CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Domnitorul Basarab I întemeietorul Țarii Românești

 

Basarab I (1310-1352) – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeș

 

Basarab I (cunoscut în documentele medievale si ca Bassaraba şi Bazarad), supranumit în  zilele noastre Basarab Întemeietorul, a  domnit între anii ~1310 – 1352  si este voievodul de care se leagă unificarea formatiunilor politice dintre Dunăre si Carpați si fondarea  statului liber al Tarii Românești.

 
Stăpân mai întâi pe ținutul Câmpulungului si Argeșului, Basarab si-a extins treptat autoritatea asupra celorlalti feudali locali, procesul de constituire a statului incheindu-se în primul sfert al secolului al XIV-lea.

In acea perioada, regatul maghiar trecea printr-o perioada de criza politica, determinata de luptele interne care au urmat  stingerii dinastiei arpadiene (1301), fapt care a slabit exercitarea suzeranitati Ungariei  asupra formatiunilor politice de la sud de Carpați.

La aceasta se adauga si scaderea presiunii tatarilor (de la Nordul Marii Negre) asupra acestor teritorii, ca urmare a conflictelor pe care acestia le aveau cu cnezatele rusesti si Lituania, creindu-se astfel  conditiile externe favorabile unificarii statelor de la sud  si est de Carpați.

În lipsa unor elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximaţie în 1310, potrivit tradiţiei consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă .

Un document maghiar atestă faptul că Basarab domnea cu siguranţă încă din 1317 , când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetăţii Mehadiei.

Istoricul Constantin Kogălniceanu socoteşte că în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318) Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaţilor, rezultând astfel Țara Românească.

Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acţiunile de unificare s-au realizat până în 1307, când regele Carol Robert de Anjou urcă pe tronul Ungariei.

Părerile rămân însă împărţite între istorici când vine vorba despre nucleul iniţial al acestei formaţiuni.

Cele două teorii principale susţin că acţiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curţile de la Argeş şi Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Cert este ca in 1324 Carol Robert de Anjou il recunoaste pe Basarab (urmasul al lui Seneslau si Tihomir), ca domn sub suzeranitatea sa.

Autoritatea lui Basarab se intindea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei si a unui teritoriu de la nordul gurilor Dunarii (intregul teritorul dintre Nistru si Prut a primit mai tarziu, numele de Basarabia).

Recunoasterea lui Basarab ca domn, poate fi pusa în legatura si cu intentile regelui maghiar de a inlatura dominatia tatarilor din regiunea Dunarii.

Raporturile dintre voievodul roman si Carol Robert se vor inrautati in scurt timp, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin.

Dorinta de neatarnare a domnului Țării Românești  s-a lovit de opozitia Ungariei, care-și vedea stânjenite planurile de expansiune teritorială la sud de Carpați.

 

Regele Carol Robert de Anjou, a pornit o expeditie in Tara Romaneasca ca sa-l alunge pe Basarab, iar armata sa trecand  muntii pe la Severin in luna septembrie din anul 1330, ia  in stapanire cu acest prilej, teritoriul aflat in disputa.

 

 

 

 

 

      Solia valahă la Carol Robert de Anjou (Cronica  Pictata de la Viena)

 

 

Pentru evitarea razboiului, domnitorul roman a trimis soli la curtea maghiara, oferind o mare despagubire de razboi (7.000 de marci de argint), neacceptata insa de regele maghiar, care, neluand in seama avertismentul lui Basarab ca, de va mai avansa „inlauntrul tarii, primejdia nicidecum nu o va putea inlatura”, si-a continuat inaintarea.

Dupa o straveche tactica de lupta, Basarab a pustiit locurile din calea dusmanului, astfel incat oastea maghiara a inceput ,sa sufere de „foamea cea mare” si ajunsa fara izbanda pana prin partile Argesului si fara a avea o confruntare decisiva cu valahii,  este nevoita sa faca drumul de intoarcere, probabil prin valea Oltului.

Aici, intr-un loc numit Posada (loc de trecere), pe care romanii il inchisesera la capete cu valuri de pamant si santuri, oastea maghiara este atacata si in lupta care are loc timp de 3 zile, Carol Robert de Anjou este infrant.

Regele maghiar a scapat cu viata numai prin fuga de pe campul de lupta si  a scăpat cu viață, îmbrăcându-se în hainele unuia din fidelii săi.

Trebuie mentionat si faptul ca Posada nu a fost identificata cu exactitate.

Denumirea s-a pastrat datorita faptului ca „posada’ inseamna loc intarit natural, trecatoare ingusta in munti, iar cercetarile realizate de istorici i-au facut pe acestia sa considere ca locul bataliei s-ar fi aflat undeva in Tara Lovistei.

”Chronicon Pictum Vindobonense ”sau „Cronica pictata de la Viena”, spune ca regele ungur, a pornit o expeditie “in tara voievodului vlahilor Basarab…ca sa alunge din tara aceasta pe Basarab…sa o dea unuia dintre sfatuitorii sai”, si descrie dezastrul oastei maghiare astfel :

https://i0.wp.com/romaniabreakingnews.ro/wp-content/uploads/2015/11/Lupta_de_la_Posada.jpg

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.

…Si valahii au dus multi prinsi cu sine,atat raniti cat si nevatamati,si au luat multe arme si hainele pretioase ale tuturor celor cazuti, si bani in aur si argint si vase pretioase si cingatori de sabie si multe pungi cu grosite late (cu bani) si multi cai cu şei şi frâie, ce toate le-au luat şi le-au dus la Basarab voievod. „

In  urma  luptei de la Posada (9-12 noiembrie 1330), Tara Romaneasca se afirma ca stat de sine statator, inlaturand suzeranitatea maghiara, iar Basarab Intemeitorul a ramas „singur stapanitor”, cum va fi numit si urmasul lui, Nicolae Alexandru.

Se incheie astfel o etapa importanta a constituirii acestui stat  medieval  romanesc, dar nu intregul proces.

Mai ramanea constituirea institutiilor interne specifice  care  va r fi un proces mai indelungat.

Marele act istoric al intemeirii, infaptuit de Basarab I, il asaza pe acest domnitor printre cei mai de seama eroi ai neamului nostru.

Ţara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică şi mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii şi moldovenii brodnici.

În 1321 geograful arab Abulfeda nota faptul că Isaccea se află „în ţara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab.

Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 – 1338 Chilia se găsea la „graniţa Valahiei”, aşadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.

Prima alipire completa a Dobrogei la Țara Românească a avut loc în 1388-1389,  tot pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân.

Traditia  istorica si lucrarile cronicarilor munteni si moldoveni din secolele XVII-XVIII,  considera  ca evenimentul care a contribuit la formarea Tarii Romanesti a fost „descalecatul lui Negru Voda din Fagaras”, care,  venind   la sud de Carpati si-ar fi intins autoritatea asupra intregului teritoriu de aici, pe la 1290.

Multi istorici au considerat acest eveniment ca real, explicandu-l prin contributia pe care voievozii romani din Transilvania, nemultumiti de politica regelui maghiar, au avut-o la  unificarea cnezatelor si voievodatelor dintre Carpati si Dunare.

Dupa traditie, Manastirea Negru Voda ctitorita in anul 1215, de Radu Negru Voievod, a fost rezidita de Basarab I si fiul sau Nicolae Alexandru Basarab. Biserica a fost inaltata  din piatra cioplita, in forma dreptunghiulara sau patrata.

Cu aceleasi pietre s-au reconstruit ulterior cele doua biserici ridicate pe locul primeia.

Sub domnia lui Basarab I scaunul domnesc a fost stabilit la Campulung.

 
Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352, odata cu trecerea sa la cele vesnice.

Potrivit tradiţiei, singurele biserici atribuite cu siguranţă domnului Basarab I sunt cea domnească din Curtea de Argeş şi cea de pe locul bătăliei „de la Posada”.

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire şi pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu…”.

Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661.

Pe lângă acestea, istoricii consideră că şi biserica mănăstirii Negru Vodă şi cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice .

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.

Pe peretele încă netencuit al bisericii domneşti din Curtea de Argeş stă scris:

„În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”.

Tradiţia consemnează că tot acolo a fost şi îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ştefan Cantacuzino.

Acesta, vorbind despre Basarab I  şi Nicolae Alexandru, fiul sau, spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”.

Mormântul lui Basarab I nu se mai știe astăzi.

 

 

 

 

 

 

 

Meritele lui Basarab I sunt nemasurabile:

– a fost intemeietorul Tarii Romanesti;

– i-a extins granitele pâna la Nistru ( Basarabia era zona cuprinsa intre nordul Deltei Dunarii, Prut si Nistru si a fost denumita astfel după numele lui).

– a fondat dinastia Basarabilor ce a condus Tara Româneasca trei sute de ani.

 

I-a urmat  pe tronul țării,fiul şi asociatul său la domnie, Nicolae Alexandru (1352 – 1364).

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 1. http://enciclopediaromaniei.ro

 2. http://www.referat.ro

 3.  http://www.scritube.com

 4. http://www.ziarulevenimentul.ro

 

Publicitate

12/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , | 3 comentarii

De ce in manualele de istorie nu se pomeneşte rolul dacilor în istoria Imperiului Roman

 

 

INCERCĂRILE DE ŞTERGERE A DACILOR DIN ISTORIE

Nu am întâlnit nici un manual de istorie în care să se pomenească despre rolul dacilor în istoria Imperiului Roman!

În jurul acestui subiect a fost şi continuă să existe o adevărată conspiraţie. Se face tot posibilul pentru a şterge originea dacică a unor persoane ajunse pe tronul de la Roma.

Despre mama lui Galeriu s-a spus ba că era roxolană, ba iliră, sau dacă romanizată.

Istoricii străini, cărora li s-au alăturat şi câţiva români, ne spun că informaţiile oferite de Lactantiu cu privire la Galeriu nu trebuie luate în seamă, deoarece sunt false.

„Historia Augusta” este considerată plină de născociri. Deoarece atestă originea dacică a lui Regalian.
De ce aceste falsificări? Simplu! Istoricii maghiari vor să demonstreze că, după abandonerea provinciei, Dacia a rămas pustie şi, până la venirea maghiarilor în Transilvania a existat acel mileniu „întunecat”. Din această cauză contestă sursele documentare.
Din păcate, la acest curent s-au alăturat şi istorici români.

Care vor să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia din provicnie, başca cei din teritoriile neocupate, erau romanizaţi.
Prin nerecunoaşterea adevărului istoric atestat în atâtea lucrări ale istoricilor, poeţilor ori scriitorilor vremii intenţia este clară: înlăturarea dacilor din istorie.

„Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a unor împăraţi romani. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem care s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri desăvârşesc opera celor care au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuineric ce pare să nu se mai sfârşească” (1).
Repet: un subiect foarte puţin cunoscut este cel al împăraţilor romani de origine tracică/dacică. Numele unora dintre ei le sună familiar multora, dar o tăcere totală s-a aşternut peste originea lor.

Fără aceşti strămoşi ai noştri ajunşi la cârma Imperiului Roman, istoria României, a Europei chiar, de fapt a întregii creştinătăţi ar fi fost alta.

Din motive lesne de înţeles, istoricii, cercetătorii şi arheologii străini le contestă originea, în ciuda documentelor care garantează obârşia loc dacică. Din motive mai greu de înţeles, chiar istorici, intelectuali şi specialişti români se alătură acestui curent antidacic!
Într-un articol, cercetătoarea Aurora Peţan scrie un mare adevăr: „Nu Traian şi neamul său de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie.

Dimpotrivă! Lor trebuie să le fim recunoscători pentru că i-au făcut nemuritori, prin trupul marmurei (este vorba de glorificarea dacilor pe Columna lui Traian – un lucru total inedit. Nota T.F.) Noi suntem cei ce vor să-i dea afară pe daci din ţara lor, prin nepăsarea noastră.”
Deşi lista poate plictisi, am considerat necesar să trec împăraţii romani de origine tracă:
1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime şi vorbea latina cu accent tracic. Consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;

2. C. Messius Decius (249-251);

3. Marcus Acilius Aureolus (267-268);

4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);

5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi

6. M. Aurelius Probus (272-282);

7. Marcus Aurelius Carus (282-283);

8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi

9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);

10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;

11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);

12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);

13. Flavius Valerius Severus (305-307);

14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);

15. Domiţius Alexandros (308-328);

16. Flavius Iulius Crispus (317-328);

17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);

18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii; 19. Dalmaţius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;

20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;

21. Constans, împărat ortodox (333-350);

22. Vetronius (350);

23. Constantius II (337-361);

24. Constantius Galus (351-354);

25. Nepotianus (350);

26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);

27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);

28. Flavius Valentinianus (364-375);

29. Flavius Valens (364-378);

30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;

31. Flavius Valentinianus (375-392);

32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);

33.Valentinianus al III-lea (425-455);

34. Maecianus (450-457);

35. Leon I Thrax (Tracul) -457-477;

36. Leon al II-lea (456-474);

37. Vitalianus (513-515);

38. Anastasius (491-518);

39. Iustin I (518-527);

40. Iustinian I (527-565);

41. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);

42. Tiberius (578-582);

43. Focas (602-610) iltimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

„OLTEANUL” CARE I-A RĂZBUNAT PE DACI

„Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venită din nordul Moesiei, din Dacia Traiană. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malversis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt)” (2). Tatăl său a fost trac.

 

 

 

Galerius

Galerius  Maximianus (292-311)

Scriitorul creştin Lactantiu ne confirmă originea dacică a împăratului Galerius, însă în cuvinte jignitoare: „această fiară avea o sălbăticie înnăscută, cu totul şi cu totul străină de sângele roman; aceasta nu este de mirare deoarece mama sa (pe nume Romula), era originară din regiunile de dincolo de Dunăre, dintr-o localitate care a primit numele fericitei mame: Romula”.

Galeriu era poreclit „Armentarius” („Ciobanul”), denumire ce arată ocupaţia şi originea lui socială. De tânăr intră în armată şi, datorită calităţilor sale militare urcă scara ierarhică în timpul împăraţilor Lucius Domitius Aurelianus (270-275) şi Marcus Aurelius Probus (276-282).
„La 1 martie 293, în Imperiul Roman s-a înfăptuit o reformă constituţională, prin instituirea tetrarhiei.

Aceasta a însemnat împărţirea responsabilităţilor conducerii imperiului între patru împăraţi: doi împăraţi principali, care au primit titlul de augustus (Diocleţian, în Răsărit; Maximiam, în Apus) şi doi asociaţi la tron numiţi caesari (Galerius şi Constantin Chlorus)” .
Pe numele său întreg, Gaius Galerius Valerius Maximianus, a făcut parte din prima tetrarhie (Nota A) fiind desemnat de Diocleţian, la 1 martie 293, Caesar, răspunzând de guvernarea provinciilor dunărene.

În anul 296, Narses, regele perşilor, a pătruns în Mesopotamia romană. Diocleţian l-a însărcinat pe Galerius să pornească împotriva lui şi să-l izgonească. În fruntea unei armate net inferioare se avântă asupra perşilor, dar este înfrânt. În anul următor, cu armata refăcută, Galerius îi atacă pe perşi într-o regiune din Armenia.

Armata persană este înfrântă, haremul şi tezaurul regelui Narses cad în mâna romanilor, care ocupă Mesopotamia şi îşi extind suveranitatea asupra Armeniei şi Gruziei. În cinstea acestei victorii, Galerius a construit pe Via Egnatia, un vechi cartier al Salonicului, un ansamblu arhitectonic unitar, alcătuit dintr-un Arc de Triumf (localnicii îi spun „Kamara”), un hipodrom şi un palat măreţ.

Galeriu îşi întăreşte autoritatea în timpul celei de-a doua tetrarhie, începută la 1 mai 305, când îl numeşte pe Flavius Severus ca Augustus (latinescul pentru „măreţ” sau „maistuos”) în Occident şi pe nepotul său, Maximinus Daia, Caesar.
Istoricul şi scriitorul creştin Lactantiu oferă câteva informaţii uluitoare vizavi de acest împărat roman de origine dacă: când a primit „TITLUL DE ÎMPĂRAT, EL (GALERIUS) A DECLARAT CĂ ESTE DUŞMANUL NUMELUI DE ROMAN ŞI CĂ VREA SĂ SCHIMBE TITULATURA IMPERIULUI ROMAN ÎN ACEEA DE IMPERIU DACIC”, ceea ce a şi făcut (3). „Căci aproape toţi însoţitorii din suita sa erau de neamul acelora…Având în jurul lui astfel de însoţitori şi apărători, el şi-a bătut joc de tot Orientul” – scrie în continuare Lactantiu.

Hotărârea lui a reprezentat cea mai mare mutaţie care are lor la începutul secolului al IV-lea. Cercetătorul istoric, Pr. D. Bălaşa va scrie: „Cu aceasta, Galerius a reuşit să câştige toată simpatia conaţionalilor săi, dar şi adversitatea romanilor peninsulari”.

Şi afirmă că scriitorul Lactantiu a mers prea departe când l-a caracterizat pe Galerius.
Drept răzbunare pentru umilirea dacilor care au trebuit să plătească tribut lui Traian, a vrut ca populaţia din întreaga Italie să fie obligată la plata de impozite.
Cea mai mare pată întunecată din activitatea sa sunt persecuţiile sale asupra creştinilor, în special după urcarea pe tron.

Însă s-a remarcat tot printr-un gest unic: înainte de a se retrage în satul său natal, unde a murit, la 31 aprilie 311, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reedidat apoi de Constantin cel Mare.

CIOBANUL DIN CARPAŢI AJUNS ÎMPĂRAT ROMAN

Secolul III, în special în a doua jumătate a sa, a fost secolul crizelor politice în Imperiul Roman, când s-au succedat la tron o mulţime de împăraţi, majoritatea comandanţi militari sprijiniţi de legiunile lor.
Marcus Acilius Aureolus a fost un dac provenit dintr-o familie de ciobani din Carpaţi, el însuşi păstor în tinereţe.

 

 

 

 

 

 

 

Istoricul bizantin Zomares scrie: „Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…” A intrat în armata romană ca soldat de rând şi a câştigat simpatia împăratului Valerianus, care îl numeşte îngrijitor al cavaleriei.

Datorită comportamentului său, a regulilor stricte pe care le-a intodus în îngrijirea cavaleriei câştigă şi încrederea împăratului Gallienus, care îl numeşte în fruntea câtorva legiuni.

În anul 265 este trimis de împărat să lupte împotriva lui Postumus în Galia, care se răzvrătise împotriva Romei. Însă Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva lui Gallienus şi este proclamat împărat de către legiunile sale, în anul 268, la Mediolanum.

Împăratul Gallienus porneşte cu legiunile sale împotriva dacului autoproclamat împărat. Acesta cere ajutorul lui Costucius, pe care iniţial l-a sprijinit, dar care il tradează.

 

 

Gallienus

 

În asediul de la Mediolanum, cel care moare este Gallienus, iar dacul şi-a păstrat titlul (4).

 

 

 

 

FLAVIUS AETIUS – UN DAC ÎN SLUJBA ROMEI

 

„Nimic din ceea ce Imperiul Roman reprezentase odinioară nu părea să mai reziste în faţa implecabilelor schimbări ale istoriei. Incapabil să prevadă şi să facă faţă primejdiilor ce îl ameninţau, fostul colos se scinda în anul 395, plecându-şi capul în faţa naţiilor migratoare ce îi rupeau, bucată cu bucată, provinciile care, până nu demult i se supuneau temătoare.

Pe fondul agoniei Romei, un ultim mare general avea să se ridice dintre ruinele imperiului pentru a învia gloria pierdută a împăraţilor care, demult, remodelau harta lumii” (5).

Un iureş se stârneşte din stepe…

Din stepele nemărginite ale Asiei Centrale, pe la începutul secolului al III-lea, nişte barbari necunoscuţi s-au înfipt adânc în inima Europei. Erau hunii, călăreţii Apocalipsei.

Nimeni, nici chiar Imperiul Roman nu a putut anticipa năvălirea lor. Acest popor aspru, necruţător, călăreţi şi luptători desăvârşiţi, a dat semnalul năvălirilor devastatoare, desăvârşite ulterior de mongoli, pecenegi, tătari şi turci. Cu oricine s-au luptat, victoria a apaţinut numai hunilor.

Alanii şi goţii au fost spulberaţi. Regatul lui Eramanaric a fost nimict în întregime.

Timp de mai bine de o sută de ani au băgat frica şi groaza pe unde au trecut. Se aflau în perpetuă mişcare pentru căutarea de păşuni pentru imensele cirezi de vite şi oi, de pe urma cărora trăiau.

Armata hună, la fel ca cea mongolă de mai târziu, era alcătuită exclusiv din călăreţi înarmaţi cu arcuri şi săbii, şi scuturi.

Au dus la perfecţiunea lupta călare cu arcul. Săgeţile acestora deveniseră cele mai temute din acea vreme: străpungeau armuri, scuturi, lemn şi orice duşman. Pentru ei lupta era ceva natural.
Viaţa şi istoria hunilor se confundă cu cel mai mare rege al lor, Attila – Biciul lui Dumnezeu.

A domnit peste un imperiu ce se întindea din Germania la Munţii Urali, şi de la Dunăre la Marea Baltică.
De câteva ori hunii s-au înfruntat şi cu legiunile romane, care nu au putut să le facă faţă.

În anul 338, în bătălia de la Sisca dintre armatele Imperiului Roman de Răsărit şi ale Imperiului Roman de Apus, cetele de războinici huni au înclinat balanţa spre cei dintâi.

Atacând apoi graniţele Imperiului Roman, Attila i-a obligat pe romani să semneze tratatul ruşinos de pace de la Margus – azi Pozarevac – prin care se obligau să facă comerţ cu hunii şi să le plătească acestora 115 kilograme de aur.

Nu pot să redau toate expediţiile războinice ale temutului rege al hunilor.

Cert este că „(…) hunii invadează Galia în anul 451, în drumul lor distrugând şi arzând Germania. În această expedieţie, Attila era însoţit de aliaţii săi gepizi, ostrogoţi, rugienii, seurienii, herulii, turingienii, avarii şi burgunzii.

A urmat căderea oraşelor Metz şi Paris. A rămas deoppotrivă în legende şi istorie modul în care generalul Aetius, nimeni altul decât fostul prieten din copilărie al lui Attila, l-a oprit pe acesta din urmă în bătălia de la Câmpiiile Catalaunice (în Franţa de azi – nota T.F.)” …

Supravieţuitorul

„Flavius Aetius se năştea în anul 396, în Moesia, în puternica cetate de la Durostorun (Silistra de astăzi), într-o familie de nobili cu puternice valenţe războinice. Tatăl său, Flavius Gaudentius, ocupa poziţia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) şi, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotică.

Cei mai mulţi istorici consideră, însă, că Flavius Gaudentius provenea din rândul populaţiei daco-romane, aşa cum, de altfel, avea să fie şi fiul său, provenit din căsătoria cu Aurelia, o femeie de sorginte latină” (5).

 

 

 

La vârsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzanţelor vremii, pentru ca, mai apoi, să ajungă în aceeaşi postură la curtea lui Rugila, rege al hunilor şi părinte al viitorului tânăr războinic, Attila.

Acesta era momentul în care Flavius Aetius îl întâlnea pe Attila, deşi pentru puţin timp, tânărul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma.
Alături de soldaţii huni, Aetius deprinde limba acestora şi învaţă, până în cele mai mici detalii, tainele tacticilor de luptă ale războinicilor asiatici. Mai mult decât atât, el leagă o prietenie strânsă cu multe dintre căpeteniile barbare, prietenie care, în ciuda conflictelor ce aveau să urmeze, nu se va stinge niciodată.

Graţie talentului său militar şi ale incontestabilelor sale calităţi diplomatice, Flavius Aetius este numit, în anul 425, Magister Militum (Comanadant Suprem al armatelor) în Galia şi regent al împăratului-copil, Valentinian al III-lea.

Departa de imaginea romantică a cavalerilor medievali, Aetius se dovedeşte un veritabil supravieţuitor în lumea plină de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este străin.

Deşi în acelaşi an în care era numit în fruntea trupelor din Galia, el conducea la Rovenna o armată uriaşă de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul daco-roman ajungea prea târziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o înfrângere şi o moarte ruşinoasă.

Şi totuşi, influenţa şi abilităţile sale diplomatice, o determină pe Placidia, mama noului împărat, să îi reconfirma funcţiile oficiale.
Timp de şapte ani, Flavius Aetius îşi va îndrepta atenţia spre Galia, provincie pe care încearcă să o păstreze politic cât mai aproape de Imperiul Roman de Apus.

Chiar dacă legiunile romane nu mai impuneau acelaşi respect ca odinioară, el reuşeşte să îi înfrângă pe vizigoţii lui Arles şi, de asemenea, respinge toate atacurile venite din partea triburilor germanice.

Cu ajutorul aliaţilor săi huni, el dictează triburilor migratoare locurile în care urmau să se stabilească, asta şi ca o imposibilitate evidentă de a le îndepărta, dar şi pentru eventuala protecţie a graniţelor în faţa unor posibile atacuri.

Astfel, generalul daco-roman îi trimite pe burgunzi în apropierea lacului Geneva (în Elveţia de astăzi), pe alani în oraşele-cetăţi Orleans şi Valence, în timp ce pe vizigoţi îi împinge în străvechea provincie Aquitania.

La numai 37 de ani, Aetius a devenit personajul principal al unui imperiu în care liderii oficiali, preocupaţi mai mult de bârfele de la curte, nu erau decât nişte marionete.
Bătălia de la Cholon
„Punctul de cotitură în viaţa sa îl va constitui, pentru Flavius Aetius, ascensiunea fostului său prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Într-o continuă goană după pradă (hunii nu căutau să se stabilească în teritoriile cucerite, aşa cum aveau să facă tătarii 750 de ani mai târziu), acesta îşi condusese hoardele în raiduri ucigaşe, stârnind un val de teroare ce nu avea să fie uitat timp de secole” (5).
Pretenţiile lui Attila se îndreptau acum către Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumătate ca zestre, în virtutea unei viitoare căsătorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria.

În fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atâta vreme cât Honoria fusese închisă într-o mănăstire din Bizanţ, drept pedeapsă pentru o viaţă aventuroasă şi pentru comploturile care vizau însuşi viaţa fratelui ei.

 

Attila, regele hunilor

Ca răspuns Attila a devastat Galia, într-o serie de atacuri de o cruzime fără precedent.

În fruntea unei armate imense, formată din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoţi şi franci tânărul comandant hun cucerea, rând pe rând, marile oraşe ale Galiei: Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lăsând în urmă zeci de mii de cadavre.

Istoricii consideră astăzi că atacurile hunilor nu erau unele întâmplătoare, acesta mizând pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric şi armatele romane cu care se afla, de multă vreme în conflict.

Attila spera, probabil, ca vizigoţii să i se alăture, în speranţa obţinerii independenţei faţă de Roma, şi astfel, să poată lansa un atac asupra Cetăţii Eterne.
Intervenea însă geniul diplomatic şi militar al lui Flavius Aetius. Generalul reuşea, în scurt timp, ceea ce nimeni nu credea că mai poate fi realizat: o alianţă cu vechii duşmani, în faţa inamicului comun.

În ciuda trupelor romane, puţine ca număr şi slab pregătite, Aetius reuşeşte să-l convingă pe Theodoric să i se alăture împotriva lui Attila.

Mai mult, regele vizigot îi atrage, la rândul său, pe alanii regelui Sangiban, aflaţi sub asediul hun la Orleans, precum şi mici contingente de burgunză şi franci care nu se alăturaserăî hunilor.
Armata romano-vizigote îl surprinde pe Attila în timpul asediului Orleans-ului.

De fapt, în momentul în care trupele conduse de Aetius ajungeau în apropierea luptei, o parte a armatei hunilor reuşise deja să pătrundă pe străzile oraşului. Avantajat de locul îngust în care cavaleria lui Attila nu se putea desfăşura, Aetius ordonă atacul, atac în urma căruia hunii suferă pierderi însemnate.

Obligat să se retragă, regele hun îşi repliază forţele rămase în apropiere de Chalon, în locul numit Câmpiile Catalaunice, locaţie ideală pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.
Conform istoricilor antici şi medievali, trupele alane, mai puţin loiale Romei, fuseseră flancate de armata vizigoţilor conduşi de Theodoric şi fiul său Thorismund, precum şi de legiunile lui Aetius, pentru a le împiedica o eventuală dezertare.

De cealaltă parte, Attila aşezase proprii războinici în centru, flancaţi în dreapta de trupele gepide şi în stânga de ostrogoţi conduşi de regele Walamu.
Deşi datele oferite de cronicarii vremii cu privire la Bătălia de la Chalon nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acesteia.

Se pare că, încă de la prima încleştare, ambele tabere suferiseră pierderi grele.

Cu toate acestea, Attila reuşea să străpungă liniile alane, lăsând descoperit flancul ocupat de vizigoţi. Într-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o săgeată şi, căzând de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. În ciuda canoanelor vremii, vizigoţii nu se retrag la auzul morţii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reuşesc să destabilizeze şi să pună pe fugă trupele huno-germane.
Paradoxal, Aetius interzice soldaţilor romani să atace trupele gepide mult mai puţin numeroase, aşteptând, în schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigoţilor. Gestul poate fi pus pe seama neîncrederii pe care generalul o avea în proprii oameni sau, mai degrabă, pe eventuală precauţie în faţa viitoarelor conflicte cu actualii aliaţi.

Cert este că nici măcar în momentul în care Attila era înconjurat în propria tabără, acolo unde chiar îşi pregătise un imens rug din şeile cailor căzuţi, Flavius Aetius refuză să distrugă ultimele forţe ale hunilor. El îl convinge chiar şi pe Thorismund să abadoneze lupta, în ciuda opoziţei acestuia, minţindu-l asupra intenţiilor hegemonice ale fratelui său.
„Deşi, la o primă vedere, deciziile lui Aetius par cel puţin bizare, o atentă analiză a contextului politic îl îndreptăţeşte pe deplin. Refuzul de a-şi sacrifica propriile trupe denotă viziunea acestuia pentru anii ce aveau să urmeze. Conştient de faptul că noul lider vizigot va încerca să lupte iarăşi împotriva Romei, Flavius Aetius refuză să dea lovitura de graţie lui Attila, sperând într-o viitoare alianţă cu acesta sau, cel mult, într-o conservare a armatelor romane, şi aşa destul de restrânsă.

Nu îşi putea imagina, însă, că hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an după ce suferise pierderi imense în Bătălia de la Chalon” (5).
Salvarea Romei şi moartea lui Flavius Aetius.
La doar un an de la înfrângerea de pe Câmpiile Catalaunice, în 452, Attila se vede nevoit să îşi ţină trupele nemulţumite în frâu, iar singurul mod în care putea face acest lucru era să le ofere o pradă cât mai bogată. El invadă din nou Italia, distrugând pentru totdeauna oraşul Aquileia, devastând Mediolenum (Milano) şi chiar gonindu-l pe Valentinum al III-lea din Rovenna.

Aetius nu mai putea apăra Roma, pur şi simplu, nu îşi mai putea permite să ridice şi să întreţină o armată. Generalul va aplica însă o altă tactică, cea a diplomaţiei.

El îl convinge pe Papa Leon I să iasă în întâmpinarea hunului şi să îi ceară acestuia pacea în schimbzl aurului pe care îl dorea. Fie că a fost vorba de o superstiţie a lui Attila (numele Papei însemna Leul), fie că adevăratul motiv al armistiţiului era pierderile de oameni provocate de molima ce îi decima armate, regele hun acceptă propunerea liderului religios.

Încă o dată, generalul daco-roman Flavius Aetius reuşea să-şi scape imperiul, în extremis, de la distrugere.
Nimeni nu se aştepta însă la sfârşitul misterior al lui Attila. Acesta murea, în anul 453, în noaptea nunţii cu prinţesa de origine germană Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.
Roma sărbătorea moartea Antichristului şi totul părea să se aşeze în făgaşul normal. Nu de aceeaşi părere erau însă şi Valentinian al III-lea, împreună cu mama sa, Placidia.

Susţinuţi de intrigile şambelanului Heraclius şi ale senatorului roman Peronius Maximus, ei decid că rolul incomodului Aetius a devenit mult prea important şi că renumele său risca să destabilizeze situaţia, şi aşa fragilă, a familiei regale.

La 21 decembrie 454, Valentinian îl convoacă pe Aetius la o întrevedere privind problemele financiare ale Romei şi, într-un moment de neatenţie al acestuia, îl înjunghie mortal.

Se spune că, cu doar câteva clipe înainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat împăratului următoarele cuvinte:

„Stăpâne, nu ştiu ce motiv ai avut să faci asta, dar cred că te-ai purtat ca un om care tocmai şi-a tăiat mâna dreaptă cu cea stângă”.
„La doar şase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cădea victima unui atentat pus la cale de acelaşi senator Peronius Maximus. În momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperială nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh.

Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Aetius.
Peste numai 22 de ani de la moartea generalului daco-roman, Imperiul Roman de Apus dispărea pentrun totdeauna din istorie” (5).

 

PRECIZARE NECESARA

 

Multe popoare migratoare au încerat să-şi revendice originea direct de la temuţii luptători huni. Nu le pomenesc, dar doresc să aduc precizări pentru spulberarea unui „mit”.

Chiar şi unii dintre noi, în zilele noastre, facem o confuzie regretabilă cu ungurii, considerându-i urmaşi ai hunilor. Mai ales că si cei din urmă s-au stabilit şi în Câmpia Panonică.

Adevărul istoric nu permite nici o apropiere între unguri şi huni.
Din punct de vedere etnic hunii aparţineau ramurii turcilor oguri, din care mai fac parte: bulgarii, avarii, khazarii şi chuvasii. După bătălia din Câmpiile Catalonice s-au întors în stepele Asiei.
La rândul lor, maghiarii (ungurii) au fost un popor nomad al stepelor de origine asiatică, dar de etnie ugrică.

Ungurii s-au autointitulat totdeauna maghiri („magyar”) însă populaţiile vecine i-au denumit unguri, din cauza componenţei turcice care li s-a alăturat.

După nenumărate peregrinări, şi sub atacurile altor popoare nomade, s-au stabilit în Câmpia Panonică, la peste patru secole după ce hunii se retrăseserră în stepele Asiei.

Tânărul stat maghir din Câmpia Panonică s-a revendicat de la huni pentru a-şi însuşi influenţa capitalului politic.

După revoluţiile de la 1848, în numele unui naţionalism canalizat greşit, tot mai mulţi maghiari au început să-şi boteze băieţii Attila.

Chiar dacă până la 1848 foloseau foarte rar acest nume, deoarece era perceput în Europa ca numele unui criminal, afirmă chiar un istoric maghiar.

Istoricii maghiari mai fac o greşeală: chiar la începutul secolului XX erau convinşi că secuii sunt descendenţi puri din huni.

Însă istoria mărturiseşte ca  secuii se trag din triburile avare.

„În preajma anului 2005, un grup de circa 2.500 de cetăţeni maghiari au înaintat o petiţie guvernului ungar din acea perioadă, în care cereau să fie recunoscuţi ca minoritate hună, direct descendentă din Attila.

Cererea lor a fost respinsă fără drept de apel de către autorităţile de la Budapesta, cu toate că grupul acţiona încă din anul 1990, fiind ghidat de o ideologie mistică proprie de inspiraţie proto-maghiară.

Autorităţile maghiare şi-au motivat decizia prin faptul că grupul auto-proclamat nu poseda nici bagaj cultural sau fonetic, care să ateste acest lucru” (6).

Teodor Filip

 

Nota A – Tetrarhia vine de la grecescul „tetra”, patru şi „arheos”, şef. Era un sistem de guvernare şi de administrare a imperiului impus de Diocleţian. În felul acesta credea că asigură o bună administrare a uriaşului imperiu.

Însă după abdicarea sa, în 305, tetrarhia s-a destrămat generând o serie de războaie civile şi instalarea anarhiei în imperiu.

Aceasta va înceta odată cu urcarea pe tron al lui Constantin.

 

Surse:

 

1. http://www.tempo-poli.ro;
2. http://daciasecreta,anzhow5.com;
3. Dinu C.Giurescu, „Dacia, oraşele pontice şi Roma”, în revista „Lumea”, nr. 23/3.VII, 1965;
4. http://piatya.net;
5. http://www.descopera.ro;
6. http://www.front.press.ro/?p=3052

 

http://basarabialiterara.com.md/

12/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ, POLITICA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

BASARABIA – 200 DE ANI DE INSTRAINARE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

12/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: