CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DE CE CONTINUĂ PREZENTAREA DEFORMATĂ A ADEVĂRULUI DESPRE EMINESCU ÎN ZILELE NOASTRE ?

Adevarul despre Eminescu  

 

 Societatea Carpatii

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale.

Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania.

Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii.

Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883.

In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu.

 Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura.

Metoda va fi perfectionata sub comunism.

 

Conservator

 

 

 

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare.

 

 

 

 Fișier:Eminescu.jpg

 

 

 

Maiorescu noteaza – „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. „Stapan pe limba neaosa“ si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“.

Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod.

 

Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu:

„Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul“.

 

 

De la Nistru pan’ la Tisa

 

 

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie“) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula.

 

 Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar.

Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

 

Lovit la Timpul

 

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – ,,la ciolan“, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: „si mai potoliti-l pe Eminescu!“).

 Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?“

Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

 

 

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari

 

 

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca“.

Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata.

 

Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de „Societatea Carpatii“ ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii“ era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

 

 

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

 

 

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: „Societatea Carpatii“ a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta.

 Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie – n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente“.

 

Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invata-mant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari“.

 

Sacareanu, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor“. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159).

 

Tradatorii

 

Un alt raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii“, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt“ si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu.

 

In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele „Societatii Carpatii“, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat… spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: „informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala“).

 

 

Nationalistii, urmariti si de rusi

 

 

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de «network» care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor.

 

Pe langa ,,Societatea Carpatii“, au mai aparut la Budapesta Societatea „Petru Maior“, la Viena „Romania juna“, la Cernauti „Junimea“,„Dacia“, „Bucovina si Moldova“, in Transilvania societatea „Astra“ si, in vechea Romanie, „Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie“, care avea filiale inculsiv la Paris.

 

Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

 

 

Incomodul Eminescu

 

 

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea „iridenta“ a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“.

O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. n 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

 

Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea.

 

Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

 

 

Stia ca i se pregateste ceva

 

 

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. n 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv ,,apropiati“ interesati prin diferite mijloace.

 

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. n cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei.

 

Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

 

 

Interzis si internat

 

 

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpatii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu.

Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului „Societatii Carpatii“ au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor.

 

Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia.

 

Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri.

 

 Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

 

 

Suprimarea incepe de la 33 de ani

 

 

„Directiva de sus“ s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele ,,interese de stat“ l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal.

 

Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le la Academie dupa ani buni.

 

 

Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. n manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al „Societatii Carpatii“.

 

Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat ,,subversive“, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica „masurilor active“ specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul ,,operativ“.

 

 

Otravit cu mercur

 

 

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile.

 

Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. n 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii.

 

Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este „bietul Eminescu“. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index.

 

Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si denigrat de anti-romani.

 

 

Eminescu nu a fost nebun

 

 

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare.

 

 

 Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“.

 

Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat“ pe fereastra, in soare.

 

Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. n manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu.

 Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei.

 „Tinta“ Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si „grupuscule elitiste“ – in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

 

 

Surse :

Asociatia Civic Media

Active Information Media

 Basarabia literara.md

Redactia ATACVolkus.blogspot.com

09/01/2016 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , | 3 comentarii

MASACRATI PENTRU CREDINTA IN DUMNEZEU

În timpul unei întâlniri din 1932 , Vicontesa Nancy Astor îl întreba pe  Stalin cât timp mai are de gând să ucidă oameni.

Stalin i-a răspuns cu cinism ,că va ucide oameni atât timp cât va fi nevoie…

Acum stim ca a comis masacre până la sfârşitul vieţii sale.

Marea Teroare din anii’30  a decapitat elita militară, politică, religioasa  şi intelectuală a URSS, lăsând în urmă un haos complet în societatea sovietică.  Astfel s-a scris una din cele mai întunecate pagini din istoria  Rusiei si a omenirii.

 

 

 

Afis antireligios sovietic : „Religia e otravă. Protejați copiii!”
(Pe fațada clădirii spre care fata din imagine vrea cu disperare să meargă, este scris: „Școală”)

Instituţional, la sfârşitul anilor ’30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu.

În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

Clerul ortodox a fost aproape anihilat de Stalin , având în vedere că marea  majoritate a  preoţilor au fost  arestaţi.

 

 

 

Împuşcaţi pentru Dumnezeu

Politica de persecutare a Bisericii Ortodoxe şi a altor confesiuni religioase, inaugurată de Lenin, a fost promovată, cu acelaşi zel, de «continuatorul fidel» al cauzei acestuia, Iosif Stalin.

În 1925 a fost instituită Liga ateilor militanţi, în frunte cu E. Iaroslavski, care a declanşat o campanie furibundă împotriva bisericii prin intermediul unor publicaţii periodice, difuzării unor broşuri antireligioase, proiectării unor filme cu caracter anticlerical, organizării unor conferinţe şi manifestaţii publice.

În programul Internaţionalei a III-a Comuniste, vârful de lance al bolşevicilor pentru extinderea «revoluţiei proletare la scară mondială», în compartimentul referitor la obiectivele revoluţiei culturale se menţiona: «…lupta împotriva religiei, acest opiu al popoarelor, ocupă un loc aparte: această luptă trebuie continuată hotărât şi sistematic».

Peste câteva luni, pe 8 aprilie 1929, a fost emis decretul despre pedeapsa cu trei ani de închisoare pentru „folosirea prejudecăţilor religioase ale maselor în scopul slăbirii Statului».

În consecinţă, libertatea conştiinţei, stipulată de constituţia sovietică din 1924, se transformă într-o ficţiune.

Pe 26 august, acelaşi an, a fost declarată săptămâna cu 5 zile lucrătoare, urmate de o zi liberă, abolindu-se astfel duminica, ca zi de odihnă, când enoriaşii mergeau la biserică.

Pe această cale a fost demonstrat întregul dispreţ al autorităţilor comuniste faţă de sentimentele religioase ale credincioşilor.

«Deschiaburirea», declanşată în acelaşi an, avea şi o tentă antireligioasă, care a însemnat continuarea politicii de spoliere a Bisericii. Mii de locaşe sfinte şi mănăstiri au fost deposedate de bunuri, inclusiv de clopote, care au fost folosite ca metal uzat.

Un moment simbolic al acestei noi campanii antireligioase l-a constituit dinamitarea Catedralei Mântuitorului de la Moscova, din 5 decembrie 1931. În aşa fel, dacă în 1929 în URSS mai rămâneau 39.000 de biserici, din cele 54.692, câte erau în 1914, în 1936 numărul lor se reduse la 15.835, iar în 1940 — la 4.200.

Astfel, peste 50.000 de biserici au fost distruse, sau, în cel mai bun caz, transformate în depozite, grajduri, săli de sport sau edificii cu altă menire. Prin aceeaşi dramă au trecut şi reprezentanţii clerului.

În 1928, numărul acestora se reduse de două ori faţă de 1917 — de la 112.000 la 70.000 de mii de persoane, pentru ca, doar în 8 ani, numărul lor să scadă până la 17.000, iar în 1940, adică în următorii patru ani, această cifră să se diminueze până la 5.600.

În aceeaşi perioadă interbelică numărul episcopiilor s-a redus de la 179 la 28.

Apogeul războiului purtat de Stalin cu Biserica Ortodoxă şi alte confesiuni religioase l-a constituit Marea Teroare sau Marea Epurare, cum este numită perioada iulie 1937 — octombrie 1938, când au fost condamnate la moarte prin împuşcare, după unele surse, peste 700.000 de persoane, iar după altele, peste 1,5 milioane.

Printre cei împuşcaţi au figurat zeci de mii de clerici şi enoriaşi.

În RASSM, în perioada Marii Terori, au fost condamnate la moarte şi executate peste 3000 de persoane, printre acestea figurând şi mulţi reprezentanţi ai clerului ortodox, enoriaşi ortodocşi, precum şi reprezentanţi ai altor confesiuni religioase.

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti.

Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era»enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii». Verdictul final suna în felul următor:

«Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele inocente, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909. Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă.

Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.

În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922.

În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe.

În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti», organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare.

Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun».

Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8).

Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe.

Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul».

Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».

După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise.

În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2).

O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.

Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori.

Autor: Ion VARTA, dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar

Sursa: Ziarul de Garda,Chisinau

 

ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Timp de o jumătate de an după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care şi-l revendica Patriarhia Moscovei şi sucursala sa de la Chişinău, nu s-a ştiut aici de nici o autoritate bisericească rusească.

Abia în decembrie 1940 şi-a făcut apariţia Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”).

După ce s-a instalat acolo avea să-si zică „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominaţie care a făcut dintr-o provincie istorică româneasca, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.

În cartea mea „Din istoria vieţii Bisericeşti din Basarabia” (până la 1944) m-am referit şi la persoana acelui Alexie, primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia. Am arătat că, îndată după sosire, a ordonat ca toate slujbele să se facă în slavoneşte: că era aprig românofob, că nu scăpa nici un prilej de a vorbi de rău Biserica română, certându-i pe cei ce îi purtau acesteia respect şi fidelitate, că îi considera pe preoţii refugiaţi în România trădători şi că, spre uimirea localnicilor, beneficia din partea autorităţilor comuniste de amabilităţi şi favoruri care păreau să sfideze radicalismul antireligios al regimului.

Mai scriam că la începutul lui iulie, cu câteva zile înainte ca armata română să intre în Chişinău, aceleaşi autorităţi i-au pus la dispoziţie un automobil cu care să se întoarcă acasă.

Comentând aceste fapte, pe care le aflasem din presa noastră bisericească de-atunci, regretam ca n-am găsit mai multe informaţii despre misteriosul prelat. Nu ştiam de existenta unei stupefiante „fise biografice” a acestuia în paginile unei cărţi apărute mai demult în Occident, recent şi în traducere românească, Noii martiri ai pământului rus.

Să nu vă închipuiţi însă că Alexie de Tula ar fi fost martirizat, după evacuarea sa din Basarabia, în automobil, sau în furgoanele armatei sovietice! Nu-l veţi găsi printre cei la care face trimitere titlul cărţii, ci taman în tabăra cealaltă, a torţionarilor şi a călăilor.

După închiderea vestitei lavre „Sf. Treime – Sf. Serghie” de lângă Moscova şi a Academiei Teologice, un ierarh curajos, Arhiepiscopul Vartolomeu (Remov), a organizat şi ţinut câtva timp pe cont propriu şi asumându-şi toate riscurile, o şcoală clandestină de teologie.

Pe la mijlocul anului 1936, în urma unui denunţ, poliţia politică sovietică GPU a aflat de existenta „şcolii”, l-a arestat pe arhiepiscop, condamnându-l la moarte.

Sentinţa a fost executată peste câteva zile, la 26 iulie 1936. Curând s-a aflat că denunţătorul era „monahul Alexie”, el însuşi cursant al acelei „şcoli” care oferise „securităţii” sovietice şi lista cu numele colegilor.

Cum o asemenea ispravă, de vrednic om sovietic, nu putea rămâne nerăsplătită, i s-a dat o „vrednicie” pe măsură: mai întâi cea de episcop-vicar de Tula, apoi de „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”. Dacă o persoană străină sosea pentru prima data în biserica acelui episcop – scrie memorialistul – enoriaşii o avertizau imediat să nu vorbească nimic cu acesta şi sub nici un pretext, întrucât era informator politic „(Protoiereul Mihail Polski: „Noi martiri ai pământului rus (2) Trad. Rom. Pag 169-179/ Schitul romanesc Prodromul/ Sfântul Munte Athos 2002).

„Galeria” celor şapte chiriaşi ruşi, câţi s-au perindat la Chişinău în timpul „puterii sovietice” a început, aşadar, cu un „informator politic”, cum se exprimă elegant autorul cărţii amintite, unul care avea pe conştiinţă uciderea propriului său părinte duhovnicesc şi dascăl şi s-a încheiat cu un dezaxat „care se comporta ca un tiran, încălcând toate normele canonice şi morale”, până când „nemulţumirea poporului băştinaş l-a făcut să se retragă, lăsând în urma sa amintiri dintre cele mai neplăcute”.

E vorba de faimosul mitropolit Serapion (vezi: P. Buburuz: Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor, „Luminătorul” nr.5/1992).

„Restructurarea” gorbaciovistă, adoptată şi pe tărâm bisericesc avea să aducă pentru prima dată în fruntea Eparhiei „Chişinăului şi Moldovei” un om al locului, unul despre care s-a crezut că putea pune un bun şi promiţător început, în acele timpuri de mari speranţe. Din păcate apartenenţa naţională este singurul lucru despre care se poate spune că îl diferenţiază de predecesori. În rest, el continuă să păstorească în regim de perestroika.

 

Boris BUZILĂ

 

NOTA lui Vlad CUBREACOV : Istoricul Boris Buzilă este primul cercetător român care ne oferă detalii despre cel pe care îl numeşte „primul ocupant al Bisericii din Basarabia”, episcopul Alexie de Tula.

Continuând efortul domnului Boris Buzilă, am încercat să ne documentăm din surse oficiale ruseşti asupra persoanei trimise de Moscova în 1941 pentru a se oploşi în scaunul mitropolitan de Chişinău.

Episcopul rus Alexie de Tula, în lume Victor Mihailovici Sergheev, s-a născut la 15 ianuarie 1899, în gubernia Moscova. În 1916 Victor Sergheev a absolvit secţia generală a unei şcoli de pictură, iar în 1919 – secţia de arhitectură. La începutul anului 1923 a intrat ca ascultător în sihăstria Sfântul Zosima de Smolensk din eparhia Vladimir.

În acelaşi an, la 23 martie, a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 16 ianuarie 1927, după ce fusese tuns în monahism, a fost hirotonit ieromonah de către arhiepiscopul Vartolomei (Remov), cel pe care avea să-l denunţe mai târziu organelor NKVD şi care avea să fie, în baza acelui denunţ, executat prin împuşcare. În vara anului 1929 mănăstirea în care vieţuia a fost închisă şi a fost transferat, împreună cu toată obştea, ca slujitor la biserica Sfântul Cuvios Serghie din strada Bolşaia Dmitrovka din Moscova. În anul 1932 a fost ridicat în treapta de arhimandrit.

Toate sursele ruseşti disponibile confirmă că arhimandritul Alexie (Sergheev), la începutul anului 1933, le-a transmis organelor sovietice de drept informaţii despre faptul că pe lângă biserica Sfântul Cuvios Serghie au fost înfiinţate ilegal o mănăstire şi o Academie teologică, iar pe durata urmăririi penale a compărut în calitate de martor din partea acuzării împotriva obştii monahale şi a enoriaşilor respectivei biserici.

În urma cercetărilor din dosarul penal intentat în baza denunţului lui Alexie (Sergheev) au fost arestate 24 de persoane, clerici şi mireni, inclusiv cuviosul mucenic Teodor (Bogoiavlenski).

La 18 mai 1935 este numit, fără a fi ales, episcop de Kaşirsk, vicar al eparhiei Moscovei, de către mitropolitul Serghie (Stragorodski), locţiitorul patriarhal al vremii.

Peste doar două zile, la 20 mai 1935, a fost hirotonit episcop de către un sobor constituit din mitrpolitul Serghie al Moscovei şi Kolomnei şi cei doi vicari ai săi – arhiepiscopul Pitirim de Dmitrovsk şi episcopul Serghie de Broniţk.

Urmează o promovare rapidă în diverse scaune episcopale. În 1936 este episcop de Serpuhovsk. La 5 august 1937 este numit episcop de Vologda, dar a refuzat să îndeplinească dispoziţia mitropolitului Serghie al Moscovei.

Cu toate acestea, cel mai probabil la „sugestia” factorilor de stat, mitropolitul Serghie nu-l sancţionează pe episcopul Alexie şi, la 29 august 1937, îl desemnează în funcţia de episcop de Egorievsk, vicar al eparhiei Moscovei. La 14 septembrie 1937 este deja episcop de Ivanovo.

În anul 1938 întrerupe orice comuniune cu mitropolitul Serghie al Moscovei, după ce a văzut numele locţiitorului de patriarh în lista „spionilor” şi „diversioniştilor” publicată de ziarele sovietice. În acel moment, episcopul Alexie a proclamat „autocefalia” eparhiei de Ivanovo. În consecinţă, în anul 1939, Biserica Ortodoxă Rusă l-a scos din funcţie şi l-a trimis în judecata arhierească, care l-a pus sub interdicţia de a sluji cele sfinte. Actul de punere sub interdicţie a fost semnat de către mitropolitul Serghie (Stragorodski) al Moscovei, mitropolitul Alexie (Simanski) al Leningradului şi arhiepiscopul Paladie (Şesternikov) de Kalininsk.

Cercetătorul rus Aleksandr Konstantinovici Galkin, referindu-se la perioada celui de Al Doilea Război Mondial, arată, în lucrarea sa „Decrete şi decizii ale Patriarhiei Moscovei cu privire la arhierei de la începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei până la Sinodul din 1943”, următoarele:

Autorităţile sovietice au sprijinit pe toate căile reunificarea cât mai grabnică cu Patriarhia Moscovei a eparhiilor şi comunităţilor separate de ea, văzând în aceasta un mijloc de instituire a controlului asupra vieţii religioase din aceste regiuni”.

Se aveau în vedere statele baltice, fosta Polonie de răsărit, nordul Bucovinei şi Basarabia. Acelaşi cercetător continuă: „Căutările unui candidat pentru organizarea vieţii bisericeşti în RSS Moldovenească au condus către fostul episcop Alexie (Sergheev) de Ivanovo, pus în 1939 sub interdicţia de sluji cele sfinte”.

În decembrie 1940 Alexie (Sergheev) a fost primit în comuniune cu Biserica, desemnat episcop de Tula, după care i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Chişinău, iar în mai 1941 el a devenit arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei”, mai spune Aleksandr Galkin în lucrarea sa.

Nu cunoaştem dacă textul decretului de numire a lui Alexei (Sergheev) la Chişinău s-a păstrat. Iată însă textul unui extras din procesul-verbal al şedinţei sinodale la care s-a decis semnarea decretului cu pricina:

1941. Cu privire la Decretul Patriarhiei Moscovei nr. 1(1) din 12 mai 1941 despre episcopul de Tula. A fost audiată propunerea locţiitorului de patriarh cu următorul cuprins:

„Pentru folosul cauzei bisericeşti din Basarabia şi Bucovina găsesc judicios şi oportun ca Preasfinţitul episcop de Tula, conducător provizoriu al eparhiei de Chişinău şi al altor eparhii, să fie confirmat în scaunul de Chişinău şi să i se confere titlul de arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei, lăsând sub conducerea acestuia eparhiile de Ismail şi de Bălţi şi punându-i în sarcină oblăduirea generală a eparhiei independente de Cernăuţi, în partea care se referă la arhiereii regionali”.

Prin decizia nr. 32 din 12 mai 1941 s-a dispus: Decretele în legătură cu fondul propunerii vor fi trimise (se trimit) spre executare Preasfinţitului episcop de Tula şi Cernăuţi, iar spre luare de cunoştinţă şi îndrumare în cele de urmare – mitropolitului exarh de Volânsk.

Semnat: Serghie, mitropolit al Moscovei, protoiereu Nikolai  Kolciţki, şef al cancelariei Patriarhiei Moscovei”.

Odată cu retragerea armatei sovietice din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, episcopul Alexie părăseşte în mare grabă Chişinăul şi este numit episcop de Oriol şi Kursk.

După ocuparea Oriolului de către trupele germane la 3 octombrie 1941, el este numit, la 14 octombrie 1941, arhiepiscop de Tambov.

În februare 1942 este numit arhiepiscop de Ufa, capitala republicii Başkire, dar a refuzat să meargă în eparhie, locuind neîntrerupt la Moscova. La 13 iulie 1942 este numit arhiepiscop de Reazan.

Începând cu 11 iulie 1943 a condus eparhiile de Kaluga şi Tula. A participat la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 8 septembrie 1943.

În mai 1944 este deja arhiepiscop de Iaroslav şi Rostov. În a doua jumătate a anului 1945 şi la începutul anului 1946 se află în Statele Unite ale Americii, ca trimis al patriarhului Alexei I (Simanski), pentru negocieri cu mitropolitul Teofil privind restabilirea legăturii canonice cu Patriarhia Moscovei.

Din 13 ianuarie 1947 a fost arhiepiscop de Kursk şi Belgorod. La 3 iunie 1948 este numit arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk, dar refuză să se supună decretului de numire.

La 2 iulie 1948 este pensionat, iar la 24 august 1948 este numit în mod repetat arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk.De această dată merge în eparhie, dar nu efectuează nici o vizită canonică în cuprinsul acesteia.

Mai mult chiar, decide suspendarea Buletinului eparhial şi le cere preoţilor să reducă durata slujbelor bisericeşti, întrucât, spune el într-o circulară, „la biserică vin muncitorii care până atunci au efectuat o muncă socialmente utilă”. În ianuarie 1949 a semnat un decret prin care le-a interzis preoţilor din eparhie săvârşirea oricăror rânduieli în casele enoriaşilor (sfinţiri de case, prohoduri etc.).

Printr-o decizie din 19 aprilie 1949 le-a cerut preoţilor să nu se tragă clopotele în noaptea de Paşti şi „să fie concentrat pe teritoriul bisericii sau al cimitirului toate rânduielile care potrivit statutului bisericesc trebuie săvârşite dincolo de zidurile bisericilor din eparhie”.

Prin decizia Sinodului din 17 martie 1950 este numit arhiepiscop de Kalininsk şi Kaşinsk, iar la 20 iunie 1951 i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Velikoluksk.

La 29 iulie 1954 a fost pensionat, pentru a doua oară, de către Sinod, „cu lipsirea de dreptul de a mai ocupa pe viitor vreun scaun episcopal”.

Cu toate acestea, la 14 martie 1957 este numit arhiepiscop de Alma Ata. La 20 februarie 1957 este pensionat pentru a treia oară.

A decedat la 6 aprilie 1968 şi a fost înmormântat în biserica cimitirului Kalitnikov din Moscova.

Aşa s-a sfârşit viaţa celui care a fost „primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia”.

 

Sursa: cubreacov.wordpress.com

09/01/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 9 ianuarie în Istoria Românilor

 

 

1438: A fost reprimata sângeros  marea răscoala taranească de la Bobâlna (începută în mai 1437). Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438 a fost cea mai importantă răscoală din Transilvania înainte de marele război ţărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja.

Răscoala a început atunci când Gheorghe Lépes, episcopul catolic al Transilvaniei, a cerut să se plătească zeciuiala, care nu mai fusese strânsă din 1434, într-o singură tranşă. Mai mult, micii nobili maghiari şi locuitorii români (care înainte erau scutiţi de plata zeciuielii, fiind ortodocşi) au fost şi ei obligaţi să o plătească.

Când ţăranii au refuzat să plătească, episcopul i-a excomunicat. Pe 16 septembrie, nobilimea din Transilvania, fruntaşii clerului, saşii şi gărzile secuieşti au format o alianţă de ajutor reciproc împotriva ţăranilor, semnând la Căpâlna un tratat intitulat Fraterna Unio.

 

 

Imagini pentru răscoala taranească de la Bobâlna

 

 

Armata nobiliară maghiara comandată de Desideriu de Losoncz a asediat oraşul Cluj, care se alăturase răsculaţilor, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Conducătorii răscoalei au fost executaţi la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraş, locuitorii săi fiind declaraţi ţărani.

Pe 2 februarie a fost reînnoită alianţa de la Căpâlna, cunoscută ulterior ca alianţa celor trei naţiuni (Unio Trium Nationum) prin care s-a reglementat situaţia socială în Transilvania în următoarele secole.

 

 

 

 

 

1780: Moare la Râmnicu Valcea (probabil otrăvit), Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător din Ţara Românească; (n. cca.1720).

Provenea dintr-o familie probabil de origine arabă din Alep, s-a călugărit la Bucureşti şi a ajuns episcop de Râmnic (1773).

A fost un filosof al istoriei si  primul iluminist din Ţara Românească.

 

 

 

 

 

 

 

 

A facut studii la Şcoala domnească din Bucureşti. După ce a  fost tuns în monahism, ajunge eclesiarh la catedrala mitropolitană şi protosinghel al Mitropoliei.

Acum a tradus şi tipărit  Iucrarea lui Simion al Tesalonicului „Voroavă de întrebări şi răspunsuri” (Bucureşti, 1765).

 In 1770 a făcut parte din delegaţia condusă de mitropolitul Grigorie al II- lea  care a plecat la Petersburg, pentru a cere sprijinul ţarinei Ecaterina a II-a.

Locţiitor de episcop la Râmnic (c. dec. 1771 – dec. 1773), apoi Episcop eparhiot (ales 26 dec. 1773, hirotonit 12 ian. 1774),  a păstorit până la moarte.

  • Ca episcop a înfiinţat o şcoală în Bucureşti, alta în Craiova, a refăcut tiparniţa de la Râmnic, în care a imprimat peste zece cărţi româneşti:

  • Octoihul (1776),

  • Triodul (1777),

  • Ceaslovul (1779),

  • Mineiele pe oct.- mart. (1776 – 1779), tipărite pentru prima data în române:te, după vechea traducere a episcopului Damaschin, revăzută acum de un grup de cărturari (mitropolitul Grigorie II, episcopul Chesarie, viitorul episcop Filaret, monahul Rafail de la Hurezi, ierodiaconul Anatolie de la Episcopie, lordan Capadocianul gramaticul),

  • Prezintă un mare interes prefeţele celor şase Mineie, scrise de episcop, în care se ocupă de originea române a poporului şi a limbii române, de continuitatea noastră în teritoriul fostei Dacii.

  • Mineiele au contribuit la progresul limbii literare române, prin ele au intrat în limba noastră o serie de neologisme, de origine greacă şi latină.

 

 

 

1792: S-a incheiat Tratatul de la Iași, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la sfârșitul războiului ruso-turc desfasurat intre anii  1787 și 1792. 

Tratatul a fost semnat  de către marele vizir Iusuf Pașa și prințul Bezborodko, care i-a succedat prințului Potemkin la conducerea delegației rusești, după moartea acestuia.

Tratatul, confirmând creșterea puterii rusești în zona Mării Negre, a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, și a cedat Yedisanul acestei țări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban, a rămas neschimbată.

 

 

 

1844: Apare, la Iaşi, periodicul “Propăşirea” sau “Foaie ştiinţifică literară”, care continua programul Daciei Literare; (9.01-29.10.1844)

Revista era condusa de Kogalniceanu si Alecsandri si a publicat eseul „Puterea armata si arta militara de la intemeierea Printipatului Valahiei si pana acum” de Nicolae Balcescu, pe care Marele istoric Nicolae Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“.

 

 

 

 

 

 Tot în „Propășirea” apare studiul lui Nicolae Balcescu „Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo, Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri” (1846).

 

 

1865: În România, se pune în circulaţie emisiunea filatelică “Alexandru Ioan Cuza”, cu efigia în oval, formată din trei timbre, cu valori nominale de 2, 5 şi 20 parale.

 

 

 

1865 Domnitorul Cuza LP 15-16-17 cu sarniera Mi 11-13 Yt 11-13

 

 

 

 

1885, 9/21: S-a născut Gheorghe Demetrescu, matematician, astronom și seismolog român, director al Observatorului Astronomic al Academiei, membru titular al Academiei Române din 1955.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941. In 1935 a creat  la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia); membru titular al Academiei Române din 1955.  

 

 

 

Gheorghe Demetrescu

 

Foto: prof. Gheorghe Demetrescu (n. 22 ianuarie 1885 la București – d. 15 iulie 1969, București)

 

  

 

 

 

 

1892 : Are loc la Sibiu, in Transilvania, in zilele de  8 si 9 ianuarie Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român, care alcătuieşte un memorandum (Memorandumul Transilvaniei) către împăratul austro-ungar Franz Joseph, cuprinzînd revendicările românilor din monarhia austro-ungară. Conferinţa alege preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu.

 

 

 

Dr. Ioan Raţiu de Noşlac (n.19 august 1828, Turda - d.1902, Sibiu), om politic şi avocat, Transilvania
 

 

Dr. Ioan Raţiu de Noşlac (n.19 august 1828, Turda – d.1902, Sibiu), om politic şi avocat, Transilvania

 

După Ausgleich-ul din 1867 (n.r. termenul german se referă la „compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph şi o delegaţie maghiară condusă de Ferenc Deák), românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania, nu aveau un statut oficial ca  etnie.

Memorandumul Transilvaniei a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român – Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii. Românii din Imperiul austro-ungar solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.

 

 

 

Semnatarii Memorandumului din Transilvania: Rîndul de sus (de la stînga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D.O.Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patiţa; Rîndul de jos (de la stînga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Ioan Raţiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Septimiu Albini.

Foto – Semnatarii Memorandumului din Transilvania:

Rîndul de sus (de la stînga la dreapta):

Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D.O.Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patiţa;

Rîndul de jos (de la stînga la dreapta):

Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Ioan Raţiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Septimiu Albini.

Franz Josef a trimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor. Cu această ocazie Ioan Raţiu a rostit celebra frază: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.

Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa imperială habsburgică şi la creşterea numarului românilor care vedeau ca  unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României.

Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.

 

 

 

1902: Se naste la Braila, arhitectul, profesorul universitar, si academicianul  (1974) Octav Doicescu; printre marile ansambluri arhitectonice pe care le-a realizat se numara: Opera Româna si Institutul Politehnic Bucuresti si  Complexul de pe malul lacului Snagov ; (d.10 mai 1981, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost cetățean de onoare al orașului New York, 1939, titlu acordat lui Doicescu de celebrul primar Fiorello La Guardia (1882 – 1947), ca apreciere pentru proiectarea Pavilionului Casa Română la Expoziția universală New York World’s Fair 1939.

A  conceput Parcul Herăstrău din Bucuresti, si a proiectat  primele case în cartierul Jianu, numit astăzi „Primăverii”.

  Una dintre cele mai impresionante realzari ale sale  a fost Turnul dezrobirii Basarabiei. Acest monument a fost ridicat în cinstea eliberării Basarabiei de sub ocupanţii sovietici de către trupele române, în vara anului 1941.

 

 

 

Inaltat  pe o colina in apropiere de Chisinau, de pe locul in care se afla acest impresionant monument se vedeau bine Cheile Bâcului, Chisinaul  si  satele din jurul capitalei: Durleşti, Ghidighici, Buiucani, Petricani, şesul Bâcului până la gara Visterniceni.

La dezvelirea sa, pe 1 noiembrie 1942, au fost prezenți regele Mihai al României și maresalul Mihai Antonescu

În cei doi ani de existenţă, până la recucerirea Basarabiei de către ruşi în august 1944, Turnul devenise un simbol al faptelor glorioase ale armatelor române, strajă neclintită a drepturilor româneşti pentru acest sfânt pământ.

Impresionantul monument  fost distrus de ocupantii sovietici.

Ansamblul era format din trei componente:

1. Turnul, având forma pătrată, cu latura de 10 metri, dar şi o înălţime de 30 de metri. La intrarea în turn, deasupra era un basorelief în piatră, reprezentându-i pe împăratul Traian şi generalii săi de pe Columna lui Traian de la Roma, fiind înscrise cuvintele de aur ale mareşalului Ion Antonescu: „Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost şi rămânem unde suntem”.

2. Blocul masiv de piatră în faţă, de 10 metri înălţime, având pe el următoarea pisanie:

„S-a înălţat acest Turn al dezrobirii Basarabiei sub domnia regelui Mihai I, conducător al Statului fiind mareşalul Ion Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri fiind dl profesor Mihai Antonescu, guvernator al Basarabiei – general C. Voiculescu.Construit pe locul de unde mareşalul Ion Antonescu, comandant de căpetenie al armatelor germano-române, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit şi a condus operaţiile pentru eliberarea oraşului Chişinău”.

3. Colonada din stâlpi de piatră (propilee) de tip roman,  pe partea dreaptă a turnului.

Turnul, de formă pătrată și o înălțime de circa 30 de metri, avea pe fețele lui încrustate 14 semne din marmură, reprezentând stemele României, Basarabiei, Moldovei si a unor județe si orașe importante.

Intrarea în turn era străjuită de un basorelief cu un fragment din Columna lui Traian precum și de următoarele cuvinte „Ca și Columna lui Traian, suntem unde am fost și rămânem unde suntem”.

În interiorul turnului se afla o scară elicoidală care ducea la o cameră de rugă.

Blocul de piatră cu pisania se afla în fața turnului. Blocul era masiv de aproape 8 metri înălțime.

Colonada (propileele) era formată din 24 de stâlpi din piatră pe care erau înscrise numele unităților care au luptat pentru eliberarea Chișinăului.

Întregul monument a fost distrus de către „eliberatorii” sovietici după reocuparea Basarabiei în 1944. În prezent, locația este acoperită cu un strat gros de gunoi industrial.

 

 

1918: Armata româna, care se îndrepta spre Chisinau, este atacata   între Cornesti si Straseni de bande  bolsevice, conduse de Iona Iachir.

Iachir Iona (n.15.08.1896 Chişinău intr-o familie evreiasca – m. 11.06.1937), a fost  unul dintre comandantii Armatei Rosii bolsevice.

A participat la luptele împotriva lui Krasnov din sectorul  Liski (1918), fiind unul dintre primii militari decoraţi cu ordinul comunist Drapelul Roşu. 

După terminarea războiului civil, a fost comandant al Districtelor militare Ucraina (1925-1935) şi Kiev (1935-1937).

A fost supus represaliilor de către regimul stalinist, fiind  exterminat din ordinul lui Iosif Stalin, in timpul marilor epurari din deceniul al 4-lea al secolului trecut.

 

 

 

 

 

1918 : Reprezentantii Sfatului Tarii au eliberat circa 1 000 de voluntari din Ardeal arestati de “Front”-ul bolsevic si tinuti în închisoarea din Chisinau.

 

 

 

 

 

  1931: S-a nascut regizorul, actorul și profesorul român Ion Cojar ; (d. 18 octombrie 2009).

 

 Este fondatorul unei metode unice ce a revoluționat școala românească de actorie

 La nivel teoretic, Ion Cojar și-a adunat toate cercetările și descoperirile în cartea sa intitulată „O poetică a artei actorului”, publicată la editura Unitext în 1996 și reeditată la editura Paideia în 1998.

 

 

1954: Este inaugurat Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti, azi Opera Naţională Română.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1980: A decedat  la Iasi, folcloristul și filologul  român Petru Caraman (n. 14 decembrie 1898, Vârlezi, Galați).

A fost exclus de la catedră de regimul comunist. În anul 1991 a devenit membru post mortem al Academiei Române.

 

 

 

 

 

1993: A decedat  la Saint-Louis in  SUA, Anton Crihan, avocat, economist, politician, profesor și publicist român basarabean,  fruntas al vietii politice si publice din Rusia, Basarabia, România si SUA, deputat in Sfatul Tarii din Moldova si ulterior in Parlamentul Romaniei Mari.

 

 

 

 

 

 

 

Se numara printre cei care au votat Actul Unirii, a fost deputat în Parlamentul României și a fost conducător al Comisiei agrare și a instituției de stat Casa noastră, care a înfăptuit reforma agrară în Basarabia.

A predat la Universitatea din Iași și la Facultatea de Agronomie a universității ieșene, cu sediul la Chișinău. A fost numit de două ori subsecretar de stat. A fost doctor în economie al  Universitatii Sorbona din Paris în 1934.

 După război a s-a refugiat  din România în Iugoslavia, apoi la Paris, dupa care  s-a stabilit  în Statele Unite.

In  testamentul sau  si-a exprimat dorinta sa fie  înmormântat în Chișinău.

 

 

 

1996: S-a nascut  la Negrești Oaș, jud. Satu Mare, Oana Gregory (nume real Oana Andreea Grigoruț), actriță americană de origine română.

 

 

 

Imagini pentru Oana Gregory wiki

 

A jucat în filmul „Spork” (2010), în productiile Disney „Kickin’ It” (anul 2011) și „Lab Rats”, în prezent joacă rolul principal în serialul „Crash & Bernstein”, unde o interpretează pe Amanda. Pentru rolul Amandei, Oana a fost aleasă din peste 2600 de persoane participante la casting. Serialul se difuzează deja în 26 de țări.

 

 

 

1998: A decedat la Bucuresti, atleta română de renume international, Lia Manoliu ; (n.25 aprilie  1932, Chisinau).

 

 

 

 

 

 

 

A fost o atletă română, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 și Jocurile Olimpice de vară din Tokyo 1964 la proba de aruncare a discului.

De asemenea, în legislatura 1990-1992, a fost aleasă ca senator în municipiul București pe listele partidului FSN.

Între anii 1990-1998, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român.

 

 2007: A murit politicianul comunist  român  Ion Dincă (n. 3 noiembrie 1928)

A  fost prim-secretar al Comitetului municipal București al P.C.R. și primar general al municipiului București. Viceprimministru și ministru al construcțiilor industriale (februarie 1979 – aprilie 1980).

 

 

Imagini pentru Ion Dincă photos

În ultimul guvern al României comuniste, condus de Constantin Dăscălescu, a îndeplinit funcția de prim-vice-premier (aprilie 1980 – decembrie 1989).

Ion Dincă a fost mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”, întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. Însuși generalul Pleșiță, fostul șef al spionajului extern, a avut de-a face cu   Dincă.

A fost condamnat pentru participare la reprimarea revoluției române din 1989  dar eliberat cinci ani si trei luni mai târziu, din Penitenciarul Jilava.

Ulterior, s-a readaptat și a devenit consilier la firma ginerelui sau, Nicolae Badea, acționar la FC Dinamo.

 

 

 

09/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: