CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii muncesc cel mai mult dintre toti europenii

 

 

” Un studiu al cercetatorilor francezi infirma cliseele despre est-europeni lenesi si occidentali harnici. Se pare ca lucrurile stau exact pe dos.

Studiul a fost realizat de cercetatorii de la Institutul Coe-Rexecode din Paris si ia in calcul durata efectiva muncita de angajatii din tarile UE – adica fara concedii medicale, sarbatori legale, vacante si greve.

Datele folosite au fost cele de la Eurostat, biroul de statistica al Uniunii Europene, care colecteaza aceste informatii de la institutele de statistica din tarile membre. Iar concluzia, una care ne va bucura si intrista in acelasi timp.

In 2013, romanii au muncit cel mai mult dintre toti europenii: 2.099 de ore.

Prin comparatie, francezii au muncit 1.661 de ore, germanii 1.847 si finlandezii, 1.648.

Singurii care se mai apropie de noi ca numar de ore lucrate efectiv sunt grecii, cu 2.010 „.

Clasamaentul s-a mentinut faptul fiind marcat in presa anului 2015. 

Angajaţii cu normă întreagă din România au lucrat  cel mai mult din Uniunea Europeană (UE) pe parcursul unei săptămâni, 41 de ore, în stagnare faţă de precedenţii doi ani, fiind urmaţi la mică distanţă de Luxembourg, Marea Britanie, Portugalia, Germania şi Polonia.

La polul opus se situau  angajaţii din Finlanda şi Franţa, care pe parcursul unei săptămâni au lucrat 37,3 ore, potrivit unui raport al Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă (Eurofound).

Orele lucrate se referă doar la locul de muncă principal, excluzând o a doua slujbă sau activităţi part-time.

Numărul mai mic de ore lucrate de francezi şi finlandezi înseamnă că aceştia s-au aflat la serviciu pe parcursul unui an cu peste 4 săptămâni mai puţin decât românii.

Angajaţii din România sunt urmaţi de cei din Luxemburg şi Marea Britanie (40,9 ore/săptămână), Portugalia (40,4 ore), Germania (40,3 ore) şi Polonia (40,2 ore).

În zece dintre cele 13 ţări care au aderat la UE începând din 2004, numărul de ore lucrate pe săptămână s-a situat peste media UE de 39,5 ore.

Astfel, în rândul celor 13 ţări, doar Ungaria (39,1 ore), Malta (39,2 ore) şi Slovacia (39,3 ore) au avut un program de lucru mai redus.

Numărul de ore lucrate pe săptămână a fost anul trecut mai mare decât cel negociat colectiv în 20 din ţările UE.

În România, programul de lucru negociat colectiv este de 40 de ore pe săptămână.

Eurofound este un organism comunitar înfiinţat în 1975 de Consiliul European, pentru a contribui la planificarea şi proiectarea unor condiţii mai bune de viaţă şi muncă în Europa.

 

Hai acum sa ne intrebam, cum se face ca românul munceste cel mai mult, dar este cel mai prost platit din Uniunea Europeana ?

 

Stie cineva sa raspunda ?

03/01/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , | Lasă un comentariu

Ilie Stamate, un oltean care ajunsese in 1966 la vârsta de 138 de ani ! VIDEO

 

Ilie Stamate, olteanul care a ajuns la vârsta de 138 de ani 
 

 
 
„În vremea revoluţiei din 1848 era flăcău în toată firea. Avea 20 de ani. La 1877 avea 49 de ani. Avea 86 de ani la izbucnirea primul război mondial şi 135 la intrarea echipei Ştiinţa Craiova în categoria A. Decanul de vârstă al ţării este, bineînţeles, oltean. Ilie Stamate din Firizu, Turnu Severin, are 138 de ani”.

 

 

 

 

 

„Cu soţia sa Stanca, a trecut de nunta de aur. E drept, a mai avut două neveste, dar în secolul trecut. Stamate lucrează, cântă din gură şi din frunză, povesteşte multe şi de demult. Nu stă locului o clipă. Cum ne-a fost imposibil să vi le arătăm pe toate. Nu-i nimic, îl vom revedea în anii următori”, nota British Pathé într-un scurt reportaj  din 1966.

Am aflat despre acest oltean longeviv din emisiunea  „Contemporani”, realizată de British Pathé, care îl prezenta, în 1966, pe cel mai bătrân om din România, Ilie Stamate, care ajunsese la vârsta de 138 de ani. 

 

 Surse: gandul.info; dantanasa.ro

 

 

 

03/01/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

Traditii stravechi românesti – Jocul Caprei. VIDEO

 

 

https://i0.wp.com/www.traditieialomita.ro/wp-content/gallery/obiceiuri-colinde/colinde-20.jpg

 

“În trecut, cel care juca rolul caprei nu avea voie sã intre în bisericã 40 zile”

 

DATINI… Crãciunul si Anul Nou sunt la noi, românii, douã dintre cele mai importante sãrbãtori religioase din an. Felurite traditii si simboluri sunt legate de acestea.  

Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului.

Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate.

În folclorul românesc, Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche.

Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă.

Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti, dansuri, teatru popular şi religios, etc.

Cele mai bogate, mai variate şi mai strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare, colindele de ceată.
Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Obiceiurile de iarnă se respectă în multe din satele noastre cu sfinţenie. Cetele de colindători cutreieră uliţele  şi gospodăriile ţărăneşti, făcând tradiţionalele urări.

Marea  sãrbãtoare de rãscruce magicã a timpului, care este Anul Nou, este  sãrbãtoritã de oameni încã din neolitic, pentru a puncta astfel etapele existentei lor.

Dupã perioada anticã, crestinismul s-a impus cel putin în spatiile care apartineau din timpuri ancestrale unei viziuni magice asupra lumii.

Trebuie sã facem o distinctie între magie si religie. Prin magie, omul credea cã, având el însusi sau alti semeni ai sãi anumite însusiri ar putea influenta deshumarea existentei sale în sine. Ne-a mai rãmas de atunci, ma refer la populatiile evaluate, descântecul, jurãmântul, urãrile de bine sau cele de rãu, blestemele.

Omul primitiv credea cã, rostind anumite cuvinte, lucrurile se vor întâmpla aidoma. Si noi, cei civilizati, spunem, de exemplu “Bunã ziua!”.

Strãmosii nostri credeau cã, rostind aceste cuvinte, ziua chiar va deveni bunã pentru cei cãrora li se adresau. Noi folosim salutul acesta si altele, fãrã sã ne dãm seama de ce.

Pe lângã magia cuvântului, exista si magia imitativã. Aici intrãm în domeniul obiceiurilor, unde s-a pãstrat cel mai evident acest aspect.

Spre exemplu, mai existã locuri unde fetele geloase fac o inimã care sã o reprezinte pe rivalã si o strãpung cu acul”.

 

 

Jocul Caprei

Este un obicei străvechi, ce face parte din tradiţiile de iarnă, păstrat încă la români de Anul Nou, mai ales la sate şi comune.

Capra a fost socotită de români animalul care alungă spiritele rele şi aduce noroc în noul an.

La origine, Jocul “caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea), era un ceremonial grav, un element de cult.

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou.  Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice, sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud.

Capul măștii era făcut din lemn, cu maxilarul inferior mobil, ce putea fi mișcat de putător și care, prin lovirea de maxilarul superior, făcea un zgomot puternic.

Zgomotul făcut de cele două lemne este cel care stabilește ritmul în care cântă alaiul.

Alaiul caprei era format din „cioban”, îmbrăcat tradițional cu ițari, opinci, cămașă de cânepă, cojoc, bâtă și fluier. Este cel care joacă împreună cu capra și are rolul de a cânta versurile consacrate (Ța, ța, ța, căpriță ța // De la munte te-am adus // Cu beteală și hurmuz…).

Jocul este condus de unul din cei doi arnăuți care organizează ceata și joacă hora cu „fetele”, tineri îmbrăcați în haine femeiești. Alaiul mai cuprinde „irozii”, cei care bat în tobe acompaniind alaiul și imprimând ritmul jocului.

Cândva alaiul mai cuprindea și alte personaje din teatrul popular: generalul, cucoana, căldărarii și caldărășițele, șătrarii și șătrărițele, negustorii, doctorii, muzicanții, babele și moșnegii. Toți sunt îmbrăcați specific personajelor pe care le reprezintă și poartă măști sugestive. Trebuie făcută mențiunea că întregul Joc al Caprei este alcătuit numai din bărbați, femeile nefiind admise decât în hora care se joacă în jurul caprei. Jocul Caprei mai este cunoscut în unele zone ca Turca (în Moldova) sau Brezaia (în Muntenia).

 

Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei.

Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ale măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului, provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

 

 

In trecut, cel care juca rolul caprei, nu avea voie sã intre în bisericã 40 zile

Un obicei strãvechi ce face parte din traditiile de iarnã, prezent de Anul Nou, este Jocul Caprei.

La origine, acest joc era un ceremonial grav, socotit ca un ritual ce alungã spiritele rele si aduce norocul în noul an.

La un moment dat aceasta se prãbuseste ca si cum ar fi murit, iar apoi, învie. Toate acestea par momente de veselie, de joc.

Initial a fost vorba de cu totul altceva, dupã cum ne relateazã un cãlãtor strãin aflat la Iasi în 1699.

În Jocul Caprei intervenea un tânãr care trãgea o sãgeata falsã în cel mascat si acesta se prãbusea.

Dacã asociem aceastã relatare cu imagini vechi de 20.000 ani, realizate de oamenii Cro-Magnon în Pesterile Lascaux, întelegem semnele profunde.

Primitivii, înainte de vânãtoare, performau acest joc cu ferma convingere cã asa se va întâmpla si în realitate, adicã va fi ucis animalul pe care doreau sã-l vâneze.

Cu toate cã biserica a condamnat aceste ritualuri (cel care juca rolul caprei nu avea voie sã intre în bisericã 40 zile), obiceiul acesta, ca si multe altele, s-a mentinut, iar crestinismul a trebuit sã-l accepte.

La fel, colindele, care erau tot de origine magicã au fost acceptate si transformate de crestini, care le-au dedicat sãrbãtorii Crãciunului.

În tot ceea ce se întâmplã de Anul Nou, plugusorul, colindele, jocurile de mãsti, trebuie sã descifrãm sensurile ascunse în mãsura în care e posibil. Uneori, sensurile apar foarte clar.

Sã exemplificãm de data aceasta prin plugusor.

Mai întâi se vorbeste acolo de arat (de semãnat), ceea ce nu se întâmplã în decembrie sau în ianuarie, dar nimeni nu se mai mirã. La origine, anul fiind la 1 martie, textul avea logicã, dar de fapt, plugusorul a fost la origine un descântec si un exemplu de magie imitativã.

Textul vorbeste despre arat, semãnat si obtinerea unei recolte foarte bogate, aceasta însemnând cã dacã s-a rostit textul asa se va întâmpla si în realitate.

 

 

 

 

 

Obiceiurile românesti, amenintate de manifestãrile comerciale

“Datinile si obiceiurile întelese în mod stiintific, contureazã identitatea unui popor, a unei natiuni, de aceea în cruntul deceniu 1950-1960, când la conducere se aflau multi minoritari, obiceiurile au fost prigonite sau înlocuite cu traditii ale acestor popoare.

De exemplu, Mos Crãciun era înlocuit cu Mos Gerilã, de fapt traducerea rusescului “Diadia Moroz”.

Din pãcate, si în zilele noastre, frumoasele traditii si obiceiuri românesti sunt amenintate de manifestãri comerciale ale strãmosilor, printre care Halloween, râspândit din nefericire în scoli.

Dacã ne pierdem si obiceiurile, cum am pierdut multe altele, nu vom mai fi o natiune, o “Peuplade”, adicã o populatie”, conchide profesorul Dan Ravaru.

Surse: vremeanoua.ro;  traditieialomita.ro;

 

 

 

 

 

03/01/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: