CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum a fost ucis de ocupanţii bolşevici ai României eroul basarabean Ioan Pelivan, ctitor al Marii Uniri din 1918

Un martir al BASARABIEI –  Ioan Pelivan (n.1 aprilie 1876 – d.25 ianuarie 1954), ucis de ocupanţii bolşevici ai României pentru că a înfăptuit Unirea.

25 ianuarie 2015. În urmă cu 61 de ani, într-o celulă sordidă şi supra-aglomerată din închisoarea ungurească Sighet, murea, măcinat de boli, bătăi şi inaniţie, la 78 de ani, un adevărat martir al Basarabiei şi unul dintre cei mai mari eroi necunoscuţi ai României: Ioan Gheorghe Pelivan.

Cărţile de istorie ale bieţilor copii de azi uită să-l consemneze. Wikipedia e zgârcită, şi ea, cu biografia marelui român. Ioan (Ion) Pelivan: opt rânduri şi-atât.

Ni se aminteşte că s-a născut la data de 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci județul Lăpușna, acum raionul Ialoveni) şi că a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).

A fost o personalitate politică importantă şi a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș, iar mai tîrziu a fost deținut politic. S-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954.

Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România, ne mai spune Wikipedia.

Doar atât? Infim, faţă de viaţă, activitatea, opera şi jertfa cutremurătoare şi continuă a militantului pentru România Mare! Nici măcar faptul că a fost primul ministru de Externe al Basarabiei şi apoi ministru al Justiţiei în Guvernul României nu se aminteşte.

Un erou uitat

Nici anul trecut, când s-au împlinit 60 de ani de la uciderea sa, nici anul acesta, din păcate, nici una din autorităţile României de azi, sau măcar ale Republicii Moldova, nu s-au obosit să-i omagieze viaţa şi moartea martirică. Poate doar în satul său natal, la băştina din Răzeni, unde a mai fost omagiat şi în 2009 (info) sau în 2012 (audio), când liceul local a primit numele marelui patriot.

“Răzeni are o semnificaţie istorică aparte, care a dat poporului personalităţi de anvergură: Elena Alistrar – unica femeie din Sfatul Ţării, Ion Inculeţ – intelectual, care a condus cu demnitate mai multe funcţii publice în cadrul Statului Unitar Român şi să nu uităm de Ion Pelivan, marele naţionalist şi patriot român.

Om de referinţă în întreaga istorie a Unirii Basarabiei cu România. Aceste trei personalităţi conferă o importanţă specială comunei Răzeni. Aveţi onoarea de a studia în acest liceu, care poartă numele unui măreţ om al istoriei”, afirma Ion Constantin, doctor în istorie, la acel moment aniversar.

Nici autorităţile de la Bucureşti nu excelează în omagierea martirului: chiar dacă peste numai câteva luni, în noaptea de 5 spre 6 mai, se vor împlini 65 de ani de la arestarea sa, urmată de aruncarea familiei sale în stradă, nici pâna acum nu există vreo placă comemorativă pe fosta sa casa din strada Ion Luca Caragiale, la nr. 7 (view), unde acum îşi desfăşoară activitatea o Casă de licitaţii.

Portalul Basarabia-Bucovina.Info, alături de istorici şi cercetători ai Academiei Române şi ai Republicii Moldova, cu susţinerea CNSAS şi a Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău, îşi propune, până la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, să redea cât este posibil din această istorie neagră, încă ascunsă printre dosare prăfuite şi, de multe ori, rătăcite deliberat.

Însoţim acest demers memorialistic cu un număr important de fotografii de epocă şi reproduceri ale unor documente, inclusiv ale Securităţii, pe care, în cazul de faţă, le publicăm în baza materialului nostru.

MARTIRII BASARABIEI, este doar unul dintre proiectele dedicate de comitetul nostru ad-hoc Centenarului Marii Uniri. Am început primul nostru episod cu un material al istoricului basarabean Mihai Taşcă, apreciat cu peste 600 de trimiteri în spaţiul reţelei Facebook:

Eroii necunoscuţi ai României şi soarta lor martirică: senatori şi deputaţi ai Basarabiei, militanţi pentru statul naţional-unitar român, deportaţi în Gulagul sovietic. Continuăm azi cu prezentarea tragediei lui Ioan Pelivan, ucis de aceiaşi ocupanţi sovietici, dar pe teritoriul României, în cadrul operaţiunii NKVD de decapitare a elitelor politice şi naţionaliste începute prin arestările din “noaptea demnitarilor”, la care ne vom referi mai jos, graţie studiilor şi documentele oferite cu generozitate de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru.

Astfel, în baza materialului nostru veţi putea descărca două lucrări excepţionale despre viaţa şi moartea martirului pentru Basarabia, însumând în total peste 1000 de pagini. Sperăm ca astfel, măcar prin noi – “Noi prin noi”, după cum era dictonul Societăţii “Carpaţii” a lui Eminescu, marele luptător pentru cauza românească şi unirea tuturor românilor în hotarele “Daciei Mari” -, cele opt rânduri de pe Wikipedia să se mai înmulţească, spre luminarea celor mici şi celor mari, celor buni şi celor răi.

Dar mai mult decât atât, sperăm ca generaţiile de ieri şi de azi, vitregite de istoria reală, să afle, măcar acum, despre obolul de sânge adus Marii Uniri, înainte dar şi, iată, după săvârşirea ei, când sovieticii au dovedit că exterminarea este metoda de acţiune împotriva tuturor celor care le stau în cale. A meritat jertfa?

Cu siguranţă, da. Dacă nu pentru noi, care n-am reuşit în 25 de ani de libertate declarată să realizăm ce au făcut marii artizani ai Unirii sub ocupaţia a două imperii, măcar pentru generaţiile viitoare.

 

“Părintele naţionalismului din Basarabia”

“Părintele naţionalismului din Basarabia” şi “un reper de conştiinţă naţională ca şi viaţa lui trăită cu demnitate”. Aşa îl consideră istoricul basarabean Iurie Colesnic, autorul seriei de volume “Basarabia necunoscută“.  Într-un articol comemorativ din ziarul “Timpul” de la Chişinău, Iurie Colesnic redă câteva fragmente dintr-o lucrare tipărită în 1941 la Bucureşti la Tipografia ziarului “Universul”, “Basarabia de sub oblăduirea rusească”, devenită o raritate bibliografică după ocupaţia sovietică, din care reproducem şi noi:

Hidra pseudo-democratică, cosmopolită şi internaţională, a reuşit uşor să pătrundă, să troneze şi să dicteze în altarul vieţii noastre publice... Din cauza aceasta, în învăţământ, administraţie şi chiar în parlament, nu au putut intra cei mai buni, cei mai vrednici şi cei mai pregătiţi, ci adeseori indivizi, cari nu au avut şi n-au absolut nimic comun nici cu trecutul nostru, nici cu interesele şi năzuinţele noastre naţionale? Dar presa străină şi înstrăinată?

Nu a fost şi ea, în opera ei de destrămare a solidarităţii noastre naţionale şi de ponegrire a tuturor înfăptuitorilor Unirii, nu a fost ea oare încurajată şi de ai noştri?… Am avut în Basarabia săptămâna de curăţenie şi deparazitare. Când va veni oare termenul şi pentru săptămâna de desrusificare?”. O întrebare valabilă şi azi.

“A vorbi despre Ion Pelivan este sinonim cu a vorbi despre Basarabia. Viaţa lui Ion Pelivan, soarta lui, se contopeşte cu viaţa şi cu soarta însăşi a Basarabiei”, spunea profesorul Nitreanu P. Nicolae, la catafalcul lui Ioan Pelivan, ale cărui oseminte fuseseră aduse din cimitirul săracilor de la Sighet în cel al Mănăstirii Cernica, pentru a fi îngropate alături de mormântul mitropolitului Gurie Grosu.

Se întâmpla într-o duminică, la 4 aprilie 1976, cu aprobarea celor mai înalte autorităţi ale regimului. Cu câteva zile mai înainte, la 1 aprilie, se împliniseră o sută de ani de la naşterea marelui luptător naţional.

La reînhumarea rămâşiţelor pământeşti ale lui Ioan Pelivan a fost oficiată o slujbă de pomenire, de către 12 preoţi, cu un cor reputat, în prezenţa unei mari mulţimi, majoritatea fiind basarabeni dar şi transnistreni, ni se spune într-un studiu cuprins în volumul “Ioan Pelivan – Parinte al Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia”, realizat de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru.

Potrivit unei note a Securităţii, din 14 aprilie 1976, una dintre coroanele puse atunci la mormânt, având inscripţia ”Din partea prietenilor transnistreni“, ar fi dat naştere la un protest al unei ”ambasade, care s‑a sesizat de conţinutul inscripţiei“. Era vorba, evident, despre ambasada U.R.S.S., suntem informaţi în studiul citat.

Armele ruseşti: Panslavismul, panortodoxismul şi pancomunismul

Oricât ar părea de straniu pentru orice cititor intoxicat cu materialele de istorie rescrisă specifice “post-comunismului”, bătrânul profesor pensionar Nicolae Nitreanu, care a lăsat Arhivelor Naţionale şi o impresionantă colecţie de documente, deşi ştia că înmormântarea este monitorizată atât de Securitate cât şi de KGB, ca să nu mai vorbim de oamenii Partidului (secţiile Militară şi de Propagandă şi Agitaţie ale CC al PCR), a susţinut în discursul său comemorativ o adevărată lecţie de geopolitică şi istorie naţională, cu referire directă la agresorul sovietic. Redăm câteva extrase, preluate din lucrarea de anvergură “Ioan Pelivan – Istoric al Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia”, care aparţine aceloraşi istorici numiţi mai sus.

“Aceste tendinţe ruseşti [de agresiune], faţă de naţiunea română, în principal se pot rezuma la trei instrumente de realizat:

1. panslavismul;

2. panortodoxismul, şi în sfârşit,

3. pancomunismul, ca cel mai eficaciu.

Ruşii îşi dădeau bine seama că, prin folosirea acestor trei instrumente sau metode de subjugare a popoarelor neruse, Rusia nu va putea fi trasă la răspundere de agresiuni de către forurile de justiţie internaţională, că, chipurile ar tulbura ordinea în lume, şi ar încălca anumite tratate şi convenţii internaţionale.

Rusia a folosit şi foloseşte aceste trei instrumente de oprimare asupra noroadelor neruse în mod simultan: dacă nu reuşeşte să-şi ajungă scopul cu unul dintre aceste instrumente – în mod automat îl pune în practică pe cel de al doilea, şi dacă nici acesta nu dă rezultatele aşteptate, e pus în aplicare cel de al treilea instrument, care este în ultimă instanţă, cel hotărâtor, care poate veni cu sancţiuni. Dovezi…? Nu cred că mai trebuiesc aduse, fiindcă sunt prea cunoscute.”

Analiza profesorului continuă şi o puteţi citi integral în volumul amintit, pe care îl puteţi descărca de la Basarabia-Bucovina.Info.

Mai informăm că pe lângă faptul că aceste cuvinte au fost rostite celor adunaţi la manifestarea de la Cernica, toate alocuţiunile, dintre care mai publicăm câteva citate mai jos, au fost adunate de profesorul Nitreanu în lucrarea intitulată “Ion Gh. Pelivan – tribun al Basarabiei”, apărută în mai multe volume şi publicată în Bucureştiul anului 1983.

Sublinem aceasta pentru cei care încă mai vând castravetele murat cu “România – cal troian” al Rusiei. Poziţia anti-sovietică şi anti-rusească a autorităţilor regimului de la Bucureşti răzbate cu claritate din mesajele cuprinse şi în această carte.

Închisorile lui Ioan Pelivan: din Siberia la Sighet

Continuăm cu discursul profesorului Nitreanu: “Pentru ideie naţională a militat Ion Pelivan: el a avut de luptat greu împotriva vrăjmaşilor neamului românesc, îndurând rigorile închisorilor de la Dorpat – Jurievo şi Wenden, din Estonia, unde se afla ca student la Universitatea din Dorpat, precum şi rigorile închisorii Butîrki din Moscova, ca şi exilul din regiunile nordice ale Rusiei: la Arhanghelsk şi la Viatka, în mijlocul unor populaţii străine şi curioase, cum erau: zîrenii şi samoezii.

Dar şi acolo, în acele condiţiuni climatice extrem de grele, în ţara gheţurilor veşnice, Ion Pelivan nu a încetat să creadă că acţiunea lui şi a tovarăşilor lui este dreaptă, că el trebuie să supravieţuiască, să se pregătească pentru ziua cea mare, pe care o aştepta. (…)

Aducerea lui Ion Pelivan aici, la Mănăstirea Cernica, alături de colegii lui de luptă pe tărâm naţional şi cultural, îndreptăţeşte recunoştinţa pentru acela ce a fost luptătorul şi marele patriot român basarabean – Ion Pelivan. Dumnezeu să‑l odihnească în pace pe eroul şi martirul nostru – Ion Pelivan! Recunoştinţa neamului îl va înconjura întotdeauna!”

Trebuie amintit şi că la aniversarea a 100 de ani de la anexarea Basarabiei, din 1812, deci în 1912, Ioan Pelivan, pe atunci judecător în cadrul Imperiului Rus, a arborat în mod demonstrativ tricolorul românesc cu doliu, ceea ce i-a adus automat demiterea din funcţie şi alte represalii pe plan local.

Ion Văluţă, fost deputat în Sfatul Ţării al Basarabiei, la aceeaşi ceremonie funerară, nu s-a sfiit să amintească şi pedeapsa nedreaptă primită de la bolşevicii din România, care i-a şi adus moartea marelui patriot: “Dar soarta crudă a hărăzit un sfârşit tragic, din punct de vedere moral.

Patriotul integru Ion Pelivan a murit nevinovat în închisoarea ţării sale, pentru binele şi fericirea căreia s-a zbuciumat toată viaţa. Numai un letopiseţ talentat, cu o pană shakespeariană, va putea descrie profunzimea dramei sufleteşti şi ultimele clipe de adâncă mâhnire şi decepţie, găsind ca un bun creştin ce era, o singură mângâiere în cuvintele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, care în timpul calvarului pricinuit de turma înebunită de instigaţiile fariseilor vânduţi şi perfizi, se ruga prin: „Doamne iartă-i, că nu-şi dau seama ce fac!”.

Înaltul apostolat şi calvarul lui Ion Pelivan îi dau dreptul să fie cinstit şi pomenit alături de ceilalţi martiri ai neamului, sacrificaţi pentru făurirea unităţii naţionale. Dat fiind, că nu există făptură omenească fără de păcat, să ne rugăm pentru odihna sufletului lui Ion Pelivan – în pace şi iertarea greşelilor lui Ion Pelivan săvârşite în viaţă – cu voie sau fără voie. DUMNEZEU SĂ‑L IERTE!”, încheia emoţionantul discurs citit la 4 aprilie 1976, la catafalcul osemintelor, înainte de reînhumarea lor în cimitirul Cernica.

Martirii Basarabiei ridicaţi în “Noaptea demnitarilor”

“Martirii Basarabiei vor fi şi martirii neamului românesc. Ion Pelivan a fost unul din cei mai mari luptători pentru Unirea Basarabiei. El este marele martir al Basarabiei; este un martir al neamului românesc. Să‑i fie pomenirea în veci!”, afirma tot atunci Grigore Filip – Lupu, profesor, citat în volumul amintit, “Ion Gh. Pelivan – tribun al Basarabiei“, lucrare îngrijită de profesorul Nicolae P. Nitreanu, vol. I. Scrieri, Bucureşti, 1983. Pentru a înţelege mai bine cadrul operaţiunii de exterminare a elitelor româneşti de către ocupantul sovietic, redăm din studiul introductiv al volumului “Ioan Pelivan – Parinte al Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia”, realizat de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru:

“Printr‑o singură operaţiune de amploare, pregătită şi desfăşurată minuţios, cu concursul direct al Partidului Comunist din România aflat la putere, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, organele de securitate, dirijate din umbră de consilierii sovietici, au arestat cca 90 de persoane, calificate, în limbajul oficial (politic) de moment, ca „foşti miniştri şi înalţi funcţionari de stat în guvernele burgheze ale României, activişti importanţi ai partidelor reacţionare”.

Conform prevederilor Decretului nr. 6/1950, emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale la 14 ianuarie 1950, în unităţile de muncă recent înfiinţate urmau a fi încadraţi toţi „acei care prin faptele şi manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în Republica Populară România, precum şi acei care în acelaşi mod defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni”1 (1 Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor.

Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti, în „Analele Sighet”, Nr. 6: Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 899).

Deşi decretul se referea la activităţile curente ale eventualilor „delincvenţi”, în realitate, el a fost aplicat pentru „pedepsirea” activităţilor foştilor demnitari, conferindu‑i‑se astfel un caracter retroactiv.

Printre cei arestaţi în „noaptea demnitarilor” au fost şi oameni politici originari din Basarabia, care au participat nemijlocit la Unirea, în 1918, a provinciei dintre Prut şi Nistru cu România, iar mai apoi, au jucat un rol de seamă în istoria ţării.

Menţionăm în acest sens, pe Pantelimon Halippa – publicist şi om politic, vicepreşedinte (1917) şi preşedinte (1918) al Sfatului Ţării, ministru al Basarabiei în mai multe guverne (1919‑1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1927, 1929‑1930), ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru de stat (1932, 1933), deputat şi senator (1918‑1934), membru‑corespondent al Academiei Române; pe Ioan Pelivan, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău (1917‑1918), director general (ministru) de Externe în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldoveneşti (1917‑1918), ministru al Justiţiei (1919‑1920), delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris (1919‑1920), deputat şi senator; pe Daniel Ciugureanu, deputat în Sfatul Ţării (1917‑1918), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Democratice Moldoveneşti (1918), ministru al Basarabiei în câteva guverne ale României, deputat şi senator; pe general de Corp de Armată Ioan Răşcanu, comandant de brigadă în lupta de la Mărăşeşti, ministru de Război (1918‑1921), ministru de stat (1927, 1931‑1932), deputat şi senator, primar de Bucureşti (1942‑1944).

În cadrul aceleiaşi operaţiuni, urma să fie reţinut şi Anton Crihan, la fel fost deputat în Sfatul Ţării (1917‑1918), ministru al Agriculturii în guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti (1918). Grupul de agenţi venit să‑l aresteze nu l‑a fost găsit la domiciliul indicat. Precaut din fire, la acea dată, Anton Crihan, reuşise să părăsească România. Pentru aceste personalităţi – oamenii‑simbol ai Basarabiei interbelice – idealul unităţii naţionale în cadrul statului naţional român a fost scopul suprem al vieţii şi a activităţii lor.

Ucişi pe capete

Dintre politicienii basarabeni arestaţi în „noaptea demnitarilor”, cu siguranţă la comanda organelor represive sovietice, doar Pantelimon Halippa a supravieţuit regimului de detenţie, ceilalţi trei – Ioan Pelivan, Ioan Răşcanu şi Daniel Ciugureanu – şi‑au găsit tragicul sfârşit în închisoarea de la Sighet. De fapt, ultimul a murit chiar a doua zi după arest, în timp ce era transportat spre penitenciar.

Pentru a se da o notă de „legalitate” formală măsurilor ce urmau a fi întreprinse, în ajunul arestării, la 5 mai 1950, Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului trimitea o adresă către Parchetul Tribunalului Militar Regional II Bucureşti, prin care se solicita „aprobarea efectuării unei percheziţii domiciliare numitului Pelivan Ioan din Bucureşti, str. Caragiale, Corp A, Nr. 7, Ap. 2, unde suntem informaţi că se găsesc materiale ce intreresează ordinea şi securitatea poporului”2 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 5). Organele de Securitate au întocmit apoi un proces verbal în care se arăta că o echipă de agenţi s‑a deplasat „la faţa locului, unde am găsit prezent pe Dl. Pelivan Ioan, după ce i‑am pus în vedere calitatea şi scopul vizitei noastre, am procedat la percheziţionarea locuinţei, rezultatul fiind pozitiv.

S‑au ridicat cărţi, mai multe notiţe şi nişte acte arse”3 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 6).

Percheziţionarea locuinţei, urmată de arestarea lui Ioan Pelivan, au avut loc în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. În acele momente, în casa din Bucureşti, str. I.L. Caragiale nr. 7, se mai aflau soţia Maria Pelivan şi Nadia Perju‑Mardale, fiica adoptivă a lui Ioan Pelivan, născută în 1919, care îşi aminteşte: „… la ora 3. 00, au venit de la securitate să‑l caute pe Ioan Pelivan. Casa în care locuiau era veche, avea uşa de sticlă şi cu gratii. Băteau în geam aşa de tare că uşa bubuia de lovituri. Ne‑am uitat prin geamul uşii şi am văzut trei civili cu pistoale.

Tăticul era treaz. Mi‑a dat două dosare să le ascund. Le‑am ticsit după caloriferul de lângă geam. După aceea m‑am dus să deschid uşa. „Vizitatorii” nocturni au intrat. Au spus că au ordin de percheziţionare. Când securiştii se aflau încă în casă, lui Ioan Pelivan i s‑a făcut rău, fiind nevoit să se aşeze într‑un fotoliu. Împlinise deja vârsta de 74 de ani. Eu m‑am apropiat de el. A cerut un ceai. M‑am dus să fac ceai.

Un securist a urmat după mine ca să vadă ce pun în cană. I‑am dat ceaiul. Părea foarte tulburat. Era deja în etate, avea vârsta de 74 de ani şi era cam bolnav. Securiştii au spus familiei că trebuie să meargă să dea o declaraţie, după care acţiune va reveni”4 (4 Eugenia Danu, “Amănunte mai puţin cunoscute despre viaţa unui basarabean cunoscut” în ziarul „Ţara”, Chişinău, 14 aprilie 2000, p. 6.). De atunci, însă, nimeni din familie nu l‑a mai văzut şi foarte puţini au ştiut unde cu adevărat s‑a aflat marele patriot, care a fost soarta lui de după arest.

E uşor de presupus că arestul nu a fost ceva neaşteptat pentru Ioan Pelivan. Urmărind evoluţia evenimentelor ce se desfăşurau în România şi în lume în aceea perioadă, vechiul şi experimentatul luptător naţional era conştient că noile autorităţi aservite sovieticilor nu‑l vor cruţa.

Modul cum s‑a desfăşurat operaţia de ridicare abuzivă a foştilor demnitari este descris de istoricul Ion Nistor, unul dintre puţinii supravieţuitori ai închisorii de la Sighet şi care o anumită perioadă de timp a stat în aceeaşi celulă cu Ioan Pelivan:

„În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 am fost trezit din somn de nevastă‑mea, care‑mi vestea că cineva bate la uşă. Am sărit din pat şi ajungând la uşă am întrebat: „Cine bate?” Mi s‑a răspuns: „Poliţia”.

Am deschis uşa şi cinci agenţi de poliţie intrară în camera unde dormeau nepotul meu Vlăstar şi nepoata mea Ileana. Nevastă‑mea îngrozită înlemnise lângă patul meu. Unul din agenţii poliţiei îmi prezentă ordinul prin care eram chemat la prefectura poliţiei pentru informaţii, somându‑mă să mă îmbrac imediat şi să‑l urmez. Au urmat somaţiuni, îmbrăcându‑mă în grabă.

Nu mi s‑a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas‑bun de la soţia mea şi de la nepoţi, care priveau cu groază ridicarea mea. Doi dintre agenţi mă luară între ei şi mă conduseră afară, spunându‑mi să fiu om de înţeles şi să nu strig. Ieşind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aştepta o maşină.

Am fost împins în maşină şi aşezat între cei doi agenţi dintre care unul îmi ordonă să‑mi leg ochii. Am scos batista din buzunar şi m‑am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcţia poliţiei.

Maşina s‑a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi‑au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce o să fiu introdus într‑un birou.

Acolo mi‑au luat ochelarii de la ochi şi am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenţii ce ne însoţiseră, după ce aceiaşi vorbiră la telefon cu agenţii rămaşi în locuinţa mea pentru percheziţie.

Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându‑se într‑un registru, pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva şi mă somă să depun pe masă portmoneul ce‑l aveam la mine cu bancnota de o mie de lei; inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte nu aveam cu mine; mi‑au ordonat să‑mi desfac cravata şi şireturile de la pantofi, pe care le‑au luat în seamă şi le‑au trecut în registrul din faţa mea.

După împlinirea acestor triste formalităţi, a chemat un om de serviciu şi m‑a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să‑mi ţin gura şi mă conduse într‑o sală mare cu lăiţi de lemn împrejur. Eram primul sosit. După mine apărură în sală, după scurte intervale, toţi foştii miniştri şi subsecretari din guvernele burgheze, care se aflau în Bucureşti, aşa că odată ce se făcu ziua, sala era plină de deţinuţi.

Îi cunoşteam pe toţi, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alături se găsea o a doua sală plină de foştii înalţi demnitari militari şi  administrativi”5 (5 Vezi: Ion Nistor, Note autobiografice. Amintiri din închisoare, în „Cugetul”, Revistă de istorie şi cultură, nr. 3 (35), 2007, p. 16).

Bătrânul şi încercatul luptător era pus la grea încercare, nu era la prima sa „întrevedere” cu aşa‑zisele organe de drept, de fapt cu organele represive. În îndelungata sa activitate (luptă) pentru dezrobirea socială şi naţională a avut nefericitul prilej să cunoască, în câteva rânduri, „ospitalitatea” temniţelor ţariste.

Pentru prima oară a fost arestat încă în anii de studenţie, în februarie 1902, şi întemniţat la închisoarea din Dorpat, apoi transferat la cea din Wenden (ambele din Estonia), pentru organizarea Pământeniei (asociaţiei) studenţilor basarabeni, care îşi făceau studiile universitare în această localitate din inima Imperiului Rus, fiind învinuit de delict împotriva statului (art. 250, Codul penal rus), manifestat prin organizarea unei societăţi ilegale şi revoluţionare, prin propaganda politică cu scop de a distruge regimul legal şi prin tendinţe de separatism moldovenesc 6

(6 Vezi: Alexandru I. Oatul, Amintiri despre Pământenia basarabeană din Dorpat, loc. cit., p. 29‑34; Pan Halippa, Amintiri de la Dorpat, loc. cit., p. 35; ambele materiale au fost reluate în „Cugetul”, Revistă de istorie şi cultură, 2005, nr. 2 (26), p. 3‑6; Gheorghe Chicu, Pământenia basarabeană din Dorpat (1900‑1902), în „Viaţa Basarabiei”, 1936, nr. 7‑8, p. 109‑127). Curtea de Apel din Petrograd, negăsind suficiente probe pentru darea în judecată, a clasat dosarul. Dar „stagiul” de circa un an făcut în temniţele ţariste nu a trecut fără consecinţe pentru tânărul luptător pentru cauza moldovenească. Revenit în Basarabia, la începutul lui octombrie 1903, din nou este arestat. Deţinut câteva săptămâni în puşcăria din Chişinău, este exilat în nordul Rusiei.

Trimis pe etapă, în drum, a trecut prin închisorile centrale ale Imperiului: la Kiev s‑a „hodinit” o zi şi o noapte, în închisoarea Butârki din Moscova a stat 14 zile, închisoarea din Iaroslav l‑a „găzduit” o zi, cea din Vologda – o săptămână, astfel, ajungând la Arhanghelsk pe la jumătatea lui decembrie, unde este încarcerat vremelnic, pentru ca peste o săptămână să fie trimis la punctul cel mai nordic al guberniei, în oraşul Mezen7 (7 Pan Halippa, Publicistică, editor şi studiu introductiv de Iurie Colesnic, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, Editura „Museum”, Chişinău, 2001, p. 43‑45).

Acestea au fost, să zicem aşa metaforic, „păcatele tinereţii” lui Ioan Pelivan, acum, la bătrâneţe îi era dat să cunoască şi nivelul de ospitalitate a închisorii „de acasă”, să facă diferenţa dintre statutul de ocnaş în puşcăriile ţariste şi cel de deţinut politic în puşcăria comunistă din propria ţară.

Într‑o notă informativă întocmită de către consilierii sovietici aflaţi la Bucureşti, imediat după operaţia de arestare a foştilor demnitari români, şi expediată ministrului Securităţii de la Moscova, referitor la Ioan Pelivan se menţiona:

„Între 1941-1944, ministru al Justiţiei; l‑a sprijinit activ pe Antonescu”, informaţie, care, deşi nu corespundea adevărului, avea semnificaţia de adevărat cap de acuzare8. Este important să menţionăm, că spre deosebire de mulţi lideri basarabeni, Ioan Pelivan, după ce şi‑a văzut realizat visul, adică Unirea Basarabiei cu România, nu a mai desfăşurat activitate politică. După unele tentative de angajare în structurile politice naţionale, se retrage din viaţa politică.

Familia, aruncată în stradă cu patul si hainele

După o lună de la arestare, la fostul domiciliu a lui Ioan Pelivan din str. I.L. Caragiale nr. 7 din Bucureşti, au venit câţiva securişti cu un camion şi au întrebat‑o pe cea care au găsit‑o în casă:

„Sunteţi Maria Pelivan”?, de parcă aceştia nu ştiau unde au venit şi pe cine au în faţă. La primirea răspunsului afirmativ, oaspeţii nepoftiţi i‑au declarat: „Aveţi dispoziţia să vă mutaţi de aici. Aveţi voie să luaţi patul şi lucrurile de îmbrăcat. Atât. Vă mutăm în altă parte” (Ziarul „Ţara”, 14 aprilie 2000; citat după Valeriu Pelivan, Ion Gheorghe Pelivan, în Vatra veşniciei – Răzeni. Carte de familie de neam răzănean (1484‑2003), Chişinău, 2003, p. 109)

Regimul de exterminare din închisoare avea şi alte componente. Din cauza subnutriţiei, Ioan Pelivan ca şi mulţi alţi deţinuţi s‑a îmbolnăvit, medicul refuzând să‑i dea tratament.

La solicitările de tratament a deţinuţilor, medicul impostor al închisorii obişnuia să spună:

„Medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze”. Boala l‑a chinuit până în ultimele clipe ale vieţii (Nuţu Roşca, Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 22). Pe lângă celelalte chinuri, înjosiri, foame etc. deţinuţii mai erau bătuţi frecvent de personalul închisorii. Bătaia se aplica pentru orice motiv, pentru cea mai elementară bănuială. Supravieţuitorii Ilie Lazăr şi Constantin Tomescu au relatat cazuri de aplicare a bătăii faţă de Ioan Pelivan (23 Ibidem, op. cit., p. 27).

În închisoarea de la Sighet, Ioan Pelivan a stat, în diferite perioade de timp, în mai multe celule şi în diferite componenţe. Din amintirile lui Ion Nistor putem reconstitui două celule şi trei colective din care a făcut parte: 1. cu o oarecare probabilitate, celula nr. 18 (cu două ferestre), de la parter, cu colectivul format la momentul internării (mai 1950), din 9 persoane, şi păstrat până în octombrie 1950; 2. aceeaşi celulă, dar într‑un format extins, constituit în octombrie 1950, „prin vărsarea” în celula nr. 18 a celor din celula nr. 13, cu un număr total de 16 persoane şi 3. celula „spaţioasă de la etajul întâi, cu trei ferestre spre curtea cu plantaţii a închisorii”, cu componenţa puţin modificată a colectivului anterior, în care s‑a aflat din primăvara anului 1952 până la moartea sa, întâmplată la 25 ianuarie 1954.

Anticamera morţii

Celula din închisoare devenise o adevărată anticameră a morţii. Într‑o singură celulă, timp de doi ani, au murit 6 persoane. În afară de Ioan Pelivan, şi‑au găsit tragicul sfârşit: Radu Portocală, Dumitru Burileanu, Sebastian Bornemisa, Albert Popovici-Taşcă, Mihail I. Racoviţă.

Camarazii de suferinţă au fost singurii martori la moartea lui Ioan Pelivan, întâmplată la 25 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. La închisoarea din Sighet moartea fiecărui deţinut trebuia să rămână o mare taină. Despre decesul celor încarceraţi se anunţa telefonic, printr‑un mesaj codificat:

„S‑a stins becul nr…”, doar Direcţia Generală a Penitenciarelor din Bucureşti. Familiile nu erau anunţate despre decesul deţinuţilor. „Rânduiala de înmormântare” se făcea în cel mai mare secret. Mortul, mai întâi, era dezbrăcat (zdrenţele lui trebuia să le îmbrace alt deţinut), după care era aruncat într‑o ladă din scânduri brute care se folosea la transportarea morţilor.

Era aşteptat timpul cel mai potrivit, de obicei, rânduiala respectivă se făcea sub acoperişul nopţii. Mortul era transportat la „cimitir” cu o căruţă trasă de un cal, care făcea parte din gospodăria închisorii. Locul de înmormântare era la marginea Sighetului Marmaţiei, aproape de cătunul Cearda, la numai câteva zeci de metri de graniţa cu Uniunea Sovietică.

Pe acest loc al nimănui, care, oficial, nici nu avea statut de cimitir, se îngropau săracii oraşului, cei care mureau la spital, la azilul de bătrâni, la căminul de deficienţi neuropsihici, care nu aveau pe nimeni care să‑i ridice după deces. În groapa pregătită din timp, se arunca trupul gol al fostului deţinut.

„Groparii”, selectaţi din rândurile gardienilor analfabeţi şi brutali, nu ştiau altceva decât că transportă şi îngroapă un bandit ordinar. Gardienii aruncau pământ peste el până la o nivelare aproximativă.

După unele relatări, cei care erau aduşi de la închisoare nu erau îngropaţi în partea centrală a cimitirului, ci pe la margini (Nuţu Roşca, Basarabia şi ministrul întregitor Daniel Ciugureanu, Editura „Prut Internaţional”, Chişinău, 2010, p. 181; Idem, Închisoarea elitei româneşti… , p. 40‑46).

Despre suferinţele îndurate de Ioan Pelivan în închisoare familia a aflat abia în 1962, când acasă la Maria Pelivan a venit profesorul Constantin Tomescu, unul din puţinii supravieţuitori ai închisorii, care i‑a spus doamnei că la Sighet a stat într‑o celulă cu Ioan Pelivan şi i‑a povestit despre martirajul soţului ei.

Din cele relatate de tovarăşul de suferinţă, nora Nadia a reţinut în memorie următoarele: „Din cauza frigului şi a umezelii din închisoare Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii‑bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S‑a stins încetişor (la 25 ianuarie 1954). A fost scos noaptea şi înmormântat la cimitirul închisorii”.

Menţionăm că, în întreaga perioadă cât a fost închis la Sighet, Ioan Pelivan nu a fost judecat şi condamnat.

În arhiva Oficiului Stare Civilă a Primăriei municipiului Sighetu Marmaţiei s‑a păstrat două registre în care au fost trecute numele a 51 de oameni care au decedat în închisoare: primul cuprinde actele de deces a 42 de persoane decedate între 5 mai 1950 şi 25 mai 1954, al doilea include actele a 9 deţinuţi decedaţi între 6 iunie 1954 şi 9 februarie 1955.

Toate actele au fost întocmite mult mai târziu de la data deceselor: cele din primul registru – în ziua de 20 iulie 1957, cele din al doilea – la 13 august 1957. Actul de moarte a lui Ioan Pelivan este înregistrat la 20 iulie 1957, la poziţia nr. 141 (decesele întâmplate în închisoare au fost înregistrate de la numărul 101 până la 151), certificatul de moarte are seria Mc. nr. 370591, iar actul de verificare a morţii nr. 89 din 25 ianuarie 1954.

La închisoarea din Sighetu Marmaţiei au murit şi au fost aruncate în gropi anonime din „Cimitirul săracilor” multe alte personalităţi de vază ale României interbelice. Menţionăm aici pe Iuliu Maniu, unul din cei mai de vază oameni politici şi de stat din istoria României, istoricul Gheorghe Brătianu, omul politic Constantin Argetoianu şi alţii. În total, în Cimitirul Săracilor de la Cearda, între anii 1950 şi 1955, au fost îngropaţi în secret, noaptea, 62 de deţinuţi politici, morţi în închisoarea de la Sighet. Moartea unora din ei nici nu a fost înregistrată.

Familia, prietenii şi apropiaţii, după ce au aflat adevărul despre moartea, locul şi felul neomenesc cum a fost îngropat Ioan Pelivan, au hotărât să‑i organizeze o înmormântare creştinească şi cu onorurile ce le merita.

Pentru o asemenea întreprindere, fireşte, era necesar acceptul organelor competente, lucru nu uşor de obţinut.

Rezolvarea acestei probleme şi‑au asumat‑o prietenii de familie, îndeosebi Pan Halippa, Constantin Tomescu, Elefterie Sinicliu şi alţii. Pan Halippa, într‑o scrisoare din 12 octombrie 1968, îi comunica lui Anton Crihan, considerat „reprezentantul basarabenilor din străinătate”, faptul că recent a tratat cu dna Pelivan problema aducerii de la Sighet a osemintelor lui Ioan Pelivan şi intenţia de a le îngropa la cimitirul de la mănăstirea Cernica din preajma Bucureştilor, unde este înmormântat mitropolitul Gurie (A.N.I.C., Fond Ioan Pelivan (1449), dosar 527, f. 1‑1 bis. şi Arh. C.N.S.A.S., Fond I 161960, vol. 7, f. 99).

“Cel mai curajos şi îndârjit apostol al ideii de românism”, care “a rămas curat ca un limpede cristal de diamant viu, ca să continuie a împrăştia raze de lumină şi căldură naţională”, aprecia Ion Codreanu, un alt mare unionist român.

„Moartea lui Ioan Pelivan în temniţele noastre şi a altor martiri şi eroi pentru cauza întregirii neamului nu poate fi uitată niciodată şi rămâne una din petele negre pe paginile scrise cu sânge şi lacrimi ale istoriei neamului nostru”, constata cu profund regret Pan Halippa în 1977.

Cum a salvat Ioan Pelivan Arhive ale Unirii pentru generaţiile României de azi

Un alt episod interesant, care merită adus şi aici în atenţia cititorilor noştri este legat de modalitatea ingenioasă prin care Ioan Pelivan a reuşit să salveze o parte importantă din Arhivele Unirii, foarte posibil într-o relaţie conspirată cu funcţionari români ai Arhivelor Naţionale. Redăm în încheiere şi acest fragment din opera citată:

“Analiza modului în care alte documente provenite de la Ioan Pelivan au ajuns, după cel de‑al Doilea Război Mondial, la Arhivele Statului relevă aspecte contradictorii. Dintr‑un raport al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, semnat de directorul general al instituţiei, generalul maior Gh. Titileanu şi purtând data de 9 martie 1973, reiese că fondul arhivistic compus din 1 211 documente (1 m.l.) din anii 1842‑1945 a fost depus spre păstrare la Arhivele Statului în 1946 de Ioan Pelivan.

Întrucât toate materialele privind Basarabia trebuiau, conform dispoziţiilor, trimise în U.R.S.S., acest fond a fost neînregistrat şi neinventariat până în 1965. Potrivit unei note a Securităţii, din 12 aprilie 1973, rezultă că, în anii 1949‑1950, dându‑şi seama că va fi arestat, Ioan Pelivan a stat ascuns pe la rudele sale, purtând cu el o valiză cu documente. Cu puţin înainte de arestare s‑a prezentat la Arhivele Statului, unde a predat documentele pe care le mai avea spre păstrare.

Funcţionarul care le‑a primit, nu le‑a luat în evidenţă, lăsându‑le într‑o cameră izolată, fiind descoperite abia în anul 1973 şi înregistrate. Cu prilejul evaluării efectuate de către Arhivele Statului, s‑a hotărât să i se dea Mariei Pelivan, soţia lui I. Pelivan, suma de 10. 000 lei, remunerare care tocmai s‑ar fi aflat în curs de realizare.

Tot înaintea arestării, Ioan Pelivan a dat unui avocat din judeţul Olt, un pachet cu documente, cu indicaţia de a le preda unui bun patriot basarabean, pentru a le păstra şi folosi la nevoie.

Acesta le‑a înmânat lui Nistor Popescu, notar din Drăgăşani‑Vâlcea, de la care, în aprilie 1973, au fost preluate de organele de Securitate şi predate la Arhivele Statului. În anul 1964, Maria Pelivan a predat, de asemenea, unele documente şi cărţi rămase de la soţul său, Academiei R.S. România şi Institutului de Studii Istoice şi Social‑Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.

Demersurile privind arhiva lui Ioan Pelivan au fost întreprinse în baza unui plan de măsuri întocmit de Direcţia a I‑a a Securităţii (U.M. 0610), la 25 august 1972 şi aprobat de ministrul de Interne Ion Stănescu, prin care se viza influenţarea pozitivă a unor fruntaşi transilvăneni, bucovineni sau basarabeni ori a succesorilor acestora de a preda arhivele personale Direcţiei Generale a Arhivelor Statului.

Măsura avea un caracter general, vizându‑i pe toţi foştii politicieni şi oameni de cultură care deţineau documente de interes istoric, fiind întreprinsă în conformitate cu noile reglementări privind fondul arhivistic naţional.

Pe lista persoanelor care trebuiau verificate şi contactate în cazul (acţiunea) „Istoricii”, deschis (ă) de către Direcţia a I‑a a Securităţii se afla, la poziţia 9 şi Maria Pelivan, soţia lui Ioan Pelivan.

Specialiştii de la Arhivele Statului apreciau că materialele documentare cuprinse în fondul I. Pelivan prezintă importanţă deosebită pentru cunoaşterea evenimentelor istorice din Basarabia la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi secolul al XX‑lea.

Între acestea se află rapoarte, apeluri, referate, procese‑verbale, circulare, declaraţii privind lupta pentru autonomia Basarabiei, organizarea şi activitatea românilor basarabeni, activitatea Partidului Naţional din Basarabia, unirea Basarabiei cu România.”

Vedeţi şi Arhive personale şi familiale, Vol. 1, Repertoriu arhivistic, PDF – ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI.

Notele şi lucrările citate le găsiţi, spre descărcare în format PDF, aici:

Ioan Pelivan Istoric al Miscarii de Eliberare Nationala din Basarabia

Ioan Pelivan Parinte al Miscarii de Eliberare Nationala din Basarabia

Semnatura Ioan Pelivan - Basarabia Bucovina Info

Mulţumim pentru fotografii Direcţiei Cercetare CNSAS, Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău şi istoricilor Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Ioan Pelivan evocat de Pan Halippa alaturi de Mitropolitul Guire Grosu - Basarabia-Bucovina.Info

Casa lui Ioan Pelivan din comuna Razeni - Basarabia-Bucovina.Info

Case si oameni din Razeni - satul lui Ioan Pelivan - Basarabia-Bucovina.Info

Certificatul de nastere al lui Ioan Pelivan - Basarabia-Bucovina.Info

Eugenia Ghe Pelivan - mama lui Ioan Pelivan - Basarabia-Bucovina.Info

Delegatia Basarabiei - St Ciobanu, I Pelivan, Pan Halippa, Al Ciugureanu 1918 Basarabia-Bucovina.Info

Petre Andrei Pelivan (1842-1895), unchiul lui Ioan Gh. Pelivan, ieromonahul Pimen de la Capriana - Basarabia-Bucovina.Info

Ioan Gh Pelivan - Ionică D. Pelivan si Teodor Esanu - Basarabia-Bucovina.InfoDespre incarcerarea lui Ioan Pelivan in 1903 si deportarea lui in Siberia - Basarabia-Bucovina.Info

Inchisorile lui Ioan Pelivan - Basarabia-Bucovina.Info

Inchisoarea din Chisinau si din Sighet Basarabia-Bucovina.Info

Ioan Gh. Pelivan, student la Universitatea din Dorpat-Iuriev (Estonia) - Basarabia-Bucovina.InfoIoan Pelivan Judecator la Balti circa 1911 - Basarabia-Bucovina.InfoIoan Pelivan la Roma - Basarabia-Bucovina.Info

Maria Pelivan, nascuta Gogu, in anul 1903, cand era eleva la Pensionul de la Munchen - Basarabia-Bucovina.Info

Ioan si Maria Pelivan in 1922 - Basarabia-Bucovina.Info

Pasaportul diplomatic al lui Ioan Pelivan - Basarabia-Bucovina.Info - CNSAS

Pasaportul diplomatic al lui Ioan Pelivan Basarabia-Bucovina.Info

Ioan Pelivan Foto Basarabia-Bucovina.Info via Dr. Ion Constantin

Primul pas spre Unire - Basarabia-Bucovina.InfoMartirii Basarabiei - Ioan Pelivan - CNSAS - Basarabia-Bucovina.Info - Civic Media

Nota a Securitatii privindu-l pe Ioan Pelivan - Basarabia-Bucovina.Info - CNSASIoan Pelivan Fisa Personala Inchisoare cu Foto - CNSAS - Basarabia-Bucovina.InfoSfantul Tarii - Basarabia-Bucovina.Info

02/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 2 NOIEMBRIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2 noiembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

655 In Spania s-a tinut al IX-lea Conciliu din Toledo, in timpul caruia au fost  promulgate o serie de reguli privitoare la disciplina ecleziastica.

S-a hotarat ca toti convertitii la crestinism si  nu doar evreii, vor trebui sa petreaca sarbatorile crestine in prezenta episcopului locului, pentru a-si dovedi credinta, iar nerespectarea acestei reguli urma sa fie pedepsita cu flagelarea.

 

 

 

 

 

 

 676: Donus  devine Papă.

A fost cel de-al 77-lea suveran pontif  si succesor al Papei Adeodat al II-lea. Pontificatul sau a durat  până în 11 aprilie 678, ziua morții sale.

A fost conciliant in relatiile sale cu Imperiul Bizantinsi a ajuns la o înțelegere cu arhiepiscopul de Ravenna, pe care l-a  convins să renunțe la pretențiile de autocefalie.

Este înmormântat în Bazilica Sf.Petru din Roma.

 

 

 

 

 

998: Sfântul Odilon, abatele de Cluny a celebrat pentru prima oară o comemorare a tuturor răposaților ordinului său. Această zi a devenit mai apoi în Biserica Catolică  data la care sunt comemorați toți credincioșii răposați.

 

 

 

 

 

1082:  S-a nascut imparatul chinez  Huizong din dinastia Song, un mare  pictor și caligraf; (d. 1135).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 In 1125  manciurienii  au invadat China de Nord si au ocupat capitala Beijing, cu toata rezistenta eroica a aparatorilor sai. Imparatul a fost facut prizonier si dus in captivitate in Manciuria unde a murit.

1327: În Spania, Alfons al IV-lea  numit „cel Bun”, a fost proclamat rege de Aragon  la moartea tatălui său Iacob al II-lea.

1439: Statele generale din Franta, reunite deja din octombrie, la Orleans, au decis să întrețină o armată permanentă cu care să-i poată izgoni definitiv pe englezi afară din Franța.Pentru finanțare cheltuielilor de război Statele generale au instituit un nou impozit, « taille », care va fi obligatoriu pentru fiecare familie din regatul francez.

Delegația i-a acordat regelui dreptul  de a ridica „taxa” în fiecare an. Acest impozit anual nu va fi abolit decât in timpul  Revolutiei franceze din 1789.

 

 

 

 

 

1570: Un incendiu care s-a întins din Olanda  până în Iutlanda , a transformat în cenușă peste 100 000 de locuințe.

 

 

 

 

 

1639: Domnul Munteniei, Matei Basarab, este mazilit de sultan  in urma intrigilor domnului moldovean Vasile Lupu,  sprijinit si de  marele vizir otoman.

 

 

 

 

                              

          Matei Basarab domnitor al Munteniei       Vasile Lupu, voievod al Moldovei

 

 

 

 

 

Vasile Lupu a  uneltit  împotriva lui  Matei Basarab încă de la începutul domniei acestuia.

În 1639, Lupu a obținut de la sultan un act de domnie în Muntenia  pentru fiul său mai mare Ioan si a intrat  pentru a doua oară în Muntenia cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decât cu titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni.

Avem de la Vasile Lupu și un document emis la 1 noiembrie 1639  care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859.

Oastea lui Vasile Lupu a  intrat în Muntenia în 1637, arzand  și jefuind  până la Ramnic . Matei Basarab , ajutat și de oștile voievodului transilvanean Gheorghe Racoczi,  aflate sub comanda lui Ioan Kemeny, l-a învins la Teleajen și l-a scos din țară.

 

 

 

 

 

 

1659: S-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Tara Moldovei.

Gheorghe Ghica (n. 1600- d. 1664), a fost domnitor al  Moldovei (3.03.1658 – 2.11.1659) si al Munteniei  20 noiembrie 1659- 1 septembrie 1660.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Era de origine albaneza modesta, de prin părțile grecești, și este strămoșul diverselor ramuri ale familiei care va juca  un rol important în istoria Moldovei si Munteniei.

 

 

 

 

 

1699: S-a nascut pictorul francez  Jean Baptiste Siméon Chardin; ( d, 12 iunie  1779).

 

 

 

 

 

chardin, portrait

 

 

 

 

 

1721: Petru I  este proclamat împărat (ţar) „a toate Rusiile”.

Nascut in 1672,la vârsta de 10 ani fusese ales ţar, însă nu singur, ci împreună cu fratele său Ivan, care avea  16 ani, dar care era  bolnav, cu mintea rătăcită.

Această situaţie neobişnuită a fost forţată de ambiţiile surorii vitrege a lui Petru, Sofia – soră bună cu Ivan. Sofia a fost numită regentă şi rămâne cu Ivan la Moscova, iar Petru a fost trimis la o reşedinţă din apropierea capitalei.

La vârsta de 17 ani s-a căsătorit, a plecat la Moscova, iar în anul 1695 a început război cu turcii.

 

 

 

 

 

 

 

Petru cel Mare a Rusiei în tinereţe

 

 

 

 

 

 

A creat prima flotă a Rusiei, cu care a învins navele turceşti staţionate în dreptul Azovului, pe care apoi l-a cucerit.

Împreună cu 250 de oameni a plecat într-o călătorie prin Europa, într-o aşa-numită “Mare Ambasadă”, pentru a vedea noile realizări ale Occidentului dezvoltat şi a se întoarce în ţara sa îmbogăţit de cunoaştere.

Petru I a făcut importante reforme în diferite domenii, de la schimbarea veşmintelor slujitorilor la interzicerea bărbilor pentru cei care nu erau clerici.

A dus un război cu suedezii, pe care i-a învins.

La 2 noiembrie 1721  Senatul i-a oferit tarului titlul de imparat, Rusia devenind oficial imperiu,iar  Petru t “Împărat și Autocrat al întregii Rusii”.

Formula finală este ușor diferită de predecesorii lui Petru și anume “al tuturor Rusiilor”, descriere care reflectă pretențiile țarilor de a domni peste toate teritoriile fostei Rusii Kievene.

Titlul complet al lui Petru a fost începând cu 1721: “Petru I, cu ajutorul lui Dumnezeu Împărat și Autocrat al întregii Rusii, Moscovei, Kievului, Vladimirului și Novgorodului; Țarul Kazanului, Țarul Astrakhanului, Țarul Siberiei, Suveranul Smolensk; Prinț al Estoniei, Livoniei, Kareliei, Tverului, Ugrei, Permului, Vlatkăi, Bulgariei și al altor principate; Suveran și Mare Duce de Nijny Novgorod, Cernigov, Riazan, Rostov, Yaroslavl, Beluzero, Udoria, Obdoria, Kondia, și Stăpân al Ținuturilor de Nord; Suveran al Iveriei și al Țărilor kartalian și georgian; și Suveran ereditar și Suzeran al Kabardiniei și al Prinților circassieni și ai munților.”

Cancelarul Golovkin a rostit o cuvântare mişcătoare la adresa lui Petru:

 “Senatul găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile…Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate  Rusiile ! “. Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi.

Succesorii lui Petru au modificat titlurile incluzându-l și pe cel de Mare Duce al Finlandei (1809) și Țar al Poloniei (1815).

A murit la data de 28 ianuarie 1725.

Petru suferea de dureri de coloană, abcese și o infecție a căilor urinare. În ianuarie 1725 a suferit o operație de extragere a pietrelor urinare. În noaptea de 20 spre  21 ianuarie 1725,  se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenția urinei. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. Sosise clipa să numească urmașul la tron, dar totuși, țarul tace.

La 28 ianuarie , la ora șase dimineața, la 53 de ani și după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare își dă sufletul. Clanul din jurul  Ecaterinei citeste o proclamație prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile.

A avut cinci copii, însă moştenirea sa cea mai importantă pe care a lăsat-o a fost o Rusie pornită spre modernizare şi întărită economic şi militar.

 

 

 

 

 

 

1755: S-a nascut la Viena, Maria Antoaneta ( Maria Antonia Josepha Johanna von Habsburg – Lothringen), regina a Frantei, fiica imparatului austriac  Francisc I si a imparatesei Maria Tereza.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

S-a casatorit in anul 1770 cu viitorul rege al Frantei Ludovic al XVI-lea, cu scopul intaririi aliantei franco-austriece.

 Cat a fost regina, a fost extrem de criticata pentru extravaganta sa, dar mai ales pentru deciziile ei antireformiste.

 A sprijinit reactiunea franceza, atragandu-si ura maselor populare.

 Mariei Antoaneta ii este atribuita si replica: “Daca nu au paine sa manance briose”, rostita in momentul in care saracii din Paris strigau sub geamurile palatului regal ca nu mai au din ce sa traiasca.

In 1791, ea si sotul ei au incercat sa fuga in Austria ca sa scape din mina protestatarilor francezi, insa au fost prinsi si incarcerati in Paris.

La noua luni dupa ce Ludovic al XVI-lea a fost executat, Maria Antoaneta, de 38 ani, a fost si ea ghilotinata  la varsta de 38 de ani, in ziua de 16 octombrie 1793.

 

 

 

 

 

1767: S-a nascut  prinţul Eduard, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al III-lea  al Marii Britanii şi tatăl reginei Victoria; (d. 1820).

 

 

 

 

1769: Exploratorul spaniol Gaspar de Portolá a descoperit Golful San Francisco în California.

 

 

 

 

1789: Adunarea Națională a Revoluției, a decretat naționalizarea bunurilor bisericești în Franța.

 

 

 

 

1816: A încetat din viaţă Gheorghe Şincai (n.28 februarie 1754 la Riciu, jud.Mureş), istoric literar, filolog, traducător, poet, reprezentant  de seama al Şcolii Ardelene.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii române în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (Viena, 1780).

 

 

 

 

1844: S-a nascut  Mehmed V, al 35-lea  sultan al Imperiului Otoman; (d. 1918).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1854: A incetat din viata Anton Pann (Antonie Pantoleon Petroveanu), poet, folclorist si compozitor, autor al culegerii de proverbe “Povestea vorbii”; (data nașterii sale este  incertă, fiind stabilita  între 1793-1797 la Sliven, in  Imperiul Otoman).

 A  compus  muzica actualului  imn național al României.

 

 

 

 

 

 

A fost supranumit de Mihai Eminescu, „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.

 

 

 

 

 

 

1864: Prin decret se decide inaugurarea Şcolii de bele-arte din Bucureşti, România. Şcoala propriu zis va fi inaugurată la 26 decembrie 1864.

Şcoala  de Belle Arte din Bucureşt a fost  înfiintata din initiativa artistilor Gheorghe Tattarascu si Teodor Aman si  a functionat în cladirea Monetariei Statului pâna în 1912, când acea   cladire a fost demolata.

 

 

 

 

 

1873:  S-a născut sculptorul roman Dimitrie Paciurea; (m. 14 iulie 1932).

 

 

 

 

Image result for photos Dimitrie PaciureaImage result for photos Dimitrie Paciurea

 

 

 

 

Cea mai reusita opera este  considerata  statuia “Gigantul”, lucrata în 1906.

 

 

 

 

 

 

  1877: Se încheiere la Berlin a Convenţia de comerţ româno-germana, care intră în vigoare la 1881. Convenţia a fost modificată  la 17 februarie / 1 martie 1887.

 

 

 

 

 

1881:  A aparut primul numar al revistei “Contemporanul”, una dintre cele mai vechi reviste culturale românesti.

 

 

 

 

12 nr. Revista CONTEMPORANUL (1887,Iasi) foto

 

 

 

 

 

1889: Teritoriul Dakota a fost divizat în două părți, care au fost admise în Statele Unite ale Americii sub numele de Dakota de Nord și Dakota de Sud.

 

 

 

 

 

1894: Încoronarea ultimului ţar rus (1894– 15 martie 1917), Nikolai al II–lea Romanov ( 6 mai 1868).

A sfârşit tragic, fiind executat de un comando bolsevic,  împreună cu familia sa, la 17 iulie 1918 in urma unui ordin direct al lui Lenin.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1906: Revolutionarul marxist  Lev Davidovici Troțki , născut Leiba Davidovici Bronștein (n.1879  – d.  21 august 1940, asasinat la ordinul lui Stalin), a fost condamnat la deportare pe viață în Siberia de justitia tarista.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1906: S-a nascut  Luchino Visconti, regizor de film şi teatru italian.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost un  reprezentant de marca  al neorealismului în cinematografie (“Rocco şi fraţii săi”, “Nopţi albe”) (d.17.03.1976).

 

 

 

 

 

 

1913: S-a născut actorul american Burt Lancaster: “Omul care aduce ploaia”, “Elmer Gantry”, “Aeroportul”, “Ghepardul”.

 

 

 

 

 

A  primit Premiul Oscar în 1960; (d. 20 octombrie 1994).

 

 

 

 

 

 

1916: A decedat printul  Mircea, ultimul fiu  al reginei Maria a Romaniei.

Alteța Sa Regală Mircea, Principe al României, Principe de Hohenzollern (n. 13 ianuarie 1913) a fost  cel de-al treilea băiat și cel mai mic copil al  Reginei Maria si al Regelui Ferdinand.

 

 

 

 

 

Prințul Mircea a murit de febră tifoidă, în plin Război Mondial.

 

 

 

 

 

1917: Guvernul britanic a emis  declarația Balfour, prin care se angaja în eforturile de a crea în Palestina  un stat național al poporului evreu.

 

 

 

 

 

 

 

1919: In zilele de  2-4 noiembrie 1919 au loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor şi în 7-9 noiembrie pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României.

 

 

 

 

 

 

 1929: Se introduce la Bucureşti tramvaiul electric, renunţîndu-se astfel la cel cu tracţiune animală.

 

 

 

Imagine

 

 

 

 

 

 

1929: A încetat din viaţă Alexandru Davila (n.1862, Goleşti, jud.Argeş), dramaturg şi om de teatru român, fiul lui Carol Davila, fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 1905-1908 şi 1912-1914.

 

 

 

 

 

 

1930 : Haile Selassie devine împărat al Etiopiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1935: In  China au  fost introduse ca mijloace de plata bacnotele  în locul monedelor.

 

 

 

 

 

 

1936: British Broadcasting Corporation (BBC) a infiintat Serviciul de televiziune, ulterior redenumit BBC1.

 

 

 

 

 

1938: A fost semnat primul Dictat de la Viena, prin care Germania si Italia s-au angajat sa “arbitreze” problemele teritoriale ungaro-cehoslovace.

 

 

 

 

 

1938: S-a nascut printesa   Sophia, soţia regelui Spaniei Juan Carlos I.

 

 

 

 

 

 

Regina Sofia imagine

 

 

 

 

 

 

1947: Excentricul miliardar american Howard Hughes a ridicat de la sol giganticul aparat “Spruce Goose”, cel mai mare avion construit vreodata.

 

 

 

 

 

 

 

 Image result for “Spruce Goose”,photos

 

 

 

 

 

Aparatul putea sa transporte peste 700 de militari ori o incarcatura de aproximativ 60 de tone, nu a mai zburat niciodata de atunci fiind depozitat intr-un imens hangar.

Inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Hughes a obtinut un contract din partea guvernului american care presupunea construirea unui hidroavion de mari dimensiuni care sa poata transporta cantitati mari de marfa.

Proiectul a primit diferite nume, H-4 Hercules, Barca Zburatoare a lui Hughes, insa a devenit cunoscut  sub numele de  “Spruce Goose”.

De la un capat la altul al aripilor, avionul masura cat un teren de fotbal. Inginerii au reusit sa finalizeze aparatul abia dupa ce Razboiul s-a incheiat, iar pe 2 noiembrie 1947 a fost testat. “Spruce Goose” nu a zburat decat cateva minute dupa care a fost garat intr-un hangar amenajat special.

 De la acel prim si ultim zbor, uriasul avion nu a mai fost prezentat public niciodata.

Pana la sfarsitul vietii, Hughes a cheltuit milioane de dolari ca sa isi intretina creatia in conditii bune. Dupa moartea milionarului, avionul a fost expus in Long Beach Harbor, California, iar mai apoi in muzeul aeronautic din Oregon.

 

 

 

 

 

1950: A încetat din viaţă  scriitorul  britanic de origine irlandeza,  George Bernard Shaw.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Celebrul dramaturg  a fost distins cu  Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1925 . (“Pygmalion”, “Sfânta Ioana”, “Candida”); (n.26.07.1856).

 

 

 

 

 

 

1956: Armata sovietică reprimă sângeros protestul anticomunist al  locuitprilor Budapestei, început în octombrie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imre Nagy a fost desemnat prim-ministru de partidul comunist maghiar pe 23 octombrie 1956. Foarte repede a devenit evidentcă el era împotriva intervenției trupelor Armatei Roșii, mai ales că  primise asigurări (care s-au dovedit, în final, mincinoase) de la sovietici ca acestia  nu  vor utiliza violența pentru stopa revoluția maghiară.

Intervenția sovietică a avut loc pe data 23 octombrie 1956 , în aceeași zi când la Budapesta avea loc un mare miting studențesc – desfășurat la Universitatea Tehnică.

 

Timp de 5 zile s-au duc lupte dure între studenții unguri și forțele AVH (poliția secretă comunista maghiară), ajutate de trupele sovietice (sub pretextul de a apăra țara de invazia NATO ).

În această etapă, trupele sovietice au luptat numai în Budapesta, neintervenind în restul țării.

La 30 octombrie 1956, sovieticii mimează intenția de negociere, iar la 3 noiembrie își schimbă radical poziția, procedând la ocuparea prin forță miltară a Budapestei.

Insurecția maghiarilor s-a soldat cu mii de morți, 13.000 de răniți, cu deportarea a 16.000 de persoane și exilarea a peste 100.000.

În dimineața de 4 noiembrie Imre Nagy a ținut un discurs dramatic la radio, anunțând invazia trupelor sovietice, mai târziu cerând azil la ambasada Iugoslaviei .

A fost înlaturat  și va fi pus în fruntea guvernului comunistul János Kádár, obedient fata de URSS.

Pe 21 este răpit în drum spre casa lui – nefiind respectată înțelegerea cu iugoslavii – și este deportat în Romania, la Snagov, împreună cu mai mulți lideri comunisti reformiști.

Nu a fost dispus să demisioneze și nici să recunoască guvernul lui  janos Kadar, în ciuda presiunilor politice puternice și a somațiilor repetate.

A fost dus in Ungaria în aprilie 1957. Între 9 iunie și 15 iunie 1958 a fost judecat într-un proces cu ușile închise, fiind în cele din urmă condamnat la moarte. Sentința a fost executată chiar în ziua următoare (de menționat că sentința a fost aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Partidului Comunist Maghiar).

Între anii 1961-1989 cadavrul lui a fost ascuns în parcela 301 din Cimitirul Nou  din Budapesta.

Imre Nagy a fost reabilitat în 1989, și a fost reînmormântat solemn în același an la data de 16 iunie.

 

 

 

 

 

 

1963: Presedintele Vietnamului de Sud, Ngo Dinh Diem, a fost asasinat in urma unei lovituri de stat  militare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1964: Regele Saud din Arabia Saudită renunță la putere în favoarea fratelui său Faisal.

 

 

 

 

 

 

1966: Intră în vigoare Cuban Adjustment Act,care  oferea unui număr de 123.000 de cubanezi posibilitatea de a face cerere de stabilire permanentă în Statele Unite.

 

 

 

 

 

1966: S-a nascut actorul american David Schwimmer.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1975: A încetat din viaţă marele regizor italian Pier Paolo Pasolini; (n.1922).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A  fost un intelectual italian de stânga, considerat a fi printre cei mai mari artiști și intelectuali italieni ai secolului al XX-lea. În cinematografie s-a remarcat inițial ca scenarist, iar ulterior a devenit un important regizor de film, recunoscut și premiat pe plan internațional. În paralel a fost de asemenea poet, scriitor și publicist.

 Printre filmele sale cele mai cunoscute se numără Mamma Roma (1962), Teorema (1968), Il Decameron (1970) și Salò o le 120 giornate di Sodoma (1975).

Pasolini a fost asasinat în 1975, în circumstanțe neclarificate complet până astăzi. A fost inclus în Canonul occidental al lui Harold Bloom, iar trei filme ale sale au fost selectate pentru conservare în proiectul „100 film italiani da salvare”, inițiat în cadrul Festivalului de film de la Veneția.

 

 

 

 

 

1976: Jimmy Carter, primul candidat la presedentia americana originar dintr-un stat din Sud  la foarte mulți ani după războiului american de secesiune, îl învinge în alegerile pentru functia de presedinte al Statelor Unite,  pe contracandidatul sau  Gerald Ford.

 

 

 

 

 

 

Foto: Jimmy Carter si Gerald Ford

 

 

 

 

 

1983: Președintele  american Ronald Reagan  semnează legea care instituie o sărbătoare federală,  celebrată an de an în a treia luni din ianuarie,  pentru comemorarea pastorului Martin Luther King, militant pentru drepturile populatiei de culoare.

 

 

 

 

 

1991: Bartolomeu I devine Patriarh al Constantinopolului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bartolomeu I (numele său laic fiind cel de Demetrios Arhontonis), s-a nascut la  29 februarie 1940  in insula Imbros, din  Turcia si a fost , din 2 noiembrie 1991, cel de-al 270-lea patriarh ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol.

Poartă titlul de „arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă și patriarh ecumenic”, este considerat succesorul Sfântului Apostol Andrei, si este  „primul între egalii săi” (primus inter pares) în raport cu conducătorii Bisericilor Ortodoxe.

Cu cetățenie turcă, el aparținea minorității grecești din Turcia.

 

 

 

 

 

 

1997: Acord între Rusia şi Japonia în privinţa contenciosului Insulelor Kurile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Declaratia de la Tokyo”, din octombrie 1993, data publicitatii ca urmare a intalnirii dintre presedintele rus Boris Eltin si premierul nipon Morihiro Hosokawa, prevedea angajarea de negocieri menite sa rezolve, in cel mai scurt timp, problema unui tratat de pace intre cele doua tari, prin solutionarea divergentelor teritoriale pe baza argumentelor istorice si juridice, a documentelor puse la dispozitie de catre cele doua parti si a legislatiei internationale.


In ciuda faptului ca presedintele Boris Eltin si premierul Ryutaro Hashimoto s-au angajat, in 1997, la Krasnoiarsk, sa faca „toate eforturile posibile in vederea semnarii unui Tratat de Pace inainte de anul 2000”, premierul nipon Yoshiro Mori s-a izbit de un curtenitor refuz din partea presedintelui Vladimir Putin, in toamna lui 2000, in abordarea chestiunii privind statutul Kurilelor de Sud.

Intalnirea de la Irkutk, din mai 2001, a intarit convingerea ca problema restituirii insulelor nu se mai afla pe ordinea de zi a liderilor de la Kremlin.

„Ce  presedinte rus si-ar permite luxul sa ia o masura atat de nepopulara in randul unei populatii careia i s-a repetat, decenii la rand, ca anexarea Kurilelor este una dintre marile fapte de arme ale Armatei Rosii si ca pastrarea lor este aproape o chestiune de onoare?”, scria jurnalistul Guy-Pierre Chomette in revista „Le Monde diplomatique”.

 

 

 

 

 

 

 

2004: George W. Bush câştigă scrutinul prezidenţial din SUA în faţa lui John Kerry.

 

 

 

 

 

 

FOTO: John Kerry si George Bush

 

 

 

 

 

2004: Este asasinat de către un fundamentalist islamic, regizorul olandez Theo van Gogh.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost realizatorul mai multor pelicule controversate, documentarul ”0605”; (n.23 iulie  1957).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

 

 

Sfintii Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor si Agapie

 

 

 

 

 

 

 

Sfintii Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor si Agapie

 

 

 

 

 

 

 

Sfintii Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor si Agapie au fost crestini persani si au primit mucenicia in vremea imparatului Sapor al II-lea (339-379).

Pentru ca au marturisit ca sunt crestini au fost supusi celor mai crunte torturi. In vremea intemnitarii lor, ingerul Domnului s-a coborat de mai multe ori si o data si Hristos, in chipul unui barbat cu fata luminoasa ca soarele, spre a-i intari in rabdarea suferintelor.

Prin rugaciunile lor, au daramat idolul lui Die, au amutit pe Sapor si tot prin rugaciunea lor, i s-a dezlegat limba. Datorita acestor minuni, multi pagani au primit credinta in Hristos.

Aftonie, unul dintre tortionari, a crezut in Hristos si a strigat cu glas mare: “Mare este Dumnezeul Crestinilor!” Pentru aceasta el a fost omorat pe loc, impreuna cu alti crestini persani.

Apoi imparatul a poruncit ca Achindin, Pegasius si Anempodistus sa fie cusuti in piei de animale si aruncati in mare. Dar Sfantul Aftonie s-a aratat din cealalta lume, insotit
de trei ingeri luminosi, i-a apucat pe cei aruncati, i-a dus la tarm uscat si le-a dat drumul.

Elpidifor a fost unul dintre nobilii de la curtea imparatului. Marturisind ca este crestin, a fost osandit la moarte de imparat, prin decapitare. Impreuna cu el, au mai fost ucisi atunci sapte mii de crestini persani.

Potrivit Sfintilor Parinti, Achindin, Pegasius si Anempodistus, au fost aruncati intr-un cuptor de foc impreuna cu douazeci si opt de soldati si cu mama imparatului, ca pedeapsa pentru credinta in Hristos. Astfel si-au dat viata acesti sfinti mucenici.

 

 

Tot astazi, facem pomenirea:

 

 

– Sfintilor Mucenici Eudoxie, Agapie si a altor opt sfinti;
– Sfintelor Mucenite Chiriachi, Domnina si Doamna;
– Sfantului Cuvios Marcian din Cir.

 

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

http://www.youtube.com/watch?v=w_w14T0AK6s

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Crestin Ortodox.ro;

  3. e.maramures.ro;

  4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

  5. Istoria md.;

  6. Istoriculzilei blogspot.com;

  7. Mediafax.ro;

  8. Wikipedia.ro.

 

02/11/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Gândul zilei

 

 

 

 

 

„Oprește, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea!”

 

 

 

 

 

 

– Lucian Blaga  –

 

 

 

 

 

 

 

Lucian Blaga

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filosof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar și diplomat român.

Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Academia Română i-a  decernat  Premiul Adamachi pentru debut (1921), iar Universitatea din Cluj i-a premiat piesa Zamolxe (1922).

I s-au  tipărit primele traduceri de poezie în limba germană, în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul).

A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gandirea  Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

Din 1937 Lucian Blaga a fost, împreună cu fratele său, membru în asociația „Prietenii Legiunii”, iar în 1940 a fost încadrat în Mișcarea Legionară la Sibiu.

Drama sa istorică „Avram Iancu” (1934) a fost dedicatã lui Corneliu Zelea Codreanu.

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf ,apoi  cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951) , bibliotecar-șef (1951–1954) si  director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.

Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum ii vor fi publicate postum.

Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a fost propus in anul 1956 de Rosa del Conte si criticul Basil Munteanu, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade.

Conducerea  comunista a țarii  nu a sprijinit în niciun fel  aceasta idee, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediția din 1962 îngrijită de George Ivascu.

A decedat la in ziua de 6 mai la Cluj  si a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din satul natal, Lancrăm.

La moartea sa, Mircea Eliade a publicat  un emoționant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga.

Poate aceste  gânduri spuse de  cel care a fost Lucian Blaga, sintetizeaza cel mai bine setea de lumină care l-a mistuit intreaga sa viață:

„Privesc cum o plantă se-ntinde din întunericul unei pivniţe spre lumină. Fiecare fibră i se îndoaie spre razele de soare. Nu poate trăi fără de lumină, şi totuşi planta nu simte şi nici nu vede lumina.

Oare, sufletul nostru nu creşte şi nu se întinde şi el spre o lumină pe care n-o simţim şi n-o vedem?”.

02/11/2015 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: