bzi.ro

4. Mediafax.ro

5. Rador.ro