Câteva personalităţi reprezentative ale istoriei recente ale României. Aspecte ale situaţiei României şi ale relaţiilor ei internaţionale de-a lungul deceniilor postbelice

In cele ce urmeaza, iata cateva din opiniile reputatului istoric Ioan Scurtu, membru titular-fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi preşedinte al secţiei de ştiinţe istorice şi arheologice, despre o serie de aspecte ale situaţiei României, ale relaţiiilor ei internationale de-a lungul deceniilor şi despre câteva personalităţi reprezentative ale istoriei contemporane şi recente ale României. 

Gheorghe Gheorghiu Dej, un politician extrem de abil

După ocuparea Ţării de către trupele sovietice, la conducerea României s-au perindat o serie de personalităţi care au marcat profund evenimentele ce au urmat.

Dintre aceştia, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un politician extrem de abil.

A suportat aproape 15 ani dominaţia sovietică, apoi a început o acţiune metodică (şi riscantă) de eliberare, care a devenit publică prin Declaraţia din aprilie 1964.

Problema retragerii trupelor sovietice (care i se datorează în mare măsură) a fost ridicată în 1955 şi a devenit realitate în 1958, când Hruşciov avea nevoie de o refacere a imaginii U.R.S.S. pe plan internaţional după intervenţia armată în Ungaria.

Nu a fost o răsplată a liderului sovietic pentru poziţia lui Dej faţă de Nagy, ci un calcul politic meticulos elaborat la Kremlin.

 

 

Foto: Nikita Hrusciov si Gheorghiu- Dej

Retrocedarea unei părţi din tezaur în iunie 1956, nu a fost o recompensă pentru poziţia sa faţă de intervenţia sovietică în Ungaria, cum au afirmat unii ziarişti şi oameni politici – spre surprinderea mea, chiar fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, într-un interviu din 16 iunie 2012 – pentru simplul motiv că acea intervenţie a avut loc ulterior, în luna noiembrie 1956.

Congresul al IV-lea al P.M.R.

În 1965 Alexandru Bârlădeanu era un activist din linia a doua, nu făcea parte dintre „baronii” partidului (aceştia erau Maurer, Bodnăraş, Stoica, Drăghici) care au decis alegerea lui Ceauşescu. În realitate, la 22 martie 1965 (Dej murise la 19 martie) a avut loc o plenară a C.C. al P.M.R., la care Maurer l-a propus în funcţia de prim-secretar pe Ceauşescu, participanţii au aprobat prin vot deschis propunerea, fără nicio luare de cuvânt, iar şedinţa s-a terminat în 10 minute (relatare făcută mie de Gheorghe Apostol, cel care credea că va fi el ales în locul lui Dej).

Congresul al IV-lea al P.M.R. (al IX-lea al P.C.R.) era planificat din timpul lui Gheorghiu-Dej şi nu numai că nu a fost convocat în grabă, ci s-a desfăşurat după patru luni de la moartea acestuia.

Într-adevăr, a fost o dispută între Ceauşescu şi Maurer (cu care s-a aliat Bârlădeanu), în legătură cu fondul de acumulare şi cel de consum.

Bârlădeanu a fost „tras pe linie moartă” nu în 1966, ci în 1969, până atunci fiind membru în C.P.Ex. şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

„Momentul” Cehoslovacia – 1968 şi o „minciuna mai mare decât Pentagonul” a lui Pacepa

In „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” poziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei este trecută cu vederea.
Comisia nu a făcut o analiză ştiinţifică, ci a elaborat un text politic, deoarece a avut un singur obiectiv: de „fundamentarea intelectuală şi morală a actului de condamnare” a respectivului regim (am citat din Mesajul preşedintelui Băsescu adresat Parlamentului la 18 decembrie 2006).

Momentul Cehoslovacia 1968 este o pagină luminoasă din istoria României.

Eu am publicat stenograma discuţiilor Ceauşescu-Tito[1], din care rezultă limpede hotărârea liderului român de a rezista în cazul unei invazii sovietice.

 

 

 

 

 Foto: Ceausescu si presedintele iugoslav Tito

 

 

 

Poziţia lui Ceauşescu s-a bucurat de o largă susţinere, atunci s-a scandat pentru prima dată în Piaţa Palatului din Bucureşti: „Ceauşescu-România!” Pentru a arunca în derizoriu acest moment istoric, generalul de securitate Pacepa a scris că Ceauşescu se pregătea să fugă din ţară, o minciună mai mare decât Pentagonul.

 

România, un centru al diplomaţiei mondiale

 

Rolul european în diplomaţie al lui Nicolae Titulescu este foarte bine cunoscut. Titulescu a fost un diplomat remarcabil. Era un om inteligent, avea o memorie excepţională, stăpânea la perfecţie dreptul internaţional şi cunoştea în amănunt conţinutul tratatelor internaţionale semnate după 1919. În plus, s-a aflat de fiecare dată în mijlocul evenimentelor (era prezent mai mult în străinătate decât în ţară).

Ca urmare, îşi putea permite să „aducă la ordine” pe cei care nu-şi respectau propria semnătură (inclusiv pe primul ministru de externe al Marii Britanii) şi care făceau concesii statelor revizioniste (mai ales Germaniei), în speranţa că vor evita un nou război. Consecinţele s-au văzut la 1 septembrie 1939.

După Titulescu, România a mai avut mari diplomaţi – Grigore Gafencu, Corneliu Mănescu, Ştefan Andrei – dar ei nu s-au ridicat la prestigiul internaţional dobândit de Titulescu.

Pe de altă parte, nu poate fi negat rolul lui Ceauşescu, în timpul căruia România a devenit un centru al diplomaţiei mondiale. La Bucureşti s-au pus bazele păcii dintre Israel şi Egipt, încheierii războiului din Vietnam, stabilirii de relaţii diplomatice între S.U.A. şi R.P.Chineză etc. etc.

Guvernanţii de după 1989 şi „societatea civilă” au tot interesul să nu menţioneze aceste realităţi pentru a nu oferi românilor posibilitatea unor comparaţii: ce a fost „ieri” şi ce este „astăzi”.

Adică, să nu-şi pună astfel de întrebări: Are România după 1989 o politică externă proprie?

Ce iniţiative internaţionale a avut diplomaţia românească în ultimii 26 ani?

Care este rolul (şi locul – n.r.) României în cadrul N.A.T.O.? Dar al Uniunii Europene?

Desigur, în comparaţie cu alte etape istorice, situaţia actuală este de-a dreptul jenantă.

Din Istoria Românilor fac parte şi cuvintele elogioase ale unui preşedinte al S.U.A., dar şi plimbarea lui Ceauşescu alături de regina Marii Britanii, cu caleaşca, pe străzile Londrei

Unii jurnalişti şi „istorici ocazionali” afirmă că prin politica externă promovată de Nicolae Ceauşescu, acesta i-ar fi păcălit pe liderii Occidentali, dar o asemenea apreciere este departe de adevar.

În realitate, Ceauşescu dorea şi „a reuşit să poziţioneze, altfel decât până atunci, România pe harta lumii.”

El nu „păcălise” Occidentul, ci din motive profunde şi bine întemeiate dorea ca România să se emancipeze definitiv de sub dominaţia sovietică, iar Occidentul voia să slăbească sistemul socialist, drept care a încurajat acţiunile prin care se creau dificultăţi conducerii de la Kremlin.

Sunt convins că la Washingron, Londra şi Paris se cunoştea foarte bine situaţia din România, inclusiv în privinţa drepturilor omului, dar interesul liderilor occidentali era de a-l cultiva şi încuraja pe Ceauşescu pentru a „sparge” unitatea „lagărului socialist” şi a slăbi cât mai mult poziţia Uniunii Sovietice.

Laudele lui Carter la adresa lui Ceauşescu sunt o realitate: niciodată un lider politic român nu a mai avut parte de asemenea cuvinte elogioase din partea unui preşedinte al S.U.A.

Ele fac parte din istorie, ca şi plimbarea lui Ceauşescu alături de regina Marii Britanii, cu caleaşca, pe străzile Londrei.

Era un tratament cu totul excepţional, fapt ce arată că România se bucura de un autentic prestigiu internaţional.

Schimbarea de atitudine a liderilor occidentali nu se datora faptului că şi-ar fi dat seama că ar fi fost fost păcăliţi de Ceauşescu, ci dintr-un cu totul alt motiv: în 1985 la conducerea U.R.S.S. a ajuns Mihail Gorbaciov, care şi-a propus să „reconstruiască” (perestroika) regimul sovietic şi să-l facă transparent (glasnosti).

Occidentalii şi-au dat seama că un regim totalitar nu putea fi „reconstruit” şi nici nu putea fi „transparent” decât negându-se pe sine.

Ca urmare, l-au încurajat pe Gorbaciov să-şi promoveze programul, care cu certitudine ducea la prăbuşirea Uniunii Sovietice.

Ceauşescu a sesizat de la început consecinţele politicii lui Gorbaciov, drept care s-a opus categoric reformelor preconizate de acesta, devenind apărătorul principiilor marxist-leniniste.

În plus, Gorbaciov a deschis dialogul cu preşedinţii S.U.A. şi Franţei, precum şi cu primul ministru al Marii Britanii, astfel că Ceauşescu nu mai era un „mediator” şi nici „eroul păcii”, cum fusese apreciat până atunci.

După 1985, pe lângă sprijinul acordat lui Gorbaciov (căruia i s-a conferit Premiul Nobel), Occidentul a pornit campania împotriva celor care contestau justeţea noii politici a Kremlinului.

Ca urmare, Ceauşescu a devenit ţinta campaniilor mass-media, deoarece nu aplica perestroika şi glasnosti-ul.

Cu acel prilej a „descoperit” că în România nu se respectau drepturile omului, ba chiar că Ceauşescu promova o politică agresivă faţă de minorităţile naţionale şi trecuse la distrugerea satelor locuite de unguri şi nemţi.

Era o acuzaţie absolut falsă, întrucât nu a fost demolată nici măcar o casă aparţinând respectivelor minorităţi.

Dar campania mediatică îşi făcea efectul, multe sate româneşti fiind „adoptate” de sate din Occident pentru a le „salva” de la distrugere.

 

 

Schimbarea echilibrului de forţe pe plan mondial

 

 

Pe lângă nemulţumirea populaţiei faţă de politica regimului lui Nicolae ceauşescu, un rol important, chiar decisiv, l-a avut contextul extern. Nu politica de acumulare a dus la „pieirea” lui Ceauşescu, ci schimbarea echilibrului de forţe pe plan mondial.

Dacă în 1945 Uniunea Sovietică şi-a impus propriul ei regim politic într-o bună parte din Europa Centrală şi de Sud-Est, S.U.A. şi-au luat revanşa în 1989.

După 1985, pe scena istoriei mondiale Ceauşescu devenise o piedică pentru Occident şi, ca urmare, trebuia nu numai înlăturat, ci şi lichidat fizic, pentru că ştia prea multe despre care nu trebuia să poată vorbi, pentru ca oamenii să nu afle la ce „jocuri” s-au pretat anumiţi lideri occidentali, dar şi sovietici.

La început Ceauşescu era relativ modest, dar treptat a început să se creadă a-toate-ştiutor, acceptând cu plăcere să fie declarat „erou”, „genial” etc.

O vină importantă revine celor din cercul apropiat: Maurer, Bodnăraş, Dumitru Popescu , dar şi unor poeţi, pictori, muzicieni etc., care au promovat un deşănţat cult al personalităţii.

„Mormanul de fiare vechi” şi „Cutiile de chibrituri” sunt realităţi care aparţin României şi nu pot fi şterse din istorie

Există diferenţe esenţiale între regimul economic dinainte de 1989 şi cel care a urmat.

Dincolo de orice discuţii despre repartizarea bugetului, rămâne faptul că, printr-o rată foarte ridicată a fondului de acumulare, s-au putut construi uzine (între care I.M.G.B., Oţeluri Speciale-Târgovişte, rafinăria Midia-Năvodari), combinate de creştere a unor animale şi păsări (precum cel de porci – „Contim”-Timişoara, de berbecuţi – Călăraşi, de păsări – Piatra Neamţ), s-au irigat patru milioane de ha (cea mai mare suprafaţă irigată din Europa), s-au construit circa trei milioane de apartamente (în care s-a mutat aproape jumătate din populaţia ţării), s-a dat în folosinţă Centrul de Fizică de la Măgurele, complexul de clădiri ale Institutului (Universităţii) Politehnice Bucureşti etc, etc.

Acestea sunt realităţi care aparţin României, neputând fi şterse din istorie. La vremea respectivă, F.M.I. a încurajat această politică, a acordat împrumuturi masive pe baza unor programe concrete prezentate de România.

În 1981, Ceauşescu a decis achitarea rapidă a întregii datorii externe, drept care a forţat exportul şi a introdus restricţii care au afectat grav situaţia populaţiei (cartele la produse alimentare, oprirea preluarea guvernului, Petre Roman a pus un diagnostic categoric: industria românească este „un morman de fiare vechi”.

A mai spus că statul îşi ia mâna de pe economie”, în condiţiile în care 90% dintre întreprinderile existente erau întreprinderi de stat. În fond, acesta a fost un îndemn la distrugerea industriei şi vinderea fabricilor ca fier vechi sau de a fi „privatizate” la preţuri de nimic către firme străine.

Este adevărat că multe întreprinderi foloseau o tehnologie învechită, dar erau şi unele moderne, iar o politică raţională (patriotică) ar fi impus o analiză detaliată şi stabilirea de măsuri corespunzătoare.

Realitatea este că, în scurt timp, marile combinate de pui şi de porci au fost lichidate (inclusiv Contim, cel mai mare din Europa acelor ani), românii fiind nevoiţi să cumpere carne şi alte produse alimentare venite din străinătate (inclusiv usturoi şi ardei din America Latină), sistemul de irigaţie a fost distrus, institutele de cercetare ştiinţifică au fost închise ca nefiind rentabile.

Apartamentele erau prezentate ca nişte „cutii de chibrituri”, urâte şi proaste, neglijându-se faptul că cele mai multe au fost repartizate unor oameni care nu avuseseră în viaţa lor curent electric şi apă curentă, iar closetul era în fundul curţii.

S-ar putea pune întrebarea: oare câţi tineri din ziua de azi nu ar dori să primească un apartament în asemenea „cutii de chibrituri”?

 

 

Silviu Brucan, profetul-cameleon al trecutului

 

 

Dintre personajele influente de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, Silviu Brucan (Samuel Bruckner) a făcut parte din categoria oamenilor „fără Neam şi fără Dumnezeu” (l-am parafrazat pe Nicolae Rădescu, cel care în 1945 s-a referit astfel la Vasile Luca şi Ana Pauker).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1944-1948, Brucan era admiratorul lui Stalin, căruia îi dedica imnuri de slavă în „Scânteia”, organul C.C. al P.C.R., şi tot acolo condamna partidele istorice, mai ales pe Maniu şi Brătianu, cerând arestarea lor.

Apoi s-a „occidentalizat”, devenind ambasadorul României în S.U.A. În martie 1989 i-a cerut lui Ceauşescu să aplice reformele lui Gorbaciov (scrisoarea celor şase), iar din decembrie 1989 a devenit „ideologul” regimului democratic şi a susţinut la TVR emisiunea „Profeţii despre trecut”.

Rar poate fi întâlnit în istorie un asemenea cameleon!

În privinţa României, atitudinea Occidentului a urmat unele etape: în anii 1989-1991 Occidentul a avut ca prioritate: unificarea Germaniei, situaţie de care au profitat oamenii sovieticilor, dar ei nu s-au putut menţine la putere.

După ce a rezolvat în favoarea sa problema gemană, Occidentul „şi-a întors faţa” şi spre România, pe care a inclus-o în sfera sa de influenţă (dominaţie).

 

Armata Română şi războiul din Irak

 

De-a lungul istoriei sale, Armata Română a executat ordinele primite de la guverne. Ca urmare, în Irak a participat pentru a „salva” omenirea de „pericolul folosirii bombei atomice de către Saddam Hussein”.

După ce s-a constatat că totul fusese o imensă minciună propagandistică, s-a zis că trebuia înlăturat dictatorul pentru a se instaura democraţia în Irak. Acum, în 2015, oficialii S.U.A. recunosc deschis că invadarea Irakului a fost o greşeală, dar în România nu se comentează, nu se spune că Armata Română a fost antrenată în această „greşeală” (pe cheltuiala statului român).

Preşedintele Emil Constantinescu justifica implicarea României în acea invazie prin faptul că firmele româneşti vor participa la reconstrucţia Irakului şi vor câştiga sume colosale.

Realitatea este că nicio firmă românească nu a fost „băgată în seamă” de oamenii de afaceri americani, englezi etc. care şi-au urmărit propriul interes.

Evident, nimeni nu mai comentează acele declaraţii, dovedite a fi fost „vorbe în vânt”.

După ce „Primăvara arabă” a distrus ţări, milioane de oameni emigrează spre Europa

S-a scris şi vorbit mult despre „democraţia” adusă în Orient de „primăvara arabă”. Acum vedem cu ochii noştri ce au însemnat acele „revoluţii”: ţările au fost distruse, iar milioane de oameni emigrează spre Europa.

Despre responsabilii acestei situaţii (S.U.A., N.A.T.O.) nu se vorbeşte nimic în România, ci doar despre necesitatea de a-i ajuta pe emigranţi. U.E. a stabilit „cota obligatorie” (numărul) celor care trebuie primiţi (şi întreţinuţi) de români, care nu au nicio vină că „alţii” au pus în scenă „primăvara arabă”.

Cred că şi recentele atentate teroriste din Franţa sunt tot o consecinţă a „primăverii arabe”. Să ne rugăm la Dumnezeu să-i ferească pe români de asemenea atentate! Nu este nici o contradicţie privind aprecierea invadării Irakului de trupele N.A.T.O., inclusiv de Armata Română.

Referindu-se la războiul din Irak, Florin Constantiniu a exprimat competentul punct de vedere al istoricului.

 

 

Peştele cel mic l-a înghiţit pe peştele cel mare

 

 

Una dintre cauzele războiul economic dintre Federaţia Rusă şi Occident a fost-este şi dependenţa acestuia din urmă de gazele ruseşti.

Problema gazoductului de alimentare a afectat şi afectează România, ea fiind foarte prost gestionată de preşedintele Băsescu, care a crezut că prin discursuri antiruseşti, făcea pe plac S.U.A. şi U.E.

A susţinut gazoductul „Nabucco”, mizând pe sprijinul U.E., dar s-a înşelat. Occidentalii sunt oameni practici: l-au încurajat pe Băsescu să atace Rusia, iar ei şi-au văzut de afacerile lor (un fost cancelar german a devenit vicepreşedintele Gazprom).

Mai mult, aceiaşi „democraţi” occidentali au stabilit, în acord cu Rusia, noile trasee ale gazoductelor, care, toate, ocolesc, România (aceasta apropo de rolul diplomaţilor români!). Rusia promovează o politică de mare putere încă de la începutul secolului al XVIII-lea.

Este adevărat că sovrom-urile au acaparat o „mare parte din resursele noastre strategice de petrol, gaze, grâne, dar şi minereuri rare”. Sovromurile au fost desfiinţate de Hruşciov, iar aceste bogăţii au intrat în proprietatea românilor.

Ridicând această problemă, nu-mi pot reprima o întrebare: care este situaţia în prezent? Este acum România stăpână pe aceste resurse?

Constatăm că Uzinele „1 Mai” din Ploieşti – care realizau cele mai moderne instalaţii din lume pentru extragerea petrolului – au fost lichidate. Combinatul de la Midia-Năvodari (retehnologizat la nivel mondial în vara anului 1989) a fost „privatizat” (afacerile lui Dinu Patriciu), iar din mare ţară producătoare de petrol, România a devenit dependentă de Austria, ţară care nu dispune de nici un gram de ţiţei. La fel s-a procedat şi cu alte valori.

De exemplu, „Bancorex”, una dintre cele mai mari şi solide bănci din Europa, a fost falimentată şi „înghiţită” de o firmă străină cu o cifră de afaceri modestă, realizându-se un fapt unic în Europa: „Peştele cel mic l-a înghiţit pe peştele cel mare”.

În timp ce Germania, Franţa, Marea Britanie fac afaceri de mii de miliarde cu China, S.U.A. are o datorie imensă faţă de acea ţară, iar România evită relaţiile economice cu China

Din exces de zel şi obedienţă faţă de Occident, oficialii români au evitat dezvoltarea relaţiilor cu China, pentru a nu se spune că se orientează spre o ţară comunistă.

La un moment dat, Ponta vorbea despre „miliardele” pe care le va investi China în economia românească. Au rămas doar vorbe, pentru că la „sugestia” (de fapt la ordinul, dispoziţia) U.E. şi S.U.A., guvernul României a evitat realizarea unor obiective majore în colaborare cu chinezii. Se avuseseră în vedere metroul Bucureşti-Otopeni, autostrăzi etc., dar s-au preferat firme din statele democratice: Bechtel – S.U.A. şi Salini Impregilo – Italia, care şi-au bătut joc de România.

Desigur, cu complicitatea guvernanţilor români, care au semnat asemenea contracte în schimbul unor comisioane consistente. Pe care D.N.A. se preface că nu le cunoaşte, şi nici nu decide confiscarea averilor dobândite prin fraudă.

În acest timp, Germania, Franţa, Marea Britanie fac afaceri de mii de miliarde cu China, iar S.U.A. are o datorie imensă faţă de acea ţară. Dar fiind ţări democratice, nu se tem că se vor „molipsi” de comunism (temerea este valabilă numai pentru români).

Situaţia românilor din Ucraina, între Pactul Molotov-Ribbentrop şi „făcutul frumos” al oficialilor români faţă de N.A.T.O.

Ucraina este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (referitoare la Basarabia) şi a înţelegerii Stalin-Hitler din iunie 1940 (privind nordul Bucovinei). Mai mult, ca urmare a Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi a Tratatului de pace din 10 februarie 1947, prin care marile democraţii Occidentale au satisfăcut pretenţiile URSS, Ucraina a obţinut şi sudul Basarabiei.

În 1991, la destrămarea U.R.S.S., Ucraina a rămas cu aceste teritorii româneşti. Totuşi, „societatea civilă” (de fapt, un minuscul grup finanţat de Fundaţia Sőros) continuă să ceară Federaţiei Ruse să denunţe Pactul Molotov-Ribbentrop (pe care l-a declarat nul încă din vremea lui Gorbaciov), deşi Rusia nu deţine nici un centrimetru pătrat de pământ românesc.

În 1997, Emil Constantinescu a ratificat aceste rapturi teritoriale, semnând tratatul cu Ucraina. Acest tratat a fost încheiat în mare grabă, sperându-se că România va fi primită în N.A.T.O. la summit-ul de la Madrid. Dar acolo Clinton s-a opus. Oficialii de la Bucureşti nu numai că nu s-au supărat, ci au „lins mâna stăpânului”.

După reuniunea de la Madrid, preşedintele S.U.A. a făcut o scurtă vizită în România, unde a fost primit cu ovaţii. Clinton se aştepta să fie huiduit, drept care nu şi-a planificat să rămână peste noapte la Bucureşti, astfel că a plecat, seara târziu, tocmai în Suedia.

Pentru a „face frumos” faţă de N.A.T.O. şi U.E., oficialii români nu ridică problema românilor din Ucraina, ca să nu se spună că „subminează” autoritatea acestei ţări ameninţată de Federaţia Rusă. Este o realitate că, după semnarea tratatului din 1997, situaţia românilor din Ucraina s-a deteriorat, politica de asimilare forţată a continuat cu şi mai mare intensitate.

O vină aparţine guvernului României, care nu se preocupă de protecţia românilor din Ucraina. Guvernanţii de la Bucureşti ar fi putut lua modelul Ungariei, care a construit şcoli în Ucraina pentru minoritarii unguri, şi asigură salariile învăţătorilor şi profesorilor care se ocupă de pregătirea în limba maghiară a elevilor respectivi.

În realitate, oficialii de la Bucureşti i-au abandonat pe românii din Ucraina, adoptând o atitudine slugarnică faţă de N.A.T.O. Constatând că aceştia nu au „coloană vertebrală”, liderii occidentali nici nu se ostenesc să le explice de ce sunt de acord cu politica Ucrainei faţă de minoritatea română.

Nu mai puţin vinovaţi sunt românii din Ucraina, care şi-au constituit vreo zece organizaţii, care se contestă şi se acuză reciproc, spre satisfacţia „serviciilor” din Ucraina, care acţionează pentru dezbinarea minorităţilor naţionale.

România, căţeluşul gălăgios, care latră la dulău, fără să ia în seamă ce s-ar putea întâmpla dacă dulăul se supără

Ideea unui proiect privind unirea Republicii Moldova cu România este susţinută de opinia publică din România şi de câteva organizaţii neguvernamentale.

Mai este susţinută de o parte a intelectualilor din Republica Moldova, dar nu cred că de majoritatea populaţiei.

Nici un partid politic nu are înscris în programul său de guvernare unirea Basarabiei cu România.

Dovada este ca Victor Ponta, care a construit un gazoduct, şcoli, grădiniţe, a acordat sume importante de bani, iar „recunoştinţa” basarabenilor s-a văzut la vot.

Ponta a obţinut 21,4%, în timp ce Johannis (care nici nu călcase vreodată pământul Republicii Moldova) a câştigat 78,5%. Recent, tot în semn de „recunoştinţă”, actualul preşedinte a blocat împrumutul pentru R. Moldova iniţiat de guvernul Ponta şi votat de Parlament.

În ce mă priveşte, am coordonat lucrarea „Istoria Basarabiei”, care s-a tipărit în patru ediţii, plus una în limba rusă la Chişinău. Cred că centenarul Unirii ne va prinde nepregătiţi, ca de obicei. Nici vorbă de „România Mare” în 2018.

Să fim bucuroşi să mai avem ţara care este astăzi. Nu cred că va fi război, dar nici linişte, ci aceeaşi agitaţie politică păguboasă.

Deocamdată, România (stimulată de Occident) joacă rolul căţeluşului gălăgios, care latră la un dulău, fără să ia în seamă ce s-ar putea întâmpla dacă respectivul dulău s-ar supăra, l-ar smotoci bine şi apoi l-ar trânti de pământ.

Dacă „ursul” se supără prea tare, N.A.T.O. nu va porni Al Treilea Război Mondial pentru a salva România

Vorbele, fie ele oricât de frumoase, sunt rostite de politicienii care se întrec în a ne da asigurări că România este apărată de N.A.T.O. Eu mă conduc dupa lecţiile pe care ni le oferă istoria. Este limpede că Occidentul îşi urmăreşte propriile interese, ceea ce este firesc.

Numai Saakashvili a crezut că S.U.A. va veni în ajutorul Georgiei, intrând în război cu Federaţia Rusă. Situaţia se repetă în cazul Ucrainei. Marile puteri se vor înţelege pe seama acesteia.

Mai ales că Rusia a folosit în Crimeea acelaşi scenariu aplicat de S.U.A. în Kosovo (referendum, structură statală, recunoaştere). Cu deosebirea că în Crimeea era reşedinţa ţarilor, fiind „dăruită” Ucrainei de N.S. Hruşciov.

România ar trebui să-şi promoveze şi ea propriile interese, în primul rând protejarea românilor din Ucraina, să nu se lase antrenată într-o retorică antirusească. Sunt convins că în cazul în care „ursul” se supără prea tare, N.A.T.O. nu va porni Al Treilea Război Mondial pentru a salva România.

Repet: marile puteri se înţeleg pe seama celor mici (dovadă şi recenta discutabilă colaborare ruso-americană în Siria).
––––––––––––––
[1] Dosarele istoriei”, nr.8/1998, „Magazin istoric”, nr.2/1998

Publicitate

Actiuni antinaționale. Guvernul „tehnocrat” intenționează să reducă numărul orelor de română, istorie şi geografie și scoaterea limbii latine din şcoli

 

 

 

 

Ne așteaptă zile „bune”: se reduc orele de română, istorie şi geografie și se scoate limba latină din şcoli [1]

Cu doar câteva zile înainte de Crăciun, când lumea era agitată cu pregătirile de sărbători, cu zile libere și mini vacanțe, Ministerul Învățământului s-a gândit să propună o nouă lege care să „îmbunătățească” sistemul de învățământ gimnazial în școlile din România: scoaterea din programa școalară a limbii latine și reducerea (dacă s-ar putea la maxim) a orelor de limbă română, istorie și geografie.

Ca să fie totul cât de cât transparent și legal, Ministerul a invitat la dezbatere publică această propunere de reorganizare a programei școlare.

Și cum toată lumea numai la legi și reorganizări nu se gândea înainte de Crăciun, iată cum trec zilele și săptămânile fără ca cineva să sesizeze această aberație pe cale de a deveni realitate.

 Ca să se acopere și să nu poată spune nimeni că Ministerul nu-și faca treaba corect față de opinia publică, într-un comunicat de presă pierdut pe birourile închise ale celor plecați în vacanța de Crăciun, scria:

„Calendarul dezbaterii publice: 23 decembrie 2015 – 23 ianuarie 2016: punerea proiectelor de planuri-cadru în dezbatere publică; 22 decembrie 2015 – 22 ianuarie 2016: consultare online; colectarea datelor prin intermediul chestionarului online; 4 – 22 ianuarie 2016: dezbateri faţă în faţă la nivel judeţean; „colectarea feed-back-ului” în urma dezbaterilor faţă în faţă; 23 ianuarie – 7 februarie 2016: analiza propunerilor primite în cadrul procesului de consultare şi revizuirea proiectului de plan-cadru; 8-10 februarie 2016: validarea din punct de vedere ştiinţific a proiectului revizuit de plan-cadru de comisia de validare; avizarea de I.S.E.”. (informatia-zilei.ro)

„Dezbateri” de care nu a auzit nimeni

Din cele scrise mai sus ne putem da seama de ce se cere micșorarea orelor de limba română în școli, pentru că nici ei, cei ce lucrează la acest minister, nu stăpânesc limba maternă.

Cum este posibil ca de la instituția avizată să coordoneze sistemul de învățământ, menită să spună copiilor ce și cum este corect, să se folosească termeni precum „feed-back-ul”?

Așadar, cu 2 zile înainte de Crăciun se lansa o invitație oficială la o serie de dezbateri de care nu a auzit nimeni și care probabil vor avea loc doar în prezența celor ce și-au propus să distrugă tot ce are mai de preț un popor: limba și istoria.

Iată ce propune Ministerul în locul orelor de limba româna, istorie și geografie scoase din programă:

Educaţie pentru drepturile copilului (clasa a V-a) ;
Educaţie interculturală (clasa a VI-a) ;
Educaţie pentru cetăţenie democratică (clasa a VII-a) ;
Educaţie economică (clasa a VIII-a).

Masacrarea sistemului de învățământ din România

Amintitul comunicat lansează și o invitație, de care iar nu a auzit nimeni, nu se face nici un fel de mediatizare, tocmai pentru a trece neobservată astfel ca mințile luminate de la Ministerul Învățământului [şi (ne)Educaţiei – n.r.] să-și poată pune în practică proiectul revoltător şi distructiv: „Până pe 23 ianuarie 2016, toţi cei interesaţi: cadre didactice, specialişti în curriculum, elevi, părinţi sau reprezentanţi ai societăţii civile, sunt invitaţi să participe la această consultare publică şi să exprime puncte de vedere, sugestii şi propuneri prin completarea unui chestionar online”[2].

„Documentele puse în dezbatere nu prevăd transdisciplinaritatea despre care se vorbeste în Legea educației în vigoare din 2011. Amintim că de doi ani elevii susțin la nivel național testări transdisciplinare la clasa a VI-a: este vorba despre evaluările naționale de la finalul clasei care nu sunt trecute în catalog și care presupun evaluare transdisciplinară la Limbă și comunicare (prin testare la Limba și literatura română + Limbă modernă) și la Matematică și Științe ale naturii (testare la Matematică + Fizică + Biologie). De altfel, lipsa unui cadru care să prevadă explicit transdisciplinaritatea a fost cauza cel mai des invocată pentru rezultatele extrem de slabe pe care le înregistrează elevii români la testele PISA”[3].

Cum nimeni nu se agită (sunt foarte puține instituțiile media care au preluat acest comunicat de presă, iar la emisiunile TV nu se aude nimic) se pare că dupa 23 ianuarie vom asista la o nouă masacrare a sistemului de învățământ din România.

Cât de departe se va ajunge nu știm, dar începutul pare promițător. Oare ce program internațional se va folosi de data aceasta în școlile din România: cel Norvegian, Olandez sau chiar Britanic unde se predă începând cu grădinița, în termeni cât mai pozitivi și demni de urmat, totul despre sex și homosexuali[4] sau sistemul American, țara cu unul dintre cele mai ridicate grade de analfabetism din lume? National Geographic a realizat o serie de sondaje pentru a încerca să tragă un semnal de alarmă în S.U.A. împotriva gradului alarmant de ne-educație.

Într-unul din sondaje, 48 % din cei intervievați nu au știut să arate pe harta S.U.A. unde este orașul New York[5].

„Este descurajant să observi atât de mulți tineri care au atât de puțină înțelegere față de lumea în care trăim” a declarat Robert Pastor, vice președinte al departamentului de Relații Internaționale de la American University din Washington, D.C, în urma acestor sondaje. Probabil că acolo vrem și noi să ajungem cu tânăra generație – la momentul în care să nu știe nici măcar unde este Bucureștiul pe harta țării pentru ca nu vor ști să citească o hartă și vor fi mult prea ocupați de telefoane și tablete unde să-și posteze fotografiile indecente drept o mare realizare.

Revolta profesorilor de istorie de la Neamţ[6]

După scoaterea Latinei din Școli și după ce au redus orele de Limbă Română, „tehnocrații” lui Söröş nenorocesc şi predarea istoriei. Tehnocrați lui Söröş sunt acuzați de profesorii de istorie de „dezinteresul total față de problema formării conștiinței naționale la tineri, față de valorile naționale și universale, față de memoria identitară”. Tehnocrații lui Söröș vor să distrugă cultura, tradițiile, respectul si cinstirea memoriei înaintașilor, conștiința națională adică vor sa ne distrugă ca popor.

„Am ajuns la pragul de jos al demnităţii naţionale !”

Asociaţia Profesorilor de Istorie din Neamţ solicită printr-o scrisoare deschisă să se prevadă în planurile-cadru de învăţământ, la toate clasele, începând de la a V-a şi până la a XII-a, indiferent de profil şi filieră, a două-trei ore de istorie.

O altă cerere este introducerea ca probă obligatorie la examenul de bacalaureat la toate profilele şi filierele de la nivel liceal.

Între cele şapte puncte se cere refacerea curriculei de istorie – programele pentru clasele de la a IV-a la a XII-a, cu respectarea principiului cronologiei istorice care să includă şi referiri la valori şi simboluri perene româneşti, la rolul Bisericii în istoria naţională şi principalele etape ale culturii româneşti.

Propunerile lansate în dezbatere publică de Ministerul Educaţiei cu privire la planul-cadru pentru învăţământul gimnazial nu îi mulţumesc în niciun fel pe profesorii de istorie.

 

 

 

Asociaţia reprezentativă a dascălilor care predau această disciplină în judeţul Neamţ a luat atitudine printr-o scrisoare deschisă în care condamnă „dezinteresul total faţă de problema formării conştiinţei naţionale la tineri, faţă de valorile naţionale şi universale, faţă de memoria identitară”. Cea mai mare doleanţă a profesorilor este introducerea a minim două ore de istorie pe săptămână în planul-cadru al învăţământului la gimnaziu, o cerinţă care nu este respectată în nici una din cele trei variante propuse de Ministerul Educaţiei pentru clasele V-VII.

„Nu este nici prima, nici ultima acţiune pe care o facem. În septembrie am avut un proiect la care au participat oameni de seamă, istorici, profesori universitari care s-a finalizat cu Memorandum-ul de la Neamţ , unde s-au identificat carenţele educaţionale provocate de numărul redus de ore de istorie pentru învăţămîntul gimnazial şi liceal. Acel apel nu a avut rezultat, am lansat şi această scrisoare deschisă şi am consulatat şi colegii din ţară, iar marţi, 12 ianuarie voi trimite punctul lor de vedere la minister”, spune Elena Preda, inspector şcolar şi cadru didactic la Colegiul Naţional Ştefan cel Mare din Târgu Neamţ.

„Sunt tăiate elementele identitare ale poporului român: limba română şi istoria”

Profesorii din Neamţ susţin că au încercat să aducă toate argumentele posibile pentru reintroducerea a măcar două ore de istorie pe săptămână la gimnaziu, însă eforturile lor au fost în zadar. „Suntem singura ţară din Europa unde istoria se predă o oră pe săptămână, România a ajuns la pragul de jos al demnitătii naţionale. Ultima dată au fost două ore în anul şcolar 1995-1996, acum 20 de ani. Pe noi ne deranjează că sunt tăiate exact elementele identitare ale poporului român: limba română şi istoria. Acum văd că apar probleme şi cu limba latină. […]

Nu este nici prima, nici ultima acțiune pe care o facem. În septembrie am avut un proiect la care au participat oameni de seamă, istorici, profesori universitari care s-a finalizat cu Memorandum-ul de la Neamț, unde s-au identificat carențele educaționale provocate de numărul redus de ore de istorie pentru învățămîntul gimnazial și liceal. Acel apel nu a avut rezultat, am lansat și această scrisoare deschisă și am consulatat și colegii din țară şi voi trimite punctul lor de vedere la minister”, spune Elena Preda, inspector școlar și cadru didactic la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Târgu Neamț.

 

 

––––––––––––
[1] Mădălina Corina Diaconu http://www.cunoastelumea.ro/ne-asteapta-zile-bune-se-reduc-orele-de-romana-istorie-si-geografie-si-se-scoate-limba-latina-din-scoli/
[2] informatia-zilei.ro
[3] hotnews
[4] huffingtonpost.com
[5] sondaj realizat de „Roper Public Affairs pentru National Geographic Society”.
[6] Florin Jbanca http://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/revolta-profesorilor-istorie-plecat-neamt-am-ajuns-pragul-jos-demnitatii-nationale-1_5693f00937115986c661416a/index.html

[7] http://www.art-emis.ro/ -programa-scolara.html

Ziua de 18 ianuarie în Istoria Românilor

 

	Tudor Vladimirescu, portret de Teodor Aman (realizat postum, conform descrierilor pandurilor)

 

 

1821:  Începutul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia.

Marii boieri  Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire, dar şi ai Eteriei, încheie o înţelegere cu Tudor Vladimirescu prin care îi făgăduiesc slugerului, să–i acorde tot sprijinul pentru ridicarea poporului la luptă.

Tudor Vladimirescu părăseşte Bucureştii în fruntea unei cete de arnăuţi şi se îndreaptă spre Tîrgu Jiu, unde ajunge la 21 ianuarie.

   În scurt timp urma să înceapă revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu ce avea ca obiectiv principal  înlăturarea regimului fanariot din Muntenia.

 

 

 

 1821: A murit la București, Alexandru Şuţu, ultimul domn fanariot al  Ţării Românesti; (n. 29 martie 1790).

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru „Draco” Suțu (n. 1758, Constantinopol) a fost domn al Moldovei între (28 iunie / 10 iulie 1801 – 19 septembrie / 1 octombrie 1802) și domn al Țării Românești de patru ori: 20 iunie / 2 iulie 1802) – (13/30 august 1802, loctiitor domnesc (caimacam); 12/24 august 1806 – 3/15 octombrie 1806; decembrie 1806; 5/17 noiembrie 1818 – 18/30 ianuarie 1821)

În timpul ultimei sale domnii (1818-1821),se presupune că a murit otrăvit de eteristi, care îl priveau ca pe o piedică în calea actiunii lor.

Eteria (Philiki Hetairia – Societatea prietenilor), a fost o organizație secretă creată la Odesa de Nikólaos Skúfas, Tănase Țakalov și Emanoil Xánthos la data de 14 septembrie 1814  și  avea ca scop eliberarea creștinilor, cu precădere a grecilor, de sub stăpânirea otomana, și întemeierea unor state creștine libere, îndeosebi a unei Elade (Grecii) libere.

 

 

1844: La Iași se joacă, în premieră, comedia lui Vasile Alecsandri „Iorgu de la Sadagura”, prima scriere dramatică originală a lui Alecsandri, considerată ca piatră de temelie a dramaturgiei românești.

 

 

1847: Franz Liszt concertează la Iași, în casa vistiernicului Alecu Balș, unde face cunoștință cu Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Costache Negri.

 

 

 

 1848:  S-a născut in localitatea Sira, langa Arad, scriitorul Ioan Slavici, nuvelist, romancier, memorialist, dramaturg şi gazetar român  („Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Mara”, „Fata de birău”); (d.17.08.1925, Panciu). 

 

 

 

 

 

 

 

1860: Se inființează liceului Gheorghe Lazăr din București.

 

 

 

In Monitorul Oficial nr.10, 14 ianuarie 1860, Eforia Instrucțiunii publice face să apără următorul anunț: „Se dă în cunoștință publicului că luni, în 18 Ianuarie, la ora 10 dimineața se va celebra deschiderea noului gimnaziu, al lui Lazăr, în casele D-lui Gh. Macescu de la Jignita, Coloarea Roșie, No.35. Director, I. MAIORESCU”

 

1878: Spiru Haret își ia doctoratul în matematici la Sorbona cu o teză de mecanică cerească devenită celebră.

 

 

 

 

 

 

Spiru Haret ( n. la 15 februarie 1851 la Iasi,  – d. 17 decembrie 1912, București), a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române.

Din 1879 se face cunoscut drept „om al școlii”, urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.

A predat la Universitatea din București, la Facultatea de științe, secția fizico-matematici, mecanica rațională  si la a Școala de poduri și șosele

Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890.

A profesat  până în 1910, când s-a pensionat dar și după aceea, până la decesul sau, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară.

În 1910 publică la Paris și București, lucrarea „Mecanica socială”,   utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale.

 

 

 

1879: La Bucureşti, România, are loc premiera piesei lui Ion Luca Caragiale „O noapte furtunoasă „.

 

 

 

 

 

  În distribuție: Grigore Manolescu, Ion Panu, Mihail Mateescu, Anicuța Popescu, Aristița Romanescu.

 

 

 

1887: Lazăr Edeleanu reușește prima sinteză a amfetaminei la Universitatea Friedrich-Wilhelms din Germania.

 

 

 

 

 

 

 

 

Lazăr Edeleanu (n. 1 septembrie 1862, București – d. 7 aprilie 1941, București), a fost un chimist român, evreu de origine, autor al procesului de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid.

Principalele direcții de cercetare au fost în domeniile derivaților acidului fenilmetacrilic si fenilizobutiric, acizilor nesaturați din seria aromatică, acțiunii clorurii de sulf asupra anilinei, acțiunii cloratului asupra oxiacizilor, sintetizării fenilizopropilaminei (benzedrinei), chimiei rafinării și chimizării petrolului.

Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu în anii 1920.

 

 

 

1897: S-a născut lingvistul Dimitrie Găzdaru, fondatorul primei catedre de romanistică din Argentina.

 

 

 

 

 

 

 

Dimitrie Găzdaru (n. 18 ianuarie 1897, Grivița, Ialomița – d. 8 iunie 1991, Buenos Aires, Argentina), a fost  discipolul și asistentul profesorului lui Alexandru Philippide la Universitatea din Iași, fiind deopotrivă profesorul unor viitori savanți de renume, ca Gheorghe Ivănescu și Eugeniu Coșeriu.

Plecat devreme din România, după o perioadă de activitate didactică în Italia s-a stabilit în America de Sud, unde a rămas toată viața. A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX.

 

 

 

 1911: S-a născut in  Bitolia, Macedonia, Nicu Caranica, poet, dramaturg şi eseist român (d.2002, Fairfield, Connecticut, SUA)

 

A debutat în presă la 16 ani, în Propilee literare, dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din Gând românesc.

Nicu Caranica a urmat   Universitatea la Cluj-Napoca (1928-1932) si un prim an de studii în Franța, la Universitatea catolică din Lille. Și-a luat licența cu teza intitulata „La critique de Baudelaire’, în 1932.

Între 1935 și 1936, a studiat la Sorbona și École Normale Supérieure, din Paris, lucrând la o teză de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinii vremurilor care au urmat.

A fost, pe rând, profesor în țară, apoi atașat de presă la Legația Română din Quirinal (actuala reședință a președinției italiene, la Roma). Fiind rechemat din postul de atașat de presă în țară, refuză întoarcerea și se autoexilleaza. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943-1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova. Din 1951 s-a stabilit și a trăit la Paris.

A murit în anul 2002 la Fairfield, Connecticut, SUA,[2]în urma unui atac de cord.

 

 

 

1916. S-a născut Silviu Brucan (Saul Bruckner), fost demnitar comunist ideolog comunist, fost secretar general de redacție al ziarului Partidului Comunist, Scînteia, fost ambasador in SUA, opozant al regimului Ceausescu și cunoscut personaj  politic post-revoluționar; (d.14.09.2006, București)

 

 

1919: La 18-21 ianuarie 1919 au loc lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care a participat inclusiv şi delegaţii din partea României (Ionel I.C.Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu, etc.) şi guberniei Basarabia (Ion Pelivan-preşedinte, Ion Codreanu, Sergiu V.Cujbă, Gheorghe Năstase).

 

 

 

 

 

 

Conferinţa de Pace de la Paris avea drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace.

Primul tratat a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorităţi, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu, nu l-a semnat decît la 9 decembrie, prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă.

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie. Prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916.

1926: A murit George Cavadia, compozitor român („Euphrosine”, „Două roze”, „Dor de răzbunare”).

 

1941: În teritoriul Transilvaniei de Nord-Est, ocupat de Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, s-a dispus, printr-o ordonanță, ca în toate actele de stare civilă numele românești să fie scrise cu grafie maghiară.

1947: Ziarul „Dreptatea” publică Apelul Partidului Național-Țărănesc, „Catre națiune”, în care se ia atitudine împotriva măsurilor antidemocratice inițiate și promovate de guvernul Groza.

 

 

1968: Marin Sorescu publică piesa „Iona”.

 

 

 

1990: Prin Decretul-Lege nr. 30, patrimoniul fostului Partid Comunist Român a fost trecut în proprietatea statului.

 

 

1995: A fost finalizat textul Protocolului dintre PDSR, PUNR, ca partide aflate la guvernare, şi PRM, PSM – grup supranumit la acea vreme „patrulaterul roșu”.

 

 

 

 

1999: A murit Marian Papahagi, filolog român, fost  director al Centrului Cultural Român de la Roma, coautor la „Dicţionarul esenţial al scriitorilor români” („Exerciţii de lectură”, „Eminescu sau despre Absolut”, „Literatura braziliană”) (n.14 octombrie 1948).

 

 

 

 

 

 

 

1999: Peste 10 000 de mineri încep un marș spre București, sub conducerea liderului sindical  Miron Cozma.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2009: A decedat intr-un tragic accident rutier poetul patriot român basarabean Grigore Vieru, fost parlamentar în Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române; (n.14.02.1935, Basarabia).

 

 

 

 

 

 

 

 

2011:  A decedat revolutionarul Cristian Paturca (n.10 septembrie 1964) , cântăreț și compozitor român, autorul faimosului Imn al Golanilor, cantat in timpul marilor manifestatii anticomuniste, de la Piata Universitatii din Bucuresti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/18/o-istorie-a-zilei-de-18-ianuarie-video-3/