CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România în prima linie de rezistenţă anticomunistă. Românii şi anticomunismul

 

 

 

 

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

Românii şi anticomunismul

 Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968.

Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962.

Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia.

În Occident, multă lume a auzit de el.

Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşan.

În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români.

Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii. Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată?

De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român.

Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX.

Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”!

Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare.

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung.

Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară.

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918.

Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu.

Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz.

Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”.

Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945. Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi.

Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

 

Cauze ale necontaminării

 

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici?

În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el.

În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Roseti  a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei.

S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ.

Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român.

Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil.

Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia.

Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv.

Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani. După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ. Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada.

Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx.

Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare.

Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi.

Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli.

Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia. De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor.

Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta.

Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

 

Rezistenţa sub ocupaţie

 

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol.

Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac.

Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România.

Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului.

Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955). Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea.

După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui.

Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere. Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase.

Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate.

Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni.

Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator. 

Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută.

De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep.

De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber.

Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul.

Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze.

Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu.

Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau?

Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei.

Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor.

Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură.

 

Sursa : cristiannegrea.blogspot.ro/;

12/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Şarja nemuritorilor de la Robăneşti

 

 

Cavaleria era mânată mereu în luptă de spiritul eroic

 

 

 

Şarja de la Robăneşti a fost un moment eroic dintr-o luptă din timpul Primului Război Mondial, dată între cavaleria română şi trupele germane la 10/23 noiembrie 1916.

A rămas în istoria militară a României datorită spiritului de jertfă demonstrat de cavaleriştii români şi a pierderilor foarte mari pe care le-au suferit în această incleştare.

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în faţa trupelor române, germanii au început să se reorganizeze pentru a porni o nouă ofensivă.

În acest scop, ei au concentrat sub comanda generalului Kühne o masă de 80.000 soldaţi, care dispuneau de 30.000 cai.

Aceste forţe erau alcătuite din Diviziile 11 şi 301 bavareze (înfrânte anterior pe Jiu), 41 prusacă, 109 infanterie (retrase de pe frontul de la Riga) şi 6 şi 7 cavalerie.

În rezervă era ţinută Divizia 115 şi două brigăzi de ciclişti.

Aceste trupe au declanșat ofensiva, reuşind în scurt timp să dea peste cap trupele române care au intrat în retragere, astfel ca  la 8/21 noiembrie  cavaleria germană a intrat în Craiova.

In acel moment, armata română  începuse retragerea din Oltenia. iar Brigada de roşiori de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a trupelor române care se retrăgeau din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului.

În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta.

Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpuri.

 

În dimineaţa zilei de 23 noiembrie  1916,Brigăzii a 2- a din Regimentului 9 Roşiori i se dă sarcina să şarjeze poziţiile artileriei germane de la Robăneşti pentru a îngădui retragerea trupelor româneşti.

Escadronul 3, sub comanda căpitanului Alexandru Filitti a fost atunci „gata” să calce pe tărâmul dintre viaţă şi moarte.

Acţiunea sa va deveni cunoscută ulterior în istoria militară românească sub numele de  „Şarja de la Robăneşti”.

Dintre cei 110 luptatori ai escadronului, doar 18 au supravieţuit focului nimicitor a 3 mitraliere germane şi al unui pluton de infanterie, acţiunea cavaleriei uşoare româneşti  fiind considerată totuşi un succes militar, întrucât a scos din poziţia de tragere bateria germană şi a  întârziat inaintarea forţelor inamice  încă 3 zile, suficient ca grosul trupelor româneşti să se retragă din încercuire.

Printre  cei căzuţi atunci, un chip stăruieşte în amintire: acela al sergentului  voluntar Gheorghe Donici, veteran al războiului de Independenţă din 1877-1878, care şi-a jertfit viaţa pentru ţară la 68 de ani.

 

Pe monumentul sculptat în piatră, situat în colţul de sud-vest al Pădurii Pârşani, un dar al rudelor eroului, trimis din Moldova în 1936 pentru a fi ridicat chiar pe locul unde bătrânul erou a căzut secerat de focul mitralierelor vrăşmaşe, stă scris:

Robăneşti, 1936.

La 10/23 noiembrie 1916 căzut-a aci boierul moldovean Gheorghe Donici năvălind vitejeşte asupra tunurilor duşmane.

 

 

 

Monumentul închinat memoriei sergentului erou Gheorghe Donici din comuna Ştefan cel Mare, judeţul Bacău

 

 Foto: monumentul  închinat memoriei sergentului erou Gheorghe Donici din comuna Ştefan cel Mare, judeţul Bacău,  sursa http://ofotografie.blogspot.ro/2011/02/monumentul-eroului-gheorghe-donici-com.html

Din articolul „Sergentul Donici” publicat în „Neamul Românesc” nr. 35/7 februarie 1917 la Iaşi, sub semnătura lui Mihail R. Sturdza, aflăm ca :

„Sergentul Donici a ieşit din rând” şi, uitător pentru întâia oară de grad şi de disciplină, trece în faţa celorlalţi ofiţeri, voinicii Iulius Roşca şi Emil Mora, ambii locotenenţi, se alătură căpitanului, strigând: „Cel mai bătrân, înainte!”.

În escadronul ce se avântă mitralierele duşmane îşi toarnă grindina de oţel, cade căpitanul, cade sergentul Donici, cade locot. Roşca, cad aproape toţi.

Cei care s-au întors de la această năvală, vor uita poate clocotul mitralierelor vrăşmaşe, ropotul nebun al cailor, trupurile secerate ca iarba de primăvară, dar ei mi-au spus că nu-l vor uita niciodată pe bătrânul sergent: mândru şi drept în şea, privirea-i veselă, hotărâtă, nălucă încremenită a vremilor trecute, a vremilor lui Bogdan şi Ştefan.

Mulţi au pierit la Robăneşti, multe suflete pierdea România în acest război. Dar nici unul mai curat şi fără prihană ca al sergentului Gheorghe Donici, căzut la 68 de ani, în slujba neamului.”

Eroul sergent Gheorghe Donici

 

Gheorghe Donici s-a născut la data de 20 februarie 1849 în localitatea Valea Seacă, județul Bacău într-o veche familie de boieri moldoveni.
A fost rudă cu marele fabulist Alexandru Donici și cu revoluționarul pașoptist Costache Negri, la recomandarea căruia urmează studii la Paris ca elev al Liceului ,,Louis le Grand”.
După unsprezece ani petrecuți la Paris, unde are prilejul de a se întâlni cu numeroase personalități, se întoarce în țară și se apucă de munca pământului.
După Declarația de Independență a României rostită de Mihail Kogălniceanu în Adunarea Deputaților la data de 9 mai 1877, Gheorghe Donici trimite o cerere Ministerului de Război prin care solicită aprobarea de a fi înrolat voluntar în armata română.
Ca urmare a cererii sale, prin ordinul nr.5493 din 8 mai 1877, voluntarul Gheorghe Donici este încadrat în Regimentul 8 Călărași ,,Roman” – escadronul ,,Bacău” aflat sub comanda colonelului Alexandru Pereț.
Regimentul 8 Călărași a fost înființat în anul 1872 la Roman și era format din patru escadroane care aveau reședința la Roman,Bacău,Neamț și Suceava.
Istoricul militar, generalul Radu.R. Rosetti arăta:

,,Călărașii din acest regiment erau urmași ai străvechilor întemeietori ai așezărilor din Valea Siretului.și din văile afluenților acestuia, Moldova,Bistrița și Trotușul. Ei trebuiau să-și procure singuri caii de serviciu.Ca toți locuitorii acelei părți de țară erau cuminți și dacă păreau cam moi erau de fapt nepăsători în fața primejdiei,credincioși,ascultători,hotărâți și răbdători de foame,la frig și la lipsuri.”
Trecerea Dunării s-a realizat în mod solemn la data de 26 iulie 1877, cu un vapor la care a fost ataşat un ponton remorcat.

Prima subunitate care a trecut pe malul drept al fluviului a fost escadronul ,,Bacău” din Regimentul 8 Călăraşi ,,Roman” în rândul căruia era încorporat și voluntarul Gheorghe Donici.
Pentru modul în care s-a comportat în misiunile de recunoaștere pe care le-a îndeplinit în cadrul escadronului, Gheorghe Donici a fost avansat la gradul de brigadier(caporal).
În urma executării unei ambuscade împotriva trupelor otomane la care va participa alături de ostași din Regimentul 8 Călărași ,,Roman” , acesta se va remarca prin eroism și spirit de sacrificiu.
Însuși comandantul Brigăzii 4 Călărași, colonelul Roznoveanu , în raportul înaintat generalului Gheorghe Manu, comandantul Diviziei IV Infanterie arăta:

,, Cu ocazia acestui raport sunt dator a vă aduce la cunoștiință purtarea curajoasă a soldatului voluntar Donici din Regimentul 8 Călărași.”
Voluntarul Gheorghe Donici va participa la toată campania militară desfășurată în Bulgaria de către Regimentul 8 Călărași,,Roman” în Războiul pentru Independența României.
Datorită faptelor sale de vitejie dovedite pe câmpul de luptă, a fost avansat sergent si decorat cu ordinul „Virtutea Militara”, iar la terminarea războiului, a fost distins cu medalia „Trecerea Dunării” si ordinul rus „Crucea Sfântului Gheorghe”.
În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial sergentul Gheorghe Donici deși avea vârsta de 67 de ani, s-a înrolat voluntar în rândurile escadronului 3 din Regimentul 9 Roșiori și își va pierde viața la data de 10 noiembrie 1916 în celebra șarjă executată la Robănești de către escadronul 3 din Regimentul 9 Roșiori.
 

Marele istoric Nicolae Iorga va scrie despre Donici că „fără să-i fi cerut nimenea, fără să se fi gândit a i-o cere, se prezintă liniştit şi decis la un regiment de cavalerie, solicitând favoarea şi onoarea de a fi primit în vechiul lui rang de Sergent.”[…]

Surse:

(Turcin, Ionel; Pârşoiu, Ion; Iovănel, Bujor; Năstase, Adrian; Păun, Constantin – Epopeea cavaleriei Române. Robăneşti, 1916, ed. Autograf MJM, Craiova, 2006).

enciclopediaromaniei.ro

 romaniadigitala.ro/blog/

 melidonium.ro

http://www.onestiexpres.ro/erou-de-legenda-sublocotenentul-post-mortem-gheorghe-donici-i.html

12/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 12 DECEMBRIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

12 decembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

627: Victorie bizantina in Batalia de la  Ninive. Armata comandata de imparatul Heraclius, zdrobeste fortele Imperiului Sassanid condus de imparatul  Khosrau al II-lea.

A fost batalia decisiva in razboiul care a opus cele doua imperii intre anii 602 si 628, iar victoria bizantina a fost semnul declinului imperiului sassanid.

Imperiul Bizantin si-a restabilit vechile frontiere,insa cresterea prestigiului sau nu a durat decat cateva decenii, pana la aparitia primelor califate arabe, care au pus din nou in primejdie existenta sa.

 

884: A murit  Carloman al  II- lea (n.cca. 866), rege al Franciei apusene,  cel mai tânăr fiu al regelui Ludovic al II-lea zis „cel bâlbâit”și al printesei Ansgarde de Burgundia.

A devenit rege, împreună cu fratele său Ludovic al III- lea, dupa  moartea tatălui său în 879.

 


 
Unii nobili au  susținut alegerea unui rege unic, dar în cele din urmă ambii frați au fost aleși regi,  iar în martie 880si-au  împărțit la Amiens regatul tatălui lor , Carloman primind Burgundia si Aquitania.
In  august 882, Carloman a devenit singurul rege datorită mortii fratelui său, insa regatul se afla într-o stare deplorabilă din cauza   incursiunilor normande si a   revoltelor unor nobili  feudali.
Carloman a murit  în timp ce se afla la  vânătoare, la 12 decembrie 884 și a fost succedat  de vărul său, împăratul Carol al III-lea supranumit „cel gras”.

1098:  Are loc masacrul de Ma’arrat al-Numan, oras  cunoscut in zilele noastre sub numele de Marra, in actuala Sirie.

In timpul primei cruciade, cavalerii cruciati  au masacrat  20.000 de locuitori ai acestei cetati.

 

1112 : A decedat Tancred de Taranto, cunoscut și sub numele de Tancred de Galileea (n. 1075) , conducǎtor normand  a primei Cruciade  devenit principe de Galilea ( 1099 1101,1009-1112)  și regent în Principatul de Antiohia.

Tancred a fost căsătorit cu una dintre fiicele regelui Filip I al Frantei, Cecilia, însă nu a avut niciun urmaș.

O biografie a sa,Gesta Tancredi , a fost scrisă în latina de către Raoul de Caen , un normand care a participat la Prima cruciadă și a servit sub Tancred și Bohemund.

 

 

 

1408:  Sigismund de Luxemburg fondeaza ordinul cavaleresc  al Dragonului (în latină Societas Draconistrarum), un ordin militar asemănător Ordinului Templierilor, ce s-a instituit în zona centrală a Europei. A fost creat  în principal pentru a proteja creștinătatea de amenințarea otomană.

Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat și voievodul muntean Vlad al II-lea Dracul, acesta fiind înnobilat în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg.

La scurt timp însă, în 1436, numele lui a fost șters de pe lista cavalerilor. În anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate.

 

 

 

 

 

Sigismund de Luxemburg  (n. 14 februarie 1368 – d.9 decembrie 1437) a fost: principe elector de Brandenburg,  rege al Ungariei si Croatiei din 1387 , rege al Boemiei  din 1419, rege al Germaniei  din 1411, impărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437.

A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei , domnind peste 50 de ani.

 

 

 

 

1574: A murit sultanul otoman Selim al II-lea (n.28 mai 1524), care s-a aflat  pe tronul imperiului otoman  între anii 1566-1574.

A fost cel de-al unsprezecelea sultan otoman , fiul lui Suleyman I si al sultanei Hürrem, care nu era  de origine turca, fiind originara  din sudul Ucrainei.

 

 

 

1586: A murit la Grodno,in  Uniunea Polono-Lituaniană, principele transilvanean István (Stefan) Báthory (născut pe 27 septembrie 1533, Șimleu), rege al Poloniei si Lituaniei.

 

 

Ștefan Báthory  a fost principe al Transilvaniei între 1571-1575 și rege al Poloniei din 1575 până la moartea sa în 1586.

István Báthory este cel mai renumit descendent al familiei Bathory.

  În anul 1581  trupele lui Ștefan Báthory au  pătruns adânc in teritoriul Cnezatului Moscovei, la 22 august acestea ajungand  la porțile orașului Poloțk.

Trimisul papei de la Roma a incercat  medieze dar, in ciuda   împăcării mediate  de către papă, Ștefan Báthory a asediat orașul într-o iarnă geroasă. Ivan cel groaznic, țarul Rusiei, a cedat în cele din urmă la 15 ianuarie 1582, acceptând un tratat de pace la Jam Zapolski.

Prin acest tratat s-a stabilit o pace de 20 de ani,  țarul cedand si  orașele Poloțk și Livland coroanei polono-lituaniane.

 

1787: Pennsylvania a devenit cel de-al doilea stat american care a ratificat Constituția SUA, la cinci zile dupa statul  Delaware.

 

 

 

 

1791: S-a nascut arhiducesa Marie Louise a Austriei, a doua soție a lui Napoleon; (d. 1847).

 

 

Devenită după căsătorie Împărăteasă a Franței , iar din 1817, Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, a fost  mama regelui Romei, Napoleon al II-lea.

În 1821, la patru luni după moartea lui Napoleon, Maria Louise a făcut o casatorie morganatica cu iubitul ei, Contele Adam Albert von Neipperg (1775-1829). Cuplul a avut patru copii, primii doi fiind născuți înainte de căsătoria lor, în timpul mariajului cu Napoleon:

  • Albertine, Contesă de Montenuovo (1817-1867), căsătorită cu Luigi Sanvitale, Conte de Fontanellato

  • Wilhelm Albrecht ,conte de Montenuovo , mai târziu Prinț de Montenuovo (1819-1895), căsătorit cu Contesa Juliana Batthyány von Németújvár

  • Mathilde, Contesă de Montenuovo

  • Gustave

La 17 februarie 1834 Marie Louise s-a căsătorit cu șambelanul său, Charles-René, Conte de Bombelles (1785-1856).

Marie Louise a fost un conducător al Parmei abil și inteligent; a introdus diferite reforme pentru beneficiul supușilor ei. A murit în 1847 la Parma.

 

 

 

1792: S-a nascut  Alexandru Ipsilanti, conducătorul miscarii eteriste de la 1821; (d.31 ianuarie 1828, Viena ).

 

 

  Alexandru Ipsilanti a fost conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei, descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.

A intrat de timpuriu în armata rusească, a rămas ciung în urma luptei de la Dresda și a ajuns până la gradul de maior. Devenit epitrop general al Eteriei, hotărăște  în 1821 sa declanșeze revoluția de eliberare a grecilor de sub stapanirea otomana.

Cu o armată strânsă în Basarabia și formată din greci, macedoromâni, bulgari, sârbi, albanezi și arnăuți, trece în principate, bazându-se și pe ridicarea populației de aici (20 februarie 1821), și mai ales pe sprijinul domnitorului moldovean Mihail Suțu.

De la Iași, unde turcii sunt măcelăriți , trece spre Țara Românească. Aici, intră în conflict cu Tudor Vladimirescu, care conducea Revoluția de la 1821. Eteriștii îl ucid pe Vladimirescu în 27 mai 1821 și-i aruncă trupul într-o fântână părăsită de lângă Târgoviște. 

În cele din urmă însă, eteristii lui Ipsilanti sunt  infranti, dupa ce Rusia ii dezaprobă, iar populația Principatelor Române ii ura, din cauza jafurilor făcute de ei și a uciderii lui Tudor Vladimirescu.

Mai mult decât atât, oștile turcești  distrug armata eteristilor  în lupta de la Drăgășani din 7 iunie 1821, deși grecii erau de trei ori mai numeroși.

A doua zi, Ipsilanti  a fugit în Transilvania si de aici  la Viena,unde cere permisiunea austriecilor să se întoarcă în Rusia restrict.

Cancelarul austriac Metternich a fost de acord, dar în curând el a dat ordin  să fie arestat. In 1827 imparatul rus Nicolaie I a obținut eliberarea saIpsilanti s-a  retras la Viena, unde a murit   peste câțiva ani  in saracie si nebun.

 

 

1795: A murit  András Adányi, scriitor, poet și călugăr iezuit maghiar; (n. 1715).

1806: Țarul Alexandru I  al Rusiei adreseaza un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor românești.

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825
Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

La 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor românești. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.

Manifestul împăratului rus venea în momentul în care Principatul Moldovei era deja ocupat iar luptele se duceau pe teritoriul Valahiei, operațiuni militare din cadrul războiului ruso-turc de la 1806-1812. Acest război a fost purtat în întregime pe teritoriul principatelor românești.

Detalii…  Textul Manifestului țarului Alexandru I adresat principatelor românești (1806)

1821: S-a născut scriitorul francez Gustave Flaubert: “Doamna Bovary”, “Educaţia sentimentală”; (d. 1880).

 

 

1843: A murit Regele William I al Olandei; (n. 24.08.1772).

 

1864: Episcopia ortodoxă de la Sibiu, Transilvania, este ridicată la rang de mitropolie, avînd în subordine episcopiile de Arad şi de Caransebeş. Andrei Şaguna este numit mitropolit.

 1868: Se înfiinţează Agenţia diplomatică română de la Viena, avînd misiunea de a reprezenta interesele României în Austria.

1875: S-a nascut  Victor Păcală, folclorist, autorul primei monografii ştiinţifice etnofolclorice româneşti dedicate unei localităţi rurale: “Monografia comunei Răşinari”– Sibiu, 1915″, lucrare premiată de Academia Română;(d.1955).

1893: S-a nascut  Edward G. Robinson, actor american de origine română.

A realizat numeroase filme sub bagheta unor regizori ca John Ford, John Huston, Frank Capra; (d.26.01.1973).

 

 

1896: Inventatorul italian Guglielmo Marconi a făcut, la Londra, prima demonstraţie publică a radioului.

 

 

1909: A decedat  Karl Krumbacher, istoric si filolog german, membru de onoare strain al Academiei Române; este considerat întemeietorul studiilor de istorie bizantina, fiind titularului primei catedre de filologie bizantina din lume; (n.23.09.1856).

 

 

 

 

1913: Celebra pictura “Mona Lisa” semnata de Leonardo Da Vinci a fost recuperata in Florenta, la doi ani dupa ce a fost furata din Muzeul Luvru din Paris.

Celebra pictura a fost descoperita in camera de hotel a unui ospatar italian, Vincenzo Peruggia.

 

Acesta a fost complice la celebrul furt pus la cale de un grup de italieni care a dorit sa readuca in Italia tabloul. Perugia a fost condamnat la 14 luni de inchisoare.

1915:  S-a născut Frank Sinatra (Francis Albert), actor şi cântăreţ american, laureat al premiului Academiei Americane de Film pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, în 1954, pentru rolul jucat în filmul “From Here to Eternity”.

 

Între anii 1951-1957 a fost căsătorit cu Ava Gardner. Printre cele mai cunoscute melodii ale sale sunt: “Strangers in the Night”, “My Way”, “I’ve Got You Under My Skin”;(d. 1998).

 1918: Ion I.Brătianu a creat un nou guvern , care a decis ca problemele specifice ale Basarabiei să fie soluţionate de Directorate.

1924: În  Republica Austria  intră în folosință  noua moneda nationala șilingul, care  înlocuieste vechea coroană din timpul imperiului.

 

 

 

1927: S-a înființat Asociația Presei Sportive din România.

1929 : S-a nascut  John Osborne, dramaturg, producător britanic de film; piesa sa “Priveşte înapoi cu mânie” –1957– a marcat momentul apariţiei generaţiei “tinerii furioşi” ; (d.24.12.1994).

 

 

1936: S-a nascut la Timisoara, intr-o familie mixta romano-maghiara (tatăl roman), Iolanda Balas Soter, atleta romana, saritoare la inaltime, presedinte al Federatiei Romane de Atletism. A inceput sa se antreneze cu Luisa Ernst-Lupsa.

Prima ei participare la o competitie internationala la categoria senioare s-a inregistrat in 1950, iar un an mai tarziu a realizat primul ei record national, sarind 1,51 din chiar prima incercare. Pe atunci l-a avut ca antrenor pe Ioan Arnautu.

 

 

Ulterior s-a pregatit cu Ioan Soter, care i-a devenit si sot. Este una dintre cele mai titrate atlete din Romania, fiind detinatoarea a 14 recorduri mondiale, a doua medalii olimpice de aur, una castigata la Roma in 1960 si alta la Tokyo patru ani mai tarziu cand a sarit 1,90.

Numele sau figureaza in Cartea Recordurilor ca urmare a celor 140 de victorii consecutive obtinute in competitii.

1939: S-a nascut  Tudor Octavian, scriitor, publicist, critic de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din România ;(„Oameni normali”, „Pictori români uitaţi”).

 

 

1941: La insistențele guvernelor german și italian, România  declară război Statelor Unite.

Între cele două țări nu au inceput  imediat operații militare directe, momentul marcând ruperea relațiilor diplomatice.

1944: Bunurile Teatrului Național din București  au fost cedate ocupantilor ruși, în contul despăgubirilor de război reglementate de Convenția de Armistițiu semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944.

1953 : S-a nascut  Dan C. Mihăilescu, istoric şi critic literar, traducător, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”.

 

1963: Kenya își proclamă independența față de Marea Britanie.

1978: S-a nascut la Iasi  prezentatoarea  romana de televiziune Monica Barladeanu, interpretă în filmul „Moartea domnului Lăzărescu” (2005) regizat de Cristi Puiu.

 

 

 

 

1983 : A încetat din viaţă  marele actor roman de teatru si film Amza Pellea. 

A fost interpretul popularului personaj „Nea Mărin”, dar şi al lui Decebal şi Mihai Viteazul in filmele lui Sergiu Nicolaescu.

 

 A câştigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, pentru rolul din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică şi Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după “Velerim şi Veler Doamne” de Victor Ion Popa.

A fost căsătorit timp de 25 de ani cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriţei Oana Pellea. (n. 7 aprilie 1931) .

1991:  Federaţia Rusă se proclama independenta fata de  URSS.

1991: Curtea Supremă de Justiție a Romaniei, Secția militară, i–a declarat nevinovați pe foștii membri ai Comitetului Politic Executiv al PCR.

1992: A luat fiinţă formaţia de muzică folk-pop “Pasărea Colibri”, avându-i ca membri pe: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Florian Pittiş, Vladi Cnejevici.

 

 

2002: Uniunea Europeană a invitat zece țări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004. Numărul membrilor UE crește astfel de la 15 la 25.

 

 

 

Pentru România și Bulgaria a fost fixat ca termen al aderării anul 2007.

2002: In Bucuresti a fost înfiinţat Muzeul Hărţilor şi Cărţilor Vechi.

 

 

 

 2004: A avut loc cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale din Romania, in urma carora candidatul Aliantei “Dreptate si Adevar” – Traian Basescu, a obtinut victoria in fata adversarului sau – Adrain Nastase, reprezentant al PSD.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2011: A decedat cântăreața Malina Olinescu.

Malina Olinescu

 

 

 

Provenea  dintr-o famile de artiști, mama sa Doina Spataru este o cântăreață consacrată și rudă cu solistul Dan Spataru, iar tatăl, Boris Olinescu, un actor apreciat în anii 1960;(n. 29 ianuarie 1974)

 

 

 

 2012 : Coreea de Nord lansează cu succes primul ei satelit, Kwangmyŏngsŏng-3-2.

 

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

Sfantul Spiridon al Trimitundei

Sfantul Spiridon al Trimitundei

 

Sfantul Spiridon al Trimitundei a trait in secolul al IV-lea. S-a nascut in jurul anului 270, in Aski, Cipru, si a fost pastor de oi. Dupa moarte sotiei sale, alege sa duca o viata ascetica. Ajunge episcopul Trimitundei, o cetate din apropierea orasului Pafos. Participa la primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325.

In fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfatului Spiridon sunt schimbati. Se spune ca ei se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos in intreaga lume. De aici si denumirea de „sfantul calator”. Din marturiile unor clerici reiese ca pentru perioade scurte de timp, trupul sfantului nu mai este prezent in racla, iar atunci cand revine, este cald si prafuit.

Acesta este si motivul pentru care, in cantarile Acatistului sau spunem: “Bucura-te ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te ca incaltamintele tale slujesc ca dovada“.

Sfantul Spiridon a fost prins in timpul persecutiei, schingiuit si intemnitat.

A trecut la cele vesnice in anul 348 d.Hr, la varsta de 78 de ani. Moastele sale se gasesc in Insula Corfu.

Tot astazi, facem pomenirea:

– Sfantului Mucenic Sinet;
– Sfantului Alexandru, arhiepiscopul Ierusalimului;
– Sfintilor Cuviosi Amonata si Antu.

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

http://www.youtube.com/watch?v=3tDWBtiEg0o

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Crestin Ortodox.ro;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. e.maramures.ro;

  5. Istoria md.;

  6. Istoriculzilei blogspot.com;

  7. Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986.

  8. Wikipedia .ro

 

12/12/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: